CUVÎNT ÎNAINTE

 

 

În alte împrejurări, altădată, la începutul altei cărţi, mărturiseam că prefaţa e îndeobşte o recomandare suspectă.

Dovedeşte îndoiala autorului în propria-i operă; în realizarea ei, în vitalitatea ei. De ce atîtea explicaţii? cînd o carte se explică ori nu numai prin ea însăşi, dispensîndu-se de asistenţa lăturalnică şi tutelară a autorului?

Te-a exprimat? Şi a avut ce exprima?... Atunci n-o poate înăbuşi nimic din afară. Chiar dacă trece printr-o eclipsă de indiferenţă la apariţie; ea îşi afirmă cu încetul, mai tîrziu, dreptul la viaţă. Are un incoruptibil aliat: Timpul.

N-a izbutit să te exprime? Sau n-a avut ce exprima?... N-o poate ridica din morţi nici o transfuzie de sînge. Are un ireductibil adversar:  tot Timpul.

Vai de sărmanele cărţi, din care supravieţuieşte numai prefaţa!

Cimitirul istoriei literare cunoaşte îndestule. Monumente funerare de-o disproporţionată durată, faţă de mizerul cadavru îmbălsămat în cosciug. Glorioase epitafuri, subliniind încă mai jalnic stîrpiciunea unor presumate existenţe în cate nu s-a petrecut nimic; morţi odihniţi între veşnica pace, înainte de a fi trăit aievea.

Romanul lui Eminescu a fost lăsat deci să-şi urmeze destinul, fără nici o prefaţă-manifest, prefaţă-pledoarie, prefaţă-epitaf, ce dincolo de conţinutul cărţii şi peste conţinutul ei, va să încerce a lămuri lectorul asupra concepţiei, asupra materialului folosit, asupra metodei de lucru şi generoaselor intenţii care-au însufleţit autorul.

Fireşte, n-au lipsit întrebările. Nici nedumeririle. Nici dojanele anat anume eminescologi. Nici pidosnicile interpretări.

 

 

 

Am crezut de cuviinţă să las numai cărţii, grija de a răspunde la toate.

Se întîmplă însă un fenomen ciudat.

Unele cărţi se desprind de tine, se emancipează ca odraslele ne­răbdătoare să scape de tirania ta părintească; rupîndu-şi cordonul om­bilical îşi continuă o viaţă autonomă. Nu-ţi mai aparţin. Se îndepăr­tează într-un element al lor, care nu mai este şi al tău. Zădarnic ai mai încerca să le opreşti în drum, să le întorci din drum, să le rectifici portul şi firea.

Cam asemenea a fost soarta acestui roman. La apariţie, în mai puţin de trei ani, a depăşit modestul destin pe care i-l atribuia autorul; chiar aşteptările – poate mai puţin modeste – ale unui editor prin temperament optimist. O succedare precipitată a ediţiilor fără prece­dent în istoria literaturii româneşti, o sumă de răstălmăciri ce n-au existat niciodată în intenţiile autorului, un excepţional contingent de lectori tineri, avalanşe de scrisori, apeluri pentru conferinţe din cele mai depărtate unghiuri de ţară; toate acestea au dat firesc naştere la un examen de conştiinţă.

Autorul s-a aflat în pragul celei de a cincea ediţii, cu intenţia de a revizui textul, de a verifica şi complecta izvoarele noi de informaţie, de a ţine socoteală de observaţiile criticei şi istoriografiei literare. A pus mîna pe creionul roşu cu hotărîrea cea mai energică.

Şi totuşi, n-a găsit de schimbat prea mult, nu s-a învrednicit a modifica aproape nimic, nici în structura intimă şi profundă a cărţii, nici în acele amănunte exterioare decorative, care alcătuiesc oarecum blazonul artistic al unui roman.

Cartea nu le suporta; nu le primea.

Roman realist construit după canoanele genului şi nimic altceva; cu un rebel instinct de conservare, a refuzat orice străină şi tîrzie imixtiune a criticei şi istoriografiei literare, orice sugestie a savanţi­lor eminescologi prea adeseori de ocazie, cu idei preconcepute şi discutabile. A ţinut să rămînă roman şi nimic altceva, gîndit şi zămislit ca atare.

Adaosul unui cuvînt-înainte nu-mi mai pare însă acum de prisos, pentru a lămuri de ce şi în ediţia aceasta, a cincea, cartea a rămas aşa cum fusese; pentru a înlătura anume confuzii; pentru a nu induce în eroare un public lărgit mult peste evaluarea numerică a lectorilor de literatură românească. La o răscruce de timpuri confuze care a fost numită „momentul Eminescu”, bogat pînă acum ca nici unul altul în studii critice, în monografii, în cercetări istorice şi bio-bibliografice, în reeditări, într-o febrilă campanie de prospectare a vieţii, a operei şi

 

a epocii eminesciene, e o datorie să subliniez încă mai apăsat titlul cărţii: roman.

Romanul lui Eminescu.

Nu biografie. Nu viaţă romanţată.

O carte, în care autorul, romancier prin clasificarea sa scriitori­cească, poate romancier prin vocaţie, a interpretat o viaţă cu toate mijloacele dar şi cu toată libertatea genului, amestecînd realitatea cu ficţiunea, arbitrarul cu verosimilul, episodul imaginar cu episodul trăit şi fidel consemnat de biografi; cercînd să dea o sinteză a vieţii interioare şi a celei exterioare după procedeul romanului, nu al bio­grafiei; izolînd din totalitatea evenimentelor cîte alcătuiesc o existen­ţă de om, acele care, după învăţămîntul lui Rembrandt, reliefează în lumină o figură scoasă din penumbra oarecum misterioasă a tabloului.

Dar de ce roman, şi de ce nu o biografie? De ce un roman şi nu o viaţă romanţată?

Pentru pricina prea simplă, că romanul s-a întîmplat a fi mijlocul cel mai natural de exprimare al autorului; după cum numitul Barnabé, „le jongleur de Notre-Dame din povestirea lui Anatole France, se închina în felul său şi cu uneltele sale la icoana Sfintei Născătoare, jonglînd în cea mai neprihănită smerenie cu cele şase globuri de alamă şi cele douăsprezece cuţite ale îndeletnicirii zilnice de comediant.

Viaţa lui Eminescu, vitregia care a apăsat asupra generaţiilor o jumătate de veac după dînsul, m-a urmărit şi pe mine, din adolescenţă, ca pe atîţia alţii care ne-am format, am crescut, am trăit sub steaua lui Eminescu.

Pentru un scriitor de literatură, această permanentă prezenţă a  unei preocupări capătă un caracter obsesional. Se cerea o eliberare – şi cum îmi puteam oare plăti altfel prinosul, decît înlăuntrul meşteşu­gului de romancier? O monografie, erau alţii mai îndrituiţi să o scrie. O viaţă romanţată, erau alţii s-o facă. Un studiu critic, o lucrare mo­numentală, un ciclu de conferinţe; nu intrau în domeniul priceperii, pregătirii şi puterilor mele.

Am văzut deci viaţa lui Eminescu înainte de toate ca un roman şi am năzuit s-o reconstituiesc într-un roman.

Atît şi nimic mai mult

 

*

 

N-a însemnat o prea mare cutezanţă, încercarea de a transforma în erou de roman o personalitate ca Mihai Eminescu, în jurul căruia s-a ţesut de mult o legendă? Poate că da. Fără îndoială că da!

 

 

 

 

 

Dar romancierul e silit să-şi impună obstacolele cele mai anevo­ioase, nu să fugă de ele; sub pedeapsa împotmolirii în smîrcurile ace­loraşi subiecte, cu aceiaşi eroi, înnodînd şi deznodînd aceleaşi intrigi monotone, în aceeaşi mediocră atmosferă şi în aceeaşi viziune pe care împrejurările istorice şi sociale le menţin deocamdată lipsite de orizont, în aceşti ani de capitulări, de compromisuri, de inerţie, de sterpe controverse estetice, pentru majoritatea creatorilor pe mai toate tărîmurile artei.*

Statuile n-au avut însă şi ele o viaţă? Nu-i îngăduit oare roman­cierului să se atingă şi de vieţile care au depăşit mărimea naturală?

Oricum, experienţa merita fie încercată, măcar pentru, caracterul nobil al luptei cu rezistenţa materialului, după pilda sculptorilor din epoca Renaşterii despre care aminteşte Alain în Système des Beaux-Arts.

Tot aşa, la porunca tiranului, artistul era constrîns atunci să scoată forme şi atitudini din blocul de marmoră, predat direct din carieră în atelier. Şi tocmai acestor lespezi de-o tăietură fantastică, întîmplătoare, arta plastică datoreşte cîteva din cele mai pure şi nobile atitudini, fiindcă volumul şi duritatea materialului au constrîns artistul la invenţie.

Iar tot Alain, adaogă: „Oare cîteva din cele mai nepieritoare imagini din literatura universală, nu sînt tot astfel datorite constrîngerilor impuse de forma rigidă a versului clasic ?”

Libertatea romancierului de a modela veşnic personagiile după pofta sa, într-un material amorf şi docil, e adesea plină de primejdii. Îl îndeamnă construiască fiinţe abstracte, destinate a servi unei teze şi a figura într-un cadru distribuit geometric şi arbitrar, cum nu există niciodată în viaţa cea vie, fluidă şi nedisciplinată rigidităţii logice.** O constrîngere exterioară, căutată, voită, înseamnă pentru romancier readaptarea la disciplinele realităţii, contactul tonic cu această realitate, regenerarea mitologicului Anteu; binecuvîntatele motive pentru care Tolstoi s-a servit în Război şi Pace de unele întîmplări petrecute în familia sa, iar în Ana Karenina. de un fapt divers petrecut aproape de Iasnaia-Poliana; motivele pentru care Stendhal pentru Rouge et Noir s-a inspirat din arhivele unui proces; Bourget pentru Discipolul din alt fapt divers: Mauriac din amintirile prelucra­te ale copilăriei, Gorki din propriile sale amare experienţe trăite.

Un roman al lui Eminescu era ispititor şi din alte pricini.

Destinul feciorului de căminar din Ipoteşti, descifrat cu un ochi de romancier, oferă substanţa celei mai patetice opere de imaginaţie, chiar dacă prin absurd am face abstracţie de geniul poetului, de legenda sa, de uriaşa figură a scriitorului năpăstuită de indiferenţa conducătorilor politici contemporani cu el şi totuşi atît de puternic proiectată asupra generaţiilor crescute în umbra sa.

Peripeţiile copilului; peripeţiile adolescentului; peripeţiile unei fa­milii; procesul unei societăţi în epocă de tranziţie de la faza feudal-moşieiească, la faza de făţarnică şi pospăită democraţie burgheză; drama inadaptabilului la condiţiile ostile şi triviale ale unei deşănţate demagogii patriotarde de profitori; drama unei iubiri nerealizate şi a altei iubiri naufragiate în trivialul cotidianului; drama inteligenţei care se asistă neputincioasă la măcinarea surmenată a inteligenţei; toate acestea nu condensează oare potenţialul tot atîtor romane? nu întrec oare materialul de observaţie şi de imaginaţie, care stă la temelia Educaţiei sentimentale şi a lui David Copperfield, a lui Jude the Obscure şi a Idiotului, a Anei Karenina şi a atîtor romane ruseşti şi engleze?

Fără a interveni cu nici un element de interpretare şi de artificiu artistic, viaţa lui Eminescu înregistrată brut, cronologic, după cele mai autentice date biografice, e un teribil roman trăit, un roman căruia credea că i-a găsit singur semnificaţia şi cheia, în cele cîteva rînduri de manuscris dintr-o versiune a Luceafărului, citate pe frontispiciul acestei cărţi, deşi precum se va vedea adevărata cheie era alta, în altă parte.

Dacă naraţiunea unei asemenea vieţi, n-ar corespunde poate no­ţiunii de roman aşa cum ne-a impus-o tradiţia franceză, care imită tragedia, eliminînd durata, reducînd personagiul la un caracter fix şi acţiunea la zugrăvirea unei crize; în schimb, se încorporează desăvîr­şit romanului de tradiţie engleză şi rusă (de ce nu şi celui de tradiţie românească de mîine?) care lucrează cu timpul şi cu spaţiul, înregis­trează o evoluţie lentă, progresivă, a personalităţii, urmăreşte o expe­rienţă de viaţă, ţine socoteală de ritmul vieţii sociale, de perspectiva familiei, de acea discontinuitate a actelor zilnice şi de acea fărîmiţare aparentă a unităţii de caracter, ce reprezintă cu adevărat omul viu, nu omul abstract, nu omul ideal, nu omul apocrif.

Atît biografiile cît şi vieţile romanţate, păcătuiesc organic de această infirmitate.

Nici Plutarh, nici Vasari, marele biograf al pictorilor şi sculptorilor din epoca Renaşterii, n-au zugrăvit oameni întregi, autentic viabili, fiindcă au ignorat complexitatea şi mobilitatea firii omeneşti, au transferat omul într-un bloc de virtuţi, au procedat prin simplificare înlăturînd enigmele primejdioase, au răpit vieţii acel caracter misteri­os sacrificînd unitatea secretă a unei personalităţi, unităţii aparente şi convenţionale.

 

 

 

Ceea ce nu e îngăduit biografului rămînea însă la discreţia ro­mancierului.

A căuta adevărul istoric e datoria savantului; a căuta expresia unei personalităţi umane şi creatoare e domeniul artistului.

„O viaţă bine scrisă – spune Carlyle – este aproape tot atît de  rară, ca o viaţă bine trăită.”

Iată de ce o biografie fidelă ori o viaţă romanţată (gen de altfel hibrid) m-ar fi intimidat; pe cînd un roman, m-a ademenit, fără teama paralizantă a eşecului total. Biograful nu poate coborî de pe soclu, fără riscuri, o personalitate intrată în istorie şi în legendă; pe cînd ro­mancierul îşi poate permite a căuta chiar omului mai mare decît natura, trăsăturile comune ale naturii omeneşti, la adăpostul celor scrise cîndva de Pascal: „Dacă aceşti oameni mari sînt mai mari decît noi, e fiindcă au capul mai sus decît noi; dar picioarele le au tot atît de jos ca ale noastre. Pornesc toţi de la acelaşi nivel şi se reazămă pe aceeaşi scoarţă a pămîntului; iar prin aceasta, toţi sînt atît de jos ca noi, ca şi cei mai mici dintre noi, ca şi copiii, ca şi necuvîntătoarele.”

Într-o biografie, ce ai căuta oare aceste umbre, care într-un roman nu pot să lipsească? Prezenţa lor estompează, nivelează, micşorează promisia de grandoare la care se aştepta lectorul cînd a luat cartea în mînă. „Ce drept are publicul să cunoască nebuniile şi josniciile lui Byron? — se întreabă Tennyson. Byron i-a dat versuri sublime şi publicul trebuie să se mulţumească numai cu atît.”

Într-o biografie umbrele întunecă; într-un roman reliefează, fiindcă personagiul rămîne în permanenţă iluminat din interior, fie că se numeşte Eminescu, fie că e Balthazar Claës din La Recherche de l’Absolu. Misiunea biografului e să reconstituie o personalitate; a romancierului e să construiască o imagine, poate nu prea exactă, dar veridică a unei personalităţi, verosimilă, viabilă, circulînd pe pămînt.

Şi aci e poate locul să risipesc nedumeririle celor care, cu o ad­mirabilă candoare, s-au întrebat de ce nu m-am încumetat a zugrăvi geniul lui Eminescu în funcţia sa creatoare. Le răspunde Albert Thi- baudet, în reflecţiunile sale asupra romanului: „S-a făcut concurenţă stării civile; mult mai greu se poate face concurenţă naturii. Starea civilă înregistrează în fiecare zi viitori îndrăgostiţi, viitori avari, viitori medici, viitori profesori, viitori deputaţi, care se aseamănă aidoma cu nenumăraţi alţi îndrăgostiţi şi avari, cu nenumăraţi alţi profesori, medici, deputaţi. Artistul care va adăuga acestei serii un Dominique, un Grandet, Diafoirus, Manneron, Leveau (citez pe cei mari şi pe cei mici) imită natura creînd aceste personagii şi termenul a imita natura a sfîrşit prin a căpăta un sens destul de limpede ca să nu mă dispenseze de orice explicaţie. Dar pentru a

 

crea geniul, nu trebuie să imiţi natura; ar trebui să fii natura, să fii o natură. Se numeşte geniu tocmai ceea ce în unanimitate cores­punde acestei imprevizibile noutăţi; act esenţial al naturii. Se numeşte geniu ceea ce depăşeşte imitaţia. Geniul, el imită natura, atunci cînd creează fiinţi pe care natura sau societatea le produc ele înşişi în serie: îndrăgostiţi sau avari, profesori sau medici, deputaţi sau membri ai diferitelor societăţi savante. El adaogă atunci un exemplar la această serie, pune un nume mai mult în registrul stării civile, şi o face în aşa fel încît exemplarul pe care îl adaogă unei serii, exprimă seria întreagă, şi numele în plus pe care îl înregistrează în starea civilă, ar putea să încheie starea civilă, făcîndu-le pe celelalte inutile. Dar dacă geniul imită ceea ce natura creează în serie, el nu poate imita geniul, care este tocmai ceea ce nu se află produs în serie. Dacă geniul realizează tipuri, el n-ar putea realiza geniul, care este contrariul tipului, adică al individu­lui, al individului absolut. A imita geniul, ar însemna neapărat a-l reprezintă după legile oricărei reprezintări artistice, a-l reprezinta ca o generalitate vie care să absoarbă toţi oamenii de geniu, după cum Grandet absoarbe toţi avarii, după cum Julieta absoarbe toate fetele îndrăgostite, după cum Arnolphe sau Mitridat absoarbe toţi îndrăgostiţii de-o vîrstă trecută. Dar ce-ar însemna aceasta altceva, decît că a reprezinta geniul echivalează cu a distruge geniul, a ucide planta pentru a o clasa în ierbar, a substitui imprevizibilului, prevăzutul şi lucrul ştiut. Numai că arta, urmărind înainte de toate a birui piedicile care par la început de nebiruit, va încerca să folosească o cale piezişe. În loc să privească soarele în faţă, îl va privi în apă. Să cercetăm singura operă, care fiind zămislită de un geniu, are subiect strădania geniului: La Recherche de l’Absolu. Balzac n-a căutat să descrie această strădanie în sine; dar a redat-o augustă şi misterioasă, reflectînd-o într-un anume mediu, punîn-   d-o în contact cu lumea, prin Marguerita şi Mulquinier. A făcut o operă eternă şi tipică, reprezintînd nu geniul, realitatea de invenţie şi de prezenţă fulgurantă, ci un tablou de totdeauna care se poate numi: oamenii în faţa geniului. Nu există decît această cale pentru artist întru a aborda geniul: a-l considera nu în el însuşi, ci în raport cu oamenii...”

Nu pot pretinde că m-am conformat cu precugetare acestei prea juste formule ieşite din pana unui faimos critic.

În primul rînd, fiindcă nici un scriitor, oricît de umil, nu-şi mo­delează total o operă de creaţie după canoanele unui critic, fie el oricît de autorizat şi subtil. În al doilea rînd, fiindcă reflecţiile lui Albert Thibaudet, îngropate în filele unei reviste, mi-au căzut abia

 

acum sub ochi, recent retipărite într-un volum postum. Nu aveam habar de ele cînd am conceput romanul de faţă.

Veneau cu alte cuvinte să confirme, ceea ce, prin intuiţie, prin instinctiva economie a genului, m-a cîrmuit în înfăptuirea acestei cărţi. Încorporînd vieţii şi romanului un Eminescu-om, am evitat ireparabila şi grosolana eroare de a năzui să zugrăvesc un Eminescu-geniu, în funcţia sa creatoare. L-am înfăţişat numai în raport cu oamenii, fără familiaritatea trivială cu procesul său de creaţie care  să-l coboare la nivelul de rînd, dar şi fără deşarta ambiţie de a pătrunde şi de a reda acest tainic proces al creaţiei.

Aceasta poate nu ne aparţine nouă, din exteriorul creaţiilor de geniu, nici s-o pricepem deplin, nici s-o simţim în toate tainele adinci, nici s-o exprimăm cu toată fidelitatea. Încercăm doar să-i găsim o explicare, o pricepere, o interpretare, pe mult mai redusele noastre dimensiuni.

Omeneşte şi din afară, am cutezat deci numai a încerca să disociez veridic, valabil, uman şi social, tragicul „egoism” al creato­rului, dacă egoism se poate numi pasiunea absorbantă a creaţiei. Acel blestem care nu-i îngăduie să fie fericit, pe măsura curentă a fericirii, să-şi trăiască în deplinătate viaţa terestră, fiindcă tot ce i-ar fi oferit viaţa terestră în vitregele împrejurări sociale şi istorice ale epocii — şi i-a oferit atît de puţin! — se prelucra în substanţă devorată de funcţia sa creatoare: „... dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte însă pe pămînt nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”. O spunea singur, Eminescu! O credea singur cu toată candoarea geniului său, fără să observe că nefericirile existenţei îi veneau din altă parte şi de la alţii!

În istoria literaturii engleze e pomenit adesea cazul unui asemenea „egoism” creator (căci egoismul şi exclusivismul creaţiei e dominanta geniului); un caz mai înfricoşat decît al lui Byron, mai înfricoşat decît al lui Shelley, decît al legendarului nostru meşter Manole.

E cazul pictorului şi poetului prerafaelit Dante Gabriele Rossetti, care la moartea femeii iubite, cuprins de remuşcare fiindcă o făcuse nefericită, fiindcă o sacrificase artei, a îngropat o dată cu ea, în mormînt, toate poemele scrise în timpul acelei iubiri, ca un simbol al căinţei. O clipă, sub impresia durerii, omul renega poetul! Fiindcă jertfise artei o fiinţă reală, se pedepsea nimicindu-şi opera.

Căinţa însă n-a durat prea mult. Artistul-creator a reluat locul omului. Nimic nu l-a mai putut opri peste cîteva luni să deschidă mormîntul şi să ridice manuscrisul poemelor de pe pieptul iubitei

 

moarte, fiindcă raţiunea de existenţă a poetului aceasta era, acolo era, în acele poeme, nu înlăuntrul mormintelor, nici în viaţa cea din afara mormintelor.

Pasiunea cea mai nefericită, experienţa cea mai dureroasă din existenţa unui mare creator, se prelucrează întotdeauna în creaţie. Astfel nu rămîn pierdute. Adesea sînt fecunde.

În toate poeziile de iubire ale lui Eminescu, se poate întrezări în filigramă, imaginea unei iubite pe care a făcut-o nefericită, ori care  l-a făcut nefericit. Mortua est! Venere şi Madonă. Pe aceeaşi ulicioară. Departe sînt de tine. Atît de fragedă. Dalila. Luceafărul...

Iubitele au fost îngropate, au fost devorate de manuscris. Au rămas însă poemele. Tot aşa şi cu umilitoarele sale mizerii materiale, cu revoltele sale sociale şi politice. Îl dureau şi-i înveninau existenţa cea de toate zilele. Dar s-au prelucrat în substanţa creatoare din Împărat şi Proletar, din Scrisorile sale...

Şi după cum în orice roman cu un personagiu central plăsmuit   de imaginaţie, autorul grupează actele şi împrejurările în jurul unei pasiuni sau unei virtuţi dominante — avariţie, eroism, ambiţie, iubire, sacrificiu etc. etc. — tot aşa am socotit că dominanta vieţii lui Eminescu, a romanului lui Eminescu, a fost această incapacitate mărturisită de a-şi răscumpăra fericirea cu preţul compromisurilor de toată ziua şi de a face pe alţii fericiţi cu acelaşi preţ, fiindcă tot ce alcătuia promisiunea unei asemenea fericiri terestre, era înlăturat de temperamentul, de caracterul şi de vocaţia sa, de geniul său creator, de recea nemurire a Luceafărului.

Mi se pare că un asemenea destin se arăta vrednic de subiectul unui roman, chiar dacă eroul nu s-ar fi numit Eminescu şi chiar dacă n-ar fi trăit destinul său în de-aievea.

Fiindcă însă se numeşte Mihai Eminescu şi fiindcă destinul său, romanul său, a fost în de-aievea trăit, acolo unde s-a arătat neapărat nevoie, pentru a nu altera imaginea reconstituită de istoria literară şi creată de legendă, autorul a schimbat peniţa de romancier, cu aceea de biograf.

Tot ce aparţine istoriei şi documentului, a fost respectat cu o aspră probitate.

Mi-am permis să interpretez. Nu mi-am permis să mistific, falsifi- cînd, pentru a ilustra vreun principiu dogmatic, exterior literaturii.

 

 

 

Că interpretarea va fi fiind mai prejos de personalitatea lui Eminescu prin nevoia de a găsi vieţii o temă şi destinului omenesc o logică — e foarte cu putinţă. Dar ce puteam face mai mult? Trebuie să fii geniu, necum un mărunt scriitor de romane, pentru a-ţi permite luxul de a proceda atît de absurd ca divinitatea, care creează geniile şi le rezervă mai apoi un atît de absurd şi tragic destin pămîntesc.

 

 

Decembrie, 1939.

 

 

* Subliniez data. E vorba de anii 1930-1937 (n.a.)

 

** Vezi conferinţele romancierului englez E. M. Foster la Trinity College din Cambridge, despre Aspectele romanului şi conferinţele de la acelaşi colegiu ale lui André Maurois, despre Aspectele biografiei.