AnnaE
#0

CAPITOLUL UNU

«„De multe ori te bucuri prea devreme şi te căieşti prea târziu”. De ce mi-o fi venit gândul ăsta? Eu de bucurat nu m-am bucurat niciodată, nici prea devreme, nici târziu, nici prea târziu. Pentru că nu ştiu să mă bucur. Şi de râs, râd foarte rar. Am citit cândva, într-o carte, că omul plânge mult mai uşor decât râde; în consecinţă, unui autor dramatic îi e mult mai uşor să compună o piesă care să-ţi stoarcă lacrimi decât una care să te facă să râzi. Comedia aproape c-a dispărut şi nu doar pe la noi, pe-aici, prin Est, pe la „boşimani”, dar peste tot, şi la ăia îmbuibaţi şi occidentali! Să-mi caut motiv de căinţă? N-am făcut nimic reprobabil. M-am măritat o dată, îndrăgostită fiind. Aveam nouăsprezece ani, săraca de mine. Şi pân-atunci nu mă plimbasem cu nimeni de mână. Perioada romantică o sărisem. O ratasem. Amorul meu începea cu sfârşitul. Dezamăgirea a venit curând, chiar înainte de-a o naşte pe Maria – la douăzeci de ani. Orfană de tată, mort pe front, crescută-n greutăţi, mereu flămândă, mereu dezamăgită de colegi, de profesori, de vecini, coaptă la soarele sufocant al stalinismului, speriată să nu rămân fată bătrână, m-am măritat degrabă. Nu pot să spun că nu eram îndrăgostită de Alexandru când l-am luat, dar argumentul decisiv era teama de-a nu rămâne fată bătrână.

Alexandru m-a lăsat, fiindc-a făcut o pasiune pentru-o actriţă, ce e drept talentată şi frumoasă. A doua oară m-am măritat cu cel mai vechi prieten al meu. A mers bine, chiar foarte bine căsătoria noastră, până i-a plecat lui Tudor băiatul în Statele Unite. Tudor a-nceput să bea. A dat Dumnezeu şi-a rămas şi el în Statele Unite. Cu Tudor m-am măritat, fiindcă treceam printr-o pasă proastă şi, probabil, ca să dau o tentă optimistă existenţei mele. Când m-am măritat cu Tudor, mi-am amintit o replică-a lui Alexandru Bujor, în legătură cu Ileana Sachelarie: „Toate cărţile ei sunt atât de triste. Totul e-un eşec. E obositoare lipsa asta, sărăcia asta lucie de fericire”. Nu mai are nicio importanţă de ce-am făcut-o. Ca să mă conformez reţetelor date producătorilor de la Hollywood, de înaltele autorităţi de stat americane, pe vremea crizei din ’29-’33: happy end! Era şi-aşa lumea demoralizată, ce s-o mai fi demoralizat şi cu filmele. Trebuia să-nvingă binele, virtutea, cinstea. Îi înţeleg pe unii care, zicând „ca-n filme”, se gândesc la ceva ce n-are nicio legătură cu platitudinea deprimantă şi coruptă a realităţii. Deci, m-am măritat a doua oară pentru a ilustra ideea happy-end-ului! A speranţei atât de constructive!

Atmosfera asta de şedinţă – începe în zece minute – îmi stimulează apetitul de autobiografie. Că, altminteri, din ce să mi se tragă rememorările astea? Aşa, tam-nisam, hai să ne numărăm boabele vieţii! Ne-a invitat şi pe nemembri: „şedinţă cu toţi oamenii muncii din Institut”. Lipseşte Otilia, chimista noastră, marea noastră specialistă în SIDA, amanta profesorului. El abia-şi mai trage sufletul la „Elias”. Otilia stă de-o parte a patului, doamna Profesor, de cealaltă. Când o muri, săracul, o să-i închidă probabil una un ochi, alta ălălalt ochi. Iar el o să scape de-amândouă. Minte, săracul, a avut, dar n-a fost toată bună. În materie de femei – n-a avut nici cât o bibilică. Am şi-nceput să vorbesc despre el la trecut. Sforarii noştri îl socotesc şi-ngropat, că se-agită fiecare cum poate, pe sus. Mie puţin îmi pasă. Dac-am scăpat nedată afară, când a rămas Tudor în Statele Unite, înseamnă că de-aici o să mănânc pensie».

 

*

 

Ana Rotaru-Melinte, secretara de partid pe Institut, vorbea cu Valentina Presură şi cu Mioara Ploscaru. Le sugera să ia cuvântul şi cam ce să spună, că aşa mergeau lucrurile în ultimii ani, de când se domolise entuziasmul revoluţionar. Ana Rotaru-Melinte, femeie deşteaptă, bună profesional, cultivată şi civilizată, beneficiară a tot felul de burse prin străinătate, ştia să se facă agreată şi de forurile de partid şi de oameni, pe care nu-i asuprea nici cu vigilenţa, nici cu vreun manifest spirit de partid. Luările de cuvânt, la care nu se mai înghesuia nimeni în ultimii ani, se aranjau a l’amiable, între secretara de partid şi vorbitori, şi totul mergea ca pe roate. Lumea-şi văzuse sacii-n căruţă şi-acuma picotea liniştită la şedinţele de partid. Cine-avusese să se-aranjeze se-aranjase, adică se văzuse membru; cine putuse se băgase în B.O.B., îşi aranja plecări în Occident, iar cei care, dintr-un motiv sau dintr-altul, rămăseseră de căruţă, stăteau liniştiţi, luându-şi gândul de la burse şi de la simpozioane prin ăle străinătăţi. Se mulţumeau să-şi facă meseria mai conştiincios ori mai puţin conştiincios: ca şi ceilalţi.

Cel mai mare maestru al burselor, al simpozioanelor, al schimburilor de experienţă, al croazierelor, cel despre care aflai că e plecat când în Spania, când în Anglia, când în Canada etc., fără ca plecarea să-i fie analizată în B.O.B., al cărui aviz trebuia să existe măcar de ochii lumii, acest campion era Titus-Livius Calomfir. Plecările astea erau puse pe seama strânsei colaborări dintre Titus-Livius şi Biroul II. Aşa presupunea lumea, iar el, Tituţ, cum îi spunea tot Institutul, nu făcea şi nu spunea nimic prin care să risipească zvonul aducător de foloase. O conferenţiară de la Arhitectură îi povestise Sânzienei Hangan cum se strofoca bărbatul Anei Rotaru-Melinte să se facă membru de partid. Pentru sprijinirea acţiunii, Ana trăgea şi ea câte sfori putea pe la Municipiu, printre cunoştinţe influente, printre cunoştinţe cu alte cunoştinţe, urmând un principiu verificat, care te-nvăţa că nimic nu face mai multe parale decât diabolica perseverenţă.

Suzana Priboianu – Suzi – cu aerul ei mereu preocupat şi nemulţumit, îşi făcea socotelile băneşti şi-şi împărţea bancnotele în plicuri, după ce mai întâi le-ndoia pe lung şi-apoi pe lat, adică invers decât majoritatea oamenilor. Anişoara Grigorescu, absorbită de-un roman poliţist, ridică doar o dată ochii ei frumoşi, negri, conturaţi cu eye liner violet, cu pleoapele văpsite-n turcoaz, când se-aşeză alături de ea Titus-Livius Calomfir. Fără să se fi manifestat în calitate de curtezan, Tituţ nu scăpa însă niciodată ocazia de-a se afla în preajma făpturii cărnoase, pietroase şi îmbietoare care era Anişoara. Prin moliciunea mişcărilor, prin langoarea glasului şi prin duioşia visătoare a privirii, Anişoara te ducea cu gândul la femeile seraiurilor. Prin ceea ce spunea – mai totdeauna comentarii privind moda şi preţurile – n-o situai printre inteligenţe. Felul paşnic în care susţinea câte ceva – niciodată prostii ori absurdităţi – o aşeza între oamenii de treabă şi cu bun-simţ. Născută într-o familie de boieri cu mari moşii prin Vâlcea, vorbea despre familia ei fără ostentaţie, citând mereu spusele şi faptele bunicilor, cu-o tandreţe care multora li se părea nefirească la o femeie-n toată firea.

Lipsită de sentimentalism în cântărirea oamenilor, nedând cine-ştie-ce parale pe mintea şi pe valoarea profesională a Anişoarei, Sânzienei Hangan tocmai concepţiile ei rămase-n urma vremurilor îi plăceau. Sânziana o considera pe Anişoara o cucoană a secolului al XIX-lea, rătăcită printre contemporani. Bună să stea acasă, ocupată cu educarea copiilor, cu menajarea bărbatului, bună să meargă la croitoreasă, la baluri, la sindrofii, să facă şi să primească vizite. Nemulţumiri avea şi Anişoara destule. De primul bărbat se despărţise repede, acesta dându-şi de la-nceput arama pe faţă: adică se purtase mitocăneşte cu părinţii şi cu bunicii Anişoarei, părinţi şi bunici alături de care era obligată să trăiască, fiindcă îndată ce Anişoara s-ar fi mutat din casa lor naţionalizată, în care fuseseră lăsaţi în calitate de chiriaşi, în odaia rămasă liberă, spaţiul locativ ar fi adus imediat pe cine-ştie cine. Al doilea bărbat al Anişoarei, după felul cum îi îmbrâncea pe scară pe bunicii prin alianţă şi pe socri nu dovedea calităţile unui gentleman. Anişoara vărsase multe lacrimi şi-n a doua ei căsătorie, mai greu de rupt, cu doi copii.

Sidonia Puşcaş – Sidi – se-aşezase în fundul sălii, pe-un scaun din extrema dreaptă a rândului, locul cel mai ferit de privirile tuturor. Nu-i mergea cine-ştie-ce nici în noua secţie în care se mutase, la cerere, după multe şicane, în fosta secţie, din partea Profesorului şi-a doctorului Fechete. În conflictul dintre Direcţie, şef de secţie şi Sidi Puşcaş, cele două prietene ale ei din B.O.B., foarte influente în Institut, nu scoseseră o vorbă s-o apere. Ardeleancă până-n măduva oaselor, permanent respinsă de maleabilitatea şi de spiritul de compromis ale regăţenilor, Sidi era gata să intre-n război cu oricine nu corespundea normelor ei etice: de fapt cu mai toată lumea. Singură, cu niciun sprijin de nicăieri, avea curajul să-nfrunte pe oricine.

În timp ce majoritatea celor din Institut puneau spada mereu scoasă din teacă a Sidoniei Puşcaş pe seama unui complex de superioritate, Sânziana Hangan era printre puţinii care-o atribuiau unui sentiment de permanentă insatisfacţie al Sidoniei; insatisfacţie faţă de propria viaţă, faţă de mediul înconjurător, care nu era exemplu de virtute şi, în mare parte, nici de competenţă, de regimul politic pe care nimeni nu mai dădea nici două parale, unii căutând să smulgă toate avantajele pe care le oferea, alţii – majoritatea – încercând să supravieţuiască, destui lăsându-se zdrobiţi şi ajungând mai repede în cimitire şi la crematoriu. Sidi era un amestec de milă creştină – mereu gata să-şi sacrifice timpul, liniştea şi banii pentru a-i ajuta pe cei în nevoi – şi de intransigenţă ireconciliabilă în momentul când punea ochiul pe-un om care nu-i plăcea, ori pe-o idee pe care-o respingea. Obiectivă în judecarea celor care-i erau indiferenţi, se dovedea părtinitoare în bine cu-aceia pe care-i agrea, şi în negru, fără nicio zonă luminată, cu toţi cei care-i stăteau la lingurică.

Printre oile negre-ale Sidoniei se număra Valeria Stoianovici. Deşteaptă, spontană, ironică, fără stare, chiulangioaică, ştiind perfect să-şi facă relaţii, să se pună deci bine cu cine trebuia, nedând nici două parale pe altceva decât pe copilul şi pe casa ei, pentru care-şi consuma toată energia şi toată priceperea, Valeria Stoianovici – Reli – era pentru Sidonia Puşcaş întruchiparea tuturor defectelor balcano-regăţeneşti. Sidi nu-nceta să se crucească faţă de Sânziana, pe-a cărei discreţie conta, cum de un om înzestrat ca Silviu Stoianovici, regisor de prestigiu, putea să trăiască lângă «aşa ceva», referindu-se la Reli. Nicio încercare a Sânzienei de-a o face pe Sidi să-i recunoască Valeriei Stoianovici vreo calitate n-avusese succes. Sidi recunoscuse doar că Valeria ar fi putut câştiga un concurs la număr de mişcări pe minut. «Afară de umblatul ca strechea, nu ştiu ce merit îi mai găseşti», îşi rezumase părerile Sidonia despre Valeria Stoianovici. Sânziana învăţase de la viaţă că oamenii erau ori de luat ori de lăsat: de luat aşa cum erau, cu puţinele bune, cu multele rele, sau de lăsat în plata Domnului. Să-ncerci să-i schimbi, însemna să cari apă cu ciurul.

Dintr-o-ntâmplare, toate cele patru beneficiare ale unor şederi de minimum un an în Statele Unite, în calitate de soţii, se aşezaseră una lângă alta. Două – fete de la ţară, cu capete frumoase, cu trupuri vânjoase şi cu oase mari, două – orăşence, din neam în neam, cu feţe ridate mărunt şi cu un aer de plantă de seră. «Pe astea patru parcă le-a făcut Dumnezeu să ilustreze literatura sămănătoristă». Toate patru – membre de partid şi cu funcţii prin sindicat. Luluţa Gămulea, cea mai frumoasă dintre cele două de origine rurală, cu un mers ţanţoş şi cu fundu-napoi, era cea mai băgăreaţă dintre toate. Nu era şedinţă de vreun fel la care să nu ia cuvântul, având marele dar de-a vorbi fără să spună nimic. Nicidecum din prostie, ci dintr-un fel de viclenie a ţăranului care face pe neştiutorul, ca să vadă ce dă din ăla care se crede mai deştept decât el.

În spatele Luluţei, Lucia Rachieru, cu faţa trasă şi căzută, cu-o resemnare în ochi, dincolo de toate încercările lumii, se uita când la un participant, când la altul, ca să-şi mai mute gândul de la durerea despre care nu aducea deloc vorba, din dorinţa de-a nu-i împovăra pe alţii şi de-a nu le face viaţa mai amară decât era în mod obişnuit. Când vorbea – atât cât mai vorbise – despre copilul ei mort, vorbea firesc, ca şi când ar fi fost plecat într-o excursie mai lungă. Asta – la-nceput, după accident. Observase însă că şi-această evocare le-ntrista pe colegele ei. În ultimul an vorbea cu ele despre lucruri obişnuite, vorbea, vorbea mereu, fiindcă voia să rămână în rândul oamenilor normali, adică a ceea ce considera lumea – bună-rea cum era – normal. Lucra o jumătate de normă în laborator, cealaltă jumătate acoperind-o cu punerea la punct a fişierului din întregul Institut. De la fişierul ăsta i se trăsese şi conflictul cu Sidi Puşcaş, care-ntr-o zi îi ceruse nişte fişe. Lucia o trimisese să şi le ia singură din dulapul şi din sertarul unde trebuiau să se afle. Sidi nu le găsise. Lucia o trimisese din nou. Sidi iar nu le găsise şi se enervase. Lucia se dusese cu ea, le găsise şi i le vârâse sub nas: «Astea ce sunt?». «Sunt sau nu sunt, ai o jumătate de normă ca să mi le dai tu şi nu ca să le caut eu. Şi nu-ţi mai ascunde neglijenţa şi lenea după nenorocirea pe care-ai avut-o», izbucnise Sidi, albă la faţă de mânie. Lucia-i strigase tot ce-i venise la gură: «Mai rămăsesem eu, cu care nu vă certaseţi din tot Institutul ăsta. Ei bine, aţi reuşit şi cu mine».

Sânziana Hangan, albă şi ea la faţă şi cu inima-n gât, asculta mută de uimire. Nu-i venea să creadă că Sidi îi putuse spune unei mame care-şi pierduse un copil ceea ce-i spusese Luciei. De când lucra în acest Institut, Sânziana Hangan nu plecase niciodată mai tristă şi mai dezamăgită ca de data asta. Cea care, judecându-se la rece, avea să se căiască de durerea peste care călcase era, fără-ndoială, Sidi Puşcaş. Ceea ce însă n-ar fi recunoscut în ruptul capului. Dovada acestei căinţe o avusese Sânziana la două ore după incident, când Sidi îi povestise de-a fir a păr «conversaţia» cu Lucia Rachieru, ca şi când Sânziana n-ar fi fost de faţă, îi povestise ca să se descarce şi-n speranţa s-audă un cuvânt de aprobare din partea Sânzienei, care-o ascultase fără să scoată niciun sunet.

În acea zi Sânziana plecase pe jos acasă, agale, evitând să schimbe vreun cuvânt cu cineva. Mergea cu gândul dus, copleşită de tristeţe, ca după un dezastru căruia, fără să fi vrut, îi supravieţuise. În cap, parcă avea tărâţe cu clei. La un moment dat îi ţâşni un gând cu violenţă. «Ce e-acela un fanatic?». Nimic nu era mai uşor decât să pui sau să-ţi pui întrebări, cum şi mai uşor era să te miri. «Un fanatic este acel cineva care în numele unui principiu, al unei credinţe, calcă-n picioare principiile şi credinţele altora. Mă gândesc la fanaticii adevăraţi. Simulanţii fanatismului n-au nici măcar scuza doagei sărite de la natură. La ei, totul e calcul. Deci simulanţii nu sunt luaţi de apa unei porniri, condamnabile, dar făcând parte din făptura lor, ci îşi pun migălos la cale „opera”, calculându-i efectele. Urâtă e lumea asta… Când te uiţi bine la ei şi-i scuturi, şi la cei mai de ispravă oameni vezi faliile de răutate şi de intoleranţă. Norocul meu că am renunţat să mai fac ordine-n lume. Mulţumesc lui Dumnezeu că ordinea-n lume o fac microbii mei dragi, cu care mă-ntâlnesc, în fiecare zi, la microscop».

Şedinţa-ncepuse. Era de fapt o dare de seamă profesională – de-aici şi participarea «tutulor oamenilor muncii». Vocea joasă a Anei Rotaru-Melinte, rostogolind r-urile, depăna domol rezultatele modeste ale muncii lor de cercetare, îngrădite de sârma ghimpată a sărăciei: aparatură de pe vremea lui Pasteur, substanţe pe sponci, culturi-moarte datorită frigului etc., adică tot ce ştia omul. Raportul punea sărăcia Institutului pe seama regimului de austeritate impus de achitarea datoriilor externe. Ceea ce nu pomenea erau pomenile în reactivi şi-n tulpine, de la cei câţiva foşti colegi stabiliţi în Occident. Valentina Presură şi Mioara Ploscaru spuseseră şi ele aceleaşi lucruri, făcând efortul să le formuleze altfel decât în raport. Luluţa Gămulea întrebă dacă nu se putea încheia vreun contract cu străinătatea pe bază de reciprocitate. Zâmbise până şi secretara de partid faţă de atâta optimism fantezist. Ceea ce n-o-mpiedicase să promită că avea să ia în calcul şi o astfel de eventualitate.

«Cred că putem ridica şedinţa», încheiase cu bucurie în glas secretara de partid. La nostalgie n’est plus ce qu’elle était. Nici comunismul. Până prin ’66 fusese apa-nvolburată care-i îneca fără milă pe unii şi-i sălta pe alţii la suprafaţă, ca pe gunoaie. Acum era o baltă stătută, în mâlul căreia înţepenise fiecare. Bucuria din glasul secretarei de partid nu scăpase nimănui. În acel moment se ridică Titus-Livius Calomfir şi o-ntrerupse cu un gest. Ana Rotaru-Melinte îl privi întrebător. «Aş vrea să spun» – şi-şi compuse o figură de zile mari, adoptând un ton pe măsură – «că la următoarele alegeri propun să fie ales în continuare secretar-general al Partidului Comunist Român tovarăşul Nicolae Ceauşescu». Ana Rotaru-Melinte aprobă din cap. Luluţa Gămulea nu-şi putu reprima un zâmbet, oricât era ea de «cu partidul şi cu guvernul». Luaţi pe neaşteptate, chiar şi cei mai devotaţi «membri» uitară să aplaude. Şedinţa se ridică prin «ridicare» de pe scaune. Sânziana Hangan simţi aceeaşi pâclă în suflet şi-n creier ca-n ziua incidentului dintre Sidi Puşcaş şi Lucia Rachieru, tristeţe apăsătoare, fără geană de speranţă, când specia umană i se părea sinistră, grotescă, derizorie. În gând îi veneau cuvintele pe care i le spusese într-o zi fiică-sii, Maria: «De frig şi de foame ne-ar putea scăpa-ntr-o zi un parastas internaţional, un parastas cu dar, în folosul României. Dac-ajungem un popor de lichele, nu ne mai poate salva nimic şi nimeni».

Conversaţii între patru ochi evita, pe cât putea, cu oamenii din Institut. Acuma, ca să nu se lase agăţată de vorba cuiva, se-apucă să-şi facă ordine-n birou. «Te duc până la troleibus?», o-ntrebă Sidi Puşcaş. «Nu, mulţumesc. Trebuie să mă-ntâlnesc la ora cinci cu cineva şi-mi mai fac de lucru pân-atunci». Când toată lumea ajunsese măcar la jumătatea drumului spre casă, plecă şi Sânziana din Institut. O opri portăreasa, rugând-o să-i citească nişte buletine de analize. «Vetuţo dragă, sunt minunate analizele astea, îngropi tot Institutul! Fii fără grijă», şi-i făcu portăresei semn să se oprească din mulţumit. Era o zi limpede şi caldă de octombrie. Frunzele trosneau sub tălpi. Un covor de la galben ca paiul până la ruginiu, cu pete ici-colo de verde puternic şi de verde stins, «a moarte şi-a putreziciune». «Păcat că nimic nu ne serveşte la-nvăţat indiferenţa. Indiferenţa naturii: deasupra binelui şi-a răului, cum probabil e Dumnezeu, dacă o exista. Ce-o fi reprezentând nenorocita asta de lume? Vreo colonie penitenciară a unei alte galaxii, vreun laborator unde s-a pierdut controlul? S-au întrebat ei alţii, mai deştepţi decât mine, şi chiar dacă şi-au dat răspunsuri structurate, la ce-au folosit dacă n-au schimbat nimic?! Un frumos exerciţiu de inteligenţă. Adevărul e unul singur, ceea ce nu-mpiedică pe nimeni să-şi prezinte minciuna şi sofismul drept adevăr incontestabil. O s-ajungă vreodată lumea să nu-şi mai facă zid de apărare din minciună şi din interes? Ce viaţă dezgustătoare…

Profesional, Tituţ al nostru ar fi putut ajunge ce-a ajuns şi fără protecţia Cabinetului 2 şi fără declaraţii ca a de astăzi, dar e-adevărat că lumea n-ar fi călărit-o-n lung şi-n lat. Vorba lui Alexandru: „de prezent eşti sigur, viitorul – simplă presupunere”. Tituţ – un bun profesionist – gaură-n ştiinţă nu era însă hărăzit să facă. Asta explica de ce nu se făcuse uitat prin nicio călătorie. Nu e de el competiţia nemiloasă. El se-ntoarce mereu la noi, fiindcă la noi se poate da mare – mulţi dintre noi ajungând să lucreze unde lucrează prin concursuri de-mprejurări şi de dosare. Fericitele excepţii – adică, oameni de reală valoare – sunt prea puţine. Noi suntem un perfect „mediu” pentru Tituţ. Ca peste tot».

 

*

 

Sânziana ajunse la o biserică. Intră şi aprinse o lumânare la vii, două la morţi. Se opri la crucea cu Iisus răstignit. Îi atinse picioarele cu mâna stângă. De câte ori îi fusese greu în viaţă, îşi adusese-aminte de Patimi: de cele fizice – imaginabile, de fapt, pentru călăi; de cele sufleteşti – imaginabile pentru cei care simţeau la fiecare pas eşecul binelui în faţa interesului, a necinstei, a simulării, a obtuzităţii. Îşi rezimă fruntea de piciorul crucii. «Cât ai suferit… şi pentru ce? Lumea nu s-a făcut mai bună. Iar în numele tău s-a omorât şi s-a jefuit şi unii mai pretind şi astăzi că-n numele Tău se căsăpesc. Zadarnic. Zadarnic. Iar credinţa în Tine se clatină peste tot. Se pregătesc să Te ucidă a doua oară. De data asta, definitiv – prin uitare… Rămâi cu bine…».

Lumea coclise. Pata verzuie, ca veninul, nu se mai ducea. Cu niciun şmirghel. Pata se mărise şi săpase adânc. Ea se ducea numai dacă topeai metalul. «Pe noi cine, cum şi când să ne mai topească? De fapt, ca să fiu sinceră cu mine însămi, trebuie să recunosc şi eu c-am ajuns la un imobilism, la o stagnare de unde nu mai doresc nimic. O schimbare chiar m-ar… dezechilibra. De fapt, nu mai aştept nimic de la viaţă. Am impresia că, moral, mi-am încheiat socotelile. Rămâne să vieţuiască trupul, cât a fost programat. Nu mă socotesc nici victimă, nici privilegiată. Fac parte, ca zeci de milioane, din lotul de condamnaţi de la Yalta. Mă număr printre cei situaţi între sârma ghimpată a lagărului de pedeapsă şi sârma lagărului mare. Între una şi alta, cum zice nenea Sandu Dragomir, funcţionează simultan forţa centripetă şi forţa centrifugă; nu eşti cuminte, intri în cercul din mijloc, la pedeapsa-pedeapsă; eşti cuminte – mergi în pas cadenţat în cercul mai larg dintre ăle două rânduri de sârmă. Forţa centrifugă îi propulsează pe cei mai dibaci şi mai favorizaţi de soartă dincolo de cercul al doilea, în lumea „zis liberă”, cum o numeşte tot nenea Sandu».

Attachments