Viewing Single Post
AnnaE
#0

CAPITOLUL UNU

«Ce vânăt amurg…».

Prin vinete-amurguri, prin veştede ramuri, se-apropie toamna cu paşi arămii… Din vămile văzduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri şi printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută, măturând pământul cu coada, păşind cu sunet înfundat de labe prudente, scrutând orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi, prospectând atent împrejurimile ca un strateg încercat.

Cu-o săptămână mai-nainte, pe Transfăgărăşan, din verdele-mbătrânit şi din rugină, din curcubeul de adori şi de transparenţe, vulpea – materializare a anotimpului – nu li se-arătase. Le ieşise-n cale-un cerb, indiferent în măreţia lui împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, şi-un urs – adolescent, judecând după blană, după colţi, după cheful de joacă – născut şi crescut se vede într-o rezervaţie, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii şi le căuta societatea. Redat libertăţii, animalul primea danii comestibile şi-n semn de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfrăţire-ntre specii, el le trăgea câte-o labă amicală.

«„Ce vânăt amurg…”. Hm! sună-a poezie… Numai Tudor citează când nu te-aştepţi, de parc-ar spune de la el».

 

În momentul acela, punga de nailon din mâna dreaptă a Sânzienei se sparse-n fund şi pe trotuar fugiră, care-ncotro, cele cinci vinete lunguieţe, «ultimele de anul ăsta», şi cele două kilograme de mere domneşti, cumpărate mai adineauri din piaţă, de la ţărani.

 

(«Of! De o mie de ori am zis să-mi iau nişte plase ca lumea, nu flendurile-astea, în care pui două paie, şi s-au dus dracu’! Bine că nu s-a rupt a cu untdelemn! Nu mă-nvăţ odată minte!».)

 

În timp ce Sânziana se moraliza – adunându-şi de pe jos proviziile şi-ncercând să le-nghesuie-n punga validă în care avea două «jumătăţi» de untdelemn, şi-n geanta maro, «de moaşă comunală» – o femeie de vârstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-un impermeabil verde, îi întinse o pungă de nailon şi se-apucă să-i ajute. Totul fusese recuperat.

— Vă mulţumesc, doamnă, şi nu vă supăraţi, dar să vă dau leul pe pungă, zise, trăgându-şi sufletul, Sânziana.

Femeia făcu semn cu mâna că nu era nevoie.

— Nu mă mai cunoaşteţi, doamna doctor! Ce să mă mai cunoaşteţi… şi femeia făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către faţa ridată, către corpul ei – piele şi os.

— Filipescu… Filipescu Angela, salonul 10… 1970, spuse rar Sânziana.

— Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-aţi uitat.

— Cum să vă uit!

«Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă de sinucidere. Otrăvire cu „Sodil”. Hematoame pe tot corpul provenite din bătaie». O noapte-ntreagă luptase s-o scoale din morţi. Apoi plastia de esofag, trei luni în salonul 10, pat 7.

— Ce vă mai fac copiii, bărbatul?

— Mulţumesc, doamna doctor, băiatu-ăl mare-a terminat armata, e parchetar pe şantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit, da’ măcar am scăpat. Acum, trăiesc şi eu pentru copii, să-şi facă şi ei un rost, şi pe urmă… Că vorba de mi-o spuneaţi dumneavoastră: i-am făcut – trebui’ să-i facem şi oameni. Că bărbaţii, dă-i dracu’, Doamne iartă-mă!

«Dă-i dracu’, dar parcă nu pe toţi», se gândi Sânziana.

— Am fost mai săptămânile trecute pe la spital c-am o cumătră internată, şi-am aflat că v-aţi mutat la alt servici şi că v-aţi… v-aţi divorţat cu soţul.

Sânziana înclină din cap în semn de aprobare.

— Ce să facem, doamnă Filipescu, aşa e viaţa…

— Dumneavoastră să fiţi sănătoasă, şi fetiţele.

(«Va să zică i s-a dat un raport complet. Fifi? Gina? Oricare… Că nu le mănâncă pe niciuna discreţia».)

— Foarte bine ziceţi.

Îşi mai făcură câte-o urare pentru ele şi pentru copiii lor, după care, doctoriţa Sânziana Hangan şi fosta ei pacientă, Filipescu Angela, îşi spuseră la revedere.

 

«„Nenorocitu’ ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit”, parcă aşa spusese Filipescu Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-un om ca să-i consideri moartea o binefacere… Doamne, Doamne!

Când îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că şi ea-i dorise moartea. Cât de elevat să fie un om – să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă Justiţia?».

Sânziana avu un zâmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scutură apoi din cap, ca şi când ar fi jenat-o o şuviţă de păr. «Să mişcăm niţel „sediul central” ca să aşezăm altfel gândurile. Dacă n-ar fi fost simpozionul de microbiologie, când aş fi văzut eu Transfăgărăşanul?

…Ce drum, ce vreme, ce culori, câtă pace şi câtă măreţie. Şi noi doi, ca la-nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întors fără să ne-atingem, fără exclamaţii de entuziasm, cu umilinţă, ca-n faţa unei minuni de nepătruns. De ce să nu ne trecem în revistă gândurile şi-amintirile frumoase, când le-avem? De câte ori n-am să mai merg în minte pe Transfăgărăşan? De câte ori n-au să-mi alunece gândurile-n prăpastia Barajului? De câte ori n-am să te strig „Mircea, Mircea!”? De câte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescenţă, „Daniel, Daniel!”, invocându-te, nene Dal, iar tu habar n-aveai că te iubesc? De câte ori n-am strigat tare „Pavel, Pavel!”, încercând să domin vuietul mării de care e legat numele tău, Pavele? De câte ori nu v-am mângâiat cu sufletul, domnule doctor Naiculescu, îngânând ca pe-un refren dintr-un cântec de leagăn „Nini, Nini…”? Şi când eraţi în „lumea cu luminile”, cum zicea Maica, şi de când v-aţi dus. Iar dumneavoastră, domnule doctor Murgu, dumneavoastră sunteţi o permanenţă a vieţii mele sufleteşti. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun… dar vă rostesc de multe ori numele într-o incantaţie care-l rostogoleşte-n adâncimi fără dimensiune.

Când am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-am simţit vinovată faţă de dumneavoastră, mereu mă trezeam spunând „iertaţi-mă, domnule doctor, iertaţi-mă, sunt o fiinţă… o biată femeie, am încă vârsta la care dorinţa atârnă greu în balanţă, dar orice s-ar întâmpla, în sufletul meu…”. Nici nu ştiam că nu mint. Deşi îl iubesc pe Mircea…

Ce patetică sunt! Şi de ce să nu fiu? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de lipsa de măsură?

Iar doctorul Kölönte… A, cu el e ceva încurcat. Parcă m-aş uita-ntr-o oglindă printr-un tifon. La orice m-aş fi aşteptat… dar să-mi dea un parfum… ce bine se asorta „Hermes Calèche”-ul cu vânăta din geanta „de moaşă comunală”. Becket, Ionescu, nişte dulci copii!».

 

La acest punct al monologului ei, doctoriţa Sânziana Hangan ajunse-n faţa apartamentului în care locuia de şapte ani. În deschizătura cutiei de scrisori – cutie mare de lemn băiţuit, «safe-ul băncii Angliei», cum îi zicea Maria, stătea-nfipt un braţ de crizanteme: bulgări mari de zăpadă imaculată, sfere opulente, sângerii, cu nervuri de aur, cataifuri ruginii, fideluţe mov, albe, roz-stins, coniac, champagne, galben ca puiul ieşit din ou, galben de smântână – un braţ de culori şi de forme peste care plutea un miros dulceag-amărui de miere şi de toamnă.

Sânziana lăsă pungile de nailon în dreptul uşii, scoase cu grijă cozile florilor din cutia poştală, una câte una, le ţinu pe braţul stâng ca pe-un copil, închise ochii şi le strânse la piept.

«Înseamnă că pleci, dacă n-ai şi plecat, altfel…», îşi spuse ea în timp ce-ncerca să descuie «yala».

— Stai că-ţi deschid eu, se-auzi dinăuntru glasul Mariei.

Şi uşa se dădu la perete. Sânziana stătea nehotărâtă-n cadrul ei.

— Pup, pup! zise Maria, şi-şi sărută mama pe frunte, obicei de când era mică, şi maică-sa trebuia să se-aplece pentru acest ceremonial tandru.

Acum, fata-şi întinse doar niţel capul, o sărută, apoi, cu o privire complice către flori, îi şopti:

— Ei, îm?

— Vreun fost pacient…

Fata închise un ochi.

— Şi de unde ştii că nu sunt pentru tine? o-ntrebă maică-sa.

— Faci mişto de mine?!

— Iar vorbeşti ca pe maidan?

— Stimată doamnă, folosesc un limbaj argotic, atâta tot, adăugă fata cu o dicţie pedantă, şuşotind apoi la urechea maică-sii:

— Avem oaspeţi… pe «dumnealui», de! pe tata.

— A!

— Când am venit acasă, la 12, c-a lipsit diva de fizică, le-am găsit «ca pe-o scrisoare la cutie»; şi-i arătă din ochi florile. Nu le-am luat, ca să le vadă mahalaua, şi Maria făcu un gest larg către uşile de pe palier.

 

*

 

De fapt, Maria nu le luase fiindcă ştia că vine taică-său. Chiar dacă-ntre părinţii ei totul era de mult mort şi-ngropat, nu prindea rău ca «domnul», să vadă că fosta nevastă nu era de lepădat, îşi zicea Maria cu mintea ei de şaisprezece ani.

De câte ori venea taică-său şi-ntreba unde e Sânziana, Maria-i răspundea invariabil: «cu vreun gagic la cinema», folosind «neologismul» foarte en vogue cu intenţia de-a-şi enerva tatăl.

«Unde-ai învăţat să vorbeşti aşa?», o-ntrebă acesta.

— În societate, şi dacă nu-ţi place, regret. Ce vrei, sunt un copil semi-orfan.

Sânziana, care-şi cunoştea copiii, ştia de ce fata ei cea mare îşi compusese un asemenea personaj «sictirizant» – cum ar fi spus cei din aceeaşi generaţie cu ea – pe care nu scăpa nicio ocazie să-l arboreze şi să-l joace în cele mai mici amănunte în faţa lui taică-său, ca o actriţă de mare talent, îndrumată de mână de maestru.

Aproape după fiecare vizită paternă, Maria răbufnea, blagoslovind-o ca la uşa cortului pe actuala nevastă a lui taică-său şi netrecându-l cu vederea nici pe acesta, cu toate-ncercările Sânzienei de-a o domoli.

— Ce, vine-aici să-şi verse nervii pe care şi-i face cu «marea vedetă»? Vine să ne şicaneze pe noi că aia a dumnealui se culcă cu altul?

— Maria, te rog să taci, te rog să taci, că dacă nu, plec pe stradă.

— Sigur, să tac cum ai tăcut tu! Ca o… bleaga. Vine una şi-ţi ia bărbatul şi tu zici «ia-l, scumpi, dacă-ţi trebuie».

— Tu ce-ai fi făcut în locul meu?

— Ce-aş fi făcut?! Mă duceam la «aia» şi-o luam de ciuf şi măturam trotuarul cu ea şi-i ziceam «paştele şi Dumnezeii mă-tii de… lasă-mi bărbatu-n pace că, de nu, te pocesc!». Aşa i-aş fi zis, şi-aşa i-aş fi făcut, nu ca tine, distinsă doamnă doctor.

Şi Maria se roşea şi se zburlea ca şi când scena s-ar fi petrecut în realitate.

Sânziana Hangan n-avea nici o-ndoială în ceea ce priveşte eficacitatea reţetei propusă de fiică-sa. Mai întâi, pentru că majoritatea oamenilor se teme de scandal şi «marea vedetă» ar fi dat poate-ndărăt în faţa unei asemenea vehemenţe; în al doilea rând, pentru că Alexandru s-ar fi simţit flatat de-această vehemenţă şi-ar fi socotit-o, vanitos cum era, o dovadă de dragoste din partea nevestei sau măcar o dorinţă tenace de a-l păstra. Pe când ea…

Şi, dintr-odată, inima fetei se-nmuia şi-o lua-n braţe pe maică-sa, ca pe-un copil prostănac, şi-o săruta şi-o săruta şi-i sufla la ureche:

— Dă-i dracu’, noi să fim sănătoase.

 

*

 

Maria îi întinse maică-sii cheia cutiei de scrisori, apoi se-aplecă şi ridică cele două plase cu provizii.

— Vezi că mai e ceva-n cutie, zise ea şi făcu stânga-mprejur, spre bucătărie, fără să mai privească-ndărăt.

În cutie, Sânziana găsi un plic albastru, pe care scria, cu un scris necunoscut, «Doamnei doctor Sânziana Hangan», şi un pacheţel lunguieţ, un etui ca de stilou, învelit într-o hârtie cu steluţe aurii. Deschise scrisoarea.

«Ţi-am urmat sfatul. Trebuia să plecăm săptămâna viitoare. Totul s-a precipitat. Aseară, am aflat că plecarea este pentru azi la 10. Te-am căutat la Institut, centrala era stricată. Nu mă certa. Rămâi cu bine, înţeleaptă mea iubire,

Mircea».

Citi scrisoarea de câteva ori. Îşi înăbuşi un oftat fiindcă auzi paşii Mariei. «Înţeleaptă mea iubire…».

Deschise maşinal ambalajul cu steluţe aurii sub care se afla o cutiuţă cu capac bombat. Într-un culcuş de mătase vişinie, strălucea molcom o brăţară filigranată aurie, împărţită-n casetoane mici, împodobite alternativ cu jad şi cu ochi de tigru. Pe interiorul capacului Sânziana citi «Chinese jewels».

Maria, care venea din bucătărie cu paşi mari şi cu gura plină de ce avea să-i mai spună, înghiţi în sec.

— Puşică, ce e cu tine? rosti ea cu glas matern şi-şi mângâie mama pe cap şi pe obraz.

Se uită apoi în cutiuţa de mătase, apucă delicat brăţara şi o prinse la mâna stângă a maică-sii, deşi întâmpină împotrivire.

— Ţi-a dat-o ca s-o porţi, nu? Hai în casă, îi spuse ea rugător, şi-o luă pe după umeri.

«Săraca de tine, ce-o fi-n bietul tău sufleţel», se gândi fata.

— Bună ziua, îşi salută Sânziana fostul bărbat.

— Sărut mâna.

Alexandru o cântări de sus şi până jos. În lumina roşiatică ce pătrundea prin fereastra sufrageriei, mare cât peretele, Sânziana i se păru frumoasă. «Nu mi se pare, chiar este». Verdele stins al scurtei de catifea, pusă peste un pulover gălbui cu guler întors, îi venea bine; se asorta cu părul ei castaniu, cu faţa bronzată, în care ochii cu paiete aurii păreau mai luminoşi şi mai deschişi decât de obicei; scurta scotea în evidenţă şoldurile, care se curbau domol într-o fustă-n carouri cărămizii, oranj şi galbene, aşezate-n biais. Pantofii montanţi, cu un pic de toc, dădeau eleganţă gleznelor şi picioarelor drepte ca o linie stilizată continuu din care nu se detaşa niciun muşchi.

«Are o strălucire…», îşi zise Alexandru şi i se aprinse privirea, «strălucirea pe care o capătă orice corp când se ştie iubit», trase el concluzia, uitându-se avid la fosta nevastă. Îl apucă un fel de iritare.

Sânziana se duse-n camera ei să pună scrisoarea şi cutia brăţării-n dulap. O clipă o bătu gândul să-şi scoată brăţara de la mână. «La urma urmei, de ce? Singura care n-ar fi trebuit să ştie, Maria, ştie. În rest…!». Mai strânse o dată la piept florile pe care le ţinuse tot timpul pe braţul stâng şi le puse-n patul ei îngust. Când reveni-n sufragerie, Alexandru se-apropie de ea, o apucă de ceafă şi vru s-o sărute. Sânzienei îi bătu inima repede şi simţi o greaţă şi o nelinişte ca la un început de boală.

Se uită la el atât de surprinsă, încât Alexandru renunţă.

Maria veni-n sufragerie cântând asortat cu pasul milităros pe care-l adoptase ad-hoc: «La oaste când am plecat, Lino, Leano…».

Fata era-mbrăcată acum într-o fustă care abia dacă-i depăşea cu un lat de palmă puloverul gros de lână seină, foarte mulat pe bustul din care sânii abia mijeau. Îşi ridicase părul într-un coculeţ, drept în creştet, şi-nfipsese-n el două măciulii mari de sidef, foste ace de pălărie ale răposatei sale bunici, Smaranda Hangan. Îşi vopsise puternic pleoapele cu albastru, iar pe degete îşi înşirase tot felul de «bijuterii» luate de la «tinichigerie», până-n doişpe lei bucata.

Sânzienei îi veni să râdă mai ales de boiala de pe pleoapele ei – truc nou de ultimă oră, bine-nţeles – căci până atunci n-o văzuse niciodată «travestită» astfel. Îi veni să-i spuie «ce te-ai boit ca o paţachină?», dar se gândi că nu trebuia să-i strice fetei efectele faţă de taică-său.

Alexandru, contrariat de tot ce se petrece-n fosta lui casă – şi, de ce n-ar fi recunoscut-o, mai ales de braţul de crizanteme din cutia de scrisori, iar acum, de brăţara de la mâna Sânzienei – cu un glas care se străduia să nu-i trădeze enervarea, se adresă fiică-sii pe-un ton ironic:

— Faci reclamă pentru vreun circ sau pentru vreo fabrică de ciorapi-chilot?

— Ei bine, domnule, nu! Nici circ, nici izmeno-ciorapi! Îmi fac propria reclamă! «Lume, lume! veniţi de vedeţi: şarpele boa, şapte metri de la cap la coadă, zece metri de la coadă la cap!».

Sânziana izbucni-n râs, în timp ce Alexandru se roşi de indignare: mai mult de râsul ei decât de ireverenţa fiică-sii.

Maria, făcându-se că ignoră impresia pe care le-o produsese părinţilor, i se-adresă pe-un ton oficial maică-sii:

— Doamnă doctor, în ordine cronologică, aţi fost căutată de H. B.-uri şi de un domn Pavel Vlas care vă va mai căuta în jurul orei 6.

La numele «Pavel Vlas», Sânziana simţi nevoia să se-aşeze.

Fata continuă, fără să-i fi scăpat reacţia maică-sii («O fi ăl cu florile şi cu brăţara? Că altul cine să fie?»):

— V-am făcut un piuré de cartofi, chiftele prăjite şi salată de varză roşie ca să vă refaceţi forţa fizică şi ca să vă păstraţi frumuseţea. În baie, veţi găsi înmuiată cu «„Far” – produs excepţional, spală, albeşte, înfrumuseţează şi, dacă ştii să te porţi, face şi ouă» – veţi găsi înmuiată, precum v-am spus, lenjeria de pat din terocel imprimat – 18 lei metrul – a doamnei doctor Sânziana Hangan şi-a fiicelor sale, domnişoara Maria Bujor şi Ana Hangan. Acum, să vă pun o-ntrebare: doriţi să mă duc s-o iau de la grădiniţă pe sora mea, zisă «falfabeta»?

— Cum vrei; când am trecut pe-acolo se jucau în curte, aşa că poţi s-o laşi până spre 6.

— Mă rog, dacă este la alegere… Până una-alta, vă rog respectuos să-mi permiteţi să mă deplasez până-n piaţă spre-a cumpăra din sectorul particular nişte cucurbitacee, popular zise tărtăcuţe, pentru decoraţiuni interioare.

— Ai bani?

— Ca la turci, doamnă, ca la turci. Domnule, i se adresă lui taică-său, dacă doriţi să mă-nsoţiţi, plăcerea e de partea mea, dacă rămâneţi cu doamna, şi n-am să vă mai găsesc când mă întorc, vă spun: rămâneţi cu bine şi transmiteţi, vă rog, salutările mele, doamnei, soţia dumneavoastră, şi fiului dumneavoastră, mon demi-frère. Doamnă, domnule, bună ziua!

La ultimele cuvinte, îi salută scurt, dintr-o-nclinare de bărbie, le-ntoarse spatele şi, cu un mers graţios şi elegant, care-i punea-n valoare corpul nepârguit, se-ndreptă spre uşă.

«Aşa trebui’ să fi fost soacră-mea la vârsta ei», se gândi Alexandru. «Aceiaşi ochi albastru-nchis, acelaşi păr negru, la fel de subţirică, la fel de frumoasă!».

— Ţie nu ţi se pare că fata asta exagerează? o-ntrebă Alexandru pe Sânziana.

— În ce fel? îl întrebă Sânziana la rândul ei, fără niciun interes în glas.

În momentul acela, sună telefonul.

— Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Belu… Da, ştiu, De câte ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere.

«Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini». Tot trecutul dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. «Şi tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar uşa asta se deschide singură foarte des».

— Scuză-mă, te rog. Să revenim la ce vorbeam. De ce crezi că Maria exagerează, mai degrabă cu ce?

— Bine, dar tu n-o vezi cum umblă-mbrăcată, cum se boieşte? Cum o laşi?

— Chiar dac-ar umbla aşa tot timpul şi n-aş avea ce să-i reproşez: aşa umblă, să nu exagerez, 80 la suta din generaţia ei. Şi generaţia asta nu e cu nimic mai rea decât altele. Acum, am să-ţi spun ceva pe care din solidaritate cu ea n-ar trebui să ţi-l spun: umblă aşa numai când o vezi tu. De exemplu, fusta cu care era îmbrăcată n-o mai poartă de cel puţin doi ani. O şi uitasem. Vrea cu orice preţ să te contrarieze. E un mod copilăros de a-şi manifesta sentimentul de frustrare.

— Ce fel de frustrare?

— Nu te face că nu pricepi! De copil părăsit de tată.

— Bine, dar cred că nu mă poate-nvinui de nimic, cred că nu-i lipseşte nimic.

— Nu-i vorba de ce crezi tu, e vorba de ce crede ea. Cred că eşti convins că eu n-o influenţez în direcţia asta; ba, dimpotrivă: mă străduiesc să-i demonstrez că relaţiile dintre un bărbat şi-o femeie n-au legătură cu cele părinte-copil. Că tu nu mai eşti bărbatul meu, dar că eşti tatăl ei. E mare şi judecă singură şi, mai ales, ca mulţi adolescenţi, trece printr-o perioadă de negare şi de nonconformism. Şi te-a ales pe tine ţap ispăşitor.

— Nu-i săptămână-n care să n-o văd; o iubesc; cred, sper, că nu-i lipseşte nimic.

— În acest «sper» simt o nuanţă de dubiu. În sinea ta, cred că te-ndoieşti că nu-i lipseşte nimic. Şi dă-mi voie să-ţi traduc acest dubiu: în gândul tău, îţi spui, bine-nţeles, că ce-i dai tu ei, împart eu cu cealaltă, cu cea din flori. Nu-i aşa? Vreau să ştii că tot ce prisoseşte din stricta ei întreţinere, a Mariei vreau să zic, depun pe-un cec, pentru ca-n momentul când i-or trebui banii ăştia, să-i aibă.

— Ai putea s-o-mbraci mai bine.

— E-mbrăcată decent, cum trebui’ să fie o fată de vârsta ei. Nu vreau să capete gustul boarfelor, să devină «borfomană», cum zice ea. Nu-i cu nimic mai prost îmbrăcată decât mine, iar eu sunt adultă, nu mai cresc. Vreau să ştie să cântărească banul, să aibă mentalitatea unui om care trăieşte dintr-o suma fixă. Eu trăiesc ca toţi oamenii din categoria mea. Dar nu boarfele-i lipsesc ei.

— Sunt sigur c-ai să spui ceva care să mă acuze.

— Nu-i vorba nici de acuzat, nici de scuzat. Numai că, vezi, copiii de părinţi despărţiţi sunt cu părintele «lipsă» ca nevestele de navetişti: fiecare cu viaţa lui. Eu te-nţeleg. Eu am ajuns la vârsta când înţeleg orice, dar nu-i poţi pretinde nimănui să fie gata-nvăţat de când se naşte. La copiii cu părinţi despărţiţi apare totdeauna un dezechilibru, mai grav sau mai puţin grav, ca-n cazul Mariei: copiii ăştia n-au o idee clară despre ce este o familie. Nici eu, de altfel, dacă stau bine să mă gândesc, n-am avut o idee limpede-n privinţa asta. Cred totuşi că-n mintea mea lucrurile erau mai clare decât într-a Mariei. Eu ştiam că n-am tată. Ştiam că el murise pe front şi că niciodată n-am să am tată. Şi n-am suferit afectiv de lipsa asta, fiindcă eu nu l-am cunoscut pe Tata. Am suferit, când mi-am dat seama, social, ce dezarmat e un copil când n-are un bărbat în spate. Dar afectiv nu puteam suferi după ceva ce nu cunoscusem. Mie n-avea cine să-mi tulbure apele. Maria însă – cum spune ea, în glumă, dar nici nu-şi dă seama câtă dreptate are – este o semi-orfană.

— Am impresia că ai fi preferat să fie orfană de-a-devăratelea, zise el cu-o ironie pe care-o dorea benignă.

— Eu? încerc să-ţi explic ce se-ntâmplă cu ea. Pentru ea e mai bine să aibă un tată, scriitor cunoscut, cu un statut social… decât să aibă doar mamă: o obscură doctoriţă de laborator…

— Cum are cealaltă.

— Exact, cum are cealaltă! Cealaltă are însă un statut sufletesc cert: ea n-a avut, n-are şi n-o să aibă niciodată un tată. Eu sunt unicul ei părinte, aşa cum a fost Mama pentru mine. Sper să nu simtă lipsa asta niciodată. («Ce-o fi vrând Pavel?».) Mariei însă tu îi lipseşti. Nici nu te-ar iubi… nici nu te-ar urî… nici indiferent nu i-ai devenit.

— Cum ţi-am devenit ţie…

— Eu am o putere de-a mă vindeca, o putere ca şopârlele. Le rupi coada, ele trăiesc mai departe. N-am fost în viaţa mea bolnavă în afară de bolile copilăriei şi de-o gleznă luxată. («Ce fericită m-a făcut glezna asta. Mi-aş fi scrântit toate-ncheieturile cu mâna mea numai să…».) Nici Mama n-a fost. Am să mor probabil ca ea, repede şi fără să sufăr. Cel puţin îmi place să sper.

— Hai să nu mai dramatizăm.

— «Hai să nu mai dramatizăm»! Ce convenţional sună vorbele astea! Şi despre ce să vorbim? De fapt, afară de ce o priveşte pe Maria…

— N-avem ce ne spune, nu-i aşa?

— Chiar aşa! Ce să ne spunem? Oamenii despărţiţi n-au prezent, nici viitor comun. Ei au numai un biet trecut din care, dacă-l tot pigulesc şi-l tot vântură, în loc să-l lase să-şi doarmă somnul, fac un venin al prezentului. Şi de venin nu duce nimeni lipsă… Mie mi-e foame, dacă vrei să mănânci din chiftelele şi din piureul făcut de Maria, poftim, dacă nu, aşteapt-o, fă ce vrei. («Doamne, de ce-o fi telefonat Pavel?».)

Sună din nou telefonul.

— Alo, da, doamnă. Mi-a spus Maria, dar am uitat, nu vă supăraţi… Da, e unul dintre cei mai buni chirurgi din generaţia mea, aş îndrăzni să spun chiar cel mai bun… îl cunosc, am fost colegi de grupă… Cum să nu… O clipă numai, să scriu în carnet…O-lim-pi-a Ma-te-es-cu. Bun. Mă duc chiar mâine dimineaţă… Aha… un coleg în trecere prin Bucureşti, el le-a pus… Bun… Sărut mâna…

— Am lichidat şi cu H. B.-urile.

— Cu ce?

— Cu haş-beu-rile, care nu reprezintă simbolul vreunui vaccin sau al vreunui ser, ci se traduce prin «hoaşte bătrâne» zise şi «haş-bilici», cum le-a botezat fiica noastră comună pe «tinerele» mele vecine, pe care nu le are la inimă.

În timp ce dădea aceste explicaţii filologice, Sânziana îi oferi fostului ei soţ un scaun la masa din bucătărie, iar ea se-aşeză-n faţa farfuriei întinse, pusă peste un şervet imprimat cu fructe.

— Nu vrei o chiftea?

— Aş bea ceva.

— «Cico» sau «Pepsi», altceva n-am. Băuturi beţive nu se beau în casa asta decât din an în paşti. Adusese Tudor nişte coniac, dar l-a băut tot el, pe tot.

Numele lui Tudor nu-l binedispuse defel pe Alexandru.

— Anul ăsta am vrut să vin la 24 iunie pe-aici, dar mi-ai spus că nu eşti acasă.

— De 24 iunie?

— Da, de ziua ta. Sânzienele, sânzienii, Sanctus Joannes. Dar ai spus că nu eşti acasă.

— Nici n-am fost. Am mâncat cu fetele-n oraş. Mi-a spus Maria că-mi taie mâinile dacă spăl vreo farfurie de ziua mea. Şi dac-aş fi fost acasă crezi că trebuia chiar să vii?

— Sânziana, ori de câte ori fac o tentativă de-a stabili nişte relaţii… umane între noi, o respingi. Nu suntem nici primii, nici ultimii oameni care se despart. La urma-urmei, ne-am despărţit foarte civilizat.

— Ce e drept, nu ne-am azvârlit cu oalele-n cap… Numai că motive pentru care să ne mai vedem… Afară de Maria, «motiv» obligatoriu, ce mai avem de-mpărţit?

— Crezi că le dai un exemplu bun cu flori, cu…?

Şi, uitându-se la brăţara Sânzienei, Alexandru atacă brusc subiectul care-l râcâia pe suflet de când intrase-n casă, trecând peste întrebarea fostei lui neveste, căreia i se opri chifteaua-n gât. Altădată, l-ar fi poftit pe uşă-afară pentru asemenea indiscreţie, acum însă, într-o dispoziţie generoasă din pricina dragostei pentru Mircea, neliniştită de telefonul lui Pavel şi copleşită de amintirea lui Nini Naiculescu, pe care-a doua zi prietenii aveau să-l pomenească, îi răspunse lui Alexandru cum ar fi răspuns oricui i-ar fi pus o astfel de întrebare.

(«„La-nceput ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor, pe urmă, are să-ţi devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti niciun sentiment pe el, şi mai pe urmă, ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie sa ne uităm la fiecare semen al nostru când începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea”. Măicuţa mea dragă, totdeauna ai avut dreptate».)

— Dacă te-ar auzi cineva, ar zice că te porţi ca un bărbat gelos. Alexandru păli atât de tare că, un moment, Sânziana se gândi că i se făcuse rău. («N-ai învăţat nimic de la „marea vedetă”, mare, într-adevăr, în viaţa ta n-ai să ştii să ascunzi ce simţi».) Eu însă ştiu că nu poate fi vorba de-aşa ceva şi de-asta am să-ţi răspund ca unui părinte îngrijorat de educaţia copilului său, educaţie pe care n-are timp s-o supravegheze. Aşadar: n-ai niciun motiv să fii neliniştit de «exemplul» pe care li-l dau fetelor mele, din care una e şi a ta. Nu văd la mine decât o viaţă de om cinstit şi-atât. În casa asta în afară de nenea Daniel, de nenea Matei şi de Tudor, nu calcă decât rar picior de bărbat, şi atunci, en tout bien, tout honneur. Nu merg nicăieri fără Maria vorbesc de câte-un spectacol la care mă mai duc din an în paşti, că de vizite… Dumnezeu cu mila… Iar ea nu face un pas pe care să nu i-l ştiu. Mulţi părinţi ar vrea să aibă un copil ca ea. Fata asta-n viaţa ei n-a luat o meditaţie şi-a fost şi este printre cei mai buni copii din clasă. De când cu moda meditaţiilor, bagă părinţii mii, zeci de mii, în fundul copiilor şi de multe ori degeaba. Când am vrut să ia nişte lecţii suplimentar la engleză mi-a spus: «Mi-a dat statul cap să-l folosesc; într-o lună, îţi promit să fiu prima la engleză». Şi este. M-ajută cât poate, nu cere nimic mai mult decât îi dau eu; pentru fiecare leuţ se justifică. E un copil bun, înţelegător şi echilibrat. Şi pe lângă toate astea care sunt preţioase pentru ea, ceva tot atât de preţios mai ales pentru mine: mă iubeşte.

— Dar te şi respectă?

— Mă respectă, poţi să fii sigur. De altfel, nu iubeşti cu-adevărat decât pe cine respecţi… Dar nu ţi-am răspuns la-ntrebare. Să ştii că florile şi… sunt ceva cu totul întâmplător şi chiar dacă n-ar fi… Maria nu mai este copil. E-n stare să-nţeleagă lucruri pe care nu le vede şi despre care nu vorbim. Ar fi fericită să primesc în fiecare zi flori şi mai ales să ştie că mă iubeşte cineva pe care l-aş iubi şi eu. Dacă un om deştept, frumos, cunoscut, prin nu ştiu ce minune, m-ar lua-ntr-o zi de nevastă, nu ştiu cât de… fericită aş fi eu, ea însă nu şi-ar mai încăpea-n piele. N-am să uit cum arăta când am ţinut anul trecut o comunicare la congresul de microbiologie. Nu trăia, plutea. Toată lumea a felicitat-o. Pe scările Institutului, mi-a şoptit la ureche: «E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am fost niciodată atât de mândră». Şi-a-nceput să plângă. Am mai coborât câteva trepte şi mi-a şoptit iar la ureche, de data asta cu un glas mic, în care se-adunase toată părerea de rău din lume: «De ce n-a trăit şi Buniţa să te vadă?». Şi-am început să plângem amândouă, şi-atâta am plâns că nu ştiau colegii ce s-a-ntâmplat cu noi de nu mai apăream la C.O.Ş., unde s-a dat o masă cu toţi participanţii.

Sânziana-şi şterse două lacrimi cu degetele, sperând să le facă neobservate. («Când am să-nvăţ să vorbesc despre tine, Mamă, fără să plâng?».) Îşi drese glasul, oftă, şi i se-adresă lui Alexandru pe-un ton de constatare:

— Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească – e o cauză pierdută. Eu n-aş vrea de la fetele mele decât să mă iubească aşa cum am iubit-o eu pe Mama. Acum, când am copii, îmi dau seama cât am iubit-o pe Mama.

 

*

 

«Ce copil n-ar fi iubit o asemenea mamă? Un om de-o cinste ireproşabilă, de-o tenacitate şi de-o răbdare cum eu, cel puţin, n-am mai văzut: dreaptă, înţeleaptă, blândă, şi frumoasă, şi-nvăţată. O ţărancă învăţată, învăţată cum numai ţăranul cu mintea lui proaspătă şi avidă poate-ajunge. Eram gelos că Sânziana o iubea mai presus de orice. Iar eu aş fi vrut… Eram umilit de ştiinţa ei şi, ca un prost, mă ofensau observaţiile pe care mi le făcea, în loc să fi deschis ochii şi să fi ciulit urechile să-nvăţ de la ea. Şi Sânziana, crescută de-asemenea mamă, ştia mai mult decât mine… şi asta mă irita. Mă irita că-n sinea lor mă judecau… şi că nu mă socoteau la-nălţimea lor. Aş fi vrut ca soacră-mea să mă admire, şi mă admira. Dar eu aş fi vrut – fără nicio rezervă. Aş fi vrut să mă găsească perfect. Când îmi bătea la maşină, îi acceptam toate sugestiile. Cum mi-a devenit soacră… parcă mă pişcase strechea. Când mi-aduc aminte de „pontifus maximus”… Şi pe lumea cealaltă o să-mi fie ruşine. Parc-o aud, cu vocea ei care ştia atât de bine să fie neutră când spunea un lucru neplăcut sau grav: „S-a strecurat o greşeală: este pontifex nu pontifus”, iar eu – cocoşul nătărău care se crede mai presus de toate orătăniile fiindcă se poate cocoţa pe gard, am găsit o explicaţie „genială” pentru ignoranţa mea. „Nu e o greşeală de tipar; eu îl simt altfel pe pontifus, mai expresiv mai cuprinzător, aşa că-l las cum este”. „În cazul ăsta şi şuşă trebuie să ţi se pară mai cuprinzător decât şosea”, a zis ea, şi-atât a fost. Din ziua-aceea, nu i-am mai dat să bată nimic la maşină. Cel mai mult din firea ei mă supăra lipsa de reproşuri. Niciodată niciun reproş. Mi-era groază, pur şi simplu, să-i spun că mă despart de Sânziana, mai groază decât să-i spun Sânzienei. După ce mi-am luat inima-n dinţi şi i-am spus, ea, ca şi când ce auzise era lucrul cel mai obişnuit, mi-a răspuns: „M-aşteptam… de vreo… şase luni. Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus când mi-ai cerut-o pe Sânziana?… Să-ţi spun eu. Ţi-am spus: Nu vă potriviţi şi s-ar putea ca mai curând sau mai târziu să vă daţi seama de lucrul ăsta. Eu cred că nu faceţi bine… Şi ţi-am argumentat şi de ce! Acum nu mai are nicio importanţă. Important este că Maria are să fie un copil cu părinţi despărţiţi. Te-ai gândit bine? Sigur că te-ai gândit, dar, pentru moment, asta nu ţi se pare mare lucru. Îmi fac încă o datorie: te previn că dacă cine ştie cum, vreodată – acum ai să spui un ’nu’ categoric – dacă vreodată, că nimeni nu-şi ştie de la-nceput toate cărările vieţii – dacă vreodată ai vrea să te-mpaci cu Sânziana, aşa ceva nu se poate. O cunosc atât de bine că aproape ştiu şi ce ţi-ar răspunde. Dar, mă rog… să lăsăm pronosticurile. Vreau să-ţi mai spun ceva şi cu asta, ce v-o da Dumnezeu fiecăruia. Faci o mare greşeală. Dai mălaiul din mână pe vrabia de pe gard. Dragostea vine şi trece. Căsătoria e o instituţie, iar lumea e nesfârşită: posibilităţi de combinări, câte clipe are viaţa. Sânziana, pe lângă alte calităţi, are una care astăzi ţi se poate părea fără importanţă, dar pe care s-ar putea s-o regreţi: are o mare capacitatea de a tolera defectele. Şi încă o calitate, cea mai mare, cea mai profundă: e un om al datoriei, nu pune niciodată plăcerea înaintea datoriei: ’Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară’”, încheiase ea cu un citat, ca să atenueze tonul grav al monologului pe care-l recitase-n faţa mea. Câtă dreptate a avut… Am dat un om al datoriei pe-o colecţionară de plăceri…».

 

*

 

Tăceau de câteva minute, fiecare cu gândurile lui.

— Să-mi fie de bine, zise Sânziana, ca să curme într-un fel tăcerea, în timp ce-şi strângea farfuria şi tacâmul pe care le puse-n chiuvetă şi lăsă apa să curgă un pic peste ele.

— Hai să mergem în sufragerie că vreau să-mi croiesc ceva şi am nevoie de-o masă mare.

În trecere, luă din dulapul de pe culoar un pachet ambalat într-o hârtie a magazinelor «Romarta». Lăsă pachetul pe servantă, în sufragerie, şi se duse-n camera ei, după cutia de lucru. Dădu cu ochii de crizantemele care stăteau răsfirate-n mijlocul patului ca un evantai pufos, imens. Luă un vas din vestibul, se duse-n bucătărie, îl umplu cu apă, se-ntoarse-n cameră şi aşeză florile cu grijă, preocupată să le-mbine cât mai armonios culorile. («Dragele mele, iubitele mele, iertaţi-mă că v-am lăsat atâta vreme fără apă, dar a năvălit trecutul peste mine. Voi nu ştiţi asta…Ce-o fi cu Pavel? În viaţa mea n-am fost mai neliniştită…».)

În sufragerie, îl găsi pe Alexandru-n picioare, uitându-se prin fructiera aşezată-n mijlocul mesei, pe un petec rotund de ţesătură aurie – căci se uita prin ea şi nu la ea. Acest obiect, o imensă cupă suprapusă unei cupe mai mici, răsturnată, în chip de picior, îl fascinase totdeauna.

Privită pe dinafară, fructiera părea o lume submarină încremenită, în care nimic nu era formă sau culoare precisă. Valuri verzui, violacee, gălbui, sângerii, se topeau unele-ntr-altele, pentru a se despărţi apoi într-o profuziune de franjuri, de aripi, de nervuri, de lamele ale unor plante sau ale unor animale fabuloase, ori forme ale materiei de dinaintea-mpărţirii pe regnuri. La bază, într-o cută a lumii aceleia haotice, se rătăcise o semnătură caligrafiată copilăreşte: Gallé.

(«Câtă artă într-o sticlă. Pe care-o faci ţăndări dintr-o mişcare neatentă».) Gratuitatea acestei mari investiţii îl tulbura. Sânziana îi întrerupse meditaţia. Cu mâini atente, ca şi când ar fi umblat cu o bombă, ea luă vasul şi-l băgă în servantă, încuindu-l cu cheia.

 

*

 

Sânziana le explicase fetelor ei că vasul acela era lucrul cel mai preţios din casa lor, că el costa o «avere», iar ele n-aveau voie să-l atingă, drept care Maria şi Ana îl ocoleau aproape superstiţios. O colegă de laborator, cu care lucrase-ntr-o după-amiază la nişte coeficienţi, preţuise gallé-ul la 15.000 de lei «pe puţin», ceea ce pe Sânziana n-o tulburase deloc; în schimb, cifra făcuse mare impresie asupra Mariei.

— Auzi tu, «Falfabeta»? 15.000 de lei! Ştii tu ce-nseamnă asta?

— Un număr de casă? o-ntrebase la rândul ei «Falfabeta», duios neştiutoare-ntr-ale cifrelor.

În ochii Sânzienei, lucrurile aveau valoare prin frumuseţe, deşi frumuseţea şi preţul se află de multe ori într-o interdependenţă justificată. Pe lângă frumuseţe, vasul avea o valoare afectivă deosebită pentru Sânziana. El era – împreună cu-o cruciuliţă de aur cu lănţişorul ei, pe care Sânziana le scotea de la gât numai la baie şi la mare, darul pe care i-l făcuse ei de botez «Naşa-mare», coana Luxiţa Bantaş, bunica profesorului Daniel Şerban, «nenea Dal», străbunica lui Tudor Şerban, naşă din neam în neam a familiei Sânzienei dinspre mamă.

«Sânziana, tu şi cu Smaranda sunteţi finele mele cele mai dragi, şi am de unde-alege, că n-or face-un regiment finele mele, dar o companie tot fac», zicea «Naşa-mare», căreia toţi cei apropiaţi îi spuneau – de la treizeci şi cinci de ani, de când se făcuse soacră – Coana-mare. Coana-mare-şi scandalizase familia – mai precis pe fiică-sa, Luţa, pe gineri-său, Sică Şerban, şi pe nepoată-sa, Marie-Jeanne («scandalizabilii, mimozele senzitive ale neamului», cum îi lua Coana-mare peste picior) – cu-asemenea risipă-n nişte vremuri atât de tulburi, ca anul ’40. În timp ce fiică-sa, Luţa Şerban, scotocea toată casa până s-aleagă lucrul cel mai nefolositor, cel mai prăfuit sau cel mai urât ca să-l dea-n dar – în împrejurări asemănătoare, Coana-mare cumpăra sau alegea ca pentru sine: «Ori dai ori nu dai. Adică să-i dau altuia ce nu-mi place mie? Niciodată! Dac-o fi, Luţo, mamă, să sărăcim, să ştii că nu dintr-asta o să ni se tragă», îşi liniştise ea fiica în legătură cu darul destinat fină-sii Sânziana. «Fără gallé tuşesc, ţărancele, că la neamul lor de la Cernaţi numai galeuri or fi avut!» îi răspunsese, ca argument suprem împotriva unei asemenea risipe, coana Luţa. «Tocmai că n-au avut – să aibă», pusese Coana-mare punct discuţiei.

 

*

 

Sânziana şterse masa de sufragerie cu o cârpă de finet, şi-ntinse pe ea un bucle de-o culoare greu de definit: bătea-n negru, în maro, în verde şi-n… vişiniu totodată.

— Frumoasă ţesătură! zise Alexandru. Cât costă?

— 250 metrul. Chinezească; cică e lână pură.

— Ce vrei să faci din ea? continuă Alexandru s-o-ntrebe, uitându-se cum Sânziana scotea dintr-o cutie de lemn natur, cu o semilună-ntr-un colţ, un caiet, un metru şi-o cretă de croitorie.

— Palton.

— Şi de ce ţi-l faci singură? Nu ţi-e greu?

— Greu, uşor, scutesc 1.000 de lei, adică exact ce-mi rămâne-n mână la o chenzină, de la Institut; dacă mai pun şi ce iau de la Policlinica mea cu plată – o treime din ce câştig într-o lună. Şi Policlinica azi e – mâine poate să nu mai fie.

Alexandru se gândi la braitşvanţul şi la vizonul Danei: 90.000 de lei. («Un chilipir, fiindcă i le-am luat cucoanei pe-amândouă deodată».)

— Când ai învăţat să-ţi coşi? încercă Alexandru să pună capăt comparaţiilor care-i trezeau un sentiment de culpă şi de revoltă. («Ca-n romanele gen Dramele Parisului – una bună şi econoamă, alta a dracului, risipitoare etc. etc.», îşi echilibră el starea de spirit.)

— Ştiu să cos de când eram mică şi le făceam rochii păpuşilor. Pân-acum doi ani, îmi lucra Mama, acum însă… E singura posibilitate de-a fi cât de cât în pas cu moda, cu mijloace modeste. Mi-aduc aminte cum zicea Coana-mare…

— Cine?

— Naşa-mare, bunica lui nenea Daniel.

— A, da!

— «Când s-a terminat cu boieria mi-am spus: „Madam Bantaş, dacă nu vrei să umbli ca pozele din cimitir, apucă-te şi-nvaţă croitorie”». Aşa şi eu. Dac-am s-aştept să-mi cos la marile case o să m-apuce bătrâneţea.

Sânziana măsura, trăgea semne cu creta, înfigea bolduri, lua seama atent materialului şi iar măsura.

 

*

 

«Poţi să-i dai unei femei luna de pe cer şi tot te-nşeală. Sânziana m-o fi-nşelat? Parcă n-aş crede. Oricum, n-am simţit. Dac-am fi rămas împreună, poate că şi ea… Dar sunt sigur c-ar fi fost altfel… Cu perdea. Socotindu-se vinovată, nemaiştiind ce să facă şi cum să-mi intre-n voie. Pe când asta… asta se poartă ca românul când are amantă: totu-i pute-acasă, începând bine-nţeles cu mine. „Are de studiat, are de repetat!” – motiv foarte bun ca să dormim în camere separate. Lipseşte de-acasă cât poate. Cu tipu’ ăsta, ultimul – ultimul, vorba vine – nu se fereşte nici pic. Îmi vine s-o omor. Nu mai are nevoie de mine. E lansată şi răslansată. Frate-său a plecat. Maică-sa şi guvernanta văd de casă şi de copil. Mă-sa are bani căcălău, o casă pe care dac-ar vinde-o, cu lucruri cu tot, nici cu 3.000.000 n-ar fi plătită. Bijuterii – o casetă. Îi lipsea un nume impus, când ne-am luat. Chiar m-o fi iubit? E-atât de mare actriţă că nu era cine ştie ce să-mbrobodească şi pe altul mai… nu numai pe mine. Şi, totuşi, atunci m-a iubit. Iar acum i-a trecut. Sunt oameni care nu prelungesc o legătură dincolo de iubire. Dar eu o mai iubesc? Mie mi-a trecut înaintea ei, dar mă fascina actriţa: rampa, afişele, pozele, strălucirea. Pe Sânziana cred că n-am încetat nicio clipă s-o iubesc. Altfel de ce-aş fi fost şi de ce sunt mereu gelos pe ea? Dacă mă-ntorc la Sânziana, mă-ntorc cu mâinile-n sân. Ca să iau ceva-napoi de la Dana ar trebui să mă ţin de nişte procese, care-ar dura pân’ la moarte. Ce să-i iau înapoi? Blănurile, bijuteriile, călătoriile, tablourile? Fiindcă toţi banii mei pe ele s-au dus. Casă n-am cumpărat, că avea; ceva la munte, la mare – nu, fiindcă aveau ei vila de la Sinaia. Blănuri, bijuterii, argintărie avea, dar nu-i strica să mai aibă. Cred c-ar răsufla uşurată s-o las. M-ar fi lăsat ea mai demult, dar nu vrea să-şi ia răspunderea despărţirii. Să divorţez eu – asta vrea! Dacă divorţez – îi fac jocul, dacă nu divorţez… Dar cât am să pot s-o duc aşa? Într-un hal de nervi, că mă mir că nu plesnesc? Până când?».

 

*

 

— Acum ne putem apuca de croit, zise Sânziana, şi vârî foarfeca într-o margine a stofei.

În timp ce ea, numai ochi, tăia pe liniile trasate cu cretă şi-nsemna pe dos nişte litere, de teamă să nu-ncurce bucăţile, iar Alexandru-ntorcea pe toate feţele aceleaşi gânduri care-l întăreau în intenţia de-a se-mpăca aici şi de-a pune cruce dincolo («ce? nu s-a mai văzut?»), dinspre intrare se-auziră glasuri de copii care strigau din răsputeri «dii, căluţule, dii!».

Uşa sufrageriei se deschise la perete şi apărură doi «căluţi»: Maria şi doctorul Tudor Şerban, fiecare cu un călăreţ în cârcă. Maria – cu un băieţel brun cu părul numai inele. Tudor Şerban cu o fetiţă şaten-deschis, aproape blondă, grăsuţă, cu ochi albaştri-albaştri. «Căluţii» încordară gâturile, scurmară covorul cu copita, scoaseră un «mihoho» la unison şi-şi depuseră jocheii-ntr-o berjeră.

— Sărut mâna, doamnă doctor, vă salut, domnule.

— Servus, spuse Sânziana ridicând doar o clipă ochii spre nou-sosiţii.

— Haute couture! Să ţi-l prezint pe fiu-meu, domnul Şerban Şerban, i se adresă Tudor lui Alexandru Bujor.

Între timp, îi întinse Sânzienei o plasă cu ceva destul de voluminos înăuntru.

— Asta ce-o mai fi? întrebă Sânziana cântărind plasa în mână.

— Un crap exotic, din Orientul îndepărtat.

— Înţeleg că mâine trebui’ să te invit la masă…

— Vai, doamnă… ni cette indignité! Cum mă puteţi bănui?

— Ce vrei să fac din el? întrebă mai departe Sânziana, în timp ce-şi aprecia opera croitoricească.

— Păi, mă gândeam că burta o frigem pentru ăştia mici, iar noi, adulţii şi adolescenţii – şi cu un gest plin de deferenţă o arătă pe Maria – noi trei, un borşic cu leuştean şi-o plachiuţă.

— Cum vrea clientul! zise Sânziana, şi-şi adună metodic bucăţile paltonului, le-mpachetă şi le duse-n dulapul de pe culoar. Zăbovi acolo, rânduindu-le.

 

*

 

De când îi ştia, Alexandru simţise o adevărată aversiune faţă de toţi membrii familiei profesorului Şerban, aversiune pe care, la o analiză rece, îşi dădea seama că aceşti oameni n-o meritau deloc, dar pe care el, fire pătimaşă, nu reuşea nici pic să şi-o domolească. Deşi, chiar faţă de el însuşi, nu-i venea să recunoască acest lucru, ceea ce-l scosese totdeauna din sărite în privinţa lor era că nu le putea reproşa altceva decât locul pe care-l ocupau în viaţa şi-n sunetul Sânzienei. Aerul acela de familie pe care-l avea Sânziana-n mijlocul lor sau cu fiecare dintre ei în parte. «Sunteţi prietene cu ei din snobism, fiindcă sunt boieri». «Ei sunt familia noastră. În viaţa mea nu m-am gândit că sunt boieri şi că noi suntem ţărance. De când mă ştiu pe lume, cu ei mă ştiu. Mi se pare-atât de ciudat ca cineva să creadă aşa ceva despre mine şi despre Mama; noi şi snoabe…», îi răspunsese Sânziana foarte mâhnită.

Luptând pe două fronturi, o dată, când profesorul Şerban îi povestise de când se cunoştea el cu Smaranda, mama Sânzienei, şi cât de prieten fusese cu doctorul Gheorghe Hangan, aflând un prilej atât de bun să-şi descarce direct resentimentele şi-n tabăra «boierească», Alexandru îi spusese profesorului că-nţelegea prietenia asta, dat fiind că «ţăranii s-au socotit totdeauna onoraţi de, hai să-i zicem, prietenia boierilor».

«Pe vremea noastră, a părinţilor Sânzienei şi-a mea, se făceau mai puţine separări – ca să nu le zic discriminări – generalizatoare. Dar dacă e vorba să generalizăm, să ştii că te-nşeli asupra ţăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai circumspect în relaţiile cu oamenii decât ţăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni şi mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe ţăran nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cântărit pe balanţă de bijutier. Am câştigat cu greu prietenia lui Gheorghe şi-a Smarandei şi dac-am păstrat-o îmi place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă. Nevastă-mea e fată de-nvăţători de ţară, prietenii mei cei mai buni au fost Gheorghe Hangan, băiat de ţărani din Moldova, şi Iancu Stein, băiatul unui tinichigiu ovrei (mort în războiul din ’16) şi-al unei lenjerese, cu dugheană-n Dudeşti. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein şi-a Marioarei, iar Marioara e fata lui nea Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului. După cum vezi, şi „boieria” şi „rasele pure” sunt nişte corcituri. Şi-acum, că ţi-am expus „arta mea poetică”, să mă mai duc şi-acasă», zisese profesorul Şerban, fără să se-arate ofensat de observaţia lui Alexandru Bujor.

O măciucă fiind însă prea de-ajuns la un car cu oale, din ziua aceea, familia Şerban îşi retrăsese «ambasada», fără proteste şi fără declaraţii, de pe teritoriul lui Alexandru Bujor, rămânând mai departe în aceleaşi relaţii de prietenie cu Smaranda şi cu Sânziana, continuând să se vadă la Smaranda, şi chiar la Sânziana acasă, când intransigentul şi susceptibilul stăpân era absent sau, de cele mai multe ori, la profesor acasă, unde Alexandru, fără măcar să mai invoce vreun pretext, nu răspundea nici unei invitaţii.

Tudor Şerban nu-i făcea de data asta lui Alexandru mai multă plăcere decât i-ar fi făcut altădată. Pe-atunci, Alexandru ar fi găsit un cuvânt cu care să-i scurteze vizita-n casa lui. Acum, acel cuvânt nu putea decât să scurteze propria vizită în casa altuia, căci, de la despărţire, Sânziana instituise un regim în care nu-ncăpea nici o-ndoială că-i tăiase lui Alexandru orice drept la ea în casă. La-nceput, pe când trăia Smaranda Hangan, Sânziana nu se-arăta la nicio vizită a lui Alexandru. După ce maică-sa murise, îndată ce problemele «tehnice», legate strict de creşterea Mariei, erau epuizate, Sânziana, fără alt preambul, îi spunea fostului ei bărbat «la revedere, am treabă». Astăzi, Sânziana i se părea lui Alexandru în duşi nesperat de buni în privinţa lui, ocazie de care trebuia să profite pentru testările preliminare propunerii de reconciliere. Şi-apoi, timpul trecând, parcă şi antipatia lui faţă de Tudor, că – de ce n-ar fi recunoscut-o? — el îi era de departe cel mai antipatic dintre Şerbani, se mai tocise. De fapt, antipatia nu era decât o etichetă sumară a sentimentelor pe care i le inspira Tudor. Dacă l-ar fi situat pe Tudor Şerban într-un context neutru n-ar fi ştiut ce cusur să-i găsească. Deştept, cu o replică neaşteptată, cel mai imprevizibil om din câţi cunoştea – sub acest aspect – fără ifose, deloc ostentativ, unul dintre puţinii oameni care de dragul de-a nu jigni pe cineva înghiţea un cuvânt oricât ar fi fost el de spiritual, sobru şi serios, sub aparenţa unei binevoitoare nepăsări, informat în domenii diverse, citit şi sensibil, om de cuvânt şi de caracter, Alexandru n-ar fi avut ce să-i reproşeze. Dar Tudor nu-i apăruse niciodată-ntr-un context neutru, ci-n «contextul Sânziana», în care Alexandru se simţea vioara a doua. Cunoscându-se de când erau pe lume, colegi de grupă la facultate, medici în acelaşi spital, Tudor şi Sânziana fuseseră, fără să vrea, martorii aceloraşi întâmplări şi cunoscuseră aceiaşi oameni; iar ceea ce-i apropia mai mult decât toată aceasta viaţă-n comun erau părerile şi reacţiile lor.

Acelaşi stimul le declanşa amândorura acelaşi efect. De câte ori îşi azvârleau o privire sau făceau o aluzie la care mai totdeauna se porneau pe râs, le tălmăceau pentru cei din jur, ceea ce nu-i micşora lui Alexandru starea de iritare, căci codul dintre Sânziana şi Tudor, chiar explicat, avea subtilităţi fără cheie, rămânând mai departe un cod care pe el îl excludea. Stării pe care i-o provoca Tudor Şerban îi corespundea de fapt noţiunea de neacceptare, de neacceptare într-un club închis. Iar viaţa Sânzienei ar fi trebuit să-nceapă cu el şi să continue numai cu el, cu Alexandru. Deşi era sigur că Sânziana şi Tudor nu se iubiseră, pe nimeni nu fusese şi nu era mai gelos Alexandru decât pe Tudor. Acum, se uita la prima lui nevastă, la Tudor, la fiică-sa, Maria, şi la cei doi copii care-şi şuşoteau ceva la ureche, aşezaţi unul lângă altu-n berjeră, ca la nişte personaje literare.

Înalt şi suplu, cu un mers de o mare eleganţă, fără să pară studiat – şi nici nu era – cu un chip prelung cu trăsături armonioase şi subţiri de parcă erau tăiate din brici, foarte brun, cu nişte ochi în care pâlpâia tot timpul o ironie blândă, cu o voce baritonală şi cu o dicţie perfectă, Tudor Şerban era un bărbat în stare să incite curiozitatea.

«Parcă azi îl văd prima dată», îşi spuse Alexandru. Se gândi să şi schimbe câteva cuvinte cu dânsul.

 

*

 

— Numai pe băieţelul ăsta-l ai? i se adresă el lui Tudor.

— Pentru moment… ce-o fi mai târziu, om mai vedea.

— Pentru asta e nevoie şi de acordul nevestei… ea ce mai face?

— Presupun că bine, îi răspunse Tudor şi dându-şi seama că răspunsul ăsta sibilin nu-i lămurea lui Alexandru Bujor ce se-ntâmpla cu fosta doamnă Şerban, Tudor continuă.

— Acum un an ne-am despărţit, adică ea m-a lăsat în «favoarea» unui chirurg care-a operat-o pe maică-sa, adică pe fosta mea soacră. Un chirurg foarte bun, 43 de ani, casă, maşină «Ford Capri», covoare, argintărie, mobilă «stil», clasici pe pereţi, plecări multe-n străinătate, mă rog, tot ce nu-i putea oferi un hematolog. (La aceste cuvinte, Tudor îşi duse arătătorul la piept, ca să nu fie niciun dubiu cu privire la identitatea hematologului.) Dragă domnule, ce să-i faci, aşa e-n viaţă: ca-n romane!

De data asta, i se aprinse-n ochi o lumină jucăuşă.

— La urma urmei, de ce să n-o recunoaştem? Chirurgii sunt vedetele medicinii, dar nu-i nimic, noi să fim sănătoşi.

 

*

 

Cu toate că lui Tudor Şerban nici prin gând nu-i trecuse să facă vreo aluzie răutăcioasă vorbind de «vedete», fiindcă nici faţă de cine-i era profund antipatic nu-şi schimba comportamentul discret, rezultat al unei mari înţelegeri faţă de oameni şi-al unei educaţii desăvârşite, cu toate astea lui Alexandru Bujor i se păru că «piatra» asta nu fusese azvârlită la-ntâmplare.

În atitudinea şi-n privirea lui Tudor – acum se uita drept în ochii lui Alexandru – nu se citea nicio intenţie de ofensă. «Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm informaţii meteorologice», îi spusese o dată Sânziana, la-nceputul căsătoriei lor, când el îi reproşase purtarea, prin purtare-nţelegând cuvintele pe care le spusese, într-o vizită la nişte «obligaţii» de-ale lui. «Ce, nu poţi să-ţi ţii gura? Ce trebuie să-ţi spui tu părerea? Crezi că fără părerea ta, ăştia nu puteau trăi? Te trezeşti toot dâând din gură!», îi spusese el atunci. «Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume-n general ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?», constatase ea pe un ton plin de amărăciune. «Pe lumea asta, nu poţi avea numai prieteni, trebuie să mai menţii şi nişte relaţii şi nu-ţi deşerţi sacul faţă de nişte oameni pe care nu-i cunoşti», încercase el să mai îndulcească tonul conversaţiei, fiindcă, deşi fire nestăpânită, şi brutală, după fiecare asemenea schimburi de păreri cu Sânziana, îşi dădea seama că greşise măcar tonul dacă nu şi conţinutul enunţurilor lui moralizatoare. În urma unor asemenea schimburi de păreri, Sânziana luase hotărârea nu numai să nu-şi mai spună nicio părere, dar nici să nu mai ducă în prezenţa lui Alexandru vreo conversaţie oricât de banală. Dacă erau invitaţi undeva, de cum treceau pragul, Sânziana-şi căuta o ocupaţie care s-o scoată complet din atenţia musafirilor. Se retrăgea lângă o bibliotecă, se uita la cărţi, le răsfoia sau o ajuta pe gazdă, schimbând cu ea anodine reţete culinare, păreri despre-ngrijirea copiilor şi oricum nimic care să se ridice deasupra acestui nivel. La orice tentativă de prietenie din partea cuiva, ea rămânea pe poziţie defensivă, nedepăşind faza «doamnă», «domnule».

Când aveau ei invitaţi, ea-şi găsea tot timpul ceva de lucru la bucătărie, sau cu Maria, încât mai mult de «bună seara» la venire şi la plecare nu le spunea. Nu era de mirare că printre amicii lui Alexandru, sau care se făceau că-i sunt amici, unii o considerau pe Sânziana «o fire foarte-nchisă», iar alţii îi puneau inteligenţa sub un mare semn de-ntrebare. Cineva mai slobod în păreri şi la gură o apreciase o dată drept «frumuşică, tinerică şi proastă cât încape». «Mă surprinde», ripostase un profesor de la Medicină, aflat şi el în acelaşi cerc. «Poate că dumneavoastră literaţii, artiştii nu daţi prea multe parale pe-un doctor, dar cum poate fi proastă o fată strălucită-n meseria ei, o fată care-a intrat prima la Medicină, care-a terminat facultatea cu 10?». «Domnule profesor, o fi ea nemaipomenită la doftoreala ei acolo, dar, zău, luată ca om, în particular, ce poţi să crezi de cineva care nu scoate nicio vorbă? Poţi să crezi că e deştept?», nu se lăsase literatul. «Mă surprinde grozav ce-mi spuneţi. Fata asta avea un haz în facultate! O fi suferit vreun traumatism?!».

Plăcându-i să vorbească, să fie-ascultat şi să se-asculte, Alexandru Bujor nici nu băga de seamă lipsa de participare a nevesti-sii când se aflau în câte-un cerc de oameni. Nu băga de seamă că nici cu el Sânziana nu mai schimba nicio părere, că avea faţă de el comportamentul prudent al unui inculpat prezumtiv în faţa anchetatorului. «Nu vorbi ne-ntrebat, şi-atunci cât mai cu economie». Când, oricât de puţin preocupat era de nevastă-sa, totuşi parcă vedea ceva schimbat la ea, punea transformarea asta pe seama vârstei: a reflecţiei şi-a sedimentarii pe care ea le-aducea în sufletele oamenilor afectându-i uneori şi temperamental.

De unde, la-nceput, Sânziana ar fi schimbat tot în garsoniera lui Alexandru ca să facă mai frumos, de când – dând această garsonieră şi garsoniera dublă a doamnei Hangan – obţinuseră un apartament cu patru camere, în afara asigurării unui strict necesar totul îi era indiferent. Văzută şi mai ales auzită singură ai fi refuzat să crezi că Sânziana e acelaşi om cu nevasta lui Alexandru Bujor. Ai fi zis mai degrabă că ai de-a face cu un actor care interpretează două roluri diferite, mergând până la identificarea cu fiecare personaj. Plină de umor, fire deschisă dar nu dintre cele care fac confidenţe, având totdeauna o vorbă de duh pe buze, Sânziana inspira simpatie. Se număra printre medicii respectaţi de personalul mediu, şi nu numai de formă. După cum niciun inspector şcolar – oricât de competent şi de exigent – nu poate califica un profesor mai corespunzător decât o fac elevii, tot aşa barometrul profesional pentru un medic este personalul mediu sanitar. Nici elevul, nici asistenta ori sora de spital nu pot fi păcăliţi. Respectul nu le poate fi impus prin vreo decizie ori de patalamale, ci de ce ştii.

Deşi exigentă până la pedanterie şi nefăcând o viaţă prea uşoară personalului subaltern, Sânziana Hangan trecea drept un om cumsecade în serviciul de chirurgie unde lucrase şase ani. Şi, deşi felul amănunţit în care controla activitatea asistentelor – şi, când era de gardă, şi pe-a colegilor – putea să pară poliţienesc, reuşea să nu supere pe nimeni datorită, mai întâi, tactului cu care făcea observaţiile – stăpânindu-şi nervii, supraveghindu-şi vocea, tonul, mimica – apoi tratamentului faţă de personal şi faţă de pacienţi, în care nu-ncăpea dram de părtinire, şi, mai ales, datorită conştiinciozităţii personale: venea prima şi pleca ultima din secţie, de – vorba unei surori mai în vârstă – număra şi firele de păr din capul bolnavilor.

De multe ori, în «anabasele» ei – cum zicea Tudor – prindea cu ocaua mică şi surorile şi asistentele şi colegii şi superiorii. Celui cu musca pe căciulă nu-i cădea bine că ieşise «lipsă la cântar», dar nici griji prea mari nu-şi făcea, fiindcă discreţia doctoriţei Hangan era cunoscută de-ntreaga secţie. Oricine simţea nevoia de-un umăr pe care să plângă, ori de-un sfat, la ea venea. Cine ardea să bârfească, în taină şi fără consecinţe, vreo mărime, că nu mai putea ţine-n sine tot ce ştia despre persoana cu pricina, la ea venea. Astfel, nu-i fusese greu să afle care cu care se ţinuse şi se ţinea, cât de culant sau de cupid era fiecare, cu personalul, cu bolnavii, cu nevasta, cu amanta, din noianul acesta de fapte diverse posibile oricând şi oriunde, detaşându-se-ntâmplări care deveniseră anecdote: cum o doctoriţă de la ginecologie scrisese-n fişa unei paciente: «uter şi anexe normale», cum pacienta citind fişa o-ntrebase pe doctoriţă: «va să zică n-am nimic??». «Nu vedeţi? V-am scris şi-n fişă că n-aveţi nimic!», răspunsese doctoriţa plictisită. «Ce curios, nu credeam c-au să mai crească…», zisese mai departe pacienta ca pentru sine. «Ce să vă crească, doamnă? De câte ori să vă spun că n-aveţi nimic?», îi mai spusese doctoriţa pe punctul de-a-şi ieşi din pepeni. Dar pacienta nu se lăsa; părea să aibă dubii. «Înseamnă că mi-a mai crescut un rând; că un uter şi două anexe mi le-a scos profesorul Bulgaru acum cinci ani, ori mi-o fi scos el altceva?». «Lăsaţi-mă, doamnă-n pace, nu mă-nvăţaţi dumneavoastră pe mine să examinez o pacientă!», zisese cu un glas ceva mai moale doctoriţa. «Doamnă doctor, ori eu sunt un caz unic în analele medicinei, ori că organele astea după ce le scoţi cresc înapoi ca iarba după tuns. Bună ziua!». Zadarnic alergase doctoriţa şi sora Anastasescu după cucoană să-i smulgă fişa din mână că nu se lăsase cucoana în ruptul capului până nu-i arătase directorului clinicii fişa care o proclama fenomen. Directorul, pe un ton patern, îi recomandase doamnei doctor – care era nevasta cuiva din minister, cu greutate – să fie mai atentă când avea de-a face cu paciente «de-astea, mai aşa…».

Sânziana aflase şi că nevasta doctorului Alexandrescu era prietenă la cataramă cu amanta doctorului, până-ntr-atât, că-şi schimbau între ele fuste, pulovere, pantofi, inele, cercei etc. etc. Că nevasta domnului Catafà o suna măcar o dată pe săptămână pe doctoriţa Zadurian, iubită de-o viaţă a aceluiaşi domn Catafà, pentru a o ţine la curent cu necesităţile «tânărului» menaj Catafà: «Fanette dragă – îi spunea doamna Catafà, graseind – Fanette dragă, ni s-a terminat zahărul şi cafeaua, orez mai avem foarte puţin, iar eu aproape că nu mai am cu ce mă-ncălţa». O mai întreţinea câteva minute-n felul ăsta, apoi ca nu cumva cererea ei să sfârşească pe ton de jelanie, doamna Catafà îi povestea doctoriţei ce făcea Miţuş, motanul ei siamez, şi Bobiţă, papagalul, imitându-i-l la telefon, ceea ce pe doctoriţă o făcea totdeauna să râdă. Când punea-n furcă receptorul, după fiecare convorbire cu fosta ei rivală de-acum patruzeci de ani, doamna profesor doctor Zadurian zicea invariabil «pauvre Valérie», aşa că sora Lucica, fiindcă ea răspundea la telefon, recunoscând vocea solicitantei striga: «doamnă doctor, vă caută doamna „povr Valeri”».

Când sora Lucica îi făcea comanda ei lunară la «Mercur», adăuga o listă abundentă şi pe adresa doamnei povr. Sânziana aflase că marele profesor Pandele (mare-ntr-adevăr), enervându-se (cum se enerva de obicei) pe-o asistentă a lui, o doctoriţă tânără, Gabriela Stanciu, îi spusese în cursul unei operaţii «ieşi afară, idioato» şi, ca să nu-l contrarieze, «idioata» ieşise val-vârtej, uitând să-i amintească profesorului că pacientul de pe masă, unchiul ei, avea un singur rinichi, ceea ce profesorul uitase, desigur, şi considerând că rinichiul nu mai era «bun de nimic» îl scosese. Pacientul murise pe loc. Profesorul Pandele dăduse moartea pe seama fatalităţii – «aşa i-a fost norocul» – faţă de cei care-i fuseseră martori; iar în foaie trecuse la cauza decesului – «stop cardiac».

Doctoriţa Stanciu, neputând să-şi ierte că, fără să vrea, contribuise la «norocul» lui unchiu-său, se lăsase de urologie chirurgicală şi se-apucase de stomatologie. Dar câte nu poate vedea şi auzi un om într-un spital! Peste tot lumea greşeşte, dar nu peste tot greşelile sunt ireparabile. Sânziana şi-aducea aminte cum ieşind o dată de la o operaţie şi având impresia că i-au ieşit nişte broboane pe faţă se uitase-ntr-o oglindă. În oglindă, văzuse o femeie bătrână, cu-o brazdă adâncă-ntre sprâncene, cu ochi terni, cu-o gură trasă-n jos, din care pierise culoarea. «Dumnezeule mare, ce-o fi cu mine?». Ieşise apoi din sală doctorul Staicu, mâna întâi, între 45 şi 48 de ani, şi doctoriţa Crângaşu, o femeie blondă, exuberantă, care să fi tot avut 40 de ani.

Viorica, asistenta, le scosese la amândoi masca şi-n faţa Sânzienei se afla acum o pereche de moşnegi cu obraji cenuşii, cu umerii căzuţi.

«Doamnă doctor, aprinde-mi te rog o ţigară», i se-adresase doctorul Staicu. Peste câteva minute intra iar în operaţie. Sânziana habar n-avea că cineva spusese vreun cuvânt. Nu-i venea să creadă că cele trei epave adunate acuma la un loc erau cei care la ora opt intraseră-n sală. «Unu, doi, hei, doctor Hangan Sânziana», strigase iar doctorul Staicu. «Prezent», răspunsese Sânziana, atât de cufundată-n gânduri că se crezuse la şcoală. «Ce-i cu dumneata?», o-ntrebase doctorul dând de două-trei ori prin faţa ochilor cu mâna-nmănuşată. «Ţi-e rău?». «Adineauri m-am uitat în oglindă, acum mă uit la dumneavoastră şi mi se pare că de azi dimineaţă au trecut peste noi treizeci de ani». «Fetiţa tatii, asta e chirurgia. Nu te mai uita-n oglindă că te laşi de meserie», îi spusese doctorul şi, scuipând ţigara care făcuse naveta între buzele lui şi mâna asistentei, se-ntorsese-n sală.

«De câte ori îmi taie cineva din aripi îmi zice „fetiţa tatei”, aşa mi-o fi mie dat. „Pontifus maximus”; „Eppur şi muove, cum a spus Galileo pe rug”, hibridul ăsta obţinut din încrucişarea dintre Galileo şi colegul său întru răzvrătire ştiinţifică, Giordano Bruno; „între câine şi lup”, ca echivalent al lui entre chien et loup; „mutual” însemnând „aşa, pe muteşte, adică pe şest”: fraudele astea culturale pe care le-ntâlneşti în cărţi, în reviste, pe care le-auzi la radio, le-auzi şi le „vezi”, cu „emiţător” cu tot, la televizor, n-au de ce să te bucure, desigur, dar din ele nu moare nimeni, pe când neglijenţa noastră cea mai mică, pontifus maximus al nostru e un mort sau un om nenorocit pe viaţă. Din greşelile noastre se trece pe lumea cealaltă. Ce apăsare să ştii că viaţa altuia atârnă de tine, de tine profesional şi uman! Te-ai certat seara cu nevasta, cu un vecin, cu un copil, dormi prost sau deloc noaptea şi-a doua zi-ţi tremură mâna, şi mai rău decât atât – îţi tremură atenţia, uiţi un amănunt care nu atârnă nici cât un fir de păr şi care schimbă viaţa-n moarte, sănătatea recuperabilă în boală pe viaţă. Viaţa altuia în mâna ta. De aceea, unii doctori se autozeifică, se urcă pe-un soclu socotind că li se cuvine orice, absolut orice, şi de-aici pacientul devine obiect, obiectul asupra căruia-şi exercită harul. Li se pare normal ca pacientul să atârne trup, şi prin urmare şi suflet, de hachiţele şi de indiferenţa zeului. Zeii însă nu se recrutează, mai bine zis nu se auto-recrutează, dintre cei mai buni muritori, ci din oamenii care se autosuspectează fie de slăbiciuni profesionale – şi, mai ales – de slăbiciuni umane. Zeificarea este simptomul unui complex de inferioritate în adâncul fiinţei zeului; de superioritate – pumnul de ţărână aruncat în ochii spectatorului. Cei mai buni dintre medici sunt cei mai fireşti, sunt cei pentru care pacientul este un egal, un egal bolnav; pentru acest egal îngrijorat uneori, nefericit alteori, disperat, doctorul adevărat găseşte o vorbă, un gest, o privire de solidaritate umană cu un suflet şi cu un trup în derivă. „Niciodată n-o să ştiţi, doamnă doctor, ce loc ocupă un medic în viaţa pacientului, mai ales în cea afectivă, şi-n viaţa familiei acestuia”, mi-a spus o dată un bolnav care, pe ocolite, voia să-mi spună… că-i plac. Dacă i-aş spune cuiva aceste gânduri, s-ar putea să i se pară nişte truisme, dar ce să fac eu dacă viaţa se compune din adevăruri elementare, cărora, ca spor de complicaţie, li se-adaugă situaţii, stări ambigui, care de fapt sunt variaţii pe teme elementare?». «G. Călinescu (şi nenea Daniel pronunţase gî) zice că, în artă să nu fii Shakespeare nu e grav, grav e să nici nu vrei să fii» şi, uitându-se la Sânziana, adăugase: «Noi, chirurgii, trebuie să fim Shakespeare, nu-i aşa?».

Attachments