CAPITOLUL UNU

Asemenea multor specialişti din generaţia lui, profesorul doctor Daniel Şerban avea o bună formaţie de generalist, ceea ce-l făcea să procedeze şi la policlinica specială, cu plată, cum procedase o viaţă în spital: să nu trimită bolnavul de la Ana la Caiafa, adică să nu-l poarte din doctor în doctor, când el însuşi ştia şi putea să-l îngrijească, şi-n cazul când nu era vorba de-o problemă chirurgicală.

Pacientul care se afla în faţa lui – un băiat de-aproape şaptesprezece ani, însoţit de maică-sa – ajunsese din întâmplare la «doctorul Şerban», cum îi plăcea profesorului să i se spună. Băiatul reţinuse în ajun bon la «boli interne». Se prezentase a doua zi la consultaţie, dar internistul lipsea. La „Informaţii” voiau să-i restituie banii. Îngrijorată de durerile de spinare pe care le-avea băiatul, mamă-sa a rugat să se transfere bonul la un alt medic; la cine credea asistenta de la „Informaţii”.

 

*

 

Trecută de vârsta pensionării, muncind încă, pentru a-mplini douăzeci şi cinci de ani de salarizare, Aglae «de la „Informaţii”» ţinea cu medicii bătrâni, locul întâi în preferinţele ei ocupându-l profesorul Şerban, cu care lucrase ani de zile-n spital, la sala de operaţii. Ea ţinea cu doctorii de pe vremea când acelaşi ţi se uita şi-n nas, şi-n gât, şi-n urechi. «Nu ca acuma: cu piciorul drept te duci la un doctor, cu stângul – la altul». «Dacă n-om ţine noi bătrânii unii cu alţii, cine să ţină domnu’ doctor?». «Aglăiţo, dumneata eşti un copil pe lângă mine, aşa că nu te da cu bătrânii», restabilea profesorul Şerban adevărul, ştiindu-se cu-aproape douăzeci de ani mai vârstnic decât Aglae. Copil născut la ţară, Aglae socotea omul trecut de cincizeci de ani bătrân. Cu picioare scurte şi groase, cu fundul gogoneţ cam în vine, cu privirea niţel încrucişată, într-un obraz care nu era urât, Aglae nu se ţinuse de frumoasă nici la tinereţe. Aparţinea primei promoţii de asistente medicale, ieşită de pe băncile liceului sanitar, înfiinţat după Reforma Învăţământului. Terminase cu 10 liceul, într-o perioadă când absolvenţii cu 10 intrau fără examen de admitere la facultăţi. Părinţii ei, ţărani, aveau opt pogoane-n câmp şi două pogoane de vie. Pogoanele-astea două-i duseseră-n rândul chiaburilor. Şi uite-aşa, Cergan Aglae nu fusese primită la Facultate. Rămăsese asistentă. Între timp, colege-ale ei, care n-avuseseră două pogoane de vie, ajunseseră doctoriţe. Unele, după ce se bătuseră cu pumnii-n piept, în elanuri de-adeziune şi de fidelitate, se răspândiseră prin cele cinci continente. Avuseseră o revelaţie: socialismul, pentru a cărui construcţie atâta se străduiseră, nu era de ele. Îl lăsau moştenire prostimii. Prima promoţie de asistente produsă de liceul sanitar făcuse ravagii, mai ales în rândul medicilor trecuţi de prima tinereţe. O droaie de «nepotriviri de caracter» apăruseră în multe familii, concomitent cu apariţia prin secţii a unor obrazuri proaspete, a unor corpuri mlădioase, cum se cam întâmplă pe la optsprezece-nouăsprezece ani. Această primă promoţie era plină de fete care, provenind din medii cultivate, vorbeau limbi străine. Părinţii acestora, voind să se-adapteze timpurilor şi dându-şi seama că, din cauza originii lor sociale, odraslele nu le-ar fi fost primite la facultăţi, le-ndreptau spre meserii practice. Aglae, care toată copilăria umblase desculţă şi mânase vacile şi oile la păscut, n-avea înaripări de imaginaţie. Cu picioarele ei dolofane bine înfipte-n pământ, cu capul bine-nfipt între umeri, nici la douăzeci de ani nu i-o luase mintea razna. Cumpănise bine ce era şi ce nu era de ea. Socotise că între ea şi colegele ei, singura competiţie în care-avea o şansă era competiţia profesională. Aici nu se dădea îndărăt în faţa nimănui. Muncită şi muncitoare de când se ştia, viaţa de spital i se păruse floare la ureche pe lângă sapa dusă-n spinare de la patru dimineaţa pe tarla, pe lângă secerat şi copilit. Unde-o puneai nu-i puţea şi nu crâcnea. Muncea cu tragere de inimă. O regretase toată secţia când stătuse cinci ani acasă pentru a-şi creşte cei doi copii pe care nu voise-n ruptul capului să-i trimită nici la părinţii ei, nici la ai lui Costică, bărbatu-său. Costică, băiat de la ţară şi el (economist, cu facultatea făcută la «fără frecvenţă», de gura Aglaei) nu umblase după zâna-zânelor. Pe Aglae o cunoscuse-n spital, când fusese odată internat o săptămână, cu-o operaţie de-apendicită. Îi plăcuse că era la locul ei şi se ţinea de treabă. «Asta nu sare de gâtul nimănui». Peste trei luni le punea popa pirostriile-n cap. Acum erau bunicii a doi băieţi şi-a două fete. Aglae şi profesorul se-aduseseră unul pe altul la «cu plată». Ea aflase de la cineva din Minister că mai erau locuri la o policlinică specială, cu plată. Se gândise numaidecât la profesorul Şerban şi-l anunţase. La rândul lui, profesorul o convinsese pe Aglae să lase clinica, oricât i-ar fi picat acolo, şi să-şi mai cruţe oasele înaintea pensionării. Aglae venise după profesor, fiindcă de fapt nu se putea-nvăţa cu mentalitatea unei bune părţi din generaţiile mai tinere: vii ultima, pleci prima şi ai grijă să nu-ţi dea sângele pe nas de-atâta muncă. Se simţea şi foarte singură, în spital nemaifiind nicio asistentă de vârsta ei, privită cu-ngăduinţă şi de sus de cele tinere, care mai toate stăteau cu ochii cât cepele pe postul ei, având de adus o prietenă, o rudă, o cunoştinţă în locul «babei». Profesorul Şerban, ajuns la vârsta pensionării, nu stătuse o zi mai mult în clinica de care-i era legată toată viaţa. Nu ceruse nicio prelungire. Ştia şi el, ca şi Aglae, câţi ochi erau aţintiţi spre postul lui, câtă lume număra zilele şi orele până la data posibilei lui pensionări. Cum nu-i plăcuse niciodată să dezamăgească oamenii, profesorul Şerban plecase din clinică în regretele unora şi-n bucuria altora, la fel de sincere. Plecase într-un moment când nici mâna, nici ochii, nici atenţia nu-i slăbiseră, operând zi de zi şi nemulţumindu-se – cu destule celebrităţi ajunse la aceeaşi vârstă – să apară prin sălile de operaţie doar pentru a-şi profera sfaturile ca pe nişte oracole. În spital, profesorul Şerban mai venea acum doar la solicitarea vreunuia dintre chirurgii cărora le pusese bisturiul în mână, printre care se alia şi actualul şef al secţiei. Acesta-l chema pentru că, uneori, voia sincer să-i ştie părerea în câte-un caz complicat; alteori, numai din politeţe. Profesorul ştia să deosebească apelurile pornite din nevoi reale de «politeţurile» care se terminau în jurul unei cafele şi cu taifas. Atunci alia ultimele cancanuri, cum urcau sau coborau cotele profesionale. «Mă-ntreb dacă Dan o să mă mai cheme, după ultima discuţie». Dan Simionescu, actualul şef al secţiei pe care-o condusese profesorul Şerban.

«Te-am văzut la televizor, Dane. Am fost de acord cu toate afirmaţiile tale de ordin profesional…». Urmase o tăcere destul de lungă.

«Să-nţeleg c-am spus şi lucruri cu care n-aţi fost de acord, domnule profesor?». «Dane dragă, dreptul să ne judece numai Dumnezeu îl are. Dar dacă nu spuneai „aşa cum spune tovarăşul Nicolae Ceauşescu, medicina este o ştiinţă foarte importantă”, dacă nu spuneai adevărul ăsta capital şi-atât de original, crezi că te-mpuşcau când ieşeai de pe platoul ălora de la televiziune?».

Profesorul Dan Simionescu roşise până-n vârful urechilor. «Tot e bine dacă mai roşeşte». «Domnule profesor, trebuie să-i dai cezarului ce e al cezarului ca să-i poţi da lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu». «Numai că cezarului i se dă şi partea lui Dumnezeu; şi, ce e mai grav e că i se dă şi când n-o cere». Vorbiseră apoi despre una, despre alta, pentru-a acoperi această pată din conversaţie. Ca şi când ar fi dat cu un strat gros de cremă ca s-astupe un petec de pe-un pantof.

Orice-ar fi făcut foştii colegi pentru a-i menţine profesorului Şerban iluzia eficienţei lui profesionale, acesta se simţea ca o primadonă la pensie, invitată în loja direcţiei la premiere şi la reprezentaţii de gală. În viaţa fiecărui om vine clipa când îşi dă seama că i-a trecut vremea. Profesorul Şerban se uita cu melancolie şi cu-nţelegere la cei care umblau pe lângă el ca pe lângă sfintele moaşte. Şi el umblase tot aşa pe lângă profesorul Bartolomeu, marele lui maestru. Puţine lucruri originale inventă viaţa. Unii, uitând acest adevăr de-o seamă cu lumea, nu-şi reveneau din uimire în faţa actualităţii clasicilor. Profesorului Şerban nu trebuia să-i spună nimeni că trecuse la fostele glorii. Un chirurg ştie că i-a trecut vremea, pe drept sau pe nedrept, când pacientul îl întreabă: «Cine să mă opereze, domnule doctor?»; aşa cum o femeie frumoasă ştie că i-a trecut vremea când nu mai întorc bărbaţii capul după ea pe stradă. Profesorul Şerban se-apucase să scrie un tratat de chirurgie generală; mai întâi, fiindcă i se părea că e păcat să rămână necunoscută atâta experienţă profesională din care o sumă de chirurgi ar fi tras foloase; apoi, pentru că, de când nu mai trebuia să se scoale la cinci dimineaţa ca la şapte să fie-n clinică, timpul se dilatase, i se părea imens. Îi trebuise o perioadă destul de lungă pentru-a se acomoda cu noul lui fel de viaţă. Cel mai greu îi era însă să se-nveţe cu lipsa privirilor pline de speranţă, care se oglindiseră-n ochii lui atâţia ani. Fiecare epocă din viaţa proprie şi din viaţă în general i se părea c-ar fi putut purta un motto.

Ani mulţi, anii iubirii lui pentru Smaranda Hangan, iubire neîmplinită, purtau pe frontispiciu Păduri ce ar putea să fie/ Şi niciodată nu vor fi. Un semn esenţial, semnul idealului, al aspiraţiei dar şi al eşecului, fiindcă nimic nu te poate despăgubi de ceea ce n-ai trăit. Acuma, alte cuvinte-i aţineau tot mai des calea, trăgând o ceaţă peste cele mai de mult: Tălăngile – trist/ Tot sună dogit/ Şi tare-i târziu/ Şi n-am mai murit… «Chiar, tare-i târziu».

 

*

 

Pacientul, un băieţandru care-n curând urma să-mplinească şaptesprezece ani, avea «zona zoster». Profesorul Şerban îi inspirase încredere mamei băiatului, cucoană trecută de patruzeci de ani, care, deşi mărunţică şi subţirică, avea o guşă impozantă, brăzdată de-o droaie de mărunte zbârcituri. «Ce frumos şi eufemistic i se spune guşii ăsteia la femei „colanul Venerei”». În câteva minute, profesorul aflase povestea unei familii. Cum doamna mărunţică-şi crescuse cei doi băieţi fără ajutorul nimănui, afară de-al bărbatului, care făcea şi el ce putea, dar nici nu gătea, nici nu spăla, nici nu călca. Mama doamnei, în loc s-o ajute pe ea cu doi copii, stătea la cealaltă fiică a ei care n-avea copii, în schimb avea un bărbat tare năzuros şi autoritar, în faţa ăstuia stând smirnă şi soacră şi nevastă. Bărbatul doamnei de faţă lucrase la Interne şi se pensionase de boală. Băiatul cel mare nu intrase la facultate. Îl aşteptau să vină de la armată, de la Mediaş, de la aviaţie. Nu mai pridideau cu pachetele, fiindcă mâncarea pe-acolo, de… Şi-acum mai făcuse şi Miki, Mihai, «zona zoster». Profesorul Şerban explica totdeauna pacientului în ce-i consta boala. Numai celor care nu mai aveau mult de trăit le fabrica un diagnostic fantezist. Tânărul Miki n-avea de ce să se teamă. Avea o boală banală, frecventă în ultima vreme, datorită, probabil, stresului.

— Ce să ne mirăm, domnule doctor! Toată iarna am avut în casă între 7 şi 10 grade. Şi cum să mai pui ceva de-ncălzit când e 3 lei kilowatul? Ce venituri să ai ca să-ţi dea mâna?

Profesorul Şerban dădu din cap a pagubă. «Zona zoster» nu era boală primejdioasă, dar durata, durerile, ca şi starea generală proastă n-aveau cum să fie-nlăturate.

— Răbdare, Miki. În ce clasă eşti?

— Într-a unşpea, la «mecanică».

— Şi ce-ai de gând să te faci?

— Ofiţer. Dar de Miliţie. Şi vreau să fac şi Dreptul.

— Îţi urez aşa să fie.

Mama băiatului dădu din cap dubitativ.

— Să vii săptămâna viitoare să te văd din nou. Cu-acelaşi bon.

Profesorul îi întinse băiatului petecuţul de hârtie. Tocmai voia să strige «următorul», când intră Aglae-n cabinet.

— Domnu’ doctor, a venit aia cu ciorapii cu vărsat-de-vânt, ştiţi dumneavoastră care.

Aglae desenă în aer ceva ce s-ar fi tradus prin lungă, slabă şi zăludă.

Ciorapii cu «vărsat-de-vânt» erau «ultimul răcnet»: cu buline, cu Hori, cu arabescuri, în fine cu tot felul de chiznovături.

— Aha!

— Zice că are zece kile şi că să i-o luăm pe toată. De data asta, cu-o sută cincizeci. Fără os.

— Dumnezeii mamii ei!

— Parcă eu zic altfel?

— Tu câţi bani ai la tine?

— Trei sute-n cap.

— Şi eu tot cam atâta. Mă duc la doamna doctor Andreianu să văd dacă ne poate da ceva.

— O să vrea şi dânsa.

— O să-i dăm, şi gata.

— Nici nu ştiu cum e: bucăţi mari, pungi de-un kil. Că e-ngheţată tun. Asta-i problema.

— Cum o fi, cum n-o fi, o luăm. Mă pupă nevastă-mea.

— Eu nici n-o gust, o duc toată la amărâţii ăia de copii.

Pentru Aglae, oricine nu putea să stea la cozi şi-avea nevoie de ajutorul altuia pentru aprovizionare era un amărât.

«Biata Aglae, are o viziune alimentară asupra lumii. Cum să n-o ai când bate vântul prin magazine? Eu ce viziune am?». Cu cât trăia, cu-atâta profesorul Şerban îşi făcea mai puţine iluzii despre lume şi despre sine. La urma urmei, de ce să nu fi recunoscut că pe lângă atracţia posturii de ascultător «picaresc» al atâtor poveşti câte îi e dat unui medic să audă, la «cu plată»-l mânase şi speranţa de-a-şi face nişte relaţii utile, relaţii «socialiste», fără de care viaţa era aproape de neconceput.

 

*

 

Trecută de şaptezeci de ani, Marina Şerban, nevasta profesorului, hotărâse să nu se-aşeze la cozi mai lungi de circa treizeci de persoane, drept care se mulţumea să mănânce te-miri-ce şi mai nimic. «Vreau să mor în patul meu. Nici la Aiud, sub etichetă de drept-comun, nici în vreun spital de psihiatrie, declarată nebună, fiindcă numai nebunii nu-nţeleg binefacerile regimului. Nu vreau să fiu adusă-n stare să spun public ce cred». De când ieşise la pensie, neavând nici nepoţi nici strănepoţi de crescut, înţelegea să facă lucruri pe care, din cauza lipsei de timp, nu şi le putuse-ngădui: să citească pe săturate, să vadă muzee, expoziţii, să meargă la concerte, la spectacole, în excursii. De când fusese reclamată, nu se ştie de cine, că face chiuretaje, reclamată şi anchetată de Miliţie, îşi încuiase tensiometru şi stetescop şi cu toate că era greu de crezut că cei din cartier, pe care-i îngrijea de-o viaţă pe gratis, i-ar fi făcut asemenea denunţ, Marina Şerban nu mai accepta să consulte şi să-ngrijească pe nimeni: «nici morţi de i-aş vedea», cum spusese sub impresia întrevederii cu organele de Miliţie, care-o luaseră cu maşina lor, dar o trimiseseră acasă pe picioare, cu troleibusul, treaba ei cum, o privea. «Noi nu credem tot ce scrie în denunţ, dar vă sfătuim să vă potoliţi», i se spusese patern la Miliţie, după ce i se controlase trusa care conţinea un tensiometru, un stetoscop, un tub cu nitroglicerină, două fiole de „Piafen” şi două de „Cerucal”. Marina Şerban fusese luată, «invitată» la Miliţie chiar din uşa apartamentului, în clipa când se-ntorcea de la un bolnav. Chestionată pe loc de unde venea, dăduse adresa şi numele persoanei consultate, atrăgându-le atenţia celor doi locotenenţi, cum arătau legitimaţiile lor, că era vorba de un cardiac şi cu-o nevastă bătrână ca şi el; şi nici ea sănătoasă. Tot ce le lipsea era o sperietură. Dacă mai târziu oamenii-n chestiune fuseseră cercetaţi, Marina Şerban nu ştia. Oricum, faţă-n faţă cu ea nu fuseseră puşi. După ce i se luase trusa, pentru a fi scotocită, se vede treaba de niscaiva superiori sau de niscaiva experţi, fusese lăsată s-aştepte într-o sală unde nu mai era loc pe bănci de-atâta populaţie de culoare, mai ales femei care-şi alăptau puradeii. De miros ce să mai vorbim. Vorbeau ţigăneşte-ntre ei, aşa că doctoriţa nu le putuse afla păsurile. O măsuraseră odată din cap până-n picioare şi-atât. Sigur nu se-ncadra-n aceleaşi articole ale Codului penal cu-ai lor.

Din uşa apartamentului Marinei Şerban şi până la Miliţia Capitalei, cei doi locotenenţi nu schimbaseră nici cu ea nici între ei nicio vorbă. Unul fluiera din când în când câte-un crâmpei din Una paloma blanca. Marina Şerban avea principiul de-a trata oamenii cum o tratau. Se uitase tot timpul pe fereastră, ignorându-i pe locotenenţi. Nu-ncercase-n viaţa ei să capteze bunăvoinţa cuiva. Colţoasă din fire, singura concesie pe care le-o făcea semenilor era să se stăpânească şi să se uite-n altă parte când, de fapt, le-ar fi crăpat capul. Locotenenţii n-o lăsaseră să-i scrie bărbatului ei niciun mesaj şi nici să intre-n casă. «Vigilenţi, ce mai». «Conspirativi». Să fi fost iniţiativa lor, să fi fost dispoziţiile superiorilor sau înaltele principii ale instituţiei? Ce importanţă avea. Oricum, «băieţii», cu un cuvânt foarte des folosit de-o vreme-ncoace, se «orientaseră». Doctoriţei Şerban îi fusese dat să vadă mulţi «orientaţi» lăsându-şi morga şi-ncrederea-n ei în pragul cabinetului şi, la cea mai mică bănuială că valoroasa-le viaţă le-ar fi fost în primejdie, pleoştindu-se ca vrejul de arşiţă, umili ca şi când umilinţa ar fi putut îmblânzi, «umaniza», boala pe care medicul putea doar s-o constate şi să-ncerce s-o supună.

Locotenenţii se dăduseră jos şi vorbiseră ceva-ntre ei. Deşi pricepuse că excursia se terminase, Marina Şerban rămăsese nemişcată, aşteptând dispoziţii. Unul dintre locotenenţi deschisese, într-un târziu, uşa maşinii.

— Ce faceţi, nu coborâţi?

— Am aşteptat să-mi spuneţi. Am mare-ncredere-n limbajul articulat – strică ea o vorbă.

Şi iar tăcere până-n sala de aşteptare suprapopulată, într-un târziu îi venise rândul la comandant.

— Şerban Marina.

Trecuse-atâta vreme de când n-o mai strigase nimeni ca la armată.

— Bună ziua.

Într-un alt târziu, colonelul, un domn spre cincizeci de ani, cu ochelari, cu părul cărunt, cu mutră chiar intelectuală, ridicase ochii dintr-un dosar şi, fără să-i răspundă la salut, îi făcuse un semn să ia loc. Ar fi putut face semnul de la-nceput. «Protocolul autorităţii – protocolul umilirii». Şi-l amintise pe fostul ei şef – şef pentru o perioadă foarte scurtă – pe răposatul profesor doctor-docent Voicu Marin. «La fel te poftea şi el. După ce făceai un rând de varice».

— Tovarăşa Şerban, vă aflaţi la noi în urma unui denunţ.

O voce baritonală moale, fără nimic vulgar.

«S-au schimbat boierii. Gata cu punctele, acum luăm jurişti!».

Marina Şerban tăcea.

— Sunteţi denunţată că practicaţi ilegal medicina şi că faceţi chiuretaje.

Ea tăcea mai departe.

— Ce-aveţi de spus în faţa acestor acuzaţii?

— Mai întâi ce-nţelegeţi dumneavoastră prin «a practica ilegal medicina»?

— Adică a da consultaţii clandestine la domiciliul bolnavilor şi la al dumneavoastră.

— Şi eu care mă gândeam că «a practica ilegal» înseamnă să practici ceva pentru care n-ai calificare obligatorie.

— Studiile nu vi le contestă nimeni. Numai dreptul de-a practica.

— Domnule colonel (se hotărâse Marina Şerban să vorbească, fiindcă pierderea de timp i se părea sărăcia omului, ca şi vorba multă), vreau să vă spun că de când eram internă şi până-n ziua de azi am răspuns la orice solicitare a unui om bolnav. Sunt convinsă că nu mi-am făcut decât datoria de medic. Cineva care practică ceva clandestin nu merge cu geantă-n mână, în văzul tuturor.

— Şi cât încasaţi pentru datoria asta şi pentru geantă? Pe sub glasul baritonal, moale, cu inflexiuni de om şcolit, începea să sune goarna Miliţiei.

— În denunţ nu scrie?

— Vrem s-auzim ce spuneţi dumneavoastră.

O ironie plictisită, blazată, acompania glasul baritonal.

— Nimic. Deşi n-o să mă credeţi. Întrebaţi pe oricine dintre bolnavii pe care-i văd cât sau ce mi-a dat.

— Şi-atunci pentru ce-o faceţi?

Se uitase peste ochelari la inculpată cu un reproş ironic.

— Aşa cum sunt oameni care cred în Dumnezeu, sunt şi unii care cred în menirea lor pe pământ. Mi-ar părea foarte rău ca punctele noastre de vedere să nu coincidă.

— Nu consideraţi că până la pensie aţi avut destul timp să vă-ndepliniţi «menirea»?

— Un medic seamănă dintr-un punct de vedere cu artiştii. Atât cât e-n două picioare şi-n toate minţile nu se pensionează decât oficial: dintr-un post, nu din profesie. Cred că lui Sadoveanu şi lui Arghezi nu le-a spus nimeni «nu mai scrieţi, fiindcă sunteţi bătrâni».

— Doamnă doctor, unde-i lege nu-i tocmeală. (Colonelul părea să-şi retragă ironia din glas şi din ochi, ba chiar s-o regrete.) Chiar dacă daţi pe gratis consultaţii şi dacă noi nu credem ce scrie-n denunţ în privinţa chiuretajelor, vă sfătuim să vă potoliţi. Lăsaţi oamenii pe seama medicinei în vigoare: există policlinici, dispensare, spitale, „Salvare”.

— Nu vă urez s-aveţi parte de ele, dar cui m-a denunţat îi urez să aibă parte.

Vorbele Marinei Şerban, blestemul ei pe şleau, contrastau atât de mult cu tonul detaşat, elevat chiar, de parc-ar fi rostit o litanie, încât colonelul tresări, ca bătut de-un gând rău-prevestitor. Se uită la ea ca la o cobe.

În momentele grele ale vieţii, Marina Şerban îşi trăda totdeauna obârşia rurală. Deşi cultivată, vorbind două limbi străine, trăită o viaţă la oraş printre intelectuali, nimic nu-i clintise credinţa-n blestem ca-ntr-o uriaşă putere mai întâi de prevestire, apoi de atragere a unor forţe obscure a căror invocare nu rămânea niciodată fără efect. De câte ori viaţa făcea ca unuia căruia-i menise ca a rău să păţească ceva, nu se sfia să spună: «blestemele mele, săracele!».

— Noi v-am spus ce-aveam de spus şi vă rugăm să ţineţi seama de sfaturile noastre, cum şi noi ţinem seama că vă aflaţi pentru prima oară la noi. Nu spuneţi nimănui că aţi trecut pe la noi. Sunteţi liberă.

— Atâta vreme cât nu sunt în puşcărie, într-adevăr. Bună ziua.

Făcuse stânga-mprejur, ca la armată, lăsându-l pe colonel cu dosarele lui şi cu pluralul maiestăţii.

Trecuse din nou prin sala de aşteptare parcă şi mai plină decât înainte. Un plutonier şuşotea ceva cu un ţigan. Marina dăduse uşor drumul trusei din mână. Se aplecase cu-ncetinitorul să şi-o ridice. «Dă-ne pe-unul c-un kil de aur şi te duci acasă», căuta plutonierul să-l convingă pe ţigan, care protesta că n-avea de unde. «Miliţia poporului» chiar împărţea cu hoţii şi cu bişniţarii, chiar organiza spargeri, cum se şoptea prin lume? Îşi făcuse repede şi foarte discret semnul crucii. În fine se văzuse-n stradă. Dăduse cu ochii de-o limuzină neagră cu număr mic, din care coborâse un civil. Părea de-ai casei. «De nimica nu mi-e frică/ Numa’ de-o maşină mică, / Vine noaptea, te ridică», îşi amintise un cântecel al frumoşilor ani ’50. Aşa-l ridicase pe bietul Mitică Băncilă şi pe câţi alţii. «Doamne, om mai scăpa noi vreodată?».

Deşi afară de bărbatu-său, de fiu-său şi de noră-sa nu pomenise nimănui de-ntâmplarea cu forţa publică, în cartier se răspândise cât ai clipi vestea că doctoriţa Şerban fusese anchetată pentru chiuretaje. Momentul plecării ei din uşa apartamentului, cu «pază personală», putuse fi surprins de vecina de vizavi, doamna Gărdescu, profesoară pensionară, care alte distracţii decât televizorul, uitatul pe fereastră şi pe vizetă n-avea. «Cu pensia pe care-o are, vai de capul ei, nici la cinema nu se poate duce». Cum oamenii se tem de orice legătură cu cineva care în vreun fel ar putea contraveni legii, brusc tot cartierul se făcuse sănătos şi n-o mai solicitase pe doctoriţa Şerban. Destui ziceau: «Ce i-o fi trebuit, dom’le? Pensie bună are, bărbatu-său e şi la „cu plată”. Un băiat îi e-n „Refege” cu familie cu tot, altul – doctor aici, la casa lui. Ce i-o fi trebuit?».

Marina Şerban, nebănuitoare din fire, nu dăduse pe nimeni vina denunţului. Să-l denunţi pe doctorul care te scutea de cozi pe la bonuri, de «atenţii», era de necrezut, mai ales că printre cei pe care-i îngrijea nu se afla niciun psihopat, pasibil de mania denunţurilor, a anonimelor. Cine ştie care dintre pacienţii ei povestise inocent, faţă de-o ureche vigilentă, că era-ngrijit acasă de-o doctoriţă pensionară; sau poate că fusese iniţiativa vreunuia dintre miliţienii care făceau de pază la căminul de studenţi străini de la colţul străzii? Cel cu paguba e şi cu păcatul. Chiuretajele poate că erau un adaos al Miliţiei, ca să fie masa mai bogată. Presupuneri şi iar presupuneri. «Ce au ăştia „genial” e că te fac să bănuieşti şi pe Sfântul Duh. Nu-ţi mai vine să deschizi gura faţă de nimeni. De când am mai auzit la „Europa” şi „amintirile” drăguţului ăla de Pacepa a intrat şi mai rău groaza-n oameni. Nu trebuia să fii Mafalda ca să ghiceşti cine era colonelul Leonte. Dacă oameni ca ăsta „colaborează”, ce să mai zici de nişte amărâţi…».

După ce socotea pe fiecare deasupra oricărei bănuieli, îl bănuia pe fiecare-n parte; şi-n rechizitoriu trecea tot ce făcuse ea de-a lungul anilor pentru cel în cauză. Socotea mai departe că-şi făcuse datoria pentru care fusese învestită, însă o neagră amărăciune-i copleşea sufletul, care nu fusese scutit nici de nori veniţi pe căile obişnuite ale vieţii. Fără să spună, fiindcă pentru mintea obişnuită a oamenilor ar fi sunat a ipocrizie, nu se putea mângâia că fiu-său cel mare emigrase. Iar cel de-al doilea se luase de băutură: alt motiv de tristeţe. Nu vorbea cu nimeni despre aceste lucruri. În împrejurările de faţă se simţea umilită. În repetate rânduri fusese umilită de câte-un om în parte; acum – de nişte oameni în numele unei instituţii din sistemul de represiune «care-avea să ţină cât clasele-n societate». Aşa propovăduia marxismul. În trecut fusese umilită de organele represive ale medicinei, fiindcă nu ştia cum să-i numească pe Voicu Marin etcomp., care-şi arogaseră toate drepturile, în chip de monarhi absoluţi peste sănătatea publică. I-ar fi căzut bine ca, în împrejurările de-acum, cei care-i erau obligaţi de ani şi ani să fi venit s-o-ntrebe deschis ce i se-ntâmplase. Dăduseră sau nu crezare unor presupuneri, nimeni n-o «deranjase» nici măcar cu un telefon. Stăteau cu toţii-n expectativă. Peste vreo lună – timp suficient ca românul să uite şi ca să se lămurească precum că doctoriţei nu i se-ntâmplase nimic şi că, deci, fusese vorba numai de vorbe – lumea din cartier îşi aduse iară aminte că avea fel de fel de şubrezenii şi telefonul doctoriţei Şerban începu să zbârnâie din nou. La fiecare apel, ea răspundea invariabil: «Am fost denunţată că dau consultaţii clandestine şi că fac chiuretaje. Denunţată şi anchetată de Miliţie. Îmi pare rău, nu mai consult pe nimeni». Unul nu-şi mai revenea, jucând toţi comedia mirării.

Recomandarea Miliţiei cu privire la tăcerea asupra «întrevederii» doctoriţa o-ncălca, deoarece nu făcuse niciun jurământ de credinţă instituţiei sus-amintite. Era bine ca lumea din cartier să ştie adevărul, ca să nu mai insiste. «Am fost sfătuită să mă potolesc». «Şi noi ce ne facem, doamnă?». «Există policlinici, dispensare, spitale, „Salvare”. Vă doresc mult bine şi sănătate». Şi punea receptorul în furcă. Alţii, mai perseverenţi, cereau consultaţii prin telefon. «Eu nu tratez bolnavul la distanţă. Nu sunt taumaturg. Vă rog, nu insistaţi». Şi-n felul ăsta, Miliţia-i oferise o libertate pe care singură n-ar fi fost niciodată-n stare să şi-o câştige: pensionarea ei de fapt. Înainte de «eliberare» – la urma urmei, ce, 23 August nu era sărbătoarea naţională a României? — cum numea ea momentul cu Miliţia, destui pacienţi se purtaseră abuziv, şi nu o dată, chemând-o pentru fleacuri la ore la care mai tot omul doarme; o chemaseră mai ales cupluri de oameni în vârstă, care n-aveau pe nimeni pe lume. «Înţelegeţi-ne, doamnă doctor, noi nu ne-avem decât unul pe altul». Deşi îi înjura în gând, doctoriţa Şerban răspundea la apelul lor, înţelegându-i şi-nţelegând, dincolo de beteşugurile de la mai toate vârstele, ce boală grea şi amară era bătrâneţea; ca şi singurătatea, grea şi fără leac. Şi-acum, dacă-n vecini sau oriunde ar fi fost vorba de-o urgenţă reală, şi-ar fi călcat numaidecât pe suflet şi, fără să-i pese de-o nouă eventuală-ntrevedere cu organele forţei publice, ar fi alergat să fie de-ajutor.

Fiecare om, analizându-şi viaţa, ajunge, vrând-nevrând, la nişte concluzii asupra vieţii în general, asupra propriei vieţi, asupra impulsurilor şi-a sentimentelor care-au dominat-o.

Fără să fie de-un optimism debordant, răbdătoare, tenace şi păstrând tot timpul într-un ungher de suflet speranţa în mai bine, Marina Şerban trebuia să recunoască, făcându-şi bilanţul vieţii, că sentimentul major al concluziilor sale era dezamăgirea. În momentele când uita să se supravegheze, pe chipul ei, care de obicei nu arăta nici şaizeci de ani, apărea expresia unei ulcerări ce nu ţinea doar de moment. Nu se plângea de nimeni şi de nimic. Spre deosebire de majoritatea oamenilor de vârsta ei, care, cu cât li se-apropie funia de par, cu-atâta devin mai grijulii cu sănătatea, chiar când nu e precară, Marina Şerban, cu fiecare zi devenea mai indiferentă faţă de viaţa ei şi de viaţă-n general. Deşi, ca tot românul, ar fi vrut să trăiască măcar o zi după Ceauşescu, sufletul îi era copleşit de-un dor de moarte. «Niciodată toamna nu fu mai frumoasă/Sufletului nostru bucuros de moarte». Venise vremea să-nţeleagă dorinţa de eliberare, de înălţare a cugetului şi-a sufletului dincolo de robia contingentului. Nu pomenea nimănui de dorul acesta aproape voluptuos. Sacralitatea nu trebuia desacralizată. Erau gânduri care nici măcar în umilitatea spovedaniei nu-ncăpeau. Ţineau de sacralitatea sufletului. Nici măcar Dumnezeu nu trebuia să le-audă.

Marina avea o tensiune de nou-născut, vedea şi-auzea perfect, durerile reumatice o-ncercau când şi când ca pe toată lumea, iar de cardiopatia ischemică nu-i păsa nici cât de-o bătătură; mai întâi, fiindcă era firească la vârsta ei; şi-apoi, pentru frumoasa promisiune a unei morţi repezi şi fără chinuri, pe care-o fac bolile de inimă. Nu-i era teamă nici de boală, nici de singurătate. Avea o neabătută-ncredere-n soartă. «Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus». Toată seninătatea-n viaţă de-aici i se trăgea. Ce rost avea să-ţi faci griji pentru ceea ce nu depindea de tine? Desigur, nu trebuia să stai cu mâinile-ncrucişate, însă nici să nu dormi de grijă că rişti a greşi ceva ce putea fi greşit dincolo de voinţa ta. Ca urmare a acestor păreri, toată viaţa muncise cât o ţinuseră puterile şi nu se eschivase de la nimic. Se purtase ca şi când şi-ar fi clădit destinul cu propriile mâini, deşi nimic n-o clintise din credinţa că marile evenimente-ale unei vieţi erau de mult prevăzute, hotărâte. Cum ar fi putut lipsi dintre ele naşterea şi moartea? Credea, la fel, într-o viaţă de-apoi. Fiindcă altfel lumea ar fi părut ilogică şi fără finalitate morală. Ea avea o minte şi-un suflet de ţăran. Analizându-se, fără-nduioşări şi fără indulgenţă, socotea că-mbătrânise – fizic şi moral – cuviincios. Uscăţivă la faţă, brună cu piele albă, vremea nu făcuse asupra ei ravagiile pe care-adesea le face asupra obrazurilor ce, la tinereţe, arată ca piersica pârguită. La corp, deşi formele nu-i mai erau aceleaşi, greutatea-i rămăsese cea de la treizeci de ani. Moral nu i se rosese frâul într-atât încât să lase cusururile chiar slobode, fără putinţă de-a le stăvili. Spre deosebire de-atâtea suflete pe care vremea le-nmoaie în asemenea măsură încât uneori în unii moşnegi e greu să bănuieşti zbirii de la tinereţe. În unele glasuri plângăreţe, glasurile de tunet învăţate numai să dea porunci, spre deosebire de ele, sufletul ei nu-şi slăbise chingile. Nu-şi surprindea înduioşări nici pe chip, nici în glas. Nici în suflet. Asprimea de la tinereţe se asprise şi mai mult. Înţelesese totdeauna mult, dar aprobase puţin. N-ajunsese chiar ca personajul lui Strindberg din Dansul morţii, căpitanul, căruia nu-i puteai pomeni un nume fără ca el să nu zică «un tâmpit». Dar nici departe nu era. În judecăţile asupra oamenilor nu se lua pe sine unitate de măsură, ci lua bunul-simţ, etalon din bătrâni, pe care niciun progres nu-l scosese din uz. Spre deosebire de căpitanul lui Strindberg, ea-şi păstra părerile pentru sine. Evita să spună ceea ce nu crede. Cu toată elocvenţa de neegalat, tăcerea era parte constitutivă a minciunii. Nu mai plânsese de când nici nu se mai ţinea minte. Nici la vii, nici la morţi. Sub privirea ei, chiar indulgentă, sub tăcerile ei atotcuprinzătoare, bărbatu-său, Daniel Şerban, se simţea ca un bondar străpuns de-un bold şi studiat la microscop.

— Înainte vorbeai mai mult, observa el din când în când, obosit şi chiar îngrijorat de tăcerea ei.

— Înainte mă găseam datoare să particip la stabilirea sau la restabilirea adevărului, acum nu mai am asemenea ambiţii. Mi-am dat seama, destul de târziu, ce-i drept, că lumea e asta care este şi-ţi oferă două posibilităţi mari şi late: ori s-o iei aşa cum e, fie că eşti, fie că nu eşti de acord cu ea, şi ca urmare să-ncerci să-ţi afli pacea interioară; ori să te spânzuri. Mi se pare mai demn să trăieşti decât să te spânzuri. Ai nevoie de mai mult curaj şi de mai multă abnegaţie. Schimbarea lumii… ce schimbare dacă o fac tot oamenii?

Şi iar se-aşterneau tăceri fără ostilitate, care nu ştiai ce-ascund. Daniel Şerban, în primul moment, dimineaţa, când dădea cu ochii de Marina, simţea un fel de jenă, un fel de inconfort.

Într-o lume plină de suferinţe de tot felul, de toate dimensiunile şi care n-aveau nimic de-a face cu ipohondria, Marina Şerban n-ar fi spus nimănui că suferinţa ei majoră era imperfecţiunea lumii. Nu voia să-i scandalizeze pe cei copleşiţi de suferinţe la vedere şi care n-aveau timp să se gândească la metafizica suferinţei. Să vorbeşti, de pildă, de libertate spirituală într-un regim al genocidului organizat… La 5 grade explică-i omului că nu e liber spiritual. Îi era de-a dreptul ruşine să vorbească despre imperfecţiunea lumii şi nici nu voia să-l mânie pe Dumnezeu.

Pentru Marina, cea mai mare durere fusese moartea lentă a părinţilor ei, împuţinarea lor fizică, dependenţa lor de alţii, într-un cuvânt umilirea lor: umilire cum numai viaţa ştie s-aducă, deposedându-te încet-încet de toate câte ţi le dăruise. Gheboşaţi de-o viaţă trudită, cu mâinile şi cu picioarele noduroase şi strâmbe ca nişte cioturi, abia mai purtându-şi trupul nevolnic, ani de zile însemnaseră pentru ea cel mai trist spectacol din câte-i fusese dat să vadă.

Atunci se depărtase de bărbatu-său. Indiferenţa lui faţă de suferinţele părinţilor ei o duruse mai mult decât infidelităţile lui conjugale. Acelea erau păcate bărbăteşti, ţineau de trup: indiferenţa era păcat grav, care ţinea de suflet. Dacă Marina ar fi discutat la timp acest subiect cu bărbatu-său, dacă şi-ar fi vărsat atunci paraponul, poate fisura dintre ei nu şi-ar fi depărtat atâta marginile. Morala ei se-ntemeia pe vorbe populare, pe adevărurile pe care le sintetizau acestea. Dragoste-cu-sila nu se putea. Dacă toţi anii cât bătrânii ei scădeau şi piereau el nu găsise de cuviinţă o singură dată să meargă la ţară împreună cu ca, ca să le facă şi lor inimă-bună, ce era de vorbit? Părinţii ei n-o aveau decât pe ea. Fără să fi spus o singură vorbă cu care să-şi învinuiască ginerele, Marina simţise cât îi rodea pe bătrâni că o dată nu-l văzuse satul călcându-le pragul. Să nu se fi gândit el niciodată cât de strict erau codificate relaţiile de familie la ţară? Şi nu numai cele de familie. Daniel Şerban, până ce-şi începuse profesia de medic, îşi petrecuse mai toate vacanţele la Cernaţi, la moşia bunică-sii, Luxiţa Bantaş. Nu putea invoca ignorarea obiceiurilor săteşti. Inteligenţa, spiritul de observaţie şi neobosita lui curiozitate erau argumente-mpotriva acestei ignorări. Nu putea fi vorba decât de-o neglijenţă cu sau fără voie. De indiferenţă, categorie atât de cuprinzătoare, îmbrăcând forme atât de variate. Şi părinţii lui erau bătrâni şi nevolnici şi-n acelaşi timp cu-ai ei. Părinţii lui mai aveau doi copii afară de el, un fiu şi-o fiică. Aceasta, măritată cu viitorul (pe-atunci) profesor doctor Dinu Serafiotti, fiind o natură sensibilă, demoralizată de spectacolul pe care i-l ofereau părinţii decrepiţi, venea doar din când în când să-i vadă, aducându-le ceva de mâncare şi ceva bani, totdeauna grăbită şi debordată de treburi foarte importante. Greul îl duceau Costana – slujnica, mai târziu nevasta lui Matei – şi Marina. Marinei i se rupea sufletul s-o vadă pe Costana spetindu-se cu bătrânii, după ce venea din altă casă unde muncise câte zece ore pentru a se-ntreţine pe sine şi-n bună parte şi pe «domnul» Matei, pictor decadent pe vremea aceea.

Cu toată inteligenţa lui, Daniel Şerban punea răceala Marinei pe seama infidelităţilor lui de soţ. Altminteri, la nimeni pe lume nu ţinea mai mult decât la ea. Nimeni nu-i era mai indispensabil. Nici nu se putea gândi ce-ar fi fost viaţa lui fără Marina. Deci, infidelităţile lui erau de vină, credea el. De unde se vedea câtă dreptate-avusese moralistul când spusese că nimeni nu e nici atât de bun nici atât de rău pe cât pare. Parafrazându-l, Marina-şi zicea, gândindu-se şi la bărbatu-său, că nimeni nu e nici atât de deştept nici atât de prost pe cât pare. Oamenii se-nşală unii pe alţii şi tot aşa de mult unii asupra altora şi, destul de des, asupra celor cu care o viaţă trăiesc alături.

Într-un climat în care multă lume nu vedea altă cale de mântuire decât emigrarea, Marina Şerban nu-ndrăznea să spună cuiva că cel mai mare eşec al vieţii ei i se părea plecarea lui fiu-său, Mihai, în „Refege”. Dintre toate mamele care-aveau copii plecaţi, ea şi noră-sa, Sânziana, erau cele mai nemângâiate. Amândouă-şi vedeau investiţia majoră a vieţii lor şi-a atâtor generaţii din neamul lor ducându-se pe apa-sâmbetei. Oricât de rău ar fi ajuns ţara asta, oricât s-ar fi lucrat dibaci şi perseverent la pervertirea ei, la macularea ei morală, chiar să nu i te simţi dator cu nimic şi să nu-ţi mai pese de soarta ei… Mai rău de-atât nu se putea. Regimul nu distrusese doar material poporul. Avusese el grijă: la-nceput, tratând patriotismul drept «naţionalism şovin», apoi, printr-o deşănţare de limbaj, făcându-l pe om să nu mai poată auzi cuvântul «patrie» fără să vadă imaginea paranoicului şi steagul partidului, îl făcuse să nu mai închine niciun gând de fidelitate ţării. Exterminase această idee. În valul imens de «scapă cine poate», ţara era un concept desuet. Erai aproape luat în râs să mai pomeneşti de ea, slab de minte să mai crezi în ea şi să-ţi mai legi de ea viaţa, speranţa şi mai ales principiile. De bine-de rău, Marina şi Sânziana mai aveau fiecare câte un copil în ţară. Tudor era cel mai năpăstuit. Fosta lui nevastă plecase cu fiul lor tocmai în Statele Unite. El – alt copil n-avea.

Marina-şi vedea de gospodărie ca totdeauna. Trei ţigănci între şaisprezece şi treizeci de ani, Roxana, Luminiţa şi Meta, erau principalele ei furnizoare. Aprovizionare sporadică. Până nu de mult venea Miţa o dată-de două ori pe săptămână la curăţenie. Îi părăsise, fiindc-avea de crescut un nepot.

Când reuşea să facă mâncare mai consistentă şi să lase frigiderul mai asortat. Marina Şerban îşi lua rucsacu-n spinare, câteva lucruri de schimb, nişte conserve şi-o pornea-n drumeţie. Îşi propusese, cât aveau s-o ţină puterile, să bată ţara-n lung şi-n lat.

Bărbatu-său îi oferise totdeauna maşina, dar ea o refuza. Voia să-l scutească de enervările mersului cu mijloacele de transport în comun. La vârsta lor, cel mai important lucru era să-şi cruţe nervii. Ştiind cât de mult îl rodeau pe bărbatu-său neregulile din comportamentul oamenilor, cu-atât mai mult cu cât îşi reprima nemulţumirea şi nu crâcnea, Marina se-aşeza ea la coadă la benzină. În timpul cozilor tricota. Lecturile-i plăceau în vârful patului, fără bruiaj de claxoane, fără bruiajul unor voci iritate care de multe ori revărsau şuvoaie de mitocănie.

Într-o zi, la benzinăria din spatele Teatrului Naţional, între maşina ei şi cea din faţă lăsase spaţiu pentru două maşini. Trebuia loc pe unde să poată circula maşinile care-şi aveau garajul sub teatru. Vine unul fălcos, cu-o ceafă de taur, în costum, cu vestă, cu cravată, şi-şi postează maşina în spaţiul lăsat de Marina. Ea coboară din maşină şi se-apropie de individul cu mutră de activist.

— Domnule, nu v-aţi dat seama că eu am lăsat spaţiul dintre mine şi maşina dinainte pentru garajul de sub teatru?

— Dacă eşti proastă, cucoană, te priveşte.

Îi pierise graiul. I se ducea sângele din vine şi-o apucase tremuratul. Abia izbutise să se ducă-napoi în maşină. Nu-şi mai amintea ce-i trecuse prin minte. Ştia doar că ţâşnise din maşină cu andrelele şi cu ghemu-nfipt în ele şi-i deschisese ăluia portiera cu un gest de killer venit să execute.

— Domn’e, fiindcă tot eşti dumneata aşa de deştept, ia pune-mi şi mie ulei la maşină.

— Da, cum să nu.

Şi se dăduse jos cât ai clipi.

Marina-l păzise ca un vătaf. Nu mai deschiseseră gura nici unul nici altul. Seara, Marina luase două „Rudotele” şi două „Nitrazepame”. «Ne-om mai reveni noi vreodată? Om mai intra vreodată-n rândul oamenilor?». Zece zile nu mai ieşise din casă. Nici „România liberă” n-o mai citise. Nici foaia de la mijloc a ziarului care măcar pe-o parte era adevărată. Cine murea – murea, cine vindea – vindea.

Nu se-aşeza la cozi mari. Fiindcă acolo era totdeauna dezordine. O demoraliza să vadă cum se dezlănţuia ce este mai hidos în om. Nici să vadă ciurdele de ţigani cum dădeau lumea la o parte şi se-aşezau în faţă nu mai putea. În ea creşteau valuri de ură. Mai rele decât tensiunea şi decât colesterolul. Se temea şi de reacţii verbale nedorite. Cumpăra totul la speculă, şi gata. Avere dacă nu făcuseră până la şaptezeci de ani, sigur n-aveau să mai facă. Şi, la urma urmei, pentru cine? Ca şi noră-sa, Sânziana, Marina devenise cvasi vegetariană. Gătea carne pentru Daniel, iar Sânziana pentru Tudor. «Ce viaţă frumoasă! Ce preocupări înalte! Totul e bine gândit, bine pus la punct. Abrutizarea prin frig, prin cozi e sigură. Cine să se mai gândească la suflet, la idealuri. Nu mai e timp de metafizică. Să te mai gândeşti la condiţia esenţială a omului, la drama trecerii timpului, la proiectarea ghidului, la memorie, la atitudinea faţă de viaţă, de moarte? Ce, de asta ne arde nouă?!».

Apăreau «miracole» terapeutice, tratamente cu-atât mai miraculoase cu cât erau la-ndemâna oricui: chefir, frunze de aloe, clătitul gurii cu ulei (dimineaţa pe nemâncate); mai de curând, aşa-zisele ciuperci japoneze, frumoase, translucide, îţi venea să ţi le-nşiri la gât. «Bieţii oameni». Diversiuni populare mărunte şi nevinovate. Oricum erau mai liniştitoare decât ştirile despre taberele de terorişti din Făgăraş, despre drogurile capturate de noi şi vândute-n Occident tot de «noi», despre ucigaşii cu plată pe care-i închiriam altora. «Daniele, te rog nu-mi mai spune absolut nimic. Prefer să nu ştiu. Ce se vede mi-ajunge». Oroarea avea asemenea dimensiuni, încât uneori simplul fapt de-a-ţi ajunge la cunoştinţă îţi depăşea puterea de-a-ndura. Mitică Băncilă îi povestise, în mare taină, câte ceva din viaţa lui de prizonier în Rusia. La un moment dat ea ieşise din cameră să verse, nu de silă, ci de groază.