AnnaE
#0

CAPITOLUL UNU
«Când amintirile-n trecut…»

 

Mai tot omul se simte-ndreptăţit, ba chiar obligat, când e să cumpere ceva, să-l umilească pe cel care vinde. (Observaţia nu se referă la cumpărător – aşa cum îl înţelege economia politică – şi nici la vânzătorul profesionist. Aici lucrurile se prezintă altfel: mai precis, chiar pe dos.) Aşa se-ntâmpla şi cu cucoana asta care cumpăra pe nimic o casă enormă, într-un cartier central şi liniştit, o casă care, în stare bună, s-ar fi vândut cu mai mult de zece ori preţul la care se-nţeleseseră.

— Dumneavoastră le-aţi mutat aicişa? întrebă cucoana, arătând din cap, cu tot dispreţul de care era-n stare, aragazul ce-ar fi trebuit să fie alb, butelia, masa de bucătărie cu faţă de marmură – marmura unei credenţe vândută mai de mult – şi bufetul imens, ca o faţadă de catedrală, aşezate-n partea stângă a verandei pe care scara de marmură porfirie o despărţea-n două.

— Aici sunt de ani de zile. Ai mei n-au mai avut loc în bucătărie!

— Mda! mormăi cucoana pe-un ton dubitativ, lăsându-se păgubaşă de-a-şi duce mai departe ancheta socială, că doar nu de asta venise.

— Vai, da’ şi-acilea pică. Şi treapta asta-i desprinsă.

Din vocabularul cucoanei nu putea lipsi «vai»-ul obligatoriu în vocabularul mai tuturor indivizilor cu educaţie precară sau foarte mulţumiţi de sine, indivizi care, prin această exclamaţie, atât de expresivă, îşi manifestă surpriza încântată a descoperirii propriei persoane.

Cucoana găsea, la fiecare pas, câte-un cusur. Bărba-tu-său nu scotea o vorbă.

— Vai, da’ dacă ştiam în ce hal e n-o cumpăram, vorbea ea fără adresă precisă.

De la o vreme profesorului Şerban i se făcu lehamite de observaţiile psihologice la care-i da imbold cucoana. De-o viaţă-ntreagă-i tot observa pe oameni şi, după ce-i stârneau curiozitatea un moment, pe urmă-l plictiseau, spunând mai toţi aceleaşi lucruri şi-aproape cu-aceleaşi cuvinte.

— Doamnă, înainte de-a cumpăra casa aţi văzut-o. Şi v-am vândut-o la preţul la care v-am vândut-o fiindcă este aşa cum este. Tonul fusese foarte rece.

— Bărbată-mio a văzut-o, că eu eram în refegé-n schimb de experienţă. El a vrut s-o luăm, că dacă era după mine… găseam eu altceva. Mai puneam niţei bani şi luam lucru ca lumea.

— Trebuia să vă puneţi de-acord înainte de-a face actele. Nu v-a silit nimeni.

Ca să-i arate că nu mai era dispus s-audă nimic, profesorul Şerban rămase cu doi paşi în urmă.

Deşi cu trei luni mai înainte casa fusese complet locuită, arăta ca un loc părăsit de ani şi ani. Tavanele erau pline de pete gălbui de la ploaia şi de la zăpada care se strecuraseră prin acoperişul găurit, iar pereţii, cu tapetele dezlipite din loc în loc şi vechi de cel puţin treizeci de ani, mohorâte şi negre de fum, păreau pereţii unui cavou care se deschidea numai ca să mai primească un nou mort. Parchetul, din lemn colorat, aşezat în figuri geometrice, deosebite de la o cameră la alta, se-nfăţişa ca după trecerea unor turme de tonaj mare. De fapt, singurul care ştia de existenţa parchetului era profesorul, pentru că avea în minte casa aşa cum fusese cu douăzeci şi cinci-treizeci de ani în urmă. Ţi-ar fi trebuit multă imaginaţie pentru a bănui sub stratul compact de jeg din care se detaşau pe-alocuri pete de grăsime în hărţi singulare – îmbinarea bucăţilor de parchet înguste, şocolatii, de culoarea chihlimbarului-deschis, roşu-închis cu nervuri ca de marmură şi roz-stins ca petalele trandafirului veşted. Ar fi fost nedrept din partea profesorului să le ceară un lucru atât de complicat cucoanei şi bărbatului ei, chelner.

— Bine, dar cum de-or fi adus casa-n halul ăsta?

Pentru prima dată vocea cucoanei n-avusese niciun ifos şi sunase probabil ca pe vremea când n-aveau bani.

«Dacă-i scoţi un moment pe oameni din condiţia lor socială şi-i pui într-o situaţie neutră, în care se manifestă numai ca oameni, ai uneori surprize plăcute. Uite, ca acuma». Profesorul găsi de cuviinţă să-i răspundă.

— Aşa se-ntâmplă când lucrul tău ajunge pe mâna altuia.

— În camera asta e parchet! De ăsta-n culori n-am prea văzut.

În timp ce spunea aceste cuvinte, cu-o privire expertă-n inventare, cucoana trecu-n revistă lucrurile din cameră, apăsând asupra secrétaire-ului Louis XV, cu două medalioane de Sèvres, încastrate-n uşile de sus, din lemn de trandafir intarsiat, destul de bine-ntreţinut, şi-asupra celor trei portrete de femei, una cu un copil în braţe, aşezate unul lângă altul, pe peretele din faţa paturilor, în stânga oglinzii.

— Dulăpioru-ăla de colo, cu chipuri, nu-l vindeţi?

Profesorul făcu un semn negativ din cap.

— Nici tablourile-astea pictate?

— Nici. «Ne rafinăm, ne rafinăm», îşi zise profesoru-n gând.

— Avem şi noi tablouri, tot pictate: unul cu liliac, unul c-un pepene tăiat felii şi-unul c-o ţigancă, să scuzaţi, cam despuiată, care pufăie dintr-o lulea, ştiţi ca ţigăncile. Mi-ar fi plăcut ăsta din mijloc – şi-arătă cu mâna – cu cucoana cu copil; l-aş fi pus în odaia fetei nemăritate, e ceva serios. Dar dacă…

Ochii cucoanei se-ntoarseră spre parchet, marfă sigură, gata plătită.

— Frumos, păcat că e numai în odaia-asta!

— Şi-n celelalte camere e parchet, dar de murdărie nu se mai vede, îi explică profesorul.

— Da-n camera asta?

— Aici au stat părinţii mei până la moarte. Vedeţi şi lucrurile…

— Au stat şi dumnealor în casă?

Profesorul ghici mirarea cucoanei cu privire la halul în care arăta casa, deşi proprietarii continuaseră să locuiască-n ea.

— Erau foarte bătrâni şi ani de zile n-au avut pensie. Nu s-au mai putut ocupa de casă.

Profesorul Şerban le dădea explicaţiile astea, le făcea o confidenţă fără să i-o ceară nimeni, fiindcă avea o fire de om cumsecade, care se purta scorţos numai când cineva îl călca pe nervi cu bună-ştiinţă.

Erau şi ăştia nişte oameni ca toţi oamenii. Profesorul văzuse şi mai rău la viaţa lui şi încă la categorii cu pretenţii de «naştere» şi, uneori, şi mai regretabil, cu pretenţii intelectuale. «Bună-starea distribuie cu dărnicie, în toate vremurile şi pe toate meridianele, un fel special de încredere-n sine, asimilabil, pe multe planuri, cu mitocănia. Când nu eşti de-o anumită calitate sufletească, bună-starea, mai ales când nu-i moştenită măcar de câteva generaţii, te face să-ţi pierzi busola, iar carenţa asta se manifestă prin falsificarea planurilor de-nţelegere şi-a raporturilor, prin confundarea valorii cu succesul şi prin tendinţa de-a-i umili pe alţii, fiindcă li te simţi superior.

Unchiul Tache la nunta Semiramidei. Îi puseseră fetei numele ăsta insuportabil de lung după ce trecuseră-n revistă toate numele cunoştinţelor şi-ale rudelor. Nu era printre ei nicio Semiramidă. Aşa trebuia s-o cheme pe fata lor. Semiramida nu ieşise nici frumoasă, nici deşteaptă, însă era bună şi-atrăgătoare cu timiditatea ei copilăroasă la care se-adăuga povara numelui ăsta. Mai ales după ce se măritase şi-o chema Semiramida Drăgălia. Ginerelui nu-i găsise unchiul Tache niciun cusur. Intrat în panică din pricina celor 27 de ani ai fetei pe care, de la 18, aştepta s-o mărite, o dăduse pe Semiramida primului-venit. La nuntă, un neam mai depărtat, ca să-i facă plăcere unchiului Tache, se-apucase să-i laude ginerele. Unchiul Tache se ridicase-n picioare – invitaţii tăcuseră crezând că socrul vrea să ţină un toast – închinase paharul pentru neamul care-i elogiase ginerele şi declarase cu glas plin de mulţumire: „Cu fată ca a mea şi cu zestrea pe care i-o dau puteam să mă uit şi mai sus.” Semiramida, săraca, deşi nu descoperise ea praful de puşcă, albise sub voalul de mireasă. Doctorul Ghiţă Drăgălia se făcuse că n-aude. La doi ani după ce moşia unchiului Tache fusese expropriată, Semiramida se spânzurase. Probabil că numai bărbatu-său ştia de ce. Semiramida nu lăsase nicio scrisoare. Dispăruse discret, şters cum trăise. Unchiul Tache era mare moşier, deputat, în comitete, consilier nu-mai-ştiu pe unde. În sfârşit…».

Cucoana-i făcea semne soţului ei arătându-i oglinda îngustă şi lungă prinsă cu şuruburi în zidul din faţa ferestrelor, în camera «cu parchet». Soţul, chelner, îi adresa tot felul de strâmbături de nedumerire. Până la urmă, cucoana fu nevoită să-i arate oglinda cu degetul şi din ochi pe profesor. Urmă un răspuns mut din partea chelnerului, o strâmbătură a buzelor şi-un ridicat din umeri a nehotărâre.

— Oglinda rămâne-n perete. Numai zugravii să aibă grijă să n-o spargă. Ar fi păcat.

— Păi ce, eu mă mişc de-acilea pân’ ce n-or fi toate gata?! Avem o mobilă! O frumuseţe, cu itarsii. O să se potrivească de minune cu oglinda.

— Bine-nţeles, bine-nţeles, încuviinţă profesorul.

Văzuseră casa de sus până jos. Toate cârtelile cucoanei amuţiseră când dăduse cu ochii de oglindă, pleaşca asta de câteva mii de lei care le venea pe negândite. Cuprinsă de-un subit entuziasm pentru profesor, cucoana-i sugeră lui bărbatu-său la ureche să-l invite la o bere.

— Mai bine-i trimitem ceva acasă, aşa cum ştiu eu, răspunse omul, care, prin meserie, era mai familiarizat cu distanţele. Adresa profesorului era trecută în actul de vânzare-cumpărare.

— Să vă ducem acasă, dom’le profesor?

— Mulţumesc, aş vrea să mai rămân un pic: să pun la punct nişte acte ale părinţilor, nişte hârtii. Am să vă trimit în două-trei zile cheia de la intrare.

— Nu-i nicio grabă, că ne-aţi mai dat două rânduri.

— Sigur, întări cucoana.

— La revedere şi să stăpâniţi sănătoşi!

— Mulţumim, dom’le profesor, mulţumim, răspunseră soţii la unison.

— Cu tot respectul, adăugă bărbatul, strângând cu amândouă mâinile, plin de efuziune, mâna profesorului.

— Să trăiţi, domnu’ profesor, spuse şi cucoana, apucând mâna care i se-ntindea şi făcând semne modeste şi pline de mulţumire din cap.

Profesorul ştia că cei doi plecau din casă-ncântaţi de-afacerea pe care-o făcuseră, îmbunaţi şi gata să plângă. Ştia cât de-aproape e-ncântarea-de-sine de stările duios-lacrimogene. Îi conduse până jos şi-nchise uşa de fier şi de sticlă în urma lor. Urcă din nou treptele de marmură, în timp ce perechea pornea motorul «Fiat»ului 1800. Ajuns în camera părinţilor, luă seama tuturor lucrurilor, apoi merse la fereastră, o deschise, înlătură cu mâna o ramură de glicină gata să spargă geamul şi se uită în curte la cercul de merişor năpădit de buruieni şi la magnolia cu flori roz-liliachii, abia răsuflând dintre urzici şi dintre lujere de floarea-soarelui care nici în câmp n-ar fi crescut mai mari. Îşi aduse-aminte că de câţiva ani încoace, se-ntâlnea, din când în când, prin jurul Pieţei Romane, cu-o cerşetoare bătrână cu ochi albaştri, încălţată într-un şoşon şi-ntr-un pantof, care ţi se posta în faţă şi, fără să spună nimic, întindea o mână timidă. Avusese de la-nceput impresia c-o ştie de undeva. Ajunsese chiar să-l obsedeze asemănarea cerşetoarei cu-o figură cunoscută pe vremuri, dar a cui? Într-o bună zi, profesorul Stein îi lămurise misterul. Era Amira Pompiliu, care cântase la «Scala», tocase multe averi, printre care şi pe-a unui vestit ministru de pe vremuri (a cărui poreclă, un nume de animal, i se lipise definitiv în coada numelui adevărat), fusese acoperită de glorie şi de diamante şi nevastă a unui procuror de la Casaţie. Într-o zi, profesorul Şerban îi dăduse cerşetoarei 100 de lei. Femeia luase banii, îi vârâse-n sân şi dând cu tristeţe din cap se aplecase confidenţial spre profesor şi-i spusese cu un glas stins şi copleşit de ruşine: «Înseamnă că ştiţi!». Se-aşezase apoi pe bordura unui gard de beton şi-ncepuse să plângă, ştergându-şi ochii cu-o bucăţică de hârtie igienică. Probabil că nu era pe de-a-ntregul nebună.

Magnolia fusese plantată cu-o zi înaintea naşterii profesorului Şerban.

 

* * *

 

«În ajunul naşterii tale, Daniel, am visat că bătea un vânt grozav şi că cerul era vânăt de nori. Magnolia (coana Luţa Şerban, mama profesorului, pronunţa cuvântul cu n muiat, à la française), pe care-abia o sădisem, se-apleca într-o parte şi-ntr-alta, gata-gata să se smulgă. Eu stăteam la fereastră şi mă uitam şi nu puteam face nimic, fiindcă uşa camerei era-nchisă cu cheia, iar cheia – nicăieri. Vorbeam cu taică-tău prin uşă. Plângeam şi-l rugam să meargă să apere magnolia de vânt. „Stai liniştită, că n-avem ce-i face”, îmi răspundea Sică. După un timp, vântul parcă se mai potolise, dar cerul tot vânăt era. Nici nu-mi venea să mă uit în curte. Eram convinsă că magnolia trebuie să fie făcută praf. Spre surprinderea mea, arbustul nu era smuls, numai florile îi erau risipite pe jos într-un covor de petale mov-deschis. A doua zi, te-ai născut tu. Sădisem magnolia pentru tine. Eram convinsă c-ai să fii fată. Visul ăsta mi s-a părut o prevestire. Mi-a intrat în cap c-ai să duci o viaţă grea».

Toamna, când venea domnul Franz, grădinarul de la Grădina Botanică, şi-nfăşura magnolia cu paie şi cu hârtie de-ambalaj, pregătind-o pentru iarnă, era un adevărat ceremonial: toţi ai casei, în cerc, stăteau în jurul arbustului, aşezaţi cu metodă de domnul Franz, care le punea fiecăruia-n braţe câte un instrument de grădinărit ori măcar sfoară, o foarfecă obişnuită sau ceara cu care era întărită hârtia la curburile ramurilor. Primăvara, domnul Franz se-nfăţişa din nou şi, meticulos, nemţeşte, îi scotea «frumoasei» hainele urâte şi groase de iarnă, după care urmau tot felul de operaţii chirurgicale şi tot felul de masaje, cu soluţii şi cu alifii, de-ntărire – unele, împotriva paraziţilor – altele. «Terminat cu mireasa al nostru, pentru moment. Peste doue septemini trece tin nou Franz. Fedem cum mergi».

Ceremonia învelitului şi-a dezvelitului miresei cu flori ca de ceară ţinuse din 1910, anul «naşterii» lor – al magnoliei şi-al lui Daniel, viitorul profesor, Şerban – până-n 1940 când Franz, cetăţean german, la 55 de ani, fusese obligat să plece cu armatele nemţeşti pe front, de unde nu se mai întorsese.

Venise la ei cu trei zile înaintea plecării să-şi ia rămas-bun.

«Am fenit se spun auf wiedersehen sau poate adio, la familia şi la magnolia. Eu şi copac am imbetrinit împreuna…».

Le părea rău că domnul Franz îi părăsea, şi nu pentru a merge la vreo nuntă.

«Ce să facem, domnu’ Franz, e război», spusese coana Luţa, întunecată de tot felul de presimţiri în legătură nu numai cu domnul Franz.

«Ce se faci, thoamna, Deutschland asta vrea se fie über alles». Domnul Franz dăduse a pagubă din cap.

Strânsese mâna tuturora din casă, apoi se oprise la magnolie şi-i făcuse ultimele retuşuri de rămas-bun.

Încă din tinereţe, lui Daniel Şerban i se păruse, fără să-ncerce să-şi confirme impresia, că fiecare membru al familiei lega un gând superstiţios de magnolie. La urma urmei, şi el, când plecase pe front, îi spusese-n gând – trecând pe lângă ea şi rupând o floare, ceea ce nu mai făcuse decât o singură dată până atunci – «dacă n-ai să te usuci, am să mă-ntorc». Doi ani, cât lipsise el, coana Luţa avusese grijă de copăcel mai mult ca de lumina ochilor, o grijă suspectă când ai un băiat pe front. Bătuse de câteva ori drumul până la Grădina Botanică, după un «specialist», dăduse anunţuri la ziar, dar nu reuşise să găsească un al doilea domn Franz. Dacă văzuse că n-are-ncotro, se-ncrezuse-n priceperea căpătată din ce trăsese cu ochiul la domnu’ Franz şi din nişte reviste la care se abonase numai de dragul magnoliei. «Ea a murit şi magnolia trăieşte. Magnolia nu era clepsidra coanei Luţa, e clepsidra mea. Noi doi suntem gemeni».

Coana Luxiţa Bantaş, mama coanei Luţa şi bunica lui Daniel Şerban, adusă de la gară cu birja sa-şi vadă primul nepot, născut de-o săptămână, băgase numaidecât de seamă, cu ochiul ei ager, că merişorul era netuns la vreme, că teiul şi castanul trebuiau şi ei niţel «potriviţi». Observaţiile astea le făcea cu un glas care, deşi fornăit, era foarte expresiv şi plin de modulaţii. Când dăduse cu ochii de magnolie, pe care n-o ştia, se-apropiase, îi luase bine seama, îşi pusese lornionul şi exclamase: «Ptiu, că frumoasă mai el». Îi dăduse câteva târcoale şi nu se-ndura să intre-n casă unde-o aştepta nepotul. Îşi sărutase repede fata şi pusese un galben mare austriac pe fruntea nepotului pe care-l învrednicise cu-o privire grăbită.

«Deocamdată nu seamănă cu nimeni», declarase ritos, examinând de astă dată prin lornion mogâldeaţa din leagăn. «Când sunt mici sunt toţi urâţi», îşi încurajase ea fata. «Pe urmă se deschid şi se fac drăgălaşi; de-abia când sunt mari se-mpart în urâţi şi-n frumoşi. Dar mai va pân-atunci». «Asta am eu bun: i-o zic omului verde-n faţă», spunea coana Luxiţa despre sine. Forfeca omul cât putea pe din dos dar, ce-i drept, nu scăpa nimic când i-o spunea şi-n faţă. De multe ori coana Luxiţa nu-şi exprima doar propriile păreri, ci făcea un gen de compendiu al tuturor părerilor auzite despre tine-n dreapta şi-n stânga, le cântărea şi le combina în aşa fel încât, ajungând cu ele la potou, ţi se-nfăţişa, ca un fel de substitut al corului antic, mesager al opiniei «cetăţii». Avea o intuiţie care-o făcea să nu dea greş în judecarea oamenilor, iar modul ei brutal de-a comunica nişte adevăruri nu pornea din vreun principiu de-a răspândi, pe calea spulberării ascunzişurilor şi-a minciunii, binele şi dreptatea pe pământ (deoarece coana Luxiţa era o natură prea primară pentru a avea noţiunea unui principiu), ci dintr-un fel de nelinişte-n trup, ce punea stăpânire pe ea şi nu-i dădea pace până nu-ţi descărca traista cu tot ce ştia despre tine; dintr-o incapacitate de-a ţine pentru ea ceea ce-i sărea-n ochi, «că nu era oarbă», şi pe care alţii o numeau indiscreţie. Cu toate că nici cunoştinţele cele mai depărtate nu scăpau ochiului şi limbii ei ascuţite şi lungi ce nu-şi afla locul în gură, nimeni nu spunea despre coana Luxiţa c-ar fi fost rea. «Afurisită», «a dracului», «iscoada turcilor», «spionul Kaizerului», «trimisul papei» şi multe astfel de epitete simple sau metaforice urmau totdeauna în coada numelui ei, rostite cu-o anumită simpatie. Nimeni n-o ura pe coana Luxiţa fiindcă nici ea nu ura pe nimeni. Indiscreţia coanei Luxiţa se deosebea de indiscreţia generală. Coana Luxiţa lansa observaţii usturătoare cu privire la caracterul şi la comportamentul «victimei», fără ca ele să implice vreo a doua persoană sau raporturi care să compromită pe cineva. Şi-apoi tot ce spunea dumneaei era spus în glumă şi cu haz. Era şi-un fel de obicei de om singuratic, speriat că vede ceva pe care dacă nu-l comunică pe loc s-ar putea, a doua zi, să nu mai aibă cui. Era chibzuită cu banii şi cu lucrurile, fiindcă trebuise toată viaţa să-şi vadă singură de rostul averii, îşi ţinea listă la zi cu veniturile şi cu cheltuielile, cum citise ea că proceda un ministru al lui Ludovic al paişpelea, nu de alta, ci ca să nu se-ntindă mai mult decât îi era plapuma. Mese cu lume dădea numai de trei ori pe an; de ziua ei, de ziua morţilor şi-n noaptea de Paşti, când orice cunoscut, în drum de la înviere spre casă, putea face popas în casa coanei Luxiţa, unde-l aştepta masă-ntinsă cu toate bunătăţile, cu vinuri vechi şi scumpe şi cu lichioruri franţuzeşti. Nu dădea mai multe mese fiindcă nu se simţea-n stare să fie la-nălţime decât de trei ori pe an. Ea când te poftea înţelegea să simţi c-ai fost poftit, adică să nu mănânci o masă obişnuită, ci să te trezeşti cu fel de fel de trufandale-naintea ochilor, aşezate cu artă, să nu ştii ce să-ţi saturi mai întâi, privirea, nasul ori limba, să-ţi aduci aminte peste ani şi ani de invitaţia la coana Luxiţa ca de-o sărbătoare memorabilă. Deşi coana Luxiţa n-avusese englezi în neam şi nici nu ştia prea bine cum umbla obiceiul prin lumea bună de pe-acolo de pe la ăia, fără s-o fi-nvăţat nimeni, i se părea nelalocul ei orice-ntrebare cu privire la preţul vreunui lucru de pe masa dumisale.

În zilele-acelea trei ale anului totul era hors classe: mâncare, băuturi, flori, serviciu. Trei chelneri, ca nişte diplomaţi, cu voci discrete, apăreau în jurul mesei doar la momentul oportun, ca să-ţi prezinte un platou sau ca să-ţi umple paharul, cu gesturi elegante, lipsite de ostentaţie, care trădau obişnuinţa marilor restaurante. Mai agreabil decât toate aceste eforturi de-a-ţi agrementa orele petrecute în casa ei era faptul că la petrecerile coanei Luxiţa te simţeai de fiecare dată ca-ntr-o familie. Coana Luxiţa era foarte conservatoare-n părerile şi-n relaţiile ei. Puteai sărăci sau puteai ajunge cine-ştie-ce mărime – ea nu-şi schimba comportamentul. La masa ei toată lumea era egală şi singurele deosebiri în deferenţa faţă de invitaţi le stabilea vârsta acestora, în capul mesei, stătea de fiecare dată coana Luxiţa, fiindcă i se părea o ipocrizie ca-n casa ta şi la masa ta să-l pui pe altu-n frunte. La stânga şi la dreapta, şedeau invitaţii cei mai bătrâni, iar după ei, în ordinea descrescândă a vârstei, ceilalţi, aşa încât un capăt al mesei era al tineretului. În câteva zeci de ani era firesc ca unii invitaţi să dispară; unii se mutaseră din oraş, alţii se mutaseră la cimitir, alţii urcaseră prea sus ca s-o mai păstreze pe coana Luxiţa printre relaţiile lor. Coana Luxiţa – care-n viaţa ei nu ţintise «prieteniile» din interes, mulţumindu-se cu ce era al ei, socotind că adevărata plăcere era să ai de-a face cu oamenii doar de buna-voie – se uita urât la toată lumea care invita sau se lăsa invitată din obligaţie, pentru a-şi crea relaţii utile, fiindu-i silă de «politica» asta, şi de cealaltă, «ca de limbrici». În politică se băga, după a dumneaei părere, cine nu era bun de nimic.

— Ba se bagă şi unii de le scapără mintea de deştepţi, coană Luxiţa. Le scapără mintea, dar umblă oamenii după căpătuială, după câştig fără muncă.

— Hai s-o luăm cu metod, zicea coana Luxiţa, şi-l ţintea pe interlocutor cu ochii ei mărunţi şi negri cu sclipiri de ochi de viezure. Un zâmbet cam în zeflemea îi încreţea faţa-n riduri mărunte, ca pe-o smochină. Eu o ţin pe-a mea: cine se bagă-n politică nu-i bun de-altă treabă. Dacă are meserie – e meseriaş prost. Meseriaşul bun nu-şi lasă meseria ca să dea din gură. Dacă are avere înseamnă ca nu e-n stare să vadă de ea şi hai şi el să intre-n politică. Ştiu ce vrei să-mi spui: vrei să-mi spui că intră-n politică tocmai ca să-şi sporească averea. Cine nu e mulţumit cu ce are, când are, şi umblă să tot adune are-o doagă lipsă. Lăcomia e semn de lipsă aici, să ştii. (Coana Luxiţa făcea un semn elocvent la cap.) Dacă-i crapă mintea de deştept, cum ziceai dumneata, şi n-are stare-acasă, de ce nu se face avocat? Că de dat din gură să tot dea; şi pe urmă ce vrei dumneata mai multă sofisticărie ca la avocaţii ăştia, care umblă să scoată basma curată pe toţi nelegiuiţii şi pe toţi tâlharii. Dar măcar asta zici că e meserie. Dar să faci politică? Înseamnă că nu eşti bun de-altceva, ascultă ce-ţi spun eu. Zici că sunt şi unii care-au minte; or avea dar nu e toată bună.

— Dar cu vărul dumitale care ajunse ministru, cum e, coană Luxiţa?

Coana Luxiţa pufăise pe nas în semn de dispreţ, tuşise ca să-şi dreagă glasul fornăit şi-şi umflase guşa, mai mult imaginară, cum fac curcanii când au de gând să se-nfoaie şi să-şi dea drumul la glas.

— Văru-meu? De când s-a ajuns, nu mai cunoaşte pe nimeni. Cred că dac-ar fi trăit biată mă-sa, tuşa Sita, nici pe ea n-ar mai fi cunoscut-o. Din partea mea poate s-ajungă şi papă la Roma că mie tot atâta mi-este. Dar de când cu ministreala asta s-a făcut un porc. Eu care nu ştiu de politicăria lor, l-am poftit la masă de ziua mea, cum l-am poftit toată viaţa.

Coana Luxiţa mirosise de la-nceput că domnul Panaioti adusese vorba de politică, sperând s-audă chiar din gura coanei Luxiţa povestea cu epistola scurtă şi bine simţită pe care i-o scrisese ea vărului ministru.

— L-am poftit, iar dumnealui a pus secretara să-mi răspundă exact cum îţi spun eu acum: «Domnul ministru este reţinut. Nu poate răspunde invitaţiei».

Coana Luxiţa tăcuse îmbufnată şi dăduse a pagubă din cap.

— Dar cică şi dumneata i-ai răspuns de i-au duduit urechile. A râs un minister întreg, dar ce zic eu un minister, un Bucureşti întreg.

— De răspuns i-am răspuns, ce e drept.

Coana Luxiţa se lăsa greu fiindcă nu-i plăcea să se grozăvească nici cu faptele, nici cu vorbele ei.

— Am auzit atâtea versiuni ale scrisorii ăsteia că-mi vine să cred că nu era adevărată niciuna.

— Văd că vrei să ţi-o spun eu pe-a adevărată. Bine, coane Gliguţă, fie. M-am dus la domnul Schön, tipograful unde-mi fac eu cărţile de vizită şi i-am cerut un carton alb, îndoit, de faire part. Am venit acasă şi i-am scris lu’ dom’ ministru o scrisoare de dragoste. Mâna coanei Luxiţa desena litere-n aer. Am pus adresa: Excelenţei-sale domnului ministru al etc. etc. Iar înăuntru am scris cam aşa: «Excelenţă, Până mi-o lua Dumnezeu mâinile, îţi pot scrie personal hai sictir. Te-aş băga şi-n pisda mă-tii, dacă nu mi-ar fi de răposata tuşa Sita, care-a fost femeie de onoare. Vara dumitale, Ruxandra Bantaş». I-o fi plăcut, nu i-o fi plăcut… să-i fie de bine.

— Cred că-n sinea lui a râs, că prost nu e.

— Dacă nu e-n stare să rămâie cum a fost şi i s-a suit la cap, înseamnă că nu-i chiar aşa de deştept.

— E deştept, coană Luxiţa, dar iartă şi dumneata. Nu mai are omul timp de neamuri. Luptă din greu să pună la loc averea jucată la cărţi şi zice c-acu’ e-acu’. Ministru nu te-alege pe viaţă. Trage cât poate. De-aia a intrat el în politică: vrea să pună la loc ce-a jucat la cărţi.

Coanei Luxiţa îi stătea pe limbă o-njurătură, dar înghiţise-n sec. (Treaba asta cu jocul de cărţi îi aducea aminte şi de alţii nu doar de văru-său.) Coana Luxiţa nu se lăsase cu vorbe tari mai mult de cinci-şase ori în viaţă. Când o scotea cineva prea rău din fire i le spunea ca să-i arate cât îl dispreţuieşte, fiindcă altminteri ştia să strângă din dinţi şi să-şi ferece gura şi-n general ştia să-şi înfrâneze orice pornire. De când se trezise pe lume, coana Luxiţa avusese o poftă de mâncare sălbatică. Mică, mâncase pe săturate şi nu fusese nici slabă, nici grasă. Era un copil sănătos căruia-i pria orice, care-alerga tarlale-ntregi, scoţând sufletul din biata fräulein, aceasta având datoria să nu scape copila din ochi. După galopurile astea ce făceau parte din programul zilnic al Luxiţei, fräulein – deşi era elveţiancă dintr-un vârf de munte şi n-avea decât douăzeci de ani când o angajase conul Ienache Kreţulescu să-i crească odrasla – ajungea acasă transpirată, prăfuită, cu sufletul la gură, ciufulită, cu hainele strâmbe, ca scăpată de la foc. Cu-acest regim fizic nu era de mirare că nu se-ngrăşau niciuna, nici cealaltă. Doar conul Ienache punea pe el carnea cu lopata. Doctorii-l opriseră de la mâncare şi-i prescriseseră măcar patru kilometri de marş zilnic. Conul Ienache îl pusese pe administrator să-i măsoare câte patru kilometri în mai multe direcţii, luând ca punct de plecare conacul. Se urcase apoi cu administratorul în trăsură, văzuse locurile însemnate cu câte un ţăruş şi dându-şi seama că patru kilometri sunt patru kilometri oriunde-ar duce ei, îşi zisese că atâta amar de drum pe care să-l baţi cu piciorul, şi încă-n fiecare zi, nu era de el. Nu-ncercase niciodată să-i străbată; curiozitatea nu era o trăsătură a caracterului său. Toţi doctorii îi dăduseră să bea nişte ceaiuri care stimulau diureza, înlesnind astfel eliminarea lichidelor din organism. Se codise vreo două săptămâni să le guste, însă cum nu mai avea pace de gura Luxiţei şi de-a guvernantei, se hotărâse, într-o zi, să-şi spurce sufletul cu zeama de buruieni. A doua oară nu le mai luase fiindcă nu-i plăceau la gust. Doctorii îi scriseseră ditamai lista cu ce trebuia şi cu ce nu trebuia să facă. Aşa, de pildă, îl opreau să-şi bea ceşcuţa de ţuică de dinaintea mesei, că ţuica stimula pofta de mâncare, lucru de care conul Ienache n-avea nevoie. Dar atunci pentru ce să se mai fi aşezat omul la masă dacă era oprit să-şi bucure nasul cu mirosul amărui de sâmbure de prună şi limba cu gustul de livadă-nflorită, fără să mai vorbim de ochi, care se cufunda-n licoarea gălbuie ca-ntr-un pumn de topaze, ca-ntr-un soare topit? Şi iară, pentru ce să te mai fi aşezat la masă dacă nu-ţi puteai pregăti sufletul, pe-ndelete, cu un pateu-două cu carne, cu ciuperci sau cu brânză amestecată cu mărar şi chimion, sau cu-o icră neagră întinsă pe pâine prăjită, unsă cu unt proaspăt, ori cu-o icră de ştiucă, bătută bine cu ulei de măsline, cu lămâie şi cu ceapă şi-mpodobită cu-o măslină şi dacă pe urmă nu puteai azvârli un pic de căldură pântecelui cu-o ciorbiţă de pui, ori de raţă, acrită cu aguridă, cu corcoduşe sau, iarna, cu zeamă de varză care capără la limbă şi ţâşneşte pe canea spumoasă ca şampania, şi dacă mai apoi, ca să pui şi-un temei, nu mâncai o ciulama ori o tocăniţă de măruntaie cu ceapă aurie şi c-un boţ de mămăligă şi câte şi mai câte minunăţii, lăsate toate de Dumnezeu pentru desfătarea omului, binefaceri cărora le cunoştea mirosul, gustul, înfăţişarea – amintirea fiecăreia dintre ele făcând să tresară altfel trupul lui gras – atunci pentru ce să se mai fi aşezat la masă, el, Ienache Kreţulescu? Pentru ca să-şi pedepsească zilele mâncând buruieni crude ca schimnicii şi carne fiartă sau la grătar? Şi să mai umble şi de-a nebunul patru kilometri pe jos! De-aşa viaţă să fi avut parte duşmanii! Conul Ienache se hotărâse: mai bine-o zi vultur decât un an cioară. Avea să mănânce cum mâncase toată viaţa şi-avea să facă mişcare cu trăsura cum făcuse toată viaţa, iar în privinţa grăsimii, cât timp îşi mai vedea vârful ghetelor era încă bine. Bunăvoinţă, oarecare bunăvoinţă avusese: încercase o săptămână să nu mănânce seara. Nopţile trecuse prin chinurile iadului: pe lângă nodurile şi cârceii care i se puneau în burtă, avea nişte vise care-ar fi dus şi-un sfânt în ispită. Toate mâncărurile pe care le crease ori numai le visase omul i se prefirau prin faţa ochilor, îi gâdilau nările şi-l făceau să-i lase gura apă. Dimineaţa se trezea cu perna şi cu aşternutul leoarcă de sudoare, cu gura iască, ostenit de parcă s-ar fi bătut cu Necuratul, iar foamea care-l chinuise toată noaptea era de-a dreptul furioasă. Tremura de plăcere la fiecare-nghiţitură şi era-n stare să-şi prelungească masa de dimineaţă până spre amiază. Dacă văzuse că nici postul negru seral nu era de el, conul Ienache dăduse dracului buruieni şi prescripţii şi-şi văzuse de treburile lui. O viaţă avea omul. E drept că pe Luxiţa şi pe fräulein conul Ienache nu le-ndemna la mâncare, cum fac de obicei graşii, dintr-un fel de invidie nemărturisită pe care-o poartă oamenilor cu greutate normală. Erau sănătoase, mâncau numai cât le trebuia şi n-aveau nevoie să se-ndoape.

Cam pe când împlinise doisprezece ani, Luxiţa o-ntrebase pe fräulein dacă-i frumos să fii gras, având ea o bănuială contrarie. Guvernanta îi răspunsese un nu atât de categoric, încât o convinsese definitiv. Ideea îi venise Luxiţei văzându-l într-o zi pe conul Ienache fără cămaşă, înfăşurat de la brâu în jos cu un prosop, în timp ce Gore-i turna apă-n spinare cu stropitoarea. Fără să se uite prea bine, fetei îi rămăsese-n minte imaginea unui burduf alb-rozaliu, precurmat din loc în loc de nişte sfori nevăzute, un fel de caltaboş uriaş presărat cu tufe de păr roşcat. Fugise-n grădină râzând cât o ţinea gura. Din ziua-aceea, Luxiţa începuse să ţină socoteala a tot ce mânca: număra feliile de pâine, găluştile din supă şi pe cele cu prune; în sfârşit, cântărea tot ce-avea în farfurie şi ce ducea la gură, având mare grijă să nu se scoale de la masă umflată ca o căpuşă. Luase albumul cu fotografii de familie şi, uitându-se atent la fiecare neam al ei, afară de mamă-sa şi de Melina Mavros, care nu se putea numi neam, nu-i fusese nimeni pe plac. Toţi, femei, bărbaţi, netrecuţi încă de prima tinereţe, erau umflaţi cu ţeava. Bărbaţii cu guşile şi cu fălcile strânse de gulere tari, cu hainele boltite peste nişte burţi de două vedre bucata, iar cucoanele cu conciuri în vârful capului, cu ochi care de-abia mai mijeau din obrajii ca un poponeţ de copil, cu gâturi înecate-n cute de osânză, chinuite-n gulere-nalte-acoperite cu dantele, cu busturi opulente ca o copaie de cozonac dospit, făcând o adâncitură bruscă sub sâni, după care urma o precurmătură ca de-o palmă şi ceva, niţel mai subţire decât ce fusese mai înainte şi pentru care trebuia să fi asudat mult bărbatul ori servitoarea trăgând şi-nnodând la şireturi, torturând carnea prea multă care nu se lăsa cuprinsă de corset.

— Tată, cum era mama?

— Cum să fie?

— Aşa…

Luxiţa făcuse un semn în aer, încercând să sugereze o siluetă de femeie.

— Era rotunjoară, frumoasă şi albă, albă. Avea ochi albaştri şi-un glas de mierlă. Conul Ienache îşi privise fata şi oftase. Şi s-a dus săraca. Aşa i-a fost scris. Luxiţa ştia că ea nu-i albă, nu-i rotunjoară şi n-are ochi albaştri; asta vedea oricine şi-aici nu-ncăpea tocmeală. Cu toate că-ntâlnea lume puţină, doar pe la sărbători, la mesele de familie, şi deci nu prea avea termeni de comparaţie, Luxiţa ştia că nu-i nici frumoasă. Când e vorba de frumuseţe – câţi ochi atâtea păreri, fiindcă unuia-i place popa, altuia preoteasa. În privinţa Luxiţei nimeni nu-şi spusese vreo părere şi nimeni nu contrazisese pe nimeni, fiindcă, fără nici o-ndoială, Luxiţa nu era şi nu putea să pară frumoasă cuiva. Toţi ai casei, adică tată-său, fräulein, Fira şi Gore o iubeau, dar nu-ncercase niciunul s-o păcălească spunându-i, nici în glumă, c-ar fi fost frumoasă. Avea pielea neagră, părul negru cu două spârnele-n creştet, care-l făceau să stea a ceartă, ochi mici şi iscoditori, negri-tăciune, gura mare cu buze groase care, vara, când o mai prindea şi soarele, băteau în vânăt, capul teşit la spate de parcă i l-ar fi strâns într-o menghine când se născuse, ceea ce se băga de seamă şi din faţă, dar mai ales din profil, trăsăturile făcând între ele unghiuri prea mici. Luxiţa nu semăna cu nimeni din neam. De când îşi aducea lumea aminte de Kreţuleşti şi de Văleşti, din care se trăgea Luxiţa, îi ştia bălani, cu ochi verzi ori albaştri şi cu glasuri frumoase; nu se făcea petrecere la o sută de kilometri-mprejur ca părinţii ei să nu fi fost poftiţi, având în repertoriu arii din opere, toate romanţele la modă şi cântece bătrâneşti moştenite din generaţie-n generaţie. Tot neamul Luxiţei cântase la clavir ori la vioară. Luxiţa, iarăşi, ca nimeni din neam, avea un glas fornăit şi nu-ndrăznea să cânte nici când era singură. Fräulein cânta bine la pian, unul dintre motivele pentru care-o angajase conul Ienache, şi îi dădea lecţii Luxiţei care era-n stare s-o asculte pe guvernantă ore-ntregi cântând singură sau la patru mâini cu conul Ienache, fiindu-i însă urât ca moartea să se-audă pe ea clămpănind claviatura bietului instrument. Două lucruri o scoteau pe Luxiţa din fire: pictatul şi exersatul la pian. N-avea să priceapă de ce toate domnişoarele trebuiau să picteze şi să cânte la pian, fără să se prăpădească nici după una, nici după alta şi dând nişte «roade» care, de cele mai multe ori, strepezeau ochii şi urechile. Cui îi plăcea şi era sau se credea-n stare n-avea decât. Dar de ce s-o pună pe ea, cu de-a sila, să pătimească pânza şi să-şi scoată ochii copiind din nişte albume care circulau prin pensioanele de domnişoare, naturi moarte, peisaje cu lună palidă, căprioare la izvor, ca să-i iasă nişte pete mohorâte şi nişte jivine care pân-atunci nu se născuseră pe pământ sau să hodorogească la pian când o putea asculta pe fräulein, care cânta muzică de-adevăratelea. Destul îi scoseseră sufletul, când era mică de tot, s-o-nveţe poezii pe dinafară, pe care trebuia să le spună-n faţa musafirilor, făcând compliment la-nceput şi la sfârşit şi ţinându-şi rochiţa ca un evantai, muncindu-şi mintea să nu-ncurce vreo vorbă şi să se facă de râs în faţa oamenilor mari care, bine-nţeles, nu pricepeau nimic din ce spunea Luxiţa cu glasul ei fornăit. Dovada că nu pricepeau o avusese o dată când unchiu-său Mitică o sărutase şi-i spusese că lui i-au plăcut de când se ştia fabulele lui La Fontaine, după ce fata recitase o poezie nemţească în care era vorba de nişte munţi troieniţi de zăpadă şi de vântul care urla printre creste. Şi când te gândeşti că Luxiţa făcuse şi ca vântul! Bine că nu-i abătuse conului Ienache să-i ia şi profesor de canto.

— Dac-ar fi făcut toţi ca tine n-ar mai fi fost pe lume nici tablouri, nici muzică.

— Şi crezi că pe ăia care au făcut tablouri şi muzică i-a pus tatăl lor sau guvernanta să picteze şi să cânte cu de-a sila?

— Omul trebui’ să aibă voinţă, fără voinţă nu faci nimic în viaţă, zicea conul Ienache, cu glas domol, pe un ton de filosofie adâncă, neprea având argumente cu care să-şi convingă odrasla dacă i-ar fi răspuns direct la-ntrebare. Şi dacă nu-ncerci, de unde poţi să ştii că nu zace-n tine o pictoriţă sau o muzicantă?

— Păi nu vezi c-am încercat şi că nu zace? Atunci de ce să mai bat apa-n piuă?

— Chiar dacă n-ai un talent excepţional, dar tot trebui’ să ştii să pictezi şi să cânţi la piano.

— Da’ eu n-am talent nici atâtica şi-mi sunt urâte amândouă ca moartea.

— Dacă toate fetele de vârsta şi de categoria ta fac la fel, tu ce-ai vrea să faci? Ţi-nchipui ce-ar zice lumea dacă m-aş lua după tine? O fată are Ienache Kreţulescu şi nici ăsteia nu e-n stare să-i dea educaţie!

E drept că la ce-ar fi zis lumea Luxiţa nu se gândise.

— Bine, dar ştiu nemţeşte, franţuzeşte, vorbesc şi scriu fără greşeală, ştiu istorie, geografie, aritmetică, ştiinţe naturale, citesc toate cărţile pe care le comanzi dumneata…

— Toate bune şi frumoase, dar în societate nu vorbeşti de istorie şi de geografie şi nici de hipopotami, în societate cânţi la piano, faci conversaţie.

— Eu am să fac conversaţie, se agăţase Luxiţa de această posibilitate nesperată.

— Nu-i de-ajuns. Nu poţi să n-ai în casă măcar un tablou-două, făcute de mâna ta.

— Bunica şi mama n-au făcut tablouri, nu?

— Pe vremea lor nu era moda. Cucoanele nu-ncepuseră să picteze; ele-şi treceau vremea cu broderia şi cu croşetul.

Alte două ocupaţii după care Luxiţa nu se prăpădea. Ei îi plăcea să-nveţe tot ce-nvăţase fräulein la şcoala ei în Elveţia, să citească despre Napoleon, despre Alexandru Machedon, despre regi şi-mpăraţi, romanele franţuzoaicei George Sand şi tot felul de cărţi pe care le putea citi franţuzeşte şi nemţeşte. Şi erau atâtea lucruri care-i plăceau Luxiţei. Îi plăcea să-ngrijească florile, ştia să le răsădească şi să le-nmulţească, ştia ce trebuie să faci ca un pom să n-aibă omizi şi să dea fructe bune, ştia să-ngrijească toate dobitoacele din curte, gătea şi făcea dulceţuri la fel de bine ca Fira. Dar mai mult ca orice îi plăcea să călărească şi să-noate, apucături de băieţoi, pe care nimeni nu le-avusese-n neam şi care-l făceau pe conul Ienache să strâmbe din nas, deşi nu-ncerca s-o oprească de la aceste fantezii, gândindu-se că erau folositoare pentru sănătate.

Pe lângă-not şi călărie, Luxiţa se dădea şi cu patinele şi cu schiurile. Aplecarea fetei către sport, plăcerea pentru viaţa-n aer liber fuseseră-ncurajate de guvernantă, fericită că în ţara asta depărtată, unde şi-n societatea aleasă domneau nişte principii de educaţie învechite cu o sută de ani faţă de Europa (prin Europa, fräulein înţelegând Apusul continentului), în ţara asta găsise un copil receptiv la concepţiile civilizate cu privire la educaţia intelectuală şi fizică a unei tinere domnişoare. Fräulein, fiică de pastor protestant, urmase o şcoală de stat în care se dădea o-nvăţătură folositoare pentru viaţa de fiecare zi, eliminând pe cât îngăduiau prejudecăţile epocii, pudibonderia educaţiei din pensioanele călugăriţelor catolice, unde se evitau toate subiectele inconvenants, domnişoarele având, la sfârşitul unei asemenea şcoli, o educaţie folositoare mai mult pentru viaţa de heruvim decât pentru cea terestră. Despre om, privit biologic, în asemenea şcoli nu se dădea nicio explicaţie, preferându-se ca domnişoarele să creadă, până la proba contrară, în apariţia copiilor prin intervenţia berzei şi-a foilor de varză. În sinea lui, conul Ienache era convins că elveţianca îi dăduse Luxiţei o educaţie cu care să se descurce-n viaţă, potrivită cu firea fără fandoseli a fetei, o educaţie cu care să nu moară de foame cum ar fi spus cineva din altă categorie socială decât conul Ienache, acolo unde problema existenţei n-avea doar un aspect moral.

— De ce vii, Luxiţă mamă, la bucătărie, ce nevoie ai? Că de slugi, slavă Domnului, n-ai să duci lipsă când ăi fi la casa ta, îi spunea Fira.

— Îmi place-n bucătărie. Îmi place mai ales cum miroase. Şi să ştii că n-am de gând să umplu casa cu slugi. Am să-mi iau doi oameni credincioşi, ca dumneata şi ca Gore, şi-atât. Am şi eu mâini şi picioare.

— Da, mamă, dar o cucoană nu trebui’ să facă treabă. Coana Agripina, maică-ta, Dumnezeu s-o odihnească, nici nu călca prin bucătărie.

— Mie-mi place să-mi vâr nasu-n toate.

Conului Ienache nu prea-i plăcea vârâtul ăsta al fie-sii în toate cele. N-avea decât să stea cât îi poftea inima la bucătărie, dar să-i fi lăsat lui hârtiile şi registrele-n pace. O apucase-ntr-o zi un chef mare să facă ordine-n toată casa. Îi luase de mânecă pe Gore, pe Fira şi pe fräulein, scuturaseră, dereticaseră, frecaseră lămpile şi argintăria cu oţet şi cu sare, şterseseră candelabrul din salon, cristal cu cristal, schimbaseră locul mobilelor prin casă, făcuseră totul să lucească de parcă s-ar fi pregătit de-un mare eveniment. Toate astea-ar fi fost bune şi frumoase dacă Luxiţei, prin al cărei cap treceau câte şi mai câte, nu i-ar fi venit ideea să facă mare curăţenie şi-n biroul conului Ienache, unde nu intra nimeni afară de dumnealui şi încă şi dumnealui din ce în ce mai rar. Conul Ienache se-mpotrivise cât putuse, cu vorba, fireşte, fiindcă mâna asupra Luxiţei n-o ridicase niciodată.

— Te-mpotriveşti să-ţi fac curat în birou de parc-ai avea ascuns acolo un mort.

De-abia la câtva timp după ce făcuse Luxiţa transformările amintite pricepuse conul Ienache că toată zarva nu fusese decât un pretext bine ticluit ca fata să poată pune mâna pe cheia biroului. Totuşi, conul Ienache nu-şi închipuise că Luxiţa avea să-mpingă atât de departe gluma şi să-i verifice registrele. Asta chiar nu-şi închipuise. După ce le cercetase din scoarţă-n scoarţă i se-nfăţişase-ntunecată şi, cu-o privire rău-prevestitoare, se-nfipsese-naintea lui şi-i întinsese o foaie de hârtie, pe care erau scrise câteva scăderi şi câteva adunări.

— Dumneata citeşti vreodată registrele astea pe care le ţine Ghiţă?

— Le citesc, sigur că le citesc, răspunsese conul Ienache, cu gura moale.

— Da? Bine! Dacă zici că le citeşti, că de controlat, Dumnezeu cu mila, dacă zici că le citeşti, cum de n-ai băgat de seamă că administratorul te trage pe sfoară? Şi-un orb ar vedea.

— Ce ţi-a venit, Luxiţo? zisese conul Ienache alarmat, văzând că fata descoperise ce ştia toată lumea. Nici vorbă de-aşa ceva, cum o să mă-nşele el pe mine.

— Iac-aşa, bine, cum se-nşeală. Să-l dai afară numaidecât!

— Cum să fac una ca asta? Cine să vadă de pământ şi de pădure?

— Dumneata.

— Eu? Dar ce, eu pot? Păcatele mele, că de-abia mă mişc de bolnav ce sunt.

— De gras ce eşti, nu de bolnav.

Fata însoţise vorbele cu-o uitătură veninoasă şi plină de dispreţ, pentru care poate că şi conul Ienache, cât era de mototol, dac-ar fi fost mai sprinten, i-ar fi ars două perechi de palme. În locul palmelor pe care i le arsese-n gând, conul Ienache dăduse drumul unui glas şi mai spăşit.

— Şi dacă-l dau afară, pe cine s-aduc în loc?

— N-ai avea nevoie s-aduci pe nimeni dac-ai vedea dumneata de-avere; aşa cum trebuie. Pe cine s-aduci? Pe altul.

— Eşti copil şi nu-ţi dai seama că tot mai bine e cu unul sătul decât cu unul flămând, care ne-ar păpa mai rău ca ăsta.

— Eu dac-aş fi-n locul dumitale…

— Ce-ai face?

— N-aş lăsa pe altul să-şi vâre lingura-n strachina mea.

— Bine, tată, poate mi-o da Ăl-de-sus zile să te văd măritată şi să văd şi eu cum ai s-administrezi tu cu bărbatu-tău.

— Cum am s-administrez eu. Fiindcă averea mea eu am să mi-o administrez.

Din ziua-aceea, conul Ienache se simţea umilit şi coborât în ochii fiică-sii ca şi când pe el l-ar fi prins cu ocaua mică. Şi de fapt îl prinsese, căci ce altceva era să te ştii furat, iar din lene şi din comoditate să-nchizi ochii şi hoţul să te creadă nu numai o otreapă dar şi-un nătărău? Ghiţă, administratorul, îl anunţase pe conul Ienache c-avea de gând să-nceapă tăiatul unui parchet de vreo sută de pogoane din pădurea bătrână. Totul era aranjat, negustorul de cherestea avea să se prezinte cu banii-n duminica următoare. Luxiţa, care-acuma nu se mişca de lângă taică-său ori de câte ori apărea Ghiţă, administratorul, îl întrebase pe-acesta din urmă de ce nu se arătase negustorul la conac. Conul Ienache se uitase la Ghiţă cu-o privire care-i cerea iertare pentru întrebarea asta nelalocul ei. Încurajat de privirea boierului, Ghiţă se făcuse că n-aude.

— Domnule Ghiţă, te-am întrebat de ce n-a venit negustorul aici, să vorbească şi cu noi.

— Păi ce nevoie era, domnişoară?

— Era.

— Păi da’ pân-acu’, ce, n-am mai tăiat pădure? Boierul şi-a luat banii şi n-a fost nicio supărare.

— A luat ce i-ai dat dumneata.

— Vai de mine, coane Ienache, dac-aşa am ajuns, după douăzeci de ani de când vă văd de-avere, dac-am ajuns să-şi bată joc de mine un copil, eu, coane Ienache, vă spun să vă găsiţi alt om.

— Aşa i-am spus şi eu tatei. Să-şi găsească alt om, că dumneata-l furi cât poţi. Am controlat registrele, foaie cu foaie. Luxiţa scosese hârtia cu socotelile din corsajul de catifea oranj. Eu aşa i-am spus, dar dumnealui a zis că mai bine cu dumneata care eşti sătul decât cu altul flămând.

Văzând Ghiţă că boierul se uită speriat, dar nu scoate o vorbă şi dându-şi seama că frâul, chiar dacă nu-l luase, n-avea să treacă mult şi tot avea să-l ia-n mână urâta asta slabă, a dracului şi neagră, o lăsase mai moale.

— Vai de mine, domnişoară, să n-o luăm aşa. Eu care v-am servit cu credinţă.

— Să trecem mai departe…

— Bine, domnişoară, dacă aşa vi-i voia, vin cu negustorul aici.

— Să vii neapărat.

Luxiţa îl dusese pe Ghiţă până la uşă ca să fie sigură că nu-i mai împuie capul conului Ienache, care, uimit cum era, ar fi fost în stare să strice efectul produs de ea asupra pungaşului de administrator.

A doua zi, Luxiţa se urcase-n trăsură, cu fräulein şi cu Gore, şi-o pornise la oraş după delicatese şi după nişte lucruri de-mbrăcăminte pentru sezonul de toamnă. Înainte de-a face orice fel de cumpărături, Luxiţa bătuse cinci-şase depozite mari de cherestea şi-şi notase-n carnet, cu creionul de aur moştenit de la răposata mamă-sa, pe care-l ţinea totdeauna la cingătoare, îşi notase preţurile mărfurilor din depozite. Acum n-avea decât să vină cherestegiul care voia să cumpere parchetul lor de pădure. De-aici înainte, conul Ienache n-avea decât să stea şi să dospească, dacă de-asemenea părinte-i făcuse Dumnezeu parte. De primăvara până toamna, domnişoara Luxiţa nu se dădea jos de pe cal, străbătând pădurea de-o mie de pogoane în lung şi-n lat, dând roată şi pe la grădini şi prin vii. La paisprezece ani câţi avea – nimănui nu-i venea să creadă, însă numai atâţia avea – toată lumea, în frunte cu Ghiţă, administratorul, învăţase că ea era stăpâna.

— Nu i-o fi, oameni buni, frică să umble-aşa numai cu Gore lângă ea?

— Nu-i e, că are două pistoale la brâu cu care-ţi ia şi frunza-n zbor.

Deşi umbla-narmată ca Iancu Jianu şi era bărbătoasă şi colţoasă, lumea nu fugea de ea. Domnişoara Luxiţa vorbea cu toţi, nu se ţinea cu nasul pe sus, mânca şi bea-n casa oricui, îngrijea vitele bolnave din sat cu-nvăţătura dobândită de la nemţoaica ei şi din cărţi, şi cu toate că dacă-l ascultai pe Ghiţă, administratorul, ai fi zis că e cea mai zgârcită făptură de pe faţa pământului, domnişoara ştia să fie şi darnică. Fira şi Gore umblau îmbrăcaţi ca nişte boieri şi duceau trai nu glumă, fiindcă la conul Ienache în casă domnişoara nu lăsa să se facă două rânduri de mâncare; ce mâncau boierii mâncau şi slugile. La 23 iunie, de ziua răposatei coane Agripina, domnişoara făcea praznic în curtea bisericii şi dădea de sufletul moartei o basma şi-o bundiţă de oaie femeilor din sat, iar bărbaţilor câte-o pereche de ghete. În timpul prăşitului şi-al seceratului, se urca-n trăsură cu Gore şi le ducea oamenilor pe câmp butoiaşul cu ţuică şi pâine caldă coaptă de Fira. Citise, româneşte şi franţuzeşte, o groază de lucruri despre mizeria ţărănimii în regatul României şi-n alte ţări, dar nimic nu era mai convingător decât ce se putea vedea la marginea satului, de unde pornea pădurea şi moşia lor. Era pământ sărac de jur-împrejur şi-o lume care de-abia-şi ducea zilele. După ce se-ntorcea din câte o casă, unde fusese poftită să bea doar apă rece de multe ori, când se vedea la conac, Luxiţei i se părea că intră-n altă lume. Nu-i venea să creadă că pe jos erau covoare, că-n paturi erau plăpumi cu feţe de atlaz şi că n-avea decât să deschidă uşa cămării şi să-ntindă mâna ca să dea de bunătăţi pe care alţii nici după nume nu le ştiau.

În puţinele rânduri când o-nsoţise pe Luxiţa în sat şi intrase în câte un bordei ţărănesc, fräulein se frecase la ochi crezând că visează.

— Louxitz, ce n’est pas croyable!

— Mais si, mais si.

— Et les gens riches, qu’est-ce qu’ils font contre cela?

— Ils s’empiffrent, jouent aux cartes, courent les putains, voilà!

— Louxitz! Mon Dieu! Où avez-vous pris ces mots innommables? şi fräulein roşise până-n albul ochilor.

— Dans Lesage et dans le duc de Saint-Simon.[1]

Luxiţa roşise şi ea. O luase gura pe dinainte. Îi părea foarte rău c-o făcuse pe fräulein să se ruşineze, pe iubita ei fräulein, o fiinţă decentă şi curată ca o bucată de caş proaspăt. Româneşte, Luxiţa avea un vocabular colorat, slobod şi potrivit cu subiectul. Departe de ea gândul să şocheze pe cineva, dar nici să se ia după sclifositele alea de verişoare-ale ei care veneau o lună vara la moşie, vorbind numai franţuzeşte-ntre ele, ca să lase slugile cu gura-căscată şi ca să-şi arate cât sunt de deştepte. Ea, când vorbea româneşte, cu excepţia regulilor gramaticale, pe care le respecta, vorbea ca orice ţăran din sat, modelele ei cele mai apropiate fiind Fira şi Gore, cu care stătea la taclale ceasuri întregi. Cu taică-său, între patru ochi, vorbea numai româneşte. Îi venea să râdă de conul Ienache, cu grecismele lui moştenite de la nevastă-sa dintâi, de la mamă-sa şi de la bunică-sa, şi cu franţuzismele de care nu se putea dezbăra, oricâte zâmbete îi stârnea fiică-sii. Conul Ienache făcuse la Paris patru ani de studii în drept şi-n ştiinţe sociale şi economice, întorcându-se de-acolo cu cinci cufere de cărţi, cu-o jartieră bleu-marine garnisită cu trandafiraşi galbeni, vorbind impecabil franţuzeşte, rulând r-urile ca un parizian autentic. Toate aceste inestimabile valori dobândite-n străinătate, în afară de care şi-o nepotolită nostalgie a cheiurilor Senei, îl dispensaseră de obţinerea unei diplome, care de altminteri nu i-ar fi folosit la nimic în raporturile cu Ghiţă, administratorul. Coana Catiţa Kreţulescu se consolase de averea pe care i-o păpase feciorul la franţuji, cu ştiinţa şi cu-ngăduinţa dumneaei, că un copil avea şi-nţelegea să-l ştie-n rând cu cei de-o seamă cu el. Se consolase mai ales pentru că feciorul, aflându-se la Paris în ’48, în inima revoluţiei, avusese destulă minte să rămână acolo să se uite cu ochi de străin la cele ce se petreceau în ţară străină şi să nu vină-n ţara lui să se-amestece-n zavera aceea fără niciun Dumnezeu, în care feciori de boieri se zăltaseră împotriva boierilor, vrând să răstoarne ei lumea, ca până la urmă să putrezească-n apă de vii, prăpădindu-şi tinereţile-n temniţele domniei. Destul îi fusese ei, sărmana, că nu mai avusese nici zi, nici noapte, din iunie până-n septembrie, de spaimă de ce se petrecea pe uliţi, de frică ba că vine Soliman, ba că pleacă Soliman, ba că vin unii, ba că vin alţii, până venise-n sfârşit Fuad Efendi-n 13 septembrie, de făcuse regulă cu ăi zvânturaţi, «tot turcul săracul». Ziua tremura şi noaptea scria scrisori; îi scria feciorului, îndemnându-l să-şi vază de-nvăţăturile lui şi să nu intrigărească nici cu franţujii, nici cu simpatrioţii lui români, că faţa lumii dac-avea de gând să se schimbe se putea schimba şi fără să pună el mâna, să-i lase pe alţii să-şi părăduiască ştiinţa şi averea cu gazete-n care să spună Evropei păsurile neamului de la Dunăre. Când îl văzuse pe Ienache acasă, teafăr şi curat, nededat cu zavergiii, uitase de patalamalele lipsă din bagajele feciorului şi de paralele duse pe apa-sâmbetei. La urma urmei, feciorul ei era boier şi n-avea nevoie de patalamale, bune doar pentru cine umbla după vreo slujbă la stăpânire, slujbele fiind făcute pentru târgoveţi şi pentru boieri scăpătaţi cu totul şi care nu izbuteau să se pună pe picioare printr-o căsătorie avantajoasă. În 1852, în ianuarie, după ce-şi petrecuse un ultim réveillon în sânul civilizaţiei, Ienache se-ntorsese la patria-mumă cu moartea-n suflet, adus de găurile din bugetul coanei Catiţa, manifestate printr-o restrângere considerabilă a moşiilor rămase la moartea răposatului ei bărbat. Trezită brusc şi cuprinsă de panică, îşi chemase fecioru-napoi nevrând s-ajungă la bătrâneţe pe la uşile altora; era hotărâtă să-şi păstreze cu dinţii conacul, trăsura, două-trei slugi pe lângă ea şi cele câteva bijuterii de care-o legau amintiri, salvate ca prin minune de la studiile feciorului; studiile astea se desfăşuraseră, la-nceput, în rând cu studenţii care-nvăţau, dornici să-şi facă un drum în lume, plini de ambiţii ştiinţifice şi umaniste; felul acesta de viaţă, pigmentată cu aventuri rezonabile, cu ucenice mărunte, fără pretenţii şi duioase la suflet, ca-n melodrame, începuse destul de curând să i se pară fad, lipsit de imprevizibil. Deşi n-avea o fire năbădăioasă, tânărul Ienache Kreţulescu jinduia după un trai care să-l facă să uite complet viaţa cumpătată de-acasă, de băiat crescut în fustele mă-sii şi-a numeroase mătuşi, văduve sau fete bătrâne. Dorea ceva inedit şi palpitant, care nu-ntârziase să i se-arate-n persoana unei dansatoare de variété, foarte la modă pe vremea-aceea, în Oraşul-lumină, întreţinută de-un bancher respectabil ca vârstă, om cu judecată, care considera infidelităţile de inimă ale domnişoarei Marie-José, Marijó pentru intimi, toane copilăreşti, ştiind că niciunul dintre fluturaşii de passage[2] nu-l  putea detrona pe el, monarh absolut în viaţa protejatei sale. Ienache era sedus de ambianţa de lux şi de rafinament din hotelul domnişoarei Marie-José, de toaletele şi de bijuteriile-acestei minunate făpturi, de desuurile ei care-ţi dădeau ameţeală, de supeurile pe care le oferea după spectacole, de conversaţiile cu bancherul, om spiritual şi umblat, plin de bun-simţ ca toată rasa lui care trăia de două mii de ani răspândită-n lume, într-un exil ce-i adusese putere şi-nţelepciune.

 


[1] — Luxiţo, e de necrezut! — Ba da, ba da. — Şi bogaţii, ei ce fac pentru ca să-ndrepte lucrurile? — Se ghiftuiesc, bat cărţile, umblă după ştoarfe, asta fac!

— Luxiţo! Dumnezeule! Unde-ai dat peste cuvintele astea-ngrozitoare?… — În Lesage şi-n ducele de Saint-Simon.

 

[2] Trecători.

 

 

Attachments