PDF Pagini de corepsondenta de Panait Istrati

PREFAŢĂ

Corespondenţa unui scriitor părăseşte sfera intimităţii şi devine document de istorie literară – alături de memorii, confesiuni sau pagini de jurnal – odată cu trecerea sa în nefiinţă.

Rămâne variabilă, de la autor la autor, măsura în care scrisorile (primite sau expediate) pot influenţa opiniile critice ulterioare publicării lor. În cazul lui Panait Istrati, ne aflăm în faţa unei situaţii aparte, datorate întrepătrunderii specifice dintre elementul autobiografic şi cel aparţinând ficţiunii. Nu o dată, ceea ce părea imaginat s-a dovedit a fi fost real, totaşacum evenimentul trăit puteafi pus pe seama închipuirii.

Privită din perspectiva operelor autobiografice, corespondenţa lui Panait Istrati este nu numai un instrument al istoriei literare, ci şi unul al interpretării critice. Dacă nu din alte motive, doar pentru acela că face posibilă sesizarea zonei de literaritate care învăluie faptul real, reprodus cu gândul de a oferi o copie fidelă, aşa cum intenţiona Panait Istrati în prefaţa la Viaţa lui Adrian Zografi: „Năzuiesc să înfăţişez contemporanilor mei o vastă frescă realistă, prea puţin ilustrată cu acel soi de «documentaţie» care e la îndemâna oricui şi nu dovedeşte nimic, ci, bizuindu-se mai mult pe elementul autobiografic, pe faptul trăit, cunoscut de toţi şi care nu poate fi contestat nici autorului, deci nici eroului său”. (Viaţa lui Adrian Zografi, Bucureşti, 1983, p. 13, ediţie îngrijită de Alexandru Talex).

„Faptul trăit” este, prin raportare la actul creaţiei, un eveniment trecut, filtrat deci prin individualitatea scriitorului. Transformat în operă literară, el se supune unui flux al memoriei, care estompează sau pune în evidenţă secvenţe ale unei realităţi, în funcţie de afinităţile celui care-l consemnează.

Se alătură acestora dorinţa de credibilitate şi, mai ales, convingerea să se rosteşte un adevăr.

Comparativ cu opera literară autobiografică, pagina scrisorii este contemporană evenimentului. Singură, secvenţa de real conţinută aici este fidelă şi necenzurată de trecerea timpului, sau de alţi factori perturbatori. În plus, este lipsită de intenţii literare. Din acest punct de vedere putem vorbi despre o posibilă comparaţie (în cazul lui Istrati, necesară) care să sublinieze literaritatea textului autobiografic.

După cum se poate observa din sumar, scrisorile publicate în acest volum acoperă două perioade esenţiale din biografia lui Panait Istrati: aceea a afirmării sale ca scriitor şi ultimii ani de viaţă, când sănătatea, starea sufletească şi materială, prieteniile sunt, toate, în declin. În paginile următoare, le vom avea în mod deosebit în vedere, pentru a contura cadrul în care s-a desfăşurat schimbul epistolar.

Primele rânduri de corespondenţă, incluse în această ediţie, coincid cu prima călătorie în Franţa— 1913. Până atunci, paşii celui care avea să devină „scriitor român de expresie franceză” străbătuseră întreaga lume a Mediteranei. Franţa rămăsese visul neîmplinitodinioară, între atâtea alte dorinţe, am hrănit-o şi pe aceea de atinge pământurile Franţei". O primă încercare eşuase în 1907. După douăzeci de ani, când visul devenise realitate, frumuseţea se amesteca dureros cu multe deziluzii. Scriind Direttissimo, Panait Istrati constata: “… numai în iluzie se află frumosul”. Impresiile datorate celor câteva luni de şedere în Paris erau, în 1913, copleşitoare: “Am zăbovit trei luni ca să cunosc Parisul istoric şi artistic. L-am părăsit, îmbătat de fericire şi aproape cerşetor”. Mai târziu, când a dat curs promisiunii ce şi-o făcuse la sfârşitul primei călătorii, mirajul se risipise.

S-a împământenit ideea că activitatea de scriitor a lui Panait Istrati a început cu Chira Chiralina. Este un neadevăr explicabil prin ecoul extraordinar de care s-a bucurat acest prim roman, încă de la apariţia sa, în paginile revistei Europe, în 1923, însoţit de prezentarea lui Romain Rolland.

În august 1923, Panait Istrati era deja semnatarul multor articole de presă şi al câtorva creaţii literare. În publicistică debutase cu articolul Regina-Hotel, în nr. 38, din 1906, al României Muncitoare, iar prima încercare literară văzuse lumina tiparului în paginile aceluiaşi ziar, în 1910. Este vorba despre schiţa Mântuitorul (Amintire de un Crăciun), semnată Istrian. De altfel, 1910 şi 1911 au fost anii unei colaborări regulate la România Muncitoare şi Dimineaţa. (Un studiu amănunţit al activităţii publicistice a făcut Mircea lorgulescu în cartea Spre alt Istrati, Bucureşti, Minerva, 1986).

Debutul în limba franceză s-a produs în 1919, cu articolul Tolstoâsme ou Bolchevisme, publicat în ziarul generez La Feuille, în 24 iunie, de urmat Lettres ouverte d’un ouvrier à Henri Barbusse (16 septembrie) şi de Daignerez-vous (11 octombrie). Doi ani mai târziu, l’Humanité Dimanche îi însera în paginile sale povestirea Nicolai Tziganou. Dar, între aceste date, viaţa lui Istrati întâmpinase lovituri dure.

Pe timpul internării în sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne (sfârşitul lui 1918, începutul lui 1919), descoperise – la îndemnul lui Josué Jéhouda, aflat la acelaşi sanatoriu – opera lui Romain Rolland. Debusolarea şi deznădejdea, alungate pentru o vreme, au revenit însă, când o scrisoare, trimisă autorului lui Jean Christophe i-a fost retur nată cu menţiunea „plecatfără adresă”. În aprilie, acelaşi an, Istrati a primit vestea morţii mamei sale, Joiţa Istrati, şi a unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, pictorul sobar Samoilă Petrov: „Am aflat că fiul meu mult iubit, bunul tău prieten, Samoilă, a murit într-un spital din Odesa. Dar fii tare, că biata ta mamă a murit zilele astea, dupâ cum veifi aflat şi, dacă te întorci la Brăila, să tragi la mine, că te primesc ca pe fiul meu”! Tot din Brăila, profesoi ul Apostolache Dinu îi telegrafia: „Mama ta sta lângă a mea, a lui Sandu A Idea şi alte mame ale celor cunoscuţi şi necunoscuţi ţie, sub pământ. Stă deci mai bine ca altele, eu şi tu”.

Rememorând zilele de atunci, Panait Istrati avea să scrie: „Se prăbuşea singurul reazem ce mă mai ţinea în picioare… Murise până la urmă singură, pe un biet pat, după trei ani şi jumătate de despărţire, trei veacuri de suferinţa nemaipomenită, fără să mă poată îmbrăţişa pentru ultima oară, fără să-mi dea scumpa-i binecuvântare. Faliment înspăimântător al unei întregi vieţi de sacrificii, risipită în bezna durerii universale. Şi asta tocmai când furtuna trecuse şi mă pregăteam să mă întorc definitiv în ţară, să-i cad în braţe”.

În primăvara anului 1920 se afla la Paris, apoi în căutare de lucru pe Coasta de Azur şi, spre sfârşitul anului, se stabilise la Nisa. Lipsa mijloacelor materiale, mari decepţii în prietenie, un acut sentiment al singurătăţii („Singur! Atât de singur, după o viaţă de dragoste eroică, de lupte supraomeneşti şi de mari prietenii!”) I-au determinat să-şi înceapă confesiunea Ultime cuvinte astfel: “Astăzi începe anul

1921. dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului”. Două zile mai târziu, în parcul Albert I din Nisa, era descoperit corpul “supusului român, Gherasim Istrati, în vârstă de 36 de ani, de meserie zugrav”, care “a încercat să se omoare, tăindu-şi beregata cu un brici”.

Imaginea lumii, aşa cum îi apărea, în preajma tentativei de sinucidere, celui care îşi făcuse din prietenie o temelie a vieţii, era marcată de accente al disperării: „Un ocean dezlănţuit, de egoism şi banalitate, cu câteva faruri pierdute în insule minuscule şi împotriva cărora se înverşunează valurile de prostie şi beznele inconştienţei, stingherite de lumină, iată ce-mi pare a fi lumea!” (Cum am devenit scriitor, Bucureşti, 1985, Minerva. Reconstituire pe bază de texte autobiografice, alese, traduse şi adnotate de Alexandru Talex).

Incidentul de la Nisa a făcut ca scrisoarea redactată în 1919, să ajungă în mâinile lui Romain Rolland, prin intermediul lui Fernand Desprès, redactor al ziarului L’Humanité.

„… văd licărind în scrisoarea dumneavoastră, cu străfulgerări, focul divin al Sufletului. (…) Nu vă mai lăsaţi pradă disperării. Nu trebuie să părăsiţi viaţa înainte să epuizaţi toate încercările de a realiza în opere, care să vă supravieţuiască, visurile, vieţile dispărute şi chiar pasiunile a căror gazdă aţi fost” (Cahiers Panait Istrati, numéro spécial, nr. 2-3-4, 1987, p. 46-47, trad. Carmen Turcan). Acesta era răspunsul lui Romain Rolland, la 15 martie 1921, data debutului corespondenţei amtre cei doi. Îndemnurile s-au repetat şi în scrisorile următoare, iar în aceea din 18 ianuarie

1922. tonul imperativ nu mai lăsa loc nici unui comentariu: „Nu aştept de la dumneavoastră scrisori înflăcărate, aştept opere. Suntem făcuţi pentru a crea. Realizaţi opera, mai durabilă decât dumneavoastră, mai importantă decât dumneavoastră, al cărei înveliş sunteţi. Restul, cum spune Shakespeare (care a dat exemplul), restul este tăcere…” (Cahiers, ed. Cât., p. 90).

Rezultatul s-a concretizat în septembrie, acelaşi an, când Panait Istrati i-a trimis mentorului său un manuscris de 406 pagini, ce cuprindea povestirile: Sotir, Kir Nicola, Mihail şi prima parte din Moş Anghel. Scrise în patru luni şi jumătate, fără nicio documentaţie, depăşind obstacolele exprimării într-o limbă „imperfect stăpânită”, povestirile au fost însoţite de o scrisoare, în care Panait Istrati preciza: „Nu este un roman, şi nu se va putea descoperi nicio urmă de intrigă: este povestirea unei vieţi şi încă a câtorva, aproape aşa cum au fost ele.”

Dialogul epistolar Panait Istrati – Romain Rolland din această perioadă, se concentrează adesea în jurul greşelilor de limbă franceză, asupra inegalităţilor în realizarea artistică, fără să ocolească însă problematica – fundamentală pentru Panait Istrati – moralităţii artei, a rostului creatorului în raport cu destinul omenirii. Dar, pentru ca opiniile despre menirea artei şi a creatorului ei, să capete forţă, trebuie realizată opera. Iar aceasta presupune sacrificii: „Mă simt fericit că am fost unul dintre primii care au asistat la naşterea unei mari opere. Acum, Istrati, trebuie să stăpâniţi această inimă tumultuoasă, să struniţi această forţă explozivă, să obligaţi aceste puteri pasionate să se adune în opera de artă, să le subjugaţi şi să le faceţi să vă are, cât vezi cu ochii, câmpul, atent la brazda ce se întinde, până veţi cădea, golit de viaţă, darfericit de a ofi răspândit.” (Cahiers, ed. C//., /?. 107). (În legătură cu faptul de afi fost printre primii care au asistat la naşterea unei mari opere, trebuie precizat că, înainte de prefaţa lui Romain Rolland la Chira Chiralina – Un Gorki balcanic

—, „stofa lui Gorki” o remarcase Fernanddesprès, care îi vorbise lui Rolland despre „o forţă de gândire şi revoltă asemănătoare cu a lui Gorki”)

Înainte ca revista Europe să publice Chira Chiralina, Panait Istrati o cunoscuse pe Anna Munsch, o croitoreasă alsaciană, de care s-a îndrăgostit fulgerător şi pe care a considerat-o cea mai puternică pasiune din viaţa lui. „simbolul sincerităţii, într-o lume de convenţionalisme”. Dragostea ce i-a unit n-a putut depăşi însă deosebirile dintre cei doi: „Un câine, o ghitară şi pădurea-asta-i toată viaţa ei. Şi eu care iubesc oamenii, ce voi deveni?” Anna Munsch s-a dovedit o inadaptabilă la modul de viaţă oferit de Panait Istrati: „Tu nu poţi trăi fără prietenii tăi, iar eu detest pe toată lumea”.

Chira Chiralina a apărut într-un moment de mari dificultăţi materiale şi după câteva neînţelegeri cu Anna Munsch: „Fotografia mergea prost. Nu mai aveam bani cu ce cumpăra furnituri, nici cu ce pleca (Se aflau la Saint-Malo, n. Ed.). Nevasta plângea. Dintr-o lucrătoare croitoreasă, cu viaţă regulată şi demnă, o transformasem într-o zlătăriţă de şapte hotare, cu hainele pătate de acizi, cu părul vâlvoi în vânt, cu braţele rănite de soare (…) În seara celei mai frumoase zile din viaţa mea, câinii adăpostiţi la «Grand Hotel» din Saint Malo erau mai bine şi hrăniţi decât cele două fiinţe omeneşti care trudiseră toată ziua pe plajele de unde se întorceau deznădăjduiţi, cu pielea jupuită, arsă de un soare nemilos” (Cum am devenit scriitor, ed. Cât., p. 316).

În volum, Chira Chiralina s-a tipărit în anul imediat următor, 1924, an deosebit de fructuos pentru creaţia lui Panait Istrati: a scris atunci Cosma, Codin a apărut în Revue Européene, a început colaborarea la Adevărul literar şi artistic, condus de lacobrosenthal. Într-un alt plan, 1924, a însemnat căsătoria cu Anna Munsch şi mari prietenii legate cu Emst Bendz, Jean-Richard Bloch, Léon Bazalgette, Frédéric Lefèvre, Jacques Robertfrance şi Frans Maserrel. Şi tot în 1924, şi-au făcut apariţia primele atacuri la adresa operei istratiene. Două dintre ele pe cât de dure, pe atât de nejustificate, au aparţinut lui Nicolae Iorga (Haiduci în franţuzeşte, în Ramuri, 25 iulie şi 15 octombrie 1924) şi lui Al Cazaban (Un Gorki căruia îi zice Istrati, în Viitorul, 18 iunie 1924).

În răspunsul dat lui Al Cazaban, Istrati îşi defineşte ironic postura în care îl plasase presa vremii, ca urmare a unei erori-judecarea artei prin prisma politicului: „Extrema dreaptă vrea cu orice preţ să-mi puie un «cuţit între dinţi». Cei din extrema stângă mi-ar atârna cu drag o tinichea de coadă. Care artist, doritor de a-şi deschide un viitor, ar putea alege un loc mai expus atacurilor decât mine?” (Revenirea în actualitate a numelui lui Panait Istrati împrospătase memoria celor atinşi de tonul caustic al articolelor din presa anilor 1910-191 l. Pede altă parte, apăruseră îndoieli cu privire la fidelitatea fostului agitator al mişcărilor muncitoreşti).

Cu răspunsul adresat lui Nicolae Iorga, ne aflăm în laboratorul de creaţie al scriitorului: „Nu există nimic de autobiografie în scrisele mele. Alături depersonagiile şi acţiunile cele mai pur fictive cu Stavni, Chira, (…), Dragomir, Cosma şi alţii, se desfăşoară poveştile veridice prin numele lor şi pe jumătate plăsmuire în acţiune, ca: Moş Anghel. Fratele mamei; Codin, başbuzuc cu inimă de aur, ce s-a chemat Călin şi a murit opărit cu untdelemn; Kir Nicola, stăpânul meu, amic plăcintar; Mihail Kazanski şi Samoilă Petrov, carne şi oase pururea sfinte!”

Odată cu primele semne ale succesului, în conştiinţa scriitorului şi-au făcut loc temeri privitoare la înţelegerea corectă a motivaţiei artei sale. Posibila bănuială că ar intenţiona să-şi schimbe statutul social, precum şi ideea îmbogăţirii prin artă i-au provocat lui Panait Istrati o autentică aversiune, exprimată frecvent în articole polemice, confesiuni, pagini de corespondenţă, conferinţe. De altfel, temerea, a fost prezentă încă de la redactarea primelor texte. Istrati a început să scrie cu conştiinţa că opera sa ar putea oferi semenilor „ceva mai bun, mai omenesc”: „Credeţi că sunt grăbit să public? Scriu pentru că simt nevoia să scriu şi mi-ar place să fiu publicat, dar credeţi că dacă aş ajunge să strălucesc în literatură ca un Voltaire, aceasta mi-ar face mai multă plăcere decât să primesc o scrisoare pe an de la dumneavoastră? De ce? Pentru a câştiga bani? Nu cer să fiu plătit pentru că gândesc şi simt: iar pentru a mă hrăni încă mai am două braţe. Pentru glorie? Este oare o glorie să fii recunoscut ca o valoare cu câteva zile înainte de a muri? Este o glorie să fii iubit, când nimeni nu mai iubeşte? Pentru a-ţiproclama credinţa? Cui?” (Cahiers, ed. Cât., p. 96)

Dominat de ideea că arta nu este un scop în sine, ci serveşte unui ideal, Istrati s-a văzut confruntat în anii următori cu multe deziluzii. Mai ales prietenii n-au fost la înălţimea sentimentelor cu care îi întâmpinase Istrati. “Singurul lucru care m-a întristat-îi scria soţiei sale la începutul anului 1926—a fost că dintre toţi prietenii de litere, cărora le-am trimis o carte de vizită, anunţându-i de boala mea, niciunul, în afară de Arcos şi de marele meu prieten Bernard, niciunul nu m-a întrebat dacă am mijloacele necesare pentru a mă îngriji în Elveţia. Ce trist! Şi cât aş vrea să petrec o oră cu line şi să-ţi arăt scrisorile lor şi să-i vezi cum îmi urează “sănătate", “însănătoşire grabnică” şi cum îmi spun că sunt responsabil de viaţa mea în Jaţa lor, că mai am încă multe lucruri frumoase de scris şi.. “la revedere, bătrâne prieten”, “pe curând, dragă prietene!”.

Un an mai înainte fusese în România („m-am dus să văd mormântul mamei şi să strâng mâna lui moş Dumitru”), după o absenţă de zece ani, dar atacurile din presă, acuzaţiile de aderare la comunism şi de defăimare a ţării, avertismentele lansate de Siguranţa statului îl obligaseră să se întoarcă în Franţa.

O nouă cunoştinţă – Marie-Louise Baud-Bovy – făcută în primăvara anului 1926, la Geneva, determinase, în ciuda intenţiilor lui Istrati, ruptura definitivă cu Anna Munsch. Corespondenţa dintre ei a continuat însă, chiar şi după pronunţarea divorţului (ianuarie, 1931), dată la care era încheiat şi capitolul Bilili.

Intre masa de scris, prietenii mai mult sau mai puţin durabile, aderări şi renunţări, între satisfacţii şi dezamăgiţi, viaţa lui Fanait Istrati s-a zbătut în vâltoarea unei căutări continue. În ajunul plecării în Rusia sovietică, starea lui sujletească se afla într-un serios declin. Stă mărturie pentru aceasta o pagină dintr-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, în mai 1927: “Sunt un om mort, sfârşit. Mă vor avea, în sfârşit, cei care nu-mi pot ierta faptul că am scris mai mult de o carte bună! Ceea ce n-a putut face succesul moral şi material, a înfăptuit propriul meu destin: sfâşiat între două femei cinstite, zdrobit de responsabilităţi mereu prea grele pentru vagabondul care am fost şi care am rămas, ucis de atâta suferinţă ce mă loveşte din toate părţile, iată sufletu-mi care se eliberează şi mă goleşte de ceea ce este mai bun în mine!

Aşa îmi este scris: să încep totul şi să nu termin nimic!.

Cu toate acestea, promisesem sorţii să fiu un scriitor onest, nu scriitor de „meserie”. Am o mică desagă de golit, după care, mă voi retrage, voi dispărea.

Dar iată-mă distrus la jumătatea drumului! Totul îmi păru zadarnic, totul îmi păru inutil: dragostea, prietenia, arta, viaţa. Ah, lupta asta! Un groaznic «la ce bun» îmi pluteşte neîncetat pe buze. Nu am decât o dorinţă: să merg la Brăila, să-mi culc obrazul pe mormântul mamei mele şi să-l ascult pe unchiul Dimi vorbindu-mi. Imposibil! îmi este interzisă intrarea în ţară. Iar unchiul Dimi este complet surd.

Şi nu-mi mai este permis să hoinăresc (…). Am ars la propria-mi flacără.” (Cahiers, ed. Cât., p. 232).

Fe fondul acestor trăiri, a primit, câteva luni mai târziu, invitaţia de a participa la cea dea X-a aniversare a revoluţiei sovietice. Perspectiva de a se întâlni cu o realitate care să răspundă idealurilor sale de umanitate, ca şi aceea a unei noi călătorii au determinat un răspuns promt şi entuziast. O urmă de îndoială şi-a făcut însă simţită prezenţa, într-o discuţie cu Cristian Rakovski, înainte ca Istrati să se arunce, copleşit depropriile-i vise, în braţele unei lumi, din convulsile căreia trebuia să aleagă între promisiuni şi fapte, între sloganuri şi realitatea crudă: „Fi-voi oare dezamăgit de Rusia?”, l-a întrebat pe Rakovski, ambasadorul pe care guvernarea sovietică tocmai îl retrăgea din misiune. „Depinde… i s-a răspuns. Dacu vei privi la suprafaţă, da. Dacă vei şti să vezi, vei înţelege” întrebarea următoare, cu care

Istrati, s-a adresat prietenului sau, era învăluită în ambiguitate: „Crezi că ştiu să văd?” „A şti să vezi” se referea, pe de o parte, la capacitatea de a distinge între aparentă şi esenţă, între necesar şi accidental; pe de altă parte, la cine sunt cei cărora li se atribuie una sau alta dintre alternative, şi mai ales, dacă idealul în seama căruia sunt puse acţiunile este adevărat sau fals, dacă este o credinţă sau o mijlocire. Şi toate acestea trecute prin filtrul modului tipic istratian de a fi şi de a înţelege viaţa. A şti să vezi însemna totodată puterea de a înfrânge subiectivismul şi pornirile sentimentale, de a pune, în cele din urmă, propriul adevăr faţă în faţă cu adevărul celorlalţi.

O primă etapă a călătoriei s-a încheiat sub semnul unor mari satisfacţii. Panait Istrati a intenţionat o serie de conferinţe, împreună cu Nikos Kazantzakis, în Grecia şi Egipt, pentru a face cunoscută imaginea „Uniunii popoarelor libere”. Rusia sovietică părea a întruchipa „omenirea de mâine”. Proiectul a fost realizat doar în parte, Istrati fiind expulzat din Grecia sub acuzaţia că face propagandă comunistă şi instigă la mişcări de stradă. Întors în Rusia, şi-a continuat călătoria (însoţit de Bilili, Nikos Kazantzakis şi Eleni Sarnios) şi ceea ce, la început, părea întâmplător, accidental, necesar pentru construirea noii orânduiri, s-a transformat în fapt la ordinea zilei.

Noua călătorie afost prefaţată de câteva gânduri consemnate în paginile primului articol scris de Kazantzakis şi semnat şi de Istrati: „Cu ce adevăruri ne vom alege de pe urma pelerinajului nostru? Nu ştim. Ne ducem ca să descoperim propriul nostru adevăr, dezinteresaţi, imparţiali, până la cruzime. Dacă am fi fost comunişti, sarcina noastră arfifost uşoară, iar concluziile le-am cunoaşte dinainte” (Nikos Kazantzakis, O viaţă în scrisori, Bucureşti, 1983, p. 491. Antologie, cuvânt înainte, traducere şi note de Polixenia Karambi). Intenţia de imparţialitate a fost anunţată şi într-o scrisoare către A.M. Dejong, căruia Istrati îi comunica, la 6 iulie 1928, că va semna împreună cu Kazantzakis o serie de articole: „… ele nu vor conţine deloc cifre şi nu vor fi scrise pe un ton polemic. Scopul nostru este de a descoperi aspectele noi, din viaţa unor popoare puţin cunoscute, azi sovietizate, şi de a prezenta această viaţă în cadrul ei pitoresc” (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p.32).

Acelaşi A.M. De Jong a putut citi, însă, într-o scrisoare expediată de lo Moscova, în 6 februarie 1929: “… dacă e posibil, opreşte orice publicare.

Am nevoie să mai aştept şi să mă gândesc bine înainte de a publica indiferent ce despre Rusia, deoarece problemele ce se pun cugetului meu sunt destul de complexe şi în continuă mişcare.” Atitudinea a părut unora dictată de despărţirea de Nikos Kazantzakis, “fără să-şi strângă mâinile", petrecută la Moscova, la începutul lui 1929 (vezi Nikos Kazantzakis, Op. Cât.).

Unprim semn că aşteptările i-aufost înşelate, apăruse încă din august 1928, când îi scria lui Romain Rolland: „… aici, ca şi în altă parte, rar întâlneşti omul dezinteresat. Pentru a afla aceasta, am venit aici. Restul nu mă interesează deloc”. Altele nu au întârziat să apară şi sunt consemnate în paginile Spovedaniei pentru învinşi. Afacerea Rusakov a făcut ca multe evenimente să se precipite. Când a izbucn it, aceasta n-a fost decât picătura care a făcut să se reverse paharul. Să mai notăm că, doar cu puţin timp înainte, două scr isori (4 decembrie şi 19 decembrie 1928), adresate lui Guerson (secretar alG.P.U.), făcuseră cunoscute, sub semnătura lui Panait Istrati, „rele periculoase, al căror nume trebuie spus răspicat”. Istrati ceruse cu acest prilej consimţământul de a-şi scrie impresiile, fără să ascundă ceva din ceea ce văzuse: “Dacă nu, voi tăcea în public şi în intimitate. Aici, ca şi în străinătate (Spovedanie pentru învinşi, Cluj-Napoca, 1991, p. 138. Cuvânt înainte şi traducere de Alexandru Talex).

Copiile acestor două scrisori au fost timise lui Romain Rolland, la 28 mai 1929, împreună cu o notă: “Când mi-am luat acest angajament îmi închipuiam, în naivitate mea, că oamenii puterii sunt de bună credinţă, dar că ignoră putreziciunea peste care guvernează şi credeam că arfi de ajuns ca o voce puternică şi prietenă să le semnaleze răul, ca ei să-şi vină în fire.

Groaznica afacere Rusakov mi-a dovedit că puterea este conştientă de răul ce macină Revoluţia, dar ea nu suportă nicio critică. Aceasta mă eliberează de angajamentul meu, pentru că nu putem aştepta nimic de la această putere: nu vom face nimic dacă o tratăm cu blândeţe; trebuie să lovim!” (Cahiers, ed. Cât., p. 316). După cum preciza în aceeaşi scrisoare, Istrati, nu pregătise încă nimic pentru tipar: “Pentru moment nu voi scrie decât Afacerea Rusakov. Dumneavoastră lămuriţi-mă asupra drepturilor pe care le am, în virtutea prieteniei, adică în ce măsură vreţi să mă ajutaţi. Apoi, voi vedea”

Cine este Rusakov şi în ce a constat afacerea în care a fost implicat? însuşi Istrati i-a prezentat cu amănunte biografia în primele pagini ale capitolului omonim, din Spovedanie pentru învinşi[1]) •  Alexandr Ivanovici Rusakov – socrul scriitorului Victor Serge – „nu e altul decât bravul evreu loselevici, muncitor boiangiu din Rostov”. În timpul revoluţiei din 1905, s-a refugiat până în 1915, când „guvernul francez îl socoate indezirabil, îl închide într-un lagăr de internare, şi îl schimbă, în tovărăşia altor câţiva deţinuţi, cu ofiţeri francezi luaţi de bolşevici ca ostateci”.

Când s-a declanşat conflictul, Rusakov locuia la Leningrad şi lucra într-o fabrică de confecţii. A fost victima unei înscenări, prin care se urmărea evacuarea din apartamentul pe care-l împărţea cu alţi chiriaşi.

În câtevapagini numai, Istrati demonstrează clar cum, într-un context anume, un conflict al unei asociaţii de locatari devine luptă politică, cum un muncitor anonim este transformat, dintr-o întorsătură de condei, în contrarevoluţionar. Toate acestea i-au fost aduse la cunoştinţă lui Panait Istrati în ajunul plecării la Paris, de către Victor Serge, opozant, partizan al fracţiunii troţkiste şi autor al celui de-al doilea volum al trilogiei Vers l’autre flamme (Soviets 1929).

Povestea a stârnit un adevărat torent de proteste – puţine scăpate cenzurii – ceea ce a făcut ca, în ciuda cererilor de a fi executat, Rusakov să fie achitat la prima înfăţişare judecătorească. Ulterior s-a revenit şi hotărârea definitivă s-a pronunţat, “calificând pe acuzaţi drept elemente antisociale, f şi aplicând pedeapsa “muncii obligatorii". Aceasta în5 iunie 1929, când avertismentele lui Romain Rolland, sfaturile sale pline de prudenţă erau deja inutile în faţa dorinţei lui Panait Istrati de a spune adevărul.

Hotărârea din 30 mai, comunicată lui Romain Rolland, de la Montana („Nu mai scriu Spre altă flacără. Toate flăcările sunt la fel ca noi, oamenii: ele nu fac decât să ardă, pe cel mai rău sau pe cel mai bun, fără să le preocupe dreptatea. Ori, eu de dreptate eram însetat”) şi aceea din august, acelaşi an, relevă o schimbare dictată de o nouă dovadă că justiţia sovietică era una a intereselor de partid: „Soarta prietenilor mei, cunoscuţi şi necunoscuţi, va fi curând publică şi numai aşa îi vom salva. Pe ei, mai întâi. Apoi, cred că ideea însăşi va putea răsufla puţin. Trei volume: l) de mine; II) de V. S. (erge); III) de B. Souv. (arine). Provizoriu, toate sub numele meu, 15 oct., 1 nov. 15 nov. Alea jacta est!”

Ultimele avertismente ale lui Romain Rolland au rămas fără ecou: “Mi-e tare teamă că nu vă cunoaşteţi prietenii şi că expuneţi, fără să vreţi, loviturilor reacţiunii, o mare cauză. Ea a fost mult şi bine slujită (sau exploatată), ca toate marile cauze, în majoritate de canalii – cu toate acestea ea rămâne o mare cauză.

Aş vrea ca în viitor să nu vă mai ocupaţi niciodată de politică: nu sunteţi deloc făcut pentru ea. (Eu, nici atât, dar o ştiu şi trăiesc în afara ei). Sunteţi un prieten, un om generos şi pasionat, un artist. Nimic mai mult. Nu e puţin! Dar trebuie să ne cunoaştem limitele” (Cahiers, ed. Cât., p. 324)

Afacerea Rusakov a apărut în Nouvelle Revue Française la 1 octombrie 1929 şi apoi, în volumul Confession pour vaincus (15 octombrie, acelaşi an). După cum prevedea autorul ei, într-o scrisoare către A.M. De Jong (, t… va fi o teribilă bubuială în întreaga Europă deoarece aceste volume sunt, precum o spune şi titlul, foc şi flăcări "), efectul n-a întârziat să apară. Deşi Panait Istrati se referea, în scrisoarea citată, la cele trei volume care alcătuiesc ciclul Vers l’autre flamme, Afacerea Rusakov a constituit preludiul. Atacurile din presă s-au dezlănţuit, transformându-se rapid într-o adevărată campanie de denigrare.

În toamna aceluiaşi an, Panait Istrati a întreprins, împreuna cu Romulusciqflec, o anchetă pentru elucidarea evenimentelor din Valea Jiului, iar concluziile acesteia au fost făcute publice în paginile ziarului Lupta. Urmarea? lată un fragment dintr-o altă scrisoare adresată lui AM. De long: „N-am nici inima şi nici timpul să-ţi povestesc ceea ce am trăit în România. Îţi voi spune numai că puţini oameni sunt insultaţi astăzi atât de înfiorător cum am fost eu, în Grecia şi în România şi cum sunt acum în Franţa. În cele două patrii ale mele de origine, sunt un vândut Sovietelor şi francmasoneriei. În Franţa, pentru comunişti, nu sunt decât un vândut burgheziei şi un agent al poliţiei româneşti. Asta-i tot ce găsesc să-mi răspundă la Afacerea Rusakov” (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p. 52).

Anul următor, 1930, ar putea fi numit un an al dezastrelor. O călătorie în Egipt eşuase, autorităţile refuzându-i debarcarea pe motiv că s-ar fi aflat în bagajul său o carte (al doilea volum din Vers l’autre flamme) care-l califica drept bolşevic. Prietenia cu Romain Rolland luase sfârşit la 15 martie. Rieder îl şicana pe baza unui contract prost încheiat, iar presa, dacă nu-i ataca, îi întorcea adesea spatele: „Nu mai sunt decât o zdreanţă, moralmente şi fiziceşte, strivit de datorii, incapabil să-mi revin din dezastrul meu şi abandonat de toată lumea”. Peste toate acestea, lovitura de graţie: Bilili l-a părăsit, căsătorindu-se cu un medic vienez. Ultima dintre măreţele sale „marote” se prăbuşise: „Azi nu mai cred în nimic – îi scria lui François Franzoni. Nu mai iubesc nimic. Sau, dacă vreţi, cred şi iubesc la nivelul şi în maniera celui mai bun dintre oameni, nicidecum în felul meu, care este unic”. Iar către Emst Bendz, expedia în octombrie, 1931, acest rezumat cu accente tragice: “Aşa că eu nu mai cred în nimic şi trag să mor. Viaţa nu mă mai interesează. Am trăit, am cunoscut, am iubit, am gustat totul. Nu mai cred în puterea artei. Este o meserie ca oricare alta şi poate cea mai josnică dintre toate, fiindcă înşeală pe omul simplu, cel mai bun dintre oameni.

Apoi chiar prietenia şi femeia superioară au venit să-mi dea lovitura de graţie.

Pe chestiunea rusă, m-am despărţit de Romain Rolland.

Pe o chestiune de bani, m-am despărţit de lonescu. (…)

Acum, mă aflu aici, în locul meu de baştină, singur şi trist”. (Panait Istrati în corespondenţă cu scriitori străini, ed. Cât., p. 187-188).

Izolarea în care se afla, a făcut să-i încolţească în suflet sămânţa disperării: „Niciun loc pentru mine, între insulta nedreaptă şi elogiul respingător”.

Perioada pe care am prezentat-o, succint, a fost totuşi propice unei evaluări a întregii vieţi, ceea ce a făcut ca, în planul operei, scrisul lui Panait Istrati să se îndrepte integral către zone autobiografice. Dacă primele astfel de creaţii se grupau în cicluri secvenţiale (ENFANCE d’Adrien Zograffi, ADOLESCENCE d’ Adrien Zograffi

— S.n., Z.B.) y cele de după 1930purtau emblema unui bilanţ: VIE d ’ Adrien Zograffi, considerate de Istrati „opera capitală” care, dacă ar fi fost dusă la bun sfârşit, ar fi însumat 12-15 volume.

Toate căutările de până atunci, îndreptate către adevăr, prietenie, frumuseţe, dar marcate de deziluzii, s-au întors către sine. Singurul adevăr valabil, spunea în acel moment Panait Istrati, este acela al propriei existenţe. În acest context s-a născut o nouă atitudine, făcută publică în două articole şi în prefaţa la Viaţa lui Adrian Zografi: omul care nu aderă la nimic. Sub acest deziderat şi-a început noua serie de scrieri. Povestea lui Adrian Zografi trebuia să fie povestea omului eliberat „prin refuzul oricărei adeziuni”. Era acesta un mod de a se declara învins? „învinşi sunt toţi oamenii care se află către sfârşitul vieţii în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai loi”, afirma Panait Istrati în primele rânduri ale Spovedaniei pentru învinşi. Şijâincă există o mie de feluri de a fi în dezacord sentimental cu semenii săi, precizez că este vorba aici de acea penibilă despărţire, care aruncă pe om în afara unei clase, după o întregă viaţă de aspiraţii comune cu această clasă şi cu sine însuşi, şi care rămâne totuşi credincios nevoii care l-a împins totdeauna de a lupta pentru dreptate" (Op. Cât., 1991, p. 13). Însă acest dezacord nu înseamnă abandonarea luptei. Este, dimpotrivă, o formă de revoltă. Recunoscându-se învins, Panait Istrati îşi striga – a câta oară? — Revolta. A procedat la fel, răspunzând Magdalenei Paz, care publicase o recenzie tendenţioasă la Casa Thtiringer, în revista Monde, condusă de Henri Barbusse: “Nu se poate imagina până la ce punct eu am fost adevăratul revoltat al secolului meu, omul care, copil încă, ghiceşte instinctiv crima supunerii la mentalitatea tradiţională a familiei, a societăţii, apoi aceleia a idealului turmei" (Omul care nu aderă la nimic, în Caiete critice, Viaţa Românească, nr. 3-4, 1985, p. 124, trad. Mircea lorgulescu).

Refuzul supunerii – aparent în forme anarhice – este în fond, o eliberare a conştiinţei care face posibilă „scânteia de sublim”. Pentru a străbate drumul până la această purificare spirituală, chiar propria sinceritate trebuie pusă la îndoială. Întrebarea adresată tăios Magdalenei Paz este, în acelaşi timp, retorică: „Ce vă faceţi să credeţi că «adevărul» dumneavoastră este singurul acceptabil şi, mai ales, singurul care se potriveşte omenirii suferinde?”

Absolutului, spre care îşi îndrepta Panait Istrati gândul, viaţa i-a opus, însă, de fiecare dată realităţi dintre cele mai crude. Singura eliberare: conştiinţa zbaterii permanente între material şi spiritual şi puterea de a alege: „omul care are, în gradul cel mai înalt, cultul Frumosului, este condamnat la cea mai tragică singurătate”. Destin cu atât mai aspru, cu cât cel supus lui îşi făcuse din marile prietenii un ţel al vieţii. “Trăiesc singur, fără prieteni, corespondenţă amicală. Sunt mai singur decât pe vremea când eram un simplu vagabond.

Minciuna artei!" (Scrisoarea către AM. De Jong, din 9 octombrie 1932.)

Şi totuşi: „… în această noapte, arta este singura noastră lumină şi poate unica nădejde de desăvârşire universală”. Arta, ca formă de înălţare a spiritului, arta ca mod de a fi „în afara lumii, în lume, pentru lume”. „Creaţia m-a salvat de la moarte”, constata Panait Istrati, în 1926, confirmând un adevăr exprimat de Romain Rolland. Şi tot creaţia i-a adus nemurirea, fiind unica modalitate de a nu fi trăit singur. Atunci şi acum.

ZAMFIR BĂLAN

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

9

“Brăila e oraşul în care am văzut pentru întâia oară lumina zilei. Am iubit-o în copilărie, am urât-o în adolescenţă, apoi am pierdut-o. M-am dus în lume…

Acum, după ce am făcut înconjurul mai multor vieţi, îmi regăsesc Brăjla.”

Prin numele lui Panait Istrati, Brăila a devenit un oraş al întregii lumi. În al 625- lea an de la prima sa atestare documentară, această carte se doreşte a fi un eveniment care să-i marcheze istoria contemporană.

Ediţia de faţă reuneşte în paginile sale corespondenţa existentă în fondul CASEI MEMORIALE „PANAtT ISTRATI”, din Brăila. Volumul cuprinde două capitole (Panait Istrati către… şi Scrisori către Panait Istrati), însoţite de note şi comentarii, de o bibliografie selectivă a corespondenţei şi de un set de fotografii – document şi facsimile.

Dintre scrisorile reproduse aici, cele adresate Annei Munsch (şi semnate “Georges*’) au mai fost publicate de George Cuibuş (în Ateneu, martie, 1965 şi în Tribuna, noiembrie, 1965). Scrisoarea către Jeanne Bindner a fost publicată de Marta Cuibuş (în Amfiteatru, nr. 3,1966). Întrucât textul unora dintre dintre scrisori nu a fost reprodus atunci integral, am făcut precizările necesare în note. Cele patru cărţi poştale către Apostolache Dinu au fost publicate de Valeriu Dinu, în Dunărea, nr. 6-7,1990.

Z.B.