AnnaE
#0

I. URSULESCU

 

PANAIT ISTRATI ZIARIST

 

Surprinzătoare este ciceastà lofa, „ce ne-o revelează autorul „Chirei Chiralina” În paginile publicisticii sale, pagini puţin citite, şi mai puţin comentatei respirând sensul epocii în care au fost scrise, arătând uneori o precocitate evidentă a „spunerii** şi, mai ales, o înclinaţie către pamilet nepărăsită niciodată. Puţina instrucţie -* doar patru clase primare terminate târziu –, nu i-ar fi asigurat lui Panait Istrati nici pe departe un loc în „republica literelor”, sau chiar într-un post de slujbaş modest. Istrati a fost, de aceea, întruchiparea truditorului, aproape de rând, dar şi a visătorului de excepţie. El s-a format din contactul nemijlocit cu viaţa, cunoscându-i toate vicleniile şi „capcanaledar, în acelaşi timp, în contact cu singura mişcare care, la început, ocrotea contestatarii: mişcarea socialistă, într-o scurtă autobiografie trimisă lui. Romain Rolland el nota: „1901-1902: 17-22 ans, départ à Bucharest avec Mihail (…) Contact avec le mouvement socialiste. Adepte ardent**. O) Istrati s-a format în Brăila începutului de secol care avea prin 1905-1906 o destul de importantă mişcare socialistă grupată în jurul cercului „România Muncitoare**, oraş plin de emigranţi împinşi aici după ocupaţia turcească a Balcanilor, oameni în general înstăriţi, daca puteau scoate, în limbile lor naţionale în 1912, mai multe periodiceA) Declarat porto-franco () în secolul frecat, oraşul va profita de această formă preferenţială de comerţ câteva decenii, dezvoltând structurile incipiente ale capitalului.

Diferenţierile pe scară socială arată însă un capitalism primar, dependent şi punitiv, având primele cercuri muncitoreşti devreme (1895), la câţiva ani după crearea celei dintâi organizaţii muncitoreşti (1893), Oraşul însă, era vădit provincial, un „târg** ca cele descrise mai târziu de Sadoveanu, plin de o burghezie ce nu se deprinsese încă cu noua ei condiţie şi de oameni nevoiaşi ce nu-şi găseau decât, cu greu, hrana zilnică, oameni înrobiţi vieţii şi viciilor ei atât de mult încât îl vor alarma pe Istrati În articole ardente, pline de amărăciune şi revoltă. „V isătorul” şi „truditorul”, În egală măsură, vor găsi calea spre o lume mai înaltă dacă nu mai cinstită, cea a elitei jurnaliere din Capitală, frecventind întrunirile cercului „România Muncitoare” fondat în lùoh cu o răsunătoare declaraţie-program făcută în spiritul epocii. Gazeta, cu acelaşi titlu, care va adăposti articolele lui Istrati timp de un deceniu, va fi o publicaţie socialistă importantă dar, „sub vremi”, vorba cronicarului, cam tulburi şi supusă necazurilor atât financiare, cât şi de ordin politic, aservită diverselor influenţe din partidul socialist şi obligată să-şi schimbe, în perioada războiuluif chiar numele (se va numi „Lupta zilnică”, „Jos războiul”, etc.).

Debutul publicistic al autorului lui „Moş Anghel”, s-a produs probabil în această perioadă căci, în „România Muncitoare” nr. 38, din 19/26 noiembrie 1906, se găseşte articolul „Regina Hotelsemnat P. Istrate.. Numele de familie Ist rate e acelaşi ca în actul de naştere („actul 1077”) copilul fiind născut „ieri, Vineri zece curent la orele şapte înainte de amiază în Brăila la locuinţa mamei sale(**) dar prenumele prescurtai, cu iz publicistic (P) nu corespunde ziaristului numindu-se din botez, „Gheiasim(„Gherasim Joiţa Stoica Ist rate”). () Aşadar, P. Devenit mai târziu Panait, e un pseudonim, iar Istrate va, deveni Istrati, şi cu acest nume va fi semnat al doilea articol apărut zm „România Muncitoarenr. 49, 4/11 februarie 1907 („Biserică şi Popiuj, ra~ nat P. Isrtati.

B posibil ca „visătorul” folosind alte pseudonime, să fi debutat înainte de anul 1906 în „România Muncitoare” () lucru greu de afirmat cu certitudine. Există, întradevăr, mai multe pseudonime ce se regăsesc înainte de anul 190 şi sub care s-ar fi putut ascunde Istrati. Ne vom referi la două posibile: Leonardo Delaport şi L. Răzvrătitu.

Cu privire la primul (este vorba de articolul „Muncitorii din portuJ Brăila”, de altfel singurul text semnat cu acest nume în „RM” între anii 1902-1906), e posibil ca sub acest nume să se ascundă Ştefan Gheorghiu care, în acea perioadă, era unul dintre conducătorii mişcării sindicale din port, pe când Istrati se afla de-abia la începutul activităţii sale publicistice.

Al doilea pseudonim, L. Răzvrătitu, pare a-l ascunde pe acelaşi, căci în „RM” nr. 28 şi 29 (10 şi 17 septembrie 1906) e anunţat la rubrica Ştiri că va conferenţia „despre proprietate** cât şi despre „proprietatea industrială şt colectivă**. Ori la acea dată Istrati avea 22 de ani şi e greu de presupus că ar îi putut susţine asemenea conferinţe în faţa unor oameni cu o veche activitate în „mişcare**. De altfel pseudonimul L. Răzvrătiţii dispare din publicitate la sfârşitul anului 1906 şi în tot cursul anului 1907. Ştefan Gheorghia fusese» reţinut în această perioadă de autorităţi, ca urmare a atitudinii sale faţă de marea răscoală a ţăranilor, şi internat în închisoarea din regimentul 7 PloieştiA) Apoi L. Răzvrătitu reapare, dovadă că fusese eliberat (articolele „Către muncitorii din portul Brăila** „RM** nr. 28, 13 iulie 1910, „Din porţii Brăila** RM** nr. 65, 24 octombrie 1910, „Satrapii portului Brăila** „RM** nr. 8, 31 martie 1911, etc.).

Există însă un alt pseudonim care l-ar fi putut ascunde pe ziaristul de ocazie: I. Pribeagu (ne referim la articolele „De la atelierul central C.F.R.**t „RM** nr. 33, an. 1, seria II, nr. 41, 16 decembrie 1905 şi „Mereu exploatare tovarăşi ceferişti„RM**, an. I, seria II, nr. 41, 11 decembrie 1905.). Acest l. Pribeagu n-ar putea fi Alexe Pribeagu cel care a semnat „Fraţii săraci.. Prima călătorie**? (s).

Cu privire la debutjl său, Istrati va afirma mai târziu atunci când va fi celebru-; „… cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. E/a primul articol de luptă trimis unei publicaţii, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Bobescu» i) din Lacu Sărat. Titlul articoluldi (dacă nu mă-nşel): Un om cu scaun la cap. Şi cine credeţi că era acest om cu scaun la cap pe care-l atacam? Curioasă coincidenţă l Era domnul Nicolae lorga! Atacam pe omul politic, comparsul huliganului Cuza (…) Acest debut (sublinierea n.) şi alte articolaşe, mi-au atras simpatia «Dimineţii» l): Sau: „Cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când îşi vede slova tipărită. Era primul articol de luptă trimis unei publicaţii, în specie «România Muncitoare». Mă aflam portar de noapte la «Hotel Popescu» din Lacu Săratt Titlul articolului (dacă nu mă-nşel): «Un om cu scaun la cap» (). Interesant este că acest articol există. El se numeşte „Isprava d-lui lorga** şi ar putea fi!

Al lui Panait Istrati (textul nu este semnat) căci în cuprinsul său se face referinţă şi la „huliganul Cuza”.

De fapt problema debutului acestji scriitor, atât de aparte în literatura română şi, în mod evident, de talie europeană, este încă dificil de clarificat, dat fiind parca un „halou” al propriei sale personalităţi atât de contradictorie. Declaraţiile autorului, datele biografice sau articolele sale tipărite aiurea nu „rimează”… Se pare că anul 1907 l-a petrecut în Egipt, O) dar în februarie 1007 va tipări în „RM” articolul „Biserică şi popicu un subiect tipic pentru publicistica sa: corupţia. Şi visătorul” se va afla la faţa locului, în comuna Cotutung judeţul Brăiladând amănunte extrem de exacte şi comentând cu aplomb întâmplărileau) Aşa cum s-a observat, aceste inadvertenţe sunt aproape fireşti pentru autorul Ciulinii Bărăganuluicare, parcă, măresc enigma celui ce peste ani va tulbura cu verbul şi atitudinea sa lumea europeană. () Cert este că la această dată ziaristul Istrati va duce un adevărat război cu lumea strâmb ocirmuită, dar mai ales cu inerţiile şi convenţiile sociale. Necesitatea căutării adevărului e organică: „Vei găsi Adevărul care îţi e de mare folos şi care te îndeamnă pe cărări necunoscute de tine, cărări care te vor duce spre o lume mult mai dreaptă, mult mai bună, şi în care tu vei fi om cu adevărat” („De vorbă cu tine, muncitorule /M – aprilie 1910). Această căutare lor tur antă şi torturată, în acelaşi timp, face loc unui personaj incomod pe care Joseph Kesel, într-o amintire, ni-l prezintă cu o intuiţie surprinzătoare. (J Justificarea fiinţei umane ca „fiinţă” ce respinge umilinţa şi înjosirea îşi găseşte reflexul într-o atitudine de intransigenţă acută: „Tu, omule, care-ţi place să te chemi regele pământulu (, ţi-ai dat seamă că boul de la jug rabdă mai puţin de foame decât tine? Şi când nu mai poate răbda, l-ai văzut că rupe ştreangul şi se duce? Tu ce faci? („De vorbă cu tine, muncitorule!”). Tonul sună profetic, făcându-ne să recunoaştem în pasionatul cititor al lui Carlyle, de la a cea vreme, şi un admirator, poate, al lui Beranger ori Lammenais, găsiţi nu prin volume ci în efemerele „broşuripopulare, tipărite în editurile socialiste spre lumânarea** muncitorilor. Poziţia aceasta extrem-sentimentală implică însă şi o mânie subterană ce îşi are originea într-o existenţă ce s-a consumat intensiv. Copilul Panait Gherasim, băiat de prăvălie prin 1897, se izbeşte şi, în acelaşi timp, se leagă de lanţul opresiv – singurul său univers. Impactul cu lumea, este, în fond, o dezamăgire cruntă pentru toţi eroii lui Istrati de mai târziu care nu ştiu „să se învârtească**, „să se descurce**, eşuând în banalitate sau moarte. Instinctiv, el va fugi, mereu din/de lume, această fugă luând, uneori, iorma definitivă: sinuciderea, ca o „compensare** a „visuluiw interzis. Din acest refuz, \ exprimat tranşant, se va produce ca „expresivitate** şi „sublim” deschiderea spre lumea ideilor, călăuzitoare către înţelegerea cauzelor suferinţei umane dar dusă, adesea, până „în pânzele albe”, adică la disperare. Publicistica sa este, din acest punct de vedere, una din cheile care delimitează resorturile intime ce au mişcat şi animat atâtea personaje istratiene. Lo început, cu timiditate, exprimând stângaci nemulţumirile, apoi, în special după 1900, cu siguranţa celui care ştie ce vrea, articolele sale de gazetă fac loc unei voci ce se detaşează din corul general spre a individualiza, uneori cu primejdii, arii cântate modest de toţi ceilalţi participanţi. Tematica acestori luări de atitudine este ori „gravă”, ori sentimentală”, teoretizâhd cu farmec probleme aride de economie şi organizare sindicală, întotdeauna percutanta însă, gazetarul având, se zice, „ilair”, văzând cu un ochi atent aparenţele. Dacă, până acum, când se vorbea de pamfletul românesc din acest secol, referinţeje mergeau către N. D. Cocea, Tudor Arghezi ş.a., de acum înainte se poate vorbi şi despre pamfletarul Panait Istrati, căci publicistica ne dezvăluie un îronist în forţă, sublim, aprig, vesel, sentimental, îngăduitor, intolerant, împătimit până la sânge, cultivat prin „Docurile” brăilene sau în fantomaticele

„întreprinderi44 de vopsitori cu pensula.

Amestecul, adesea incomplet, dintre sine şi ceilalţi, care se regăseşte din plin cam în tot ce a scris, îl întî/nim şi aici, în paginile de ziar, dar parcă mai „autentic”, „mai „spontan**, dezvăluind o trăsătură neaşteptată la un oriental clamat mai târziu ca „instabil”, şi chiar „violent*?

Avem de-a face aproape cu un autoportretnu al unui dezabuzat (Istrati n-a fost niciodată, chiar atunci când mulţi credeau asta!) ci, al unui om capabil să trăiască pasionat pentru o idee actuală, strângentă: „N-am suferit până acum asemenea călcări de demnitate omenească. Când va cere-o însă idealul meu, le voi primi cu plăcere căci nimic nu s-a realizat în lume fără durere”. („Prea multă răbăkire”, iunie 1909.).

Numele lui Istrati-publicisâul poate îi adăugat, fără falsă modesticr iïângâ cei mai mari ziarişti români ai acestui secol căci el are cu pasiune şi frecvenţă revelaţia ideii, necontrazicând, cu nimic, cele mai bune pagini literare pe care le-a scris.

Dincolo de veleitarismele politice ale mişcării, şi dincolo chiar de „mişcarea” însăşi, Istrati, într-o sarabandă, verbală în tripticul: luciditate/suferinţă/expresie, „concretizează** Într-un stil propriu, de neconfundat, peisajul aman ce i s-a dat spre contemplare.

Două par a fi direcţiile principale în care se dezvoltă tematica jurnalieră a visătorului-zugrav pe spaţiul unui deceniu, în presa socialistă a vreunii: surprinderea „atitudinii44 prin disecţia amănunţită şi scormonitoare de, tsus până jos” pe scara ierarhiei sociale (personajele sale preferate aici: regele, membrii guvernului, mitropoâiţii, preoţii de ţară, ucenicii ciomăgiţi, etc.), apoi problemele „de aparatridicate de o „mişcare*4 împotmolită din ce în ce mai ’mult în propriile sale inerţii. Însă problematica articolelor e mult mai dversă cuprinzând aproape tot ce se poate imagina cu privire la viaţa social-administrativâ, intelectuală şi, mai ales, politică a vremii: ţăranii, prostituţia, chelnerii, arbitrajul în administraţie, gimnaziile, corupţia, bacşişul, porturile, muntele Athos, grevele, organizarea sindicală, îracţlonismul, deviaţionismul, „scriitorii”, falşii sindicalişti, eroii, Zidul Confederaţiilor, etc

Totul este scrutat cu un ochi sever şi aproape „bolnav” de curiozitate. Desfăşurarea concretă, în „pagină**, este şi ea revelatoare: „notiţa** insidioasă, seacă, ce „spune** tot, fără comentarii, se asociază cu foiletonul ce se întinde jpe o pagină de gazetă, dând amănunte calm, necruţător„Cazurile*4 sale sunt cazuri înainte de a fi scrise, căci ele se formează undeva în mintea înfierbântată a ziaristului, din momentul în care „le află** şi ceea ce urmează nu e decât o mestecate molcomă a subiectelor azvârlite aproape în silă cititorilor.

„Plaga*4, atunci când este, „se deschide” singură, oferindu-şi ostentativ explicaţiile, prfyeliştea fiind, evident, gratuită.

Această tehnică a dezvăluirii, atât de profesional înţeleasă, se bazează pe înţelegerea şi penetrarea fenomenului descris, dar în acelaşi timp şi pe un „simţ** acut, de bun ucenic, devenit peste noapte maestru, al „ştirii*4. Dar, în afară de orice, pe talent. Căci Istrati are nu numai „miros**, ori stofă de ziarist, ci tocmai talent publicistic, simte „fibronuV4 faptelor, şi-l asumă de la primul până la ultimul articol, cu un patetism care arată Implicare, responsabilitate şi, de ce nu, ironie.

În mod indiscutabil subiectele sale de mai târziu, care-l vor face pe Romain Rolland să exclame: „Dar, Dumnezeule! forţa asta, pasiunea asta, viaţa asta demonică! nu mai sunt lucruri din vremea noastră, În Occident” (i7), îşi au originea aici, în această lume În care ştirea circulă cu repeziciune, şi se consumă, la fel, nu fără a lâsa însă o urmă, adesea cu neputinţă de şters.

Într-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, visătorul-zugrav, foarte aptoape de celebritate, scria: „Ori, eu ţin să-mi deschid ochii cât mai mari, să văd întreaga grozăvie, şi să strig oamenilor care ar vrea să-l scuze (e vorba de personajul său Stavru, n.n.) – să le strig cu toată pasiunea simţurilor msle – ca natura este mai bogată şi mai voluptoasă când se manifestă aşa *cum trebuie şi nicidecum când noi o îmbolnăvim**. 08)

Dar această adevărată profesiune de credinţă, o găsim exprimata aici, În aceste pagini: „Să te opreşti o clipa în preajma acelei lumi flămânde, să audă urechile tale sfâşietorul geamăt al copiilor adormiţi şi îndureratul suspin al mamelor nemângâiate, şi atunci vom vedea iubite M (…) dacă mai poţi pluti în vsuri cereşti fără să fii socotit în rândurile celor mai nesimţitori oameniii. „Nostra Famiglia**, septembrie 1911.) Amestecul „biografic**/anecdotic (cât de ciudat sună acest cuvânt referitor la Istrati!) a fost observat mai demult, dar interpretat fastidios. Căci, în fond, ce este „Chira Chiralina** decât urm din multele întâmplări, puţin de senzaţie, puţin sentimentală, în nucleul ei epic? Ce a adăugat Istrati la această „night story** şi o face cu greu „pasabilă**, este suflul rememorator, aproape mitic, de „once upon a time**, care îi dă spontaneitate şi frăgezime. „Povestirea** faptului brut \ e un truc, o piège**, farmecul se găseşte Înăuntrul multiplelor trape biografice şi e interior. Acestea erau mijloacele ziaristului care trebuia, mai întli, să capteze spre a convânge, pentru ca, în viitoarea (tapa, să-şi. Asume argumentele teoretice. ()

*

Literatura îşi face loc în toate aceste pagini cu o pregtianţă ce nu poarte scăpa nimănui şi într-o formă ce caracterizează întreaga operă de mai

1B. Ibidem, p. 110 (Scrisoarea XXXVII.)

19. Interesant este că această „fata” imediat sesizabilă, nu a fost interpretată din diverse motive decât în defavoarea lui Istrati. Auguste Baillv scria în 1925 (textul este reprodus din Al. Oprea: „Panait Istrati Dosar al vieţii şi operei** BPT, Editura, „Minerva”, 1984.): „II ne s’agit pas ici de sa* tisfaction intelectuelle, pas devantage d’admiration. Je ne crois pas qu’ Istrati soit un penseur et ne je sais s’âl est un artiste. C’est un conteur spontane, une force naturelle qui s’abandonne et qui s’exalte, îl nous dit ce qu’âl a vécu”. Georg Bran des credea cam acelaşi lucru dovada că farmecul jurnalier nu putea fi depăşit atât de uşor. „Ich gestehe, das von alieri europâischer serzâhlern Panait Istrati mein Favorit ist.

Târziu a lui Istrati, şi anume sub aparenţa „amintirii” A20) De fapt această pasiune de a-l face pe cititor să creadă că ceea ce citeşte e „real”, că scriitorul nu. Inventează nimic, va traversa tot ce a scris Istrati, inducând nu adesea, în eroare. Dacă în articolele de tinereţe o va face discret, atrăgând doar atenţia asupra acestui mic amănunt, mai târziu, după 1923, când va deveni celebru, are să amintească mereu această caracteristică a ficţiunii sale.

„Memorialistu11* de ocazie e trădat aici însă de creator, căci povestirea, chiar orală şi golită de ornament, este ea însăşi o imixtiune în structura adevărului, o „contrafacere” a acestuia. Pamfletarul „simte” nostalgic („Doi intetelectuali”, octombrie 1910) moartea a doi prieteni, participanţi „în mişcarea noastră”, dar imaginea cea mai sugestivă extrasă, parcă, dintr-o „V iridiană” avant la lettre e cea a lui Hans („Mântuitorul Amintire de la un Crăciunu

— Decembrie 1910.) mergând la „hanul pripăşiţilor” când petrecerea e în toi (un chef” de excluşi umani „cu Obrajii scofâlciţi” pi cu nasurile ieşite în afară „ca nişte cucuvele”): „Deodată, în mijlocul celei mai mari linişti, când nu se auzeau decât plescăiturile gurilor ce se strâmbau îngrozitor, uşa se deschise larg şi, în cadrul ei, rămase înţepenit un om cât un munte, cu barbă mare, roşie, şi zdrenţăros ca un cerşetor”, Acesta binecuvântă christic mâncarea, şi băutura scena are un iz infernal însă, doctrinar în acelaşi timp, plastic şi „moralizator”: „Primiţi-mă şi pe mine la masa voastră, porcilor şi orbilor! Căci Amin zic vouă veţi avea nevoie de Hans în ziua când Mântuitorul… cjel mare vă va chema cu trâmbiţa de foc să cereţi celor sătui dreptul vostru la un culcuş mai bun paielor lui Iidns şi la o masă mai tihnită decât cea de astăzi”.

În mod evident, această schiţă atât prin subiectul ei cât şi prin plăcerea neascunsă a „povestirii” este ambiţios literară. O altă pagină, „Nostra Famiglia”, devenită scrisoare” (dintr-o scrisoare veche*1) şi datată cu minuţie („21 februarie 1907”), pare de aceeaşi natură: un „oarecare M.” îi vorbise de frumuseţea peisajului italian, iar „visătorul” merge reportericeşte „la faţa locului” fără bilet de călătorie, clandestin, doar cu o „biată” jumătate de liră engleză şi aceea „cusută la betelia pantaloniloreste debarcat la Neapole şi-şi petrece timpul colindând câteva zile prin împrejurimi, uitând uneori să şi mănânce, evident, şi fără a-şi plăti hotelul. Trezit din reverie de patronul e are-i cere banii pentru cele „cinque g io r ni**, încearcă să caute de lucru pe

®°. În „Anthologie de la. Nouvelle prose française” Simon Kra scrie: „Grâce au conseil de Romain Rolland et de quelques-uns de ses amis P. J. Jouve, Jean Richard Bloch, îl publia plusieurs livres qui sont a la fois des souvenirs et de contes. Istrati écrit avec enthousiasm, îl s’abandonna à son genie et crée ainsi un monde qui est celui des Mille et une Nuits et des chansons populaires. En écrivant an français, îl a apporté à la langue cette fluidité, cette spontani été orientale qui ne se retrouve que dans la langue russe. Cet apport est d’autant moins négligeable que le français est éloigné par son esprit même de ces rêves des autres”. (1926).

Undeva, şi de-abia acum vine în contact cu clasa de jos şi cu problemele ei, aceleaşi peste tot, şi pe care le cunoştea atât de bine.

„Schiţau e mai amănunţit lucrată: are descrieri, imagini de ansamblu, portrete. *2*)

Ziaristul de ocazie e impresionat de Jazaronicerşetorii cântâreţi, şi are chiar o idilă într-o cameră de unde prin acoperiş se pot vedea cu uşurinţă stelele, pe o uliţă» *ale cărei case pestriţe, de foc, te înfiorau**. Iar la lumina chibritului se sperie văzând „acea amestecătură de animale din două specii diferite”, clinii şi oamenii: „o voce slabă îmi sullă în ureche cuvinte prin care să mă încredinţeze că n-are de ce să-mi lie teamă… fiindcă ceea ce văd e… nostra famiglia”.

Alte două schiţe” tipărite cam tot în aceeaşi perioadă „Calul lui Bălancoyipusă cu o economie de limbaj remarcabilă şi „întâi Mai” – de o neaşteptată strălucire verbală -r sunt apropiate prin ton de „Nostra Famiglia*\ Ultima se petrece lângă piramide, în Egipt, şi are, ca protagonist un muncitor care refuză să muncească de întâi Mai, luându-l în tovărăşie şi pe Istrati, prilej cu care sunt daţi afară amândoi de patron. Ziaristul de ocazie îşi păstra deviza neştirbită: „Pentru stomacul meu, nu vreau decât o bucată de pline, dar pentru ochii mei lumea întreagă”. (22)

Memoria visătorului/ziarist, semnând când Istrian, când P. Istr., Andrei Scutaru, P. Brăileanu, I. Delabrăila, etc., e echivalent, în acest caz, cu o ex-; trem de subtilă conversiune în artistic.

Încă din aceste pagini Istrati era conştient de f, darulsău, de realitatea unui spaţiu ce-i aparţinea doar sieşi. Tfse părea că întreg universul îşi concentrase toatâ banalitatea în jurul meu, ca să mă sufoce!” (23) va exclama el mai târziu, în 1921. Căci lupta cu banalul este, în fond, lupta cu sine însuşi, iar mai apoi cea cu lumea din jur pe care Istrati o va trata într-o manieră extrem de independentă şi, vai, supărătoare, Iată o mostră:

În martie 1910, ieşind din închisoarea Văcăreşti, unde fusese întemniţat împreună cu alţi fruntaşi socialişti, C. Miile, directorul ziarelor, Adevărulu şt wdimineaţa”, îi face o propunere: După ieşirea noastră de la Văcăreşti, mă aflam şi eu printre «şefii» socialişti, primiţi de d. L Miile. Gherca era prezent, şi foarte emoţionat ne-a sărutat ruseşte pe toţi. Alături, d. Const. Miile m-a luat deoparte şi mi-a zis: «Uite ce-i Istrati, vreau să te tac corespondentul Dimineţii” la Brăila, cu leafa celui mai bun dintre corespondenţii.

 

 

 

 

 gasiti aici teatru radiofonic la microfon din opera lui Panait Istrati............https://latimp.eu/?s=panait+istrati

Attachments