OCTOMBRIE
1
Casa avea subsol şi parter şi o fâşie de curte asfaltata cu poartă de fier împletit spre stradă, şi în fund cu grădiniţă. Zugrăvită de curând galben-cenuşiu, culoare despre care Rosmarin aflase de la un arhitect prieten că e mai durabilă şi rezistă bine la intemperii, se deosebea de celelalte clădiri din strada Transilvaniei prin faţada încărcată abundent cu ornamente de gips. Pe ferestrele subsolului, deopotrivă de late cu cele de la parter, dar numai pe jumătate de înalte şi aproape atingând nivelul trotuarului cu marginile de jos, trecătorii curioşi ar fi putut observa ce se petrece înlăuntru dacă doamna Rosmarin n-ar fi avut grijă să tapeteze geamurile interioare cu hârtie imitând sticla lăptoasă.
Dintre camerele subsolului, amândouă la stradă, una era a bunicii, iar cealaltă sufrageria de toate zilele pe care Mircea şi Liana o porecliseră în derâdere „living room", fiindcă de fapt familia mai mult aici îşi trăia traiul: aici mâncau, afară de când aveau mosafiri străini, aici se odihneau şi tăifăsuiau şi plănuiau toată ziua, în jurul bătrânei mese rotunde cu vreo duzină de scaune ieftene vopsite roşu sânge. Bătrânul Ros marin aici îşi făcea siesta după-amiezile, cel puţin o oră, pe divanul din colţ, după uşă, care a fost patul lui Mircea înainte de a-şi fi luat garsoniera în oraş şi mai era şi acum când se întâmpla, destul de rar, să mai doarmă acasă. Baremi d-na Rosmarin, gospodină renumită de harnică şi de energică, numai aici se simte cu adevărat la largul ei, alături de bucătăria mare, luminoasă, unde este loc destul şi pentru culcuşul servitoarei Tinca. Iese din sufragerie în gangul larg cât holul de deasupra şi iată în dreapta bucătăria cu uşa veşnic închisă, ca să nu se împrăştie în toată casa mirosul de mâncări, iar în faţă pivniţa, împărţită în compartimente anume pentru lemne şi legume. Camera bunicii comunică, fireşte, cu sufrageria, dar are ieşire şi spre gang chiar în dreptul scării de beton ce urcă la parter cu trepte blânde şi cu platformă de odihnă la cotitură. în peretele din fund al platformei e uşa de serviciu pe unde însă umblă obişnuit toţi ai casei, intrarea principală, prin marchiza de sticlă albastră din curte, fiind întrebuinţată numai când vine lume străină.
Petrecându-şi viaţa mai mult în subsol, familia Rosmarin făcea economie de lumină şi de căldură, ba mai cruţa şi mobila cea bună de sus. Singură Liana, şi mai ales de vreo doi ani, de când a intrat în Universitate, s-a apucat să strice vechea rânduială retrăgându-se din ce în ce mai des în camera ei, să citească sau să mediteze. Camera Lianei, decretată de ea ca atare, era însuşi salonul de la parter, cu mobila bătrânească atât de bine păstrată de părea nouă-nouţă, cu pianina şi gramofonul (aparatul de radio avea în hol un loc mai bun), cu divanul plin de perne, cu micul biurou feminin în colţul dintre două ferestre şi turnanta cu cărţi. Rosmarin a avut destule discuţii cu fata, din cauza asta, mai avea şi acuma, dar în zadar. Cine să se înţeleagă cu tinerii din vremea de azi? Şi încă Liana e fată bună şi cuminte, nu ca altele de seama ei...
Parterul era împărţit ca şi subsolul. Deasupra sufrageriei de toate zilele se afla salonul, alături de sufrageria cea bună cu masă lungă de stejar pentru douăsprezece persoane, scaune de piele cu speteaza înaltă, bufet şi servantă modeme, joase şi, pe pereţi, câteva naturi moarte, pânze originale, cumpărate de la Alcalay mai ieften decât reproducerile. Deasupra pivniţei era dormitorul cu patul dublu de nuc, vechi, solid, cu dulapuri şi scrinuri, cu uşa secretă la odaia de baie. Patul venea cu căpătâiul la zidul dinspre scară şi cu picioarele spre ferestrele ce priveau în curte. Calcanul clădirei vecine, ridicată pe locul lor vândut în ajunul războiului, împiedeca acuma soarele să le bată în geamuri dimineaţa, ca odinioară... Cât ţinea jos gangul, aici se întindea holul (bătrânii îi ziceau tot antreu, cum apucaseră de mult), având în fund camera de debara, separată numai printr-un perete fals, şi în capătul celălalt, ieşind până în mijlocul curţii, marchiza cu uşa de sticlă zgrunţuroasă şi câteva trepte spre stradă.
Era veche casa, poate de vreo cincizeci de ani, clădită de răposatul Nae Popescu pe terenul şi din zestrea bunicii. Fusese fără subsol, numai cu pivniţă şi trei camere, cele două din faţă şi alta unde se găseşte azi scara de serviciu, o casă simplă, în formă de L. De-abia mai târziu, când au început să prindă cheag şi mai cu seamă când unica fată, Didina, s-a făcut de măritat, s-a gândit bătrânul că ar fi bine să transforme căsuţa aşa încât la nevoie să poată adăposti un ginere. Cum zidurile erau foarte solide, a chibzuit că ar fi mai economicos să transforme parte din pivniţă în odăi de subsol, să adaoge din nou doar o cameră şi antreul şi astfel să aibă tot ce trebuieşte. A lucrat fără arhitect şi l-a costat mai scump decât dacă ridica alt rând de case, că loc aveau pe atunci destul Pe urmă, peste alţi câţiva ani, după ce Didina a devenit d-na Rosmarin, a trebuit să mai facă o modificare, anume să astupe intrarea în subsol, exterioară, pe lângă marchiză, pe o scăriţă întunecoasă, pe unde curgea apa ca într-un rezervoriu când ploua tare, şi să construiască scara cea mare din dos, legătura sigură între jos şi sus, între înlăuntru şi afară.
Cât a trăit bătrânul Popescu, om harnic, încăpăţânat şi autoritar, el se culca în dormitor împreună cu Frusina, iar Rosmarin cu Didina dormeau jos unde şade acum bunica cu Bebe, nepotul cel mai micuţ. Războiul, cum a răscolit toate în toată lumea, a sfărâmat şi a răsturnat toate rosturile casei. Nae s-a prăpădit în refugiu, la Iaşi. N-ar fi fost nevoie să plece din Bucureşti, fiind trecut de şaizeci de ani, dar fusese cam fricos şi-i intrase în cap că nemţii au să-l spânzure în Piaţa Palatului fiindcă i-a înjurat în gura mare, înainte de-a intra noi în luptă, şi chiar s-a certat urât pe chestia asta cu un bulgar care îndrăznise să-l contrazică. Rosmarin, ca funcţionar al statului, a fost evacuat cu ordin, luându-şi nevasta şi pe cei doi copii, Liana numai de şase ani, iar Mircea abia mai răsărit de cum e azi Bebe. Astfel Frusina a rămas singură să-şi păzească şi casa, şi bruma de avere ce se mai agonisise. în 'mijlocul tuturor nenorocirilor a avut cel puţin norocul de i s-a dat în cvartir un ofiţer neamţ de omenie prin a cărui protecţie a putut salva tot, încât n-a lipsit nici un cui când s-au întors din pribegie, ba a mai făcut şi câteva îmbunătăţiri, bunăoară asfaltarea curţii aproape pe gratis. Atunci s-a obişnuit Frusina să doarmă în subsol, lăsând sus pe neamţ în toate camerele. Fe urmă ea, văduvă, a rămas jos, iar sus s-au instalat soţii Rosmarin.
2
Alexandru Rosmarin era acru şi ursuz. în cei şaisprezece ani, cât au vieţuit împreună, şi-a însuşit numai apucăturile tiranice şi izbucnirile de mânie ale socrului său, dar nimica din jovialitatea-i zgomotoasă care întreţinuse în casă în general o atmosferă de voioşie. Totuşi pe Rosmarin însuşi răposatul l-a ales de ginere, dintre mai mulţi pretendenţi. Didina era numai fată de negustor, fără carte (tocmai bine silabisea în Universul lui Cazzavillan crimele şi întâmplările din toată lumea), fără franţuzească şi fără fasoane, dar singură la părinţi, frumoasă picătură şi cu o zestre bunicică; dacă n-ar fi fost decât casa, care fatal îi revenea, şi încă însemna ceva, chiar pe vremea aceea. Rosmarin era, şi atunci, funcţionar la Finanţe, fireşte, mititel de tot. Popescu a pus ochii pe el părându-i-se mai aşezat şi fără pretenţii exagerate ca ceilalţi care cereau pe şleau să le numere atâtea mii de lei. Rosmarin n-a făcut caz de bani. Iubea cu adevărat pe Didina şi mai mult suspina. Pe atunci era simpatic la înfăţişare şi atât de sfios că bătrânului îi era frică să nu-i facă de râs neamul bărbătesc. Măritându-şi odrasla cu un funcţionar, negustorul se simţea Mîndru şi în plină ascensiune pe scara socială. Atunci, ca şi totdeauna, funcţionarul era idealul românului doritor de trai bun cu muncă puţină. Funcţionarul înseamnă doar omul care în fiece lună primeşte sigur şi anticipat o leafă, tune-fulgere-trăznească, fie criză, fie belşug, care lucrează mai nimic şi totuşi se ridică mereu în grad dacă e deştept, care are avantagii în toate şi pretutindeni, iar la bătrâneţe rămâne şi cu pensie până la moarte.
Mai tare s-a înrăit Rosmarin în ultimii ani de când trăia necontenit sub ameninţarea ba să fie scos la pensie înainte de termen, ba să-l treacă în cadrul auxiliar, ba chiar să fie suprimat din serviciu pur şi simplu pentru vreun motiv oarecare, şi motive se găsesc destule dacă vor să găsească cei mari. Avea cincizeci şi opt de ani din care treizeci şi doi în serviciul statului. N-avea carte. Spunea totuşi, la nevoie, fără alte precizări, că a făcut patru clase de liceu. în statul său personal de la minister nu se găsea nici un certificat de studii, numai declaraţia lui că actele i s-au prăpădit în timpul războiului. Când a început el cariera biurocratică nu se căutau slujbaşii după numărul claselor absolvite, ci după obraz şi după propteaua cu care se înfăţişau. Pe el l-a recomandat şi l-a numit un deputat de pe vremea aceea. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Fiindcă avea scris frumos şi a fost supus şi harnic, l-au păstrat până s-a învechit, iar pe urmă nu l-a mai putut clinti nimeni din pricina vechimii şi a drepturilor câştigate. Dealtfel ştiind să se poarte cu superiorii, a dobândit reputaţia de funcţionar destoinic şi a ajuns să fie socotit aproape indispensabil şi în orice caz un stâlp al breslei. La avansări însă nu l-a ajutat norocul suficient. Au trecut peste dânsul şi buni şi răi, unii cu mai multă carte, alţii cu protecţii mari. El a luptat numai cu munca şi plecăciunile. După război pe urmă au năvălit cei cu licenţe şi diplome peste diplome. Atunci s-a resemnat de tot, mai ales când a fost făcut totuşi subdirector. Mărturisea tuturor că el n-are ambiţii, că se dă bucuros la o parte ca să lase loc tinerilor, că e rândul lor acuma să lupte şi să se ridice. în sineşi însă se credea profund nedreptăţit. Cu experienţa lui bogată, ar trebui să fie azi director general. Administraţia ţării nu se face cu diplome; practica te unge funcţionar adevărat. Lumea şi-a pierdut cumpătul, de aceea merge din rău în mai rău. Mereu ne organizăm şi ne reorganizăm de nici nu mai poţi şti ce va aduce ziua de mâine. Când credea să mai ia cel puţin o clasă, să-şi îmbunătăţească pensia, s-a pomenit retrogradat şef de serviciu păstrându-şi titlul şi salariul de subdirector. Uite, se plângea, recunoştinţa statului pe care l-a slujit o viaţă de om, cu cinste.
Se gândea la pensie, neavând încotro, dar o dorea mai târziu şi cât mai mare. Gândul îl înspăimânta fiindcă îl obliga să se întrebe ce va face când nu va mai merge în fiecare zi la biurou? Va sta toată ziua pe acasă să încurce pe Didina, sau va bate trot oarele pentru a-şi trece timpul? Uneori îşi zicea că are să activeze în politică. îndată ce îşi va fi regulat drepturile la pensie, se va înscrie într-un partid (la liberali negreşit, căci naţionali-ţărăniştii s-au purtat mizerabil cu funcţionărimea), va vorbi la întruniri, va ajunge senator şi va pretinde vehement reorganizarea ţării pe baze sănătoase prin întărirea statutului funcţionarilor şi sporirea lefurilor. Despre planurile acestea şi altele similare nu cuteza însă să vorbească decât cel mult cu nevastă-sa care era deplin convinsă de superioritatea lui. Nici măcar faţă de copii nu se destăinuia, mai ales faţă de copii; obraznici cum sunt, ca toţi copiii de azi, ar fi în stare să-l ia peste picior şi să-i aducă aminte că niciodată n-a legat în lume nici trei fraze, necum un discurs.
A fost întotdeauna foarte econom şi casnic. Nu i-a prea plăcut să-i vie mosafiri şi nici el nu s-a îmbulzit la alţii cu vizitele. Păstra relaţii tocmai atâtea cât să nu zică oamenii că e sălbatec. Acuma, de când Liana e domnişoară mare, a trebuit să se mai schimbe lucrurile.
Fata nu poate fi ţinută sub obroc. Trebuie să iasă, trebuie să primească. Azi-mâine poate să se mărite. Ea ţine mai mult la Universitate, e studentă eminentă, numai bile albe, peste un an va avea şi licenţa în buzunar. în vremurile acestea, când până şi sergenţilor de stradă li se cer studii, nu strică să aibă şi fata diplomă, măcar ca o rezervă pentru orice eventualitate. Deşi cariera cea mai sigură pentru fete tot măritişul rămâne, dacă nemeresc un bărbat bun. Liana nu admite înţelepciunea asta, fireşte. Ea vrea o profesiune, banul ei din munca ei, să poată fi totdeauna independentă, chiar de s-ar mărita. N-ar suferi, zicea, să ajungă la cheremul nimănui. Femeia trebuie să fie egala bărbatului, nu sclava lui... Rosmarin zâmbea de câte ori o auzea vorbind aşa. Era convins că viaţa are să-i ajusteze teoriile. Căsnicia bazată pe independenţa soţilor e sortită să se destrame tot atât de repede cum s-a încheiat.
Bătrânii nu se amestecau în micile sindrofii ale Lianei. Veneau aproape săptămânal prietene de-ale ei, ici-colo şi băieţi, vorbeau, dansau după gramofon, se mulţumeau cu un ceai, prăjituri, dulceaţă, ce se găsea. Nu însemnau vreo cheltuială simţitoare, nici vreo altfel de încurcătură. De cele mai multe ori Rosmarin nici nu trecea pe sus, în salon, unde n-ar fi făcut decât să jeneze pe tineri prin prezenţa sa. însăşi Didina de-abia se arăta şi numai ca să nu-şi închipuie, mai cu seamă fetele, că părinţii se dezinteresează de rosturile Lianei... Altceva erau sindrofiile mari cu invitaţi anume, bătrâni şi tineri, ca aceea care se pregătea pentru mâine şi din pricina căreia toată casa, de vreo săptămână, trăia într-o continuă şi plăcută agitaţie. Asemenea petreceri dădeau două, cel mult trei pe an şi de reuşita lor atârna oarecum onoarea familiei.
Importanţă cu totul deosebită avea sindrofia de întâi novembre. Era ziua Lianei, aleasă de ea acum trei ani, când a intrat în Universitate şi în lume. Cea dintâi a fost şi cea mai strălucită: au avut şi lăutari, au servit şi puţină şampanie şi s-a prelungit până spre dimineaţă. Pe-atunci criza nu bântuia încă atât de cumplit ca azi.
Pentru sindrofia de mâine Rosmarin părea mai înfrigurat ca toţi. Iar circulau, de un răstimp, veşti grave despre primeniri de funcţionari şi, fiindcă el se socotea mereu ameninţat, voia să-şi asigure oarecare prop teii în minister, ca să fie cel puţin prevenit, de s-ar întâmpla vreo nenorocire. De aceea a poftit câteva persoane simandicoase cu care să se sfătuiască şi de la care să afle noutăţi. Pe chestia invitaţilor însă se ciocnea cu Liana care privea petrecerea aceasta ca o proprietate a ei şi căuta să reducă pe bătrâni. Chiar la dejun a fost o discuţie destul de animată, încât Rosmarin s-a enervat rău că o fată inteligentă şi cu pretenţii nu e capabilă să judece mai serios viaţa. S-a culcat amărât, a dormit două ore şi s-a deşteptat bosumflat şi obosit. în cameră nu era decât Didina. Liana plecase cu Tinca să facă acum cumpărăturile căci mâine e duminică şi băcăniile cele mari sunt închise. Bebe ieşise cu bunica la un cinematograf. Rosmarin se învârti puţin prin casă, apoi îşi luă pardesiul căptuşit, bombănind:
— Ia să mă mai mişc şi eu niţel că somnul ăsta m-a ameţit de tot...
— Du-te, dar să nu stai mult că-i răcoare, să nu răceşti! zise Didina fără să ridice nasul din socotelile pieţei cu care se lupta în fiecare după-amiazi.
Bătrânul mai zăbovi prin curte, examinând câte ceva, ieşi în stradă, merse până aproape de Cişmigiu şi apoi se întoarse repede acasă. Se însera, se lăsase într-adevăr răcoare şi mai ales umed, încât îi era frică să nu răcească, fiindcă răcea îndată şi făcea câte-un guturai care-1 chinuia trei, patru zile, obligîndu-1 să tragă ţuică pe nas până se îmbăta de-a binelea.
Tinca sosise între timp încărcată. Pe Liana o lăsase pe Calea Victoriei să mai târguiască unele mărunţişuri. Masa era plină de pachete. Didina le desfăcea, pe rând, le cerceta, le admira, le preţuia. Rosmarin îşi trase un scaun şi începu să ciugulească ba din şuncă, ba din brânzeturi, până ce femeia îl dojeni:
— Astâmpără-te, Alexandre, că doar nu eşti copil... Ori dacă ţi-e foame să-ţi aducă Tinca un tacâm, să mănânci ca oamenii!
— Ce foame? făcu bătrânul cu gura plină,continuând după o pauză, ca să schimbe vorba: Dar Mircea n-are de gând să mai dea pe acasă?... El vine mâine ori nu vine, baremi să ştim?
Parcă întrebarea ar fi izbit-o în punctul cel mai dureros, d-na Rosmarin răspunse cu imputare:
— Mă mir că mai şi întrebi când numai tu eşti de vină că băiatul ăsta s-a stricat în aşa hal. Tu ai fost moale şi ai crezut că eşti bun şi acuma uite...
Rosmarin se simţi ofensat, se înţepeni pe scaun şi zise demn ca să-şi mascheze supărarea:
— Tineretul de azi nu e ca pe vremea noastră, Didino, nu uita! Dacă n-ar fi el stricat din firea lui, s-ar simţi şi n-ar face ce face. Un vlăjgan de douăzeci şi opt de ani împliniţi trebuie să aibă ruşine. Eu la vârsta lui eram însurat şi cu copil, nu cu garsoniere!
— Copilul trebuie învăţat şi cioplit şi când e mic, şi când e mare. Tinerii pot să greşească, d-aia-s tineri, dar părinţii sunt datori să-i oprească de la rele şi să-i îndrepte pe calea bună.
— Nu te-am pomenit pe tine niciodată să vorbeşti ca o femeie bătrână şi cuminte — făcu Rosmarin mai apăsat, totuşi mereu calm fiindcă era şi servitoarea de faţă. Pe de o parte îmi reproşezi că nu-1 muştruluiesc, pe de altă parte imediat sai cu gura când îi zic ceva...
Discuţiile asupra acestui subiect, începute acum zece luni după ce Mircea şi-a luat locuinţă în oraş, nu se mai sfârşeau. Se simţeau profund umiliţi că fiul lor, fără să fie căsătorit, nu stă în casa părintească. A fost şcolar leneş şi numai bătrânul ştie cât s-a căciulit până l-a trecut dintr-o clasă în alta ca să nu-şi piardă bursa şi apoi până i-a obţinut un loc de funcţionar la Interne pe când era încă în Universitate. N-a dat nici un ban în casă, dimpotrivă l-au mai ajutat ei de multe ori deşi ştiau că-şi cheltuieşte leafa cu femei şi în petreceri. Drept recunoştinţă le-a făcut ruşinea cu garsoniera de se minunează toată lumea cumsecade.
— Dacă băiatul nostru pentru care ne-am sacrificat atâta, nu poate fi cu noi nici într-o zi ca asta, atunci ce să mai zic şi eu, dragă Alexandre? murmură d-na Rosmarin oftând de amărăciune.
Bătrânul însă observă batjocoritor:
— Ce să te mai miri de Mircea dacă însăşi mama ta tocmai acuma se găseşte să meargă la cinematograf ?
— Lasă, omule, nu fi aşa de hain cu biata matîna că ştii bine cât nu-i place dumneaei să hoinărească pe străzi, că-i bătrână şi bolnăvicioasă... Dar dacă nu scapă de Bebe? Ori mai bine să fi lăsat copilul să păţească cine ştie ce pe la cinematografele astea de cartier?
3
— Să aştept, domnişoară?
— Dacă-ţi face plăcere ...
— Mult ?
— Până mâine dimineaţă, cred. Sunt acasă la mine, aici!
Văzând mutra uluită a tânărului, Liana izbucni într-un râs zgomotos. Totuşi numai după ce intră în curte şi închise poarta, continuă:
— Da, da, uită-te bine la numărul casei... Strada Transilvaniei, 33!... Şi acuma îţi mulţumesc că m-ai urmărit cu atâta perseverenţă şi m-ai adus acasă. Cel puţin mi-ai ţinut de urât, deşi eu nu ţi-am răspuns până aici. Bună seara!
Dispăru în fundul curţii fredonând ironic şi aproape alergând parcă i-ar fi fost frică. Părinţii îi auziră paşii grăbiţi coborând pe scară şi glasul băieţesc care lălăia în tactul treptelor o melodie zvăpăiată. Năvăli pe uşă cu o vioiciune care risipi atmosfera mocnită din cameră:
— Uf ! Sunt ostenită de nici nu vă văd!... Tincuţo, ia repede pardesiul şi blana şi du-le sus!... în Piaţa Palatului s-a agăţat de mine un cavaler şi nu m-a slăbit până acasă! Ce m-a pisat! Şi numai prostii! păcat de el, că altfel era băiat nostim... Ce zici, mămicule scump, ţi-a plăcut ce-am târguit?... Superbe lucruri, nu-i aşa? Şi n-am cheltuit peste prevederi, ba încă mi-am luat ceva şi pentru sufletul meu...
Mamă-sa o sorbea din ochi de dragoste şi admiraţie. Rosmarin clipea mişcat, aprobându-i fiece cuvânt. Până şi Tinca, de obicei posacă, avea un zâmbet pe faţa-i lătăreaţă. Liana era răsfăţata casei mai mult chiar decât Bebe. Baremi bunica o diviniza mai ales pentru inima ci fără pereche de bună şi de simţitoare.
— Cum să nu se ţie boierii după d-voastră, domnişoară, dacă sunteţi aşa de frumoasă! zise deodată Tinca, întrerupând cuvintele Lianei.
— Ei, şi tu acuma ! murmură Didina cu o imputare satisfăcută.
Rosmarin surâdea în vreme ce .Liana striga vesel:
— Sunt frumoasă, Tincuţo?
Bătu din palme şi se răsuci cu paşi de dans împrejurul camerei parcă ar fi auzit o mare noutate. Apoi, după ce Tinca ieşi cu haina şi blana, se aşeză la masă, începând să examineze cu amănuntul cumpărăturile, explicând fiece lucru în vederea zilei de mâine.
Era obişnuită să primească complimente şi totuşi îi făceau plăcere ori de la cine veneau. Pe stradă bărbaţii întorceau capul după ea ca şi când ar fi răspândit o vrajă irezistibilă. Figura ei de fetiţă mirată şi nevinovată, cu părul blond natural, cu obrajii puţin bucălaţi, cu nasul mic obraznic, nu o prea distingeau din mulţimea de femei drăgălaşe care dau străzilor bucureştene, altfel puţin remarcabile, un aspect atât de simpatic. Ochii ei însă fascinau prin culoarea lor albastră închisă cu reflexe violete, adumbriţi de lungile gene blonde ca într-un cuib de aur. în privirile lor scăpăra curiozitatea inteligentă, un etern semn de întrebare, şi, mai ales în momentele de uitare de şine, o pâlpâire stranie, o melancolie tulburătoare ca un avertisment ascuns. Avea gura senzuală arcuită cu buzele pline şi totdeauna foarte vopsite. Pentru că încolo nu se farda deloc, excesul de roşu cheltuit pe buze părea o sfidare care atrăgea atenţia subliniind vioiciunea ochilor. Zveltă, cu talia mlădioasă, cu o degajare băieţească în mers şi în mişcări, fără rigiditatea calculată a femeilor cochete veşnic atente să nu-şi deranjeze frumuseţea îndelung îngrijită, îi şedea bine orice făcea precum îi venea bine orice îmbrăca. în vocea ei groasă contrastând cu obrajii de păpuşă, vibrau inflexiuni moi, mângăioase, cu nuanţe ironice.
— Mămicule, să ştii că am trecut pe la coafor şi ţi-am luat oră şi ţie pentru mâine dimineaţă la zece! Mergem împreună! Vreau să fii ca o regină la ceaiul nostru, să le baţi pe toate cucoanele, să nu fie nici una mai frumoasă şi mai cochetă ca tine!
Didina surise răspunzând cu o modestie firească:
— Parcă de mine e vorba... Eu sunt bătrână, mi-am trăit traiul. Tu să fii, şi voi...
— Ba să mă ierţi, cucoană! interveni Rosmarin. Ce bătrână?... Are dreptate Liana, perfectă dreptate! Păpuşă să te faci mâine, că poţi şi ai cu ce!... Dacă domnişoara e aşa de frumoasă, cu cine seamănă, cu mine?
— Liana seamănă cu matîna, c-o ţii minte şi tu cât era de frumoasă...
— Şi tu parcă aveai vreun cusur? stărui bătrânul.
— Uite ce galant e tata! se bucură Liana. Bravo, tată! Aşa-mi place şi aşa-ţi stă bine, nu mohorât şi acru şi...
Camera, pentru economie, era luminată de un singur bec electric, destul de puternic, atârnând din tavan deasupra mesei într-un abajur mare de mătase roză. în soba de teracotă, cu uşiţa deschisă, mocnea un rest de jăratec care însă nu mai dogorea.
— Mi se pare că s-a stins de tot focul— zise Rosmarin ca şi când ar fi vrut să oprească o alunecare a gândurilor.
D-na Rosmarin dădu să se scoale, dar Liana sări:
— Lasă, mămicule, că eu sunt tânără!
4
Peste vreo oră se auzi un zgomot în odaia bunicii unde era întunerec şi uşa dată la perete.
— A sosit matîna! spuse Liana. Cum or fi intrat de nici nu i-am simţit?
Bunica cu nepotul se furişaseră în casă intr-adevăr ca nişte vinovaţi, să mai amâne, dacă se poate, izbucnirea furtunei. Prevăzuse bunica şi spusese lui Bebe pe drum: „Acuma să vezi iar scandal şi gălăgie !... Dacă nu mă asculţi deloc şi mă ţii acolo să vezi de două ori filmul!"
— Ce-i cu voi. Bebe, de staţi până noaptea pe străzi? începu Didina supărată.
— Ce să fie, mămico ? strigă copilul îmbufnat, vrând să pareze astfel avalanşa de dojeni. Am fost la cinema şi am stat până s-a isprăvit programul. Şi gata.
— Nu zău, mamă, că şi d-ta te întreci cu firea! continuă Didina. Copilul n-are minte, că-i copil, dar d-ta ar trebui...
— Apoi dumneaei ce-i pasă că n-are nici o grije ! adăogă Rosmarin.
Morala se dezlănţui întreagă asupra bunicii care, obişnuită, tăcea şi se dezbrăca prin întunerec, aşezându-şi la locul lor, haina, pălăria, jerseul, fularul. Bebe, răsfăţat şi sigur de imunitate, căuta să le ţie piept trântind ici colo câte-o obrăznicie pe care, fireşte, nu o lua în seamă nimeni, că doar e copil.
Avea acuma peste şaptezeci de ani bunica. în ultimul timp slăbise şi parcă scăzuse. Se ţinea totuşi bine, nu bolea şi muncea în menaj la toate, alături de Didina şi de Tinca. Pe faţa-i albă şi uscată cutele fine în jurul ochilor şi la colţurile gurii păreau urmele unui surâs înviorător. Dealtfel şi azi când zâmbeşte se înseninează casa. Se vorbea despre frumuseţea ei de odinioară ca de o minune, adăogându-se totdeauna că a fost atât de cinstită încât nici gurile cele mai rele n-au putut scorni nimica pe socoteala ei.
De când a rămas văduvă şi trăieşte de la copii, cu toate că averea şi casa sunt ale ei, zestrea părintească, a devenit paratrăznetul tuturor discuţiilor în familie. Asupra ei îşi descarcă toţi necazurile, căci ea e liniştită şi mai bine lasă să treacă de la dânsa decât să întindă cearta. în privinţa asta îi seamănă perfect Liana care la fel are oroare de ţigănie.
Rosmarin i-a zis la început mamă, ca şi Didina; numai la supărare îi zicea şi azi soacră, iar la toane bune coană Frusino, ca lumea străină. Când Mircea, în primii ani de copilărie, a botezat-o „nica", toţi au numit-o pe urmă aşa până ce Liana a prins a-i spune mămică de s-au luat şi ceilalţi după ea. în sfârşit acuma familia îi zicea matîna, cum i-a zis Bebe când a fost mai mititel în loc de mamă bătrână, numele de mămică rămânându-i Didinei.
Bunica era totuşi confidenta intimă a tuturor, chiar a Tincăi. Blajină, ascultând cu bunătate, păstra cu sfinţenie orice secret şi nu purta niciodată vorbele de la unul la altul. Pe Liana a iubit-o mai mult dintre toţi nepoţii şi dacă se ruga Atotputernicului să-i mai dăruiască zile de trăit era numai ca să apuce s-o vază mireasă. Bebe stătea şi dormea în odaia ei. Se înţelegeau bine împreună. Vorbea şi se sfătuia cu el ca şi cu un om mare. Se obrăznicea el deseori şi n-o prea asculta, dar alteori avea drăgălăşii faţă de ea prin care îşi răscumpăra toate greşelile...
După ce-şi potrivi tacticos toate la locul lor, bunica îşi luă pe umeri o broboadă, să nu răcească, trecu în sufragerie şi se aşeză binişor la masă. Bebe, bosumflat, îşi făcea de lucru într-un colţ. Liana, ca să-l împace, îi duse un sandvici cu şuncă. în semn de protest însă copilul refuză. Abia cu multe mângâieri şi sărutări reuşi să-l înduplece. Dealtfel vijelia se potolise, mai ales graţie insistenţelor Lianei să nu se mai facă scandal în ajunul zilei ei. Pentru a desăvârşi pacea, Didina zise mai blând:
— Nu-i de mirare să vă fi cuprins şi foamea de atâta cinematograf, fire-ar al naibii, că pe mulţi îi mai scoate din minţi... Gustă, matîna, şi d-ta că şi noi am mai ciugulit stând colea de vorbă...
— Ba eu nu-mi stric pofta înaintea mesii — răspunse bunica simplu. Bune şi frumoase lucruri a târguit Liana. 0 să fie un belşug ca la Palat, mâine.
— Aşa-i, matînă? zise Liana aducând şi pe Bebe la masă. Şi nici nu-ţi închipui ce puţin s-a cheltuit faţă de alte dăţi.
— Dar ce film ai văzut, cavalerule, de ţi-a sucit aşa de rău capul? întrebă Rosmarin cu o jovialitate ce părea totdeauna silită.
Copilul izbucni cu entuziasm:
— Tăticule, ascultă-mă pe mine, trebuie să te duci şi tu să-l vezi numaidecât! Cel mai straşnic film de aviaţie, mai tare ca Escadrila morţii... O minune, tăticule! I-am şi spus matînii că mai bine mă sinucid decât să nu mă fac aviator!
Bătrânul mormăi cu un zâmbet acrit şi aruncând o privire spre bunica:
— Sigur! Ori aviator, ori şofer, ori lăcătuş...
— Ai să vezi tu când voi fi mare! făcu Bebe dârz. Crezi că atunci o să vă întreb pe voi ?
Bunica tăcea. Nu voia să priceapă aluzia lui Rosmarin, ca să nu degenereze discuţia ca astă-vară. Pe atunci tot timpul se vorbea în casă numai despre Bebe din pricina examenului de admitere ce trebuia să-l dea la liceul Lazăr şi de care le era frică tuturor fiindcă copilul, deşi avea certificatul de clasa a patra primară foarte bun, nu ştia nimic şi nici măcar nu citea, să se pregătească puţin, bizuindu-se doar pe protecţia tăticului. Aşa într-o zi, rugată de Bebe, matîna şi-a exprimat părerea c-ar fi mai cuminte să lase copilul să intre la şcoala de meserii, că i-ar fi mai drag să înveţe lucruri de mecanică decât să buchisească şi să-şi sfarme mintea cu cărţile, mai cu seamă că, după cum se întorc vremurile, cu atâţia bolşevici şi cu revoluţii şi războaie, parcă tot mai sigură e o meserie bună, că oamenii totdeauna vor avea nevoie de haine sau de unelte şi meseriaşul nu moare de foame, că dacă şi voievodul Mihai învaţă meserie... N-a apucat să termine căci toţi au tăbărât cu gura, s-o sfâşie: se vede c-a intrat în mintea copiilor de se gândeşte la asemenea bazaconii; adică familia Rosmarin a ajuns în aşa hal încât să-şi bage copiii la cizmărie? dar câţi copii avem. Doamne Dumnezeule?... Didina a început să plângă, a luat în braţe pe Bebe: dragul mamii mic, auzi că să te facem cizmar... în sfârşit, un tărăboi grozav şi o indignare care se manifestează de atunci la orice ocazie în reproşuri mai mult sau mai puţin făţişe.
Pe când Rosmarin continua controversa, glumeaţă din partea lui, cu copilul, Didina ridică deodată capul nedumerită:
— Nu cumva vine cineva?... Parcă am auzit uşa de la scară... Ia vezi. Alexandre, să nu fie cineva străin şi să se urce sus, să ne pomenim cu casa prădată!
Până să se urnească bătrânul, uşa se deschise şi apăru Mircea, surâzător, în pardesiu maron, cu fular alb de mătase, fercheş şi pudrat ca totdeauna.
— Uite, domnule, că a catadixit să mai dea şi pe la noi! făcu Rosmarin. Ei, bravo, mare onoare!
Mircea se simţi ofensat, dar se stăpâni şi, îmbrăţişându-i pe rând şi apoi dezbrăcându-se, nonşalant:
— Fiecare cu grijile lui... Am şi eu destule. Dealtfel ce ţi se pare aşa grozav, că nu-s nici cinci zile de când am dejunat aici?
— Cinci zile? urmă tatăl cu indignare potolită. Şi adică cinci zile e normal la tine să nu treci pe acasă? Stai în alt oraş ori te-au năpădit ocupaţiile?... Ehei, băiete, oi fi tu mare şi deştept, dar ce faci nu-i frumos şi nici cuviincios! Noi ca noi, tăcem şi te suportăm, dar lumea te vede şi te judecă şi, fii sigur, nu te judecă bine!
— Pisălog şi nedelicat ai rămas, ce să-ţi spun! răbufni tânărul. Nici n-apucă omul să intre că-1 şi trăsneşti cu morala ta răsuflată! Una două, morală! Dar mai slăbiţi-mă, frate, cu morala şi cu sfaturile! Sunt bărbat şi...
Rosmarin întrerupse dispreţuitor:
— Bărbaţi ca tine...
— Evident! Ce să-ţi fac dacă tu priveşti lumea cu ochelarii de acum treizeci de ani? Lumea se schimbă, merge înainte. Altă viaţă trăim noi decât pe vremea ta. Trecutul a murit. Bat vânturi noi, dorinţe noi, obiceiuri noi. Sunt tânăr şi vreau să trăiesc! Tu ai vrea să fiu bătrân ca tine !
— Eu aş vrea numai să fii om de treabă! zise Rosmarin.
— Ai un dar să enervezi lumea cum n-am mai pomenit! strigă Mircea începând să umble de ici colo prin odaie.
Nimeni nu cutezase să se amestece în ciocnirea neaşteptată dintre tată şi fiu. Se uitau toţi consternaţi când la unul, când la celălalt. Acuma, făcându-se o pauză sacadată de paşii lui Mircea, Didina rosti înfricoşată:
— Vai de mine, ce Dumnezeu vă luarăţi aşa...
— Adevărat! zise Mircea căutând să se liniştească. Eu sunt de vină că-mi fac sânge rău pentru nişte baliverne pe care mi le-a servit de mii de ori cu aceeaşi delicateţă!
Se aşeză brusc la masă, între bunica şi Liana, şi întrebă cu altă voce, de o blândeţe încă forţată:
— Ce mai faci, matînă dragă? Bine, voinică, sănătoasă ?
Apoi, fără să mai aştepte răspuns, adăogă în general:
— Mai bine spuneţi-mi, frate, ce-i cu sindrofia? Aţi lansat invitaţiile? Au răspuns toţi? O să fie destulă lume?
Întrebarea reuşi să risipească îndată tulburarea. Liana îi servi prompt o serie de lămuriri complectate copios de Didina şi chiar de Rosmarin căruia îi trecuse de asemenea necazul, fiind altfel om bun la inimă şi neluând în tragic mai ales discuţiile familiare.
— Ascultă, Liana, pe Gavrileştii i-aţi poftit? Vin? zise Mircea cu interes.
— Sigur! aprobă Liana. Am vorbit şi eu cu Nina şi abia aşteaptă dumineca de mâine!
Liana avu un surâs de complicitate. Gavrilescu era subdirectorul personalului în Ministerul Finanţelor. Fetele lui, Angela şi Nina, rămase de mici fără mamă, au crescut într-un exces de libertate şi le mergea faima c-ar fi stricate. Drăguţe, elegante, cochete, plăceau însă mult tinerilor. Cu Liana se aflau în vizită şi prietenie din şcoală, deşi ele n-au terminat liceul. Pe Angela o simpatiza mai puţin, considerând-o foarte ipocrită. Nici cu Nina nu legase adevărată intimitate până la destăinuiri. Mircea părea că o iubeşte mai de mult, poate de un an. Liana bănuia că e vorba de o iubire ajunsă departe şi că fratele ei şi-a luat casă în oraş în special pentru Nina. Se fereau amândoi de ea. Când l-a întrebat pe Mircea, a răspuns evaziv: e fată nostimă şi deşteaptă, îi face curte numai aşa, ca la toată lumea. Totuşi Nina a rugat-o odată să o ducă la Mircea, să vază şi ea cum se prezintă o garsonieră, fiindcă nu văzuse încă. Au şi fost împreună, curând după ce s-a instalat Mircea, şi Nina chiar s-a întins în glumă pe patul lui.
— Foarte bine! Foarte bine! repetă Mircea. Gavrilescu are pâinea şi cuţitul în minister, poate să şi ajute pe tata la nevoie, nu-i rău să ni-1 apropiem !... Sper însă că vor fi destui băieţi tineri să nu se plictisească domnişoarele !
— Numai să nu dea ghes prea mult bătrânii tatii, că n-am scăpat până nu i-a invitat pe toţi, toată galeria de vechituri! zise Liana uitându-se râzând la Rosmarin, care dădu din cap şi mormăi:
— Noi cu bătrânii ne ajutăm, nu cu filfizonii!
— A, să nu uit! se grăbi tânărul. Ştii că am invitat şi pe Remus Oloman, ziaristul de la Fulgerul, trebuie să-l cunoşti din nume că scrie mereu articole în pagina întâi şi face şi literatură... E un băiat foarte simpatic. Vine câteodată şi pe la minister. A primit bucuros. O să sosim împreună şi aducem şi pe Coralia...
— Admirabil! se bucură Liana. Ce-ar fi să scrie şi la ziar despre ceaiul nostru!
Încetul cu încetul toţi se înviorară. începură a se aprinde speranţele, întâi timide apoi din ce în ce mai cutezătoare. Sindrofia era pretextul unei ample explicaţii cu viitorul. Conul de lumină de subt carcasa abajurului îi apropia mai mult şi parcă le cernea pe capete o pulbere de argint dându-le înfăţişarea unor naivi conspiratori împotriva destinului. Glasurile se înmuiau, se îndulceau, se contopeau într-o armonie de încredere mare. Şi Tinca, în bucătărie, horea cu foc un cântec de pe la ei, trăgănat şi plin de dor. O chema Floarea, dar Didina i-a schimbat numele când a angajat-o fiindcă avusese mulţi ani pe una Tinca şi se obişnuise cu ea. Era ardeleancă, de pe lângă Sibiu, şi a venit la Bucureşti să slujească numai ca să-şi strângă puţini bani şi pe urmă să se întoarcă acasă să se mărite. Didina o auzea acuma cântând dar nu se indigna, cum ar fi făcut altădată, ci se gândea înduioşat: „Săraca! Cine ştie ce-o fi şi în inima ei!“
Din obişnuinţă Rosmarin ofta mereu, dar pe faţă şi în cuvinte îi flutura adierea fericirii. Explica elocvent cum îşi va apropia definitiv pe Gavrilescu. Dacă-1 are sincer de partea lui, poate fi complet liniştit. Gavrilescu învârteşte toate chestiile de personal. Directorul nu-i iese din cuvânt niciodată. Ce zice Gavrilescu e sfânt. Şi ce lucru mare pentru el să declare ritos directorului şi comisiei şi, la nevoie, ministrului: „Rosmarin, trebuie să rămâi pe loc. N-a atins limita de vârstă şi chiar când va atinge-o nu ne putem lipsi de dânsul. E un funcţionar excelent... Dimpotrivă, ar merita o avansare, fiindcă locuri ar fi şi astfel ar avea cel puţin o mică satisfacţie pentru serviciile nepreţuite pe care le-a adus statului!"
Toţi erau de aceeaşi părere inclusiv Mircea şi Liana care, uneori, altfel credeau şi, cu cruzimea lor tinerească, i-o şi spuneau direct, că e funcţionar mediocru şi încurcă degeaba un loc ce s-ar cuveni unui băiat deştept şi bine pregătit, cum sunt atâţia azi fără slujbă. Mircea spera şi el că Gavrilescu îi va acorda bătrânului o mână de ajutor, ca să nu-1 mai vază mereu tremurând de frica eliminării, şi - declară misterios că la urma urmelor Gavrilescu va trebui să se dea pe brazdă. Liana surise. Cât ar fi şi ea de fericită să ştie pe tatăl său liniştit! îngrijorarea lui întreţinea o permanentă tulburare şi amărăciune în casă. Numai aşa va putea şi ea să-şi prepare mai temeinic licenţa, să termine, să-şi găsească un post undeva şi pe urmă...
Didina şi bunica zâmbeau într-una. Bucuria li se aşternuse pe faţă ca o mască. Mulţumirea lor era să-i vază pe toţi mulţumiţi. Zbuciumarea lui Rosmarin n-o prea înţelegeau. Dacă îi dă o pensie bună, fără să mai muncească şi să se necăjească, fie şi mai puţin decât leafa, de ce se mai zbate? Nu îndrăzneau să-i spuie lui, să nu-1 supere mai rău, dar între ele vorbeau şi nu se dumireau. Grija lor mai mare era pentru copii: Bebe să aibă ce-i trebuie şi să înveţe măcar cât să treacă clasa, Mircea şi Liana să se aşeze la casele lor, să-şi facă rostul în lume. De Mircea totuşi se sinchiseau prea puţin. Are slujba lui; când îi va sosi ceasul, îşi va găsi norocul. Băieţii se însoară acuma singuri, nici nu mai întreabă pe bieţii părinţi. Pentru Liana însă aveau dese momente de panică. Lor, care s-au măritat la optsprezece ani, li se părea că o fată de douăzeci şi unu e aproape bătrână. Liana încă nu voia să vorbească serios despre căsătorie. îi plăcea să cocheteze, să fie curtată şi avea adoratori prea mulţi. Cei cu intenţii solide nu cutezau să se apropie de frică probabil că ar fi respinşi. Asta era durerea Didinei şi din pricina asta a şi mustrat-o de atâtea ori, fireşte în zadar.
Profitând de atmosfera caldă, Didina aduse vorbă şi despre viitorul fetei. Mult ar dori ea să aibă Liana norocul să ia un ofiţer. Nu există carieră mai bună ca milităria. Nici o ţară nu se poate fără armată şi armata va fi întotdeauna în fruntea tuturor. Orice criză ar fi, armata trebuie să primească drepturile ei la zi. Iar ofiţerul e respectat şi primit bine pretutindeni, şi la Palat, încât soţia unui ofiţer e ca o regină. Unde mai pui că are şi ordonanţă şi nu trebuie să se trudească cu servitoarele leneşe şi hoaţe, cum sunt toate...
Liana asculta, cu ochii în jos, cu coatele pe masă, cu fruntea sprijinită în palma stângă. în colţul gurii îi juca o frântură de surâs ironic. Proiectele mamei o amuzau. Tocmai ofiţer! Avea oroare de ofiţeri îi considera proşti, fuduli, bădărani şi goi. După un răstimp, ca să facă ceva, se ridică în picioare şi începu a strânge pachetele care rămăseseră pe masă.
Pe când subt abajurul trandafiriu speranţele şi planurile pluteau şi se legănau ca nişte fiinţe imateriale, alături, în bucătărie, pomi un bocănit metalic aspru şi sacadat, asemeni unor lovituri de ciocan. Întâi parcă nu le auzi nimeni. Cuvintele roze se înălţau şi ţeseau mereu pânza fermecată care învăluia toată încăperea într-o fâlfâire de visări şi taine.
— Tare-aş vrea să-ţi facem cât mai curând o nuntă frumoasă cum n-a mai fost în Bucureşti! continua Didina cu o figură atât de încântată că-şi recăpăta parcă toată frăgezimea de odinioară. De-ar fi să cheltuim oricât, nu-mi pasă! Atâta ambiţie am şi eu!
— O, Doamne! oftă bunica de asemenea. Măcar de mi-ar îngădui bunul Dumnezeu să ajung şi eu ziua aceea, că mai mândră mireasă ca Liana noastră nici n-a fost de când e lumea lume!
— Şi dac-ar vrea Cel-de-Sus să fiu şi eu avansat până atunci, apoi să ştiţi că mă îmbăt! zise Rosmarin aproape solemn. Nu m-am îmbătat de nu mai ţin minte, dar atunci îmi dau drumul, uite-aşa!
Se făcu deodată o tăcere. Liana, în picioare, rămase nemişcată, cu privirea spre becul a cărui lumină îi scălda faţa şi-i cernea în păr sclipiri de aur. Inima îi bătea în piept în ritmul bocănitului de afară, încât loviturile se confundau în auzul ei, cum se confundau şi cu şoaptele mamei despre nuntă şi mireasă. în suflet însă i se filtra o nelinişte, vagă, stranie, pe care n-o putea alunga.
În tăcerea aceasta bocăniturile răsunau atât de puternic şi de strident că toţi le ascultară câteva clipe buimăciţi ca nişte zgomote din altă lume. Pe urmă, dezmetecindu-se, avură impresia că li se sfărâmă ceva în suflete şi că în cameră s-a lăsat subit un val de frig amorţitor. însăşi lumina parcă slăbise şi se spălăcise, devenind aproape cenuşie.
— Dar ce bate toanta aia acolo? întrebă Rosmarin cu un glas străin, continuând apoi din ce în ce mai furios: Tinco !... Tinco !...
În acelaşi timp Didina apăsă pe butonul perei ce atârna sub lampă. Ţârâitul nervos al soneriei se amestecă o clipă cu bocăniturile, încetând pe urmă amândouă. Servitoarea se ivi în prag.
— Ce faci tu acolo atâta gălăgie, fetiţo? o întâmpină sever Didina.
— Apoi coniţa a spus să pisăm întâi zahărul pentru tort — zise Tinca, liniştit.
— Ce să pisezi? strigă Rosmarin. Eşti o toantă !
— Ba, conaşule, eu nu-s de vină, că mojarul...
— Mojarul, mojarul! o imită Rosmarin mai mânios. Ce mojar, tâmpito?... Să nu te mai aud, înţelegi?».. Nici un mojar!... Nu vreau bocănituri şi scandal, ai înţeles?... Ai, ieşi afară!
— De, conaşule, dacă mojarul...
Tinca plecă bombănind, lăsând în urmă o dâră de tristeţe. Didina observă, vrând s-o scuze:
— Eu i-am spus să piseze zahărul şi nucile pentru tort, dar la şapte, nu acum... E toantă rău, n-ai ce să-i faci!
Apoi, îndulcindu-şi vocea, ca şi când ar fi căutat să reia firul de adineaori, urmă către Liana:
— Ei, ce zici tu, păpuşi ca mamii dulce? Te vedem curând mireasă?
Dar întrebările ei sunau acum fals şi sâcâitor. Liana se enervă:
— Mai lasă-mă-n pace, mămico dragă, cu ofiţerii tăi şi cu ordonanţele lor! Tu nu observi că ai ajuns ridicolă?... Ia mai bine să mă duc sus!