AnnaE
#0

CUPRINS

 

 

CÂNTECUL IUBIRII 3

PROŞTII 9

CULCUŞUL. 17

GOLANII 32

DINTELE. 47

NEVASTA. 65

OCROTITORUL. 73

MĂRTURISIRE. 95

STRĂNUTAREA. 99

VRĂJMAŞII 104

CEARTA. 108

IDILĂ DE LA ŢARĂ. 113

TALERII 118

CUCERITORUL. 125

CERŞETORUL. 132

HORA MORŢII 139

BIBI 164

NOROCUL. 171

SOACRA SFÂNTULUI PETRU. 177

POZNA. 183

A MURIT O FEMEIE….. 189

CATASTROFA. 196

CÂNTECUL LEBEDEI 234

CUIBUL VISURILOR. 244

PANTOFII GALBENI 254

OAMENII 259

PUNGAŞUL. 261

TAINELE IUBIRII 264

[PĂDUCHII] 271

 

CÂNTECUL IUBIRII

 

 

Prin geamurile petecite se strecoară leneşe cele din urmă tremurări ale amurgului. Lumina ruginie pătrunde în casă din ce în ce mai cernită, umplând odăiţa cu umbre deşirate. În vatră flăcările roşcate pâlpâie domol, se preling ca nişte limbi de şarpe în jurul ceunaşului funinginit, în care apa de mămăligă hohoteşte înăbuşit. Adieri răcoroase rătăcesc pe sub pereţii coşcovi, se furişează înlăuntru şi-nvălmăşesc, câte-o clipă, jocul blajin al focului…

Pe prichiciul cuptorului, moş Costan şade pipernicit şi tăcut, cu privirile pribege, cu gândurile cine ştie unde. În faţa lui, Ileana, o fetişcană ca un bobocel înrourat, răsuceşte repede-repede firul subţirel de în.

— Spune, tăticule… mai spune! bâlbâie fata cu glas moale, care, în liniştea înserării, răsună întocmai ca un fâşâit uşor de aripi.

Barba bătută de brumă a moşneagului tremură o clipă. Se uită galeş, pe sub gene, la Ileana, pe care lumina trandafirie a flăcărilor o învăluie într-o haină scumpă din poveşti, apoi, cu glas lin, cu ochii închişi, parc-ar citi în carte vremile trecute, începe:

— … Uite… era fetişcană, ia, aşa ca tine. O guriţă cât o cireaşă coaptă şi doi ochi albaştri cum e cerul când e mai limpede. Şi cum râdea, cum râdea! îţi fura inima.

A trecut potop de vreme de-atunci, dar îmi aduc aminte de ea, parcă numai ieri aş fi văzut-o. Mai ştii? Poate îmi furase şi mie inima.

Eram pe-atunci ostaş tânăr şi slujeam în Italia, într-un orăşel ca o grădiniţă de flori… C-atunci aşa era lumea. Te prindea la oaste, te ducea prin câte şi mai câte ţări străine, ş-acolo te ţinea cu zecile de ani. Plecai tânăr de-acasă, fără urmă de mustăcioară pe sub nas, şi te întorceai bătrân, bărbos şi toropit, de abia-abia te mai cunoştea cineva în sat… Aşa era lumea, şi pace…

Ea să fi avut atunci vreo şaptesprezece ani, dar era chipeşă ca un flăcău şi frumoasă, hei, frumoasă ca floarea spinului la începutul primăverii. Avea un nume hăt ciudat… dar noi o poreclisem Minodora, şi Minodora i-am zis cât a umblat printre noi. Şedea într-o cocioabă dărăpănată, în afară de oraş, chiar în preajma lagărului nostru, cu mă-sa dimpreună, o femeie nevoiaşă ca vai de ea. Fata trebuia să zorească ziua-noaptea, ca să câştige de-ale gurii. Alerga şi se sfărâma necontenit printre noi, cu un coş plin de plăcinte, de cozonaci, de covrigi şi alte bunătăţi d-ald-astea. Şi noi, oricât de necăjiţi eram, cumpăram totdeauna şi-i goleam coşul, de ne era foame, de nu ne era, numai s-o vedem veselă… Căci cum râdea fata aceea, cum râdea!…

Apoi, vezi, aşa trecea vremea. Când în slujbă, când slobozi, cum se nimerea.

Şi-mi venise odată rândul de sentinelă. Era toamnă târzie. Sufla un duşman de vânt, aspru şi friguros, de parcă-ţi ciupea obrajii cu cleşte înfierbântate. Şi prin văzduh cetele negre de nouri se vrăjmăşeau ca nişte balauri. Eu, ca să nu mă cutropească somnul, umblam de colo până colo, mai tropăiam, mai căscam, ca omul cu urâtu-n spate. Şi-un întuneric ca acela, de nu-ţi vedeai nici mâna… Numai dintr-o parte pătrundea prin beznă un firicel de lumină galbenă ca faţa unui om mort. Licărirea aceasta însă tremura din ce în ce mai slăbită, uneori se sfârşea de tot, apoi iar răsărea, dar mai stinsă şi mai potolită parcă… Acolo şedea Minodora. Într-o vreme, clipocind, aşa, cu ochii deschişi ca iepurele, mi se păru că aud ceva zgomot dinspre lagăr, ca şi când s-ar fi apropiat cineva încetinel, pe-a furişul. Îmi zgâiam ochii cât puteam, ca să deosebesc câtuşi de puţin, dar întunerecul era aşa de gros, parcă eram într-un sac.

— Stai! Cine-i? strigai, însă nimeni nu îmi răspunse.

„Bag seama, mi s-a năzărit”, îmi zisei atunci, şi prinsei iarăşi a mişca. Dar de-abia trecu o vreme, cât să-ţi aprinzi luleaua, şi zgomotul de adineaori se auzi din nou, acuma mai aproape şi mai desluşit.

— Cine-i? zic. Cine-i, că trag!

— Sst… sst! şopti cineva întocmai la spatele meu, eu sunt!

— Feldrihan Luca… tu eşti? Încotro?

— Mai domol, bre, făcu el răguşit, să nu te audă… Mă duc…

N-am putut înţelege unde spunea că merge, căci o tivise repede spre casa cu lumină.

Nu mai ştiu cum s-a făcut, cum nu s-a făcut, dar în clipa următoare m-am pomenit şi eu pe urma lui Luca. Alergam ca un smintit prin tufişurile desfrunzite. Rămurelele vlăguite mă plezneau peste ochi, dar eu nu simţeam nimic. Un singur gând îmi rodea sufletul, ca şi cum roade cariul în grindă: „Luca se duce la Minodora”. În răstimpuri, totuşi, mă opream şi ascultam. Înaintea mea auzeam paşii târâţi, repezi, ai lui Luca.

Nu-mi pot da seama cât am alergat aşa… Mie mi s-a părut un veac întreg. În sfârşit, însă, deodată îmi răsări în faţă un ochi de lumină, care mă pironi locului. Ascultai cu băgare de seamă, dar afară de clocotele inimii mele, acum nu mai auzeam nimic… Mai trecu o clipă, două, apoi un ciocănit slab în geam îmi izbi urechile. Ferestruia se deschise lin, în pervaz se ivi căpşorul Minodorei. Câteva vorbe întretăiate, rostite în fugă, bâjbâiră prin întuneric, şi, repede, parcă le-ar fi tăiat cu săcurea, se stinseră, şi fereastra se închise. Pesemne Luca intrase în casă…

Un vânt rece, ca gheaţa, prinse a bate dinspre cocioabă. Simţeam cum mi se strecoară prin came, prin oase, cum îmi vâjâie în inimă, să mi-o crape. Ş-apoi deodată mă dezmeticii. Îmi veni în minte slujba şi mă întorsei repede la locul meu. Mare noroc că n-a dat nimeni peste mine cât am lipsit. În curând fui schimbat, dar în noaptea aceea n-am închis ochii nicio clipă.

M-am mai zbătut eu ce m-am zbătut, cu gândurile mele de băiat aprins, dar, în sfârşit, ce aveam să fac? Am tăcut… A trecut o zi, au trecut mai multe, dar nimeni, vezi bine, nu bănuia nimic. Fetiţa, tot printre noi, şi mai veselă, s-o sorbi cu ochii…

Apoi… pesemne aşa a fost să fie.

În vremea aceea ne venise la companie un locotenent nou, să fi avut douăzeci de ani, bun şi frumuşel ca un fagure de miere. Cum văzu dânsul pe Minodora, cum o îndrăgi foc şi prinse a o lua mai cu glume, mai cu vorbe dulci… cum fac feciorii… Dar fetişcana numai râdea de el şi-l îmbia cu plăcinte. Şi băiatul tot mai zăpăcit, şi fata, tot mai rece. Îl vedeam adeseori şoptindu-i la ureche te miri ce, dar nu! Minodora râdea şi cu dânsul, ca şi cu ceilalţi, şi atâta…

Într-o zi însă, nu-mi aduc aminte cum, locotenentul nostru şi-a luat inima în dinţi şi a sărutat pe Minodora. A strâns-o în braţe şi a sărutat-o drept pe buze, acolo, dinaintea noastră… a sărutat-o, ei, cum îţi spun. Fata îi trânti în cap coşul cu plăcinte, plânse, blestemă… dar ce se sinchisea el de aceea? A sărutat-o, şi gata! Iar noi râdeam… râdeam să ne prăpădim, ca netoţii. Ştiu eu de ce râdeam? Poate de necaz că n-am sărutat-o noi, poate de bucurie că totuşi a sărutat-o cineva. Ş-am băgat de seamă că şi Luca râdea ca ceilalţi. Dar când s-a depărtat locotenentul, iarăşi am văzut bine cum i s-au încleştat pumnii, cum a scrâşnit din dinţi ca o fiară şi cum a mormăit ceva în sine sâsâind…

A mai trecut ce-a mai trecut, şi iarăşi mi-a venit rândul de slujbă. Minodora parcă uitase sărutarea cu pricina. Ba, în cele din urmă, prinse a face ochi dulci locotenentului, ştii, cum fac femeile când vreau să scoată pe bărbat din minţi. De vreo două ori locotenentul a îmbrăţişat-o… a îmbrăţişat-o şi a strâns-o cum se cade, şi fata nu s-a mai supărat, ci râdea şi râdea… Hm! Dar totuşi mi se părea că râsul acela e prea prefăcut, prea sună a sec… Vezi, eu ştiam ce ştiam.

Ş-aşa, cum zic, mă puse iar de sentinelă, şi încă Dumnezeu ştie cum, iar la locul de altădată. Era tocmai în preajma Crăciunului, şi turna o ploaie amestecată cu omăt, gata-gata să te înece. M-am oploşit în gheretă, iar acolo, scutit de umezeală, prinse că mi se îngreuneze capul.

Clipoceam de-a binelea, când, deodată, un bocănit scurt în spatele gheretei mă făcu să sar ca fript. Dădui să ies şi mă lovii faţă în faţă cu ofiţerul de inspecţie.

— Cine-a trecut adineaori pe aici? se răsti ofiţerul la mine.

— Să trăiţi, dom’ căpitan, nimeni.

— Nimeni? răcni căpitanul. Nimeni? Minţi, hoţule, minţi ca un câine! Eu cu ochii mei am văzut strecurându-se un om pe-aici către casa ceea!… Ai dormit, câine! Ei, las’, că te învăţ eu!

În clipa aceea parcă vedeam înaintea mea pe Luca. El, numai el trebuie să fie. Şi, fără să vreau, bolborosii printre dinţi: „Sărmanul băiat!”

După o scurtă şovăire, căpitanul porni repede înainte. „Hai!” zise către mine şi ceilalţi doi ostaşi ce-l însoţeau, şi ne îndreptarăm grăbiţi spre cocioaba în care şedea Minodora. Din ferestrele mici, scofâlcite, izvorau şi acum două fuioraşe de lumină roşiatică, întocmai ca nişte ţâşniri de sânge. Ajunserăm gâfâind în preajma casei şi ne oprirăm. Eram patru cu ofiţerul. Părea că din casă se aud oftări, plânsete înăbuşite.

Încetinel, ne târârăm până sub streaşină. Căpitanul se ridică în vârful picioarelor şi se uită prin geam. Un glas scâncit de femeie răsună deodată ca o horcăire de moarte: „Ce faci, dragul meu, ce faci?” „Minodoro, unde eşti?… Vino lângă mine… Vino!”

În lumina scăzută a ferestrei văzui desluşit că faţa căpitanului încremeneşte şi se albeşte ca varul.

— Hai! înlăuntru! porunci răguşit ofiţerul şi ne opintirăm fuga spre uşa, care, într-o clipă, fu ridicată din ţâţâni.

Când ne-am pomenit în mijlocul casei, ne-a cuprins spaima de ce-am văzut. Jos, lângă vatră, încolăcit şi schimonosit, zăcea locotenentul nostru, locotenentul care sărutase pe Minodora. Din gât îi bolbocea gârlă sângele. Când şi când, gâfâia înecat. Iar ochii cei de cărbune, ieşiţi din orbite, luceau ca două globuri de marmură… La masă, aşezat pe laviţă, cu fruntea răzimată în palme, Luca privea ca un lup flămând la locotenentul care se lupta cu moartea.

— Mă!… Mă!… ticălosule, tâlharule! răcni deodată căpitanul, şi se azvârli sălbatec asupra lui Luca.

Feciorul ridică fruntea, se uită o clipă la noi şi nu zise nimic. Nu s-a împotrivit, nu s-a apărat. Ghionturile căpitanului cădeau ploaie peste capul lui, peste obraji, dar el nu scoase niciun glas de durere. Răbda loviturile, parc-ar fi fost un morman de piatră, până-l podidi sângele pe gură şi pe nas şi se rostogoli ameţit la pământ…

Şi iac-aşa, săraca Minodora… De-atunci nu am mai văzut-o printre noi… Săraca!… Da-i mult de-atunci, tare mult… Şi totuşi, când îmi aduc aminte de dânsa, mi se pare că numai ieri s-a întâmplat…

 

Noaptea se revărsase domol, pe nesimţite, şi învăluise pământul în haină de jale. Spuza de stele tresărea sfioasă în văzduhul mohorât. Susurul înăbuşit al frunzelor legănate de răveneala nopţii pătrundea în casă, ca un glas tânguit, care vine de departe şi se stinge.

Fusul Ilenii nu se mai învârte. Iar în ochii ei albaştri, la lumina rumenă a focului din vatră, izvorăşte un bob de mărgăritar, licăreşte o clipă, apoi se rostogoleşte peste obrajii ca laptele…

 

 

 

 

PROŞTII

 

 

 

Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag, şi cât p-aci să se prăvale cu dăsagii de-a umăr, cum era.

— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răguşit de spaimă, bagă de seamă să nu păţeşti ceva, că asta nu înseamnă bine!

— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi ţăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da’ ce să păţesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveţi grije să nu-mi ticluiţi vreo poznă până ce ne întoarcem noi… Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l laşi să vi-l mănânce toţi câinii!…

Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi îşi scoase pălăria de paie zdrenţuită, îşi făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, şi rosti domol:

— Doamne-ajută!…

Pe urmă îşi îndesă pălăria în cap, tuşi de două ori, scuipă ascuţit şi se întoarse spre feciorul său, care aştepta somnoros deoparte:

— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!…

Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăogă şi ea, cu mintea ei cea proastă:

— Aşa, aşa, grăbiţi-vă, să nu vi se întâmple ceva… D-zeu să v-ajute!…

Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieşise repede din ogradă şi o apucase cu paşi voiniceşti pe uliţa ce se întindea ca un brâu albineţ printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile şi uitându-se când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică şi nu se năpustească cineva asupra lor.

În colţul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăştia o lumină gălbuie, mucezită. Umbrele pervazurilor se tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini uriaşe şi se pierdeau îndată în beznă.

— Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar.

— Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică şi el ceva.

— Da’ de unde!? Doar l-am fi auzit şuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte.

Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de şine licăreau, ca nişte dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite.

— Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundişul peronului cu paşii săi apăsaţi. De-acu poate veni când i-o plăcea, că numi-e frică…

Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locşor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneţ, se apropie de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se aşeze sau nu, stătu o clipă la îndoială şi, în sfârşit, se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bătrânul îşi alunecă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el lângă fecior.

— Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit.

— Pesemne… Om aştepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit.

Şi de-acum amuţiră amândoi. Priveau duşi încoace-încolo, se aşezau mai bine pe lespede şi gemeau înăbuşit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânşi în curele.

Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-şterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Şi întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur, linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din faţă, ca un tăiuş de ferăstrău uriaş şi hodorogit, se desemnau din ce în ce mai lămurit pe pânzişul cenuşiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe ţărmul Someşului se ridicau negre, ca nişte mâini ameninţătoare. Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînţelese ale unor oameni prăpădiţi de nevoi. Flăcăul se cotoşmăni mai bine pe lespede, îşi aduse genunchii până la nas şi, cuprinzându-i cu amândouă braţele, bâigui scurt şi mustrător:

— Nu mai vine…

— Nu, tuşi Nicolae, scotocind în chimir după 30 lulea.

Aprinse şi începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des şi ţâşnitor printre dinţi.

Gara cu magaziile ei prinse a se dezbrăca de întunerec. Un vânt aspru, tomnatec, vâjâia prin porumbiştea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperişurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări şi ea, trezită din somn, cu ochiul ei roşu, plâns şi ars de sărăcie.

Dinspre târg, deodată, se desluşi zgomotul unor paşi târâţi, greoi, însoţiţi de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea şi trase cu urechea:

— Vine cineva… zise înăbuşit.

Portiţa zăplazului scârţâi prelung şi o babă, gârbovită ca un gânj, cu faţa zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeţi.

— Oare n-am întârziat, oameni buni? întrebă dânsa îngrijorată.

— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da’ până unde? adăogă apoi cu jumătate gura, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit.

— Până la Beclean, răspunse ea piţigăiat, ştergându-şi obrajii cu mânecile cămăşii. Numai până la Beclean… A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!… Mă temeam să nu întârziu, Doamne fereşte, de năpraznicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud şuierând când eram pe la biserică. Uuf! Toată-s un lac de apă… Şi dumneavoastră-l aşteptaţi?

— Îl aşteptăm şi văd că nu mai vine…

— Vă duceţi departe?

— Ba nu… Până la Salva…

— Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm şi să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume… Aşa… Ce să facem?

Şi iar mocniră, acuma tustrei, oftând şi gemând în răstimpuri, cum fac ţăranii când nu mai ştiu ce să vorbească.

După o bucată de vreme, un felinar verde ieşi din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea şi iar se vedea.

— Aha! tresări flăcăul, de-acu îndată soseşte.

Felinarul se mări din ce în ce, şi pe urmă se desluşi şi chipul negru, bărbos al hamalului.

— Să dea Dumnezeu bună dimineaţa, făcu Nicolae trăgănat şi smerit, sculându-se şi dându-se la o parte.

— Noroc, bombăni scurt hamalul.

— Oare vine degrabă, domnule? întrebă şi baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca uşii.

— Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci capul şi dumneata?! Nu cumva ţi-ai ţinea gura? se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai slab decât dânsul…

Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorţi. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze galbene, cârcălite, care tremurau şi se îngrămădeau pe feţele încreţite ale celor ce aşteptau. Pe ulicioară se auzeau tot mai des leopăiturile paşilor grăbiţi. Când şi când, uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuţea apropiindu-se şi se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiţi, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau…

Acum sala de aşteptare gemea de lume. Ţăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu barba şi mustăţile zbârlite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenuşa, îmbrăcaţi în straie nemţeşti, murdare şi ferfeniţite.

Apoi, deodată, dintr-o odaie vecină, şeful gării ieşi somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, şi intră în biurou trântind uşa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, şi acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul şoaptele: „Biletele! Vine ăl ce dă bilete!… Haideţi la bilete!” Şeful însă se plimba plictisit, încoace şi încolo, cu ochii jumătate închişi, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, îşi aruncă privirea spre ceasornicul din perete şi se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe călătorii care tropăiau din picioare, zgribuliţi şi rebegiţi de frig.

În sfârşit, geamul ghişeului se deschise, şi pe marmora soioasă începură a zăngăni banii azvârliţi în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră şi dânşii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleştaţi paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coşcogea se răpşti la ei, aţinându-le calea:

— Unde vă burduşiţi, he? Nu puteţi aştepta până vă vine rândul?… Ei, drăcia dracului!…

Îl înşfăcă pe Nicolae scurt de guler şi-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:

— Poftiţi, domnule, poftiţi înainte!…

…Din depărtare, un şuier prelung şi răguşit spintecă aerul.

— Vine, vine! fierbea lumea neliniştită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghişeu.

— Fă-ţi bunătate, domnule, şi ne dă două până la Salva, că ne lasă aici maşina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei, întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor.

— Gura, prostule! îl împunse şeful, morocănos, aruncându-i o privire cruntă şi dispreţuitoare, apoi închise repede ferestruica.

Ţăranii se holbară uluiţi unul la altul.

— Cre’ că nu ne dă? se auziră printre dânşii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiţă de femeie limbută striga în gura mare:

— O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu!

Şeful însă se dusese numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam.

Şi trenul se apropia mâncând pământul. Scârţâitul sfâşietor al roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creştea mereu. Apoi repede intră în gară şi se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi şi urlă hodorogit:

— Năsăud… o minutăăă!

Câţiva călători coborâră grăbiţi, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatec asupra vagoanelor.

— Unde mergeţi, proştilor? răcni conductorul către ţăranii care alergau zăpăciţi în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!

Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în sine că a spus o glumă minunată. Când şi când, arunca priviri pline de înţeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un surâs de admiraţie pe buze…

La ghişeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câţiva ţărani bătrâni şi slăbănogi mai forfoteau şi se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratec. Nicolae cu feciorul şi cu baba, care acum se ţinea de dânşii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene şi la şeful care ţăcănea biletele şi-i măsura cu suliţe de dispreţ când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele din urmă, însă, ajunseră şi ei la ferestruică.

— Două până la Salva, zise Nicolae pleoştit, numărând gologanii unsuroşi pe tabla albă de marmoră.

— Altădată să te înveţi minte, mojicule! îi sâsâi şeful, aruncându-i biletele.

— Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne năpăstui… bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proşti, păcatele noastre… Pesemne aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi, păcatele noastre… Da’ dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că sunteţi oameni învăţaţi şi…

— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă văd, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul şi scuipă cu greaţă.

Nicolae Tabără stătu o clipă nemişcat, clătină încetinel din cap, întrebător şi nedumerit, pe urmă ieşi sprinten, urmat de fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuţit al conductorului:

— Gataaa!

Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului îşi luară seama şi se întoarseră.

— Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului.

Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de ţărani. Se căţără de clanţă şi o smuci cu putere, dar uşa nu îngădui. Şi trenul şuieră prelung şi începu a bubui şi a fosăi.

— Urcaţi-vă, mă, urcaţi-vă! fulgeră din nou conductorul, bâţâind din mâini şi din picioare.

Bătrânul se dădu repede jos şi se azvârli la altă uşă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-şi mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăţă de după cap, îi trânti un pumn în ceafă şi-l îmbrânci pe scări la vale… Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă.

— Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi! răcni conductorul, dispărând într-un vagon.

Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiş şi sângele îl prididi pe gură şi pe nas. Şi aşa rămase un dram bun de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic decât rănile feţei. Apoi se ridică încet inel, clătinându-se pe picioare, îşi şterse sângele cu poala cămăşii şi aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceaţa zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoţite de-abia putură rosti oftând:

— Nu v-ajute Dumnezeu-sfântul!

Printre nourii bolbocaţi în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireşie se zvârcolea şi se înteţea. Tabără îşi avântă povara în spinare şi porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul şi baba, tăcuţi şi îngânduraţi, îl urmară pârjol… Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge îşi înălţa biruitor capul şi împroşca în feţele drumeţilor o beteală de raze purpurii…


AnnaE
#1

CUPRINS

 

 

CALVARUL. AVERTISMENT. 4

DE CE?. 6

PRIMEJDIA. 15

SABIA LUI DAMOCLE. 30

CUMPĂNA SOARTEI 46

GURA LUPULUI 61

A DOUA OARĂ. 73

MARGINEA PRĂPASTIEI 87

GOANA. 98

CATASTROFA. 122

DE CE?. 140

IŢIC ŞTRUL, DEZERTOR. 145

GHINIONUL. 164

FIARA. 171

OMUL MIC ŞI OAMENII MARI 178

LA URMA URMELOR….. 186

CUMPĂNA DREPTĂŢII 192

DINCOLO.. 210

ZEVZECUL. 221

IDILĂ DE LA ŢARĂ. 227

BARONEASA. 232

CINEMA. 236

RĂZBOIUL. 238

RĂZBOIUL. Însemnările unui sublocotenent 241

VREMURI RĂZBOINICE. 246

O SCENĂ. 250

PUIA. 254

DIVORŢUL. 256

„ÎNTÂIUL GROPAR” 261

UMBRE. 268

ALIBI 275

DUMNEZEU.. 284

CUPEUL FERMECAT. 287

VENUS. 293

ŢĂRANUL ŞI COASA. 299

SENTINELA. 305

BARBA. 310

SFÂRŞITUL. 314

FAMILIA MISTERIOASĂ. 318

ANA MARIA [Prelucrare] 321

 

CALVARUL.                                   AVERTISMENT

 

 

 

 

Acum câteva luni s-a stins un poet foarte tânăr şi foarte necunoscut. Ziarele, atât de grăbite să descopere fapte diverse, nici măcar nu i-au înregistrat moartea. Adevărat că moartea aceasta n-a prea fost senzaţională. Un om şi-a curmat viaţa în clipa când a înţeles limpede că, între el şi oamenii spre care năzuise din toate adâncimile sufletului său, s-a deschis o prăpastieatâta tot. Ce poate să însemne moartea unui om în vremea atâtor bătălii înverşunate în care se topesc zilnic mii de vieţi? Ş-apoi moartea însăşi nu e dureroasă; îngrozitoare este numai calea până la ea. Căci pe calea aceea se spulberă speranţele, sângerează inimile, se sfâşie sufletele

În urma poetului mort de bunăvoie a rămas un teanc de file stropite cu sânge. Le-am răsfoit din curiozitate. Pe urmă am citit cu luare-aminte. Era povestirea unei agonii zbuciumate, zvârlită pe hârtie într-o grabă înfrigurată, în ultimele ceasuri ale scriitorului. Mi s-a părut interesantă, mai ales că este sinceră ca o spovedanie.

Războiul e o tragedie uriaşă, alcătuită dintr-o complexitate de tragedii mărunte. Câte milioane de oameni a înghiţit măcelul, atâtea milioane de drame a stârnit în lume, unele zdrobind numai trupurile, altele strivind sufletele. Şi poate că cele mai tăcute, ascunse, zăvorite în tainiţele inimii, au fost cele mai cumplite. Gloanţele, obuzele şi toate uneltele născocite spre a omorî cât mai mulţi oameni au cel puţin silinţa de-a ucide repede, de-a sfârşi mai curând chinurile trupeşti; pe când suferinţele sufleteşti rod îndelung temelia vieţii, ca o ceată de carii flămânzi, până ce izbutesc s-o sfărâme.

În paginile acestea, găsite în faţa unui mort, războiul nostru, prea bogat în dureri, e mai mult decât un leit-motiv sforăitor. Nu i se văd zvârcolirile muiate în bălţi de sânge, nu i se aud fanfarele eroice, nici vaierele de doliu, dar i se simt pretutindeni palpitaţiile vijelioase, atotcuprinzătoare. Trece peste un om, îl calcă în picioare, i se încuibează în inimă, îl stăpâneşte şi, în cele din urmă, îl aruncă în ocna morţii.

Ar fi fost poate potrivit să dau în vileag manuscrisul întocmai. Ar fi avut însă o înfăţişare de actualitate care i-ar scade preţul omenesc. De aceea am schimbat mai toate numele, care în original sunt purtătoarele unor persoane mai mult sau mai puţin cunoscute; am lăsat numai câteva, de-ale acelora ce, din diverse consideraţii, îmi închipuiesc că vor supravieţui frământările de astăzi. Am suprimat apoi unele pasagii care mi s-au părut că îngreuiază fără folos mersul povestirii, precum şi, pe cât s-a putut, supărătoarele repetări de fapte şi expresii. De asemenea, nu m-am sfiit să îndrept pe ici-colo stilul, fără totuşi a altera forma generală, care, prin spontaneitatea şi chiar prin neglijenţele ei, constituie o parte bună din farmecul cărţii. Şi, în sfârşit, spre a înlesni citirea, am grupat povestirea în capitole cu titluri pe care le-am desfăcut iarăşi în părţi numerotate.

Se cuvine să mai adaug, pentru încheiere, că toate câte le povesteşte poetul dispărut sunt lucruri întâmplate aievea. Dacă totuşi pe alocuri cartea pare un roman, de vină este numai viaţacare, orice s-ar 5 zice, este cel mai iscusit romancier din lume.

L. REBREANU

martie 1919

 

 

 

 

 

DE CE?

 

 

 

1

 

Mă numesc Remus Lunceanu. Sunt de treizeci şi unu de ani. Unii mă cred mai tânăr, fiindcă sunt slăbuţ, iar alţii mai bătrân, poate pentru că părul mi-e alb ca oaia… Multă lume mi-a spus că aş fi simpatic uneori. Cu toate acestea, puţini m-au iubit. Aş putea zice chiar că nimeni nu m-a iubit cu adevărat. Am o sumedenie de prieteni când îmi merge bine, şi n-am niciunul când aş avea nevoie.

Sunt convins că am talent… Acuma, la marginea prăpastiei, îmi pot îngădui toată sinceritatea. Da, deseori, în sufletul meu, mi-am zis că sunt poate genial. Cine ştie?! E posibil să fiu, sau cel puţin ar fi fost posibil. Noroc însă n-am avut în viaţă. Numele meu a circulat numai în cercul acela prea strâmt care se cheamă „lumea literară şi artistică”, şi încă şi în cercurile acestea!… Viaţa te îndoaie, te suceşte, te îmbrânceşte şi-ţi impune compromisuri de care ţi-e silă. Inima ta te mână spre înălţimile albastre şi soarta te târăşte în noroiul uliţelor fără soare.

Am fost modest şi timid totdeauna. Gălăgia m-a îngrozit. Poate dacă n-aş fi fost aşa, azi n-ar trebui să mă recomand cu atâta stăruinţă şi nici să scriu ceea ce scriu. Dar revolverul e aici, lângă mine, acum. Dacă întorc puţin ochii, îi văd gura neagră, cocoşul ameninţător… Trebuie să mă grăbesc. Ceasurile îmi sunt numărate. Mi-au mai rămas atât de puţine! Nici să mă înduioşez nu mai am vreme… Se apropie zorile şi nu se mai poate să văd răsăritul soarelui!… Nu, nu! E hotărât. M-am hotărât! Înainte, înainte!…

Cusururi multe mi-a hărăzit Dumnezeu. Şi multe păcate. Şi multe slăbiciuni. Mi le-am cunoscut totdeauna fără înconjur, ceea ce nu fac niciodată cei isteţi în viaţă. Isteţimea mea în viaţă, vai de ea… N-am ştiut să mă apropiu de oameni. Aşteptam să se apropie ei de mine. Şi nici ei nu prea s-au apropiat. Eram o fire de veşnică opoziţie. Contraziceam cât puteam. Aceasta n-ar fi rău. Asemenea temperamente răzbesc şi se impun în lume când sunt însoţite de căldură şi mai ales de vehemenţă. Eu însă am fost contrazicătorul calm, agasant, plicticos, care, izbândind, lasă ură sau indispoziţie în urmă. De multe ori, în discuţii, după ce opoziţia mea triumfa, simţeam cum se aşază gheaţa în sufletele celor convinşi, şi parcă-i auzeam cum gândesc cu toţii: „O fi având dreptate, dar e scârbos”…

M-am silit să-mi schimb firea. Şi n-am izbutit. Din pricina aceasta apoi s-a urzit în jurul meu o atmosferă stranie, în care se prind prea lesne toate bănuielile, toate învinuirile, toate săgeţile otrăvite. Un prieten, care se înfuria când îi imputam că nu mă iubeşte îndeajuns, odată, plângându-mă că cutare m-ar fi ponegrind, mi-a zis zâmbind cu un înţeles adânc:

— Ce-are a face, dragul meu? Ţie nu-ţi pasă de nimic…

Niciodată n-am ştiut să protestez şi să mă revolt la vreme. Jicnirile mă amuţeau în loc să mă facă să izbucnesc cu emfază. Mă durea zile întregi cea mai neînsemnată aluzie răutăcioasă, mă frământa şi mă chinuia, dar nu eram în stare s-o abat cu furia spontană care retează ascuţişurile. Mă mulţumeam în cele din urmă cu conştiinţa cinstei, uitând că cinstit nu e acela care e cinstit, ci acela pe care ceilalţi îl consideră cinstit, chiar dacă inima lui ar fi mai neagră ca postavul pompelor funebre…

M-am însurat la o vârstă când alţii visează amante, care se schimbă ca şi cămăşile. Nevastă-mea e drăguţă şi bună, şi e singura fiinţă de care sunt aproape sigur că mă iubeşte, afară de mama, care mi-a păstrat, sărăcuţa, un cult special, fiindcă îi seamăn în toate privinţele. Tina mea mă vede cuceritor şi genial, mai ales când e în toane bune. Mă ridică în slavă pretutindeni unde poate, ceea ce face impresie asupra unora, căci admiraţiile mereu repetate sunt molipsitoare, ca şi calomnia. Trei sferturi din confraţii mei de azi şi-au făcut celebritatea lăudându-se singuri în scris şi prin viu grai, până ce a sfârşit şi lumea să creadă cum cred ei.

Mai am şi trei copilaşi, o fetiţă şi doi băieţei. Nevasta şi copiii îmi sunt toată mângâierea în viaţă şi toată averea, adică îmi erau… Poate că e cam caraghios s-o spun. Dar acuma pentru mine nimic nu mai e caraghios, acuma, când peste câteva oare…

Nu, nu vreau s-o iau înainte. Am nevoie de ordine, oricât îmi vine de greu să fac ordine în mintea care în curând nu va mai trebui să se zbuciume…

Aş fi vrut să trăiesc cel puţin atâta să-mi văd mărişori copiii. Mă gândeam fetiţa s-o fac dansatoare, fiindcă e frumoasă, mlădioasă şi graţioasă. De multe ori ne-am certat cu nevastă-mea din pricina aceasta, căci ea ţine foarte mult la traiul liniştit, burghez, cu leafă fixă şi sigură… De-acuma va putea face orice cu ea. Eu nu voi mai avea niciun amestec…

Pierd şirul, iată… Spun lucruri fără importanţă, când am atâtea, însemnate, pe care trebuie să mi le scot din inimă înainte de a-i opri bătăile. Ce greu este să coordonezi când sufletul îţi geme de povara durerilor!

De-abia acum îmi aduc aminte că am uitat să spun tocmai ceea ce ar fi trebuit să arăt în primul rând: sunt ardelean. Asta-i tot. De vreo zece ani am venit în ţară. Dincolo fusesem un biet nimic îndrăgostit de scrisul românesc. Sună a frază goală adaosul acesta, şi totuşi, câte doruri naive cuprinde… Numai cel ce a trăit între străini vrăjmaşi ştie şi poate simţi şi preţui cu adevărat nostalgia cea mare şi copleşitoare. Mi-a trebuit o sforţare cumplită ca să mă arunc în necunoscut cu o poezie proastă în buzunar şi speranţe măreţe în minte. De câte ori n-aş fi avut dreptul să regret sforţarea aceea, de câte ori! Şi n-am regretat-o nici chiar azi, când…

Deziluziile au venit curând, veşnic noi.

N-am găsit iubirea pe care o aduceam eu de-acasă. Am fost nevoit s-o închid bine în inima mea, s-o tăinuiesc şi s-o apăr de glume şi de ironii. Pe-atunci care dintre profeţii de azi ar fi îndrăznit să proclame ceea ce se împlineşte? Pe-atunci alte lozinci aveau căutare, şi visătorii erau puşi la colţ…

În lume numai cel ce ţipă are dreptate. Şi mie, vai, urâtă mi-a fost gălăgia de orice fel… Şi frazele care înlocuiesc sentimentele şi astupă golurile!

M-am uitat împrejur şi am văzut, şi multe speranţe am pierdut din cele frumoase. M-am retras în ungher, umil, irosindu-mi visurile ca un sihastru. Şi anii au trecut peste mine şi m-au călcat în picioare şi mi-au înăbuşit glasul. Ce mai putea rămâne din visurile de odinioară?

Măcar de-aş fi avut temperament de luptător. Războinicii se adună, se frământă în gura mare, se îmbulzesc, înaintează… Dar lupta nu mă ademenise niciodată. Se vede că mă născusem în zodia învinşilor lipsiţi de îndrăzneală şi de vigoare. Dacă aş fi fost astfel, poate că nici nu mai veneam aici, poate că rămâneam acolo unde războiul era o stare normală, unde e veşnic nevoie de luptători…

Războiul!

Am ajuns, în sfârşit. De-acuma va merge mai lesne. Nu-mi va mai fi teamă că voi pierde şirul…

 

 

2

 

A venit sub forma unui afiş mic, pe care scria cu litere roşii: mobilizarea… L-am văzut întâia oară în geamul tutungeriei de-alături. Şi inima mi-a tremurat, şi ochii mi s-au umplut de lacrămi. În sfârşit! De câte ori n-am visat eu clipa aceasta, deşi, sau mai ales că gura-mi fusese mută!

Niciodată n-am simţit mai mare fericire. Trebuie să fi fost chiar cam ridicol puţin. N-aveam răbdare şi nici stare. Mă întorsei repede acasă. Nevastă-mea s-a uluit văzându-mă cu ochii aprinşi, cu obrajii îmbujoraţi…

— S-a făcut, Tinico! A sosit ceasul…

Dar nu am putut sta acasă. Bucuria cere s-o plimbi ca şi o haină nouă. Am hoinărit toată ziua mişcat, zăpăcit, răguşit de însufleţire… A fost ziua cea mai veselă şi mai fericită din toată viaţa mea, care se încheie acuma…

A doua zi veni doctorul Aurel Neamţu, un prieten şi consătean, îmbrăcat în uniformă.

— Ei, ce faci? îmi zise, zâmbind cu mulţumirea ce strălucea pe feţele tuturor atunci.

— Cum, ce fac? Merg. Mai încape vorbă?! Eu nu-s patriot de cafenea, mă ştii…

— Da, dar nu e atât de simplu cum îţi închipui… Ceilalţi sunt toţi aranjaţi…

— La biroul de informaţii? Mulţumesc! N-am ştofă de informator şi-mi repugnă meseria asta. Cred că pot pretinde să mi se îngăduie să-mi fac datoria întreagă la locul de onoare!

Mă aprinsesem, şi omul aprins e totdeauna declamator puţin. Se oferi să meargă cu mine la Ministerul de Război de îndată. El, cu uniforma, răzbea mai uşor.

Am pătruns la un căpitan foarte ocupat. A aruncat o ochire în hârtiile ce i le prezentam şi mi-a răspuns grăbit:

— La Statul-major, domnule, nu aici… Noi n-avem vreme acum să ne ţinem de d-astea. La Statul-major, în strada…

Ieşii contrariat puţin.

— Nu ţi-am spus că va merge greu? îmi zise tovarăşul.

— Haidem la Statul-major!

Am scris degrabă altă petiţie, am adăugat actele. Am izbutit să intrăm numai în curtea reşedinţei Statului-major. Trebuia să vorbim cu un colonel. Mi-a luat însă hârtiile un maior dintr-o fereastră. Dar mi le-a înapoiat numaidecât, zicând:

— Treci d-ta la Ministerul de Război, în strada… Acolo se rezolvă chestiile acestea…

— Tocmai de-acolo vin, domnule maior… Mi s-a spus că aici…

— Da?… Foarte rău… Aici avem alte dara veri… în orice caz, aşteaptă câteva zile, sau o săptămână, două, până se vor linişti puţin lucrurile, şi încearcă din nou la minister, în strada…

Convorbirea s-a sfârşit. Alt client mi-a luat locul sub fereastră.

Ce să fac?… Să aştept? Bine, să aştept. Într-adevăr, primele zile de mobilizare impun sarcini uriaşe autorităţilor militare. Nu-i de mirare că n-ajung să se ţină de asemenea mărunţişuri. Voi aştepta. N-am ce face. Trebuie să aştept…

Am aşteptat. Am găsit şi o consolare. Tiberiu Cordoveanu, un locotenent de dincolo, refugiat în timpul războiului, un luptător cunoscut de toată lumea, aştepta ca şi mine, fiindcă de asemenea nu voia să se războiască la partea sedentară. Dacă el trebuie să aştepte, de ce n-aş putea aştepta şi eu?

Am aşteptat două săptămâni, şi pe urmă m-am înfiinţat iar la Ministerul de Război. Acelaşi căpitan grăbit m-a întâmpinat. Doar că acuma părea ceva mai nervos.

— Nu ţi-am spus să mergi la Statul-major?

— Am fost şi m-au trimis înapoi aici.

— Aici? Aici? Aici? scandă căpitanul, fluturându-mi hârtiile cu mirare. Aici degeaba vii… Cel puţin acuma e degeaba. Poate mai târziu! Mai aşteaptă şi d-ta niţel. N-avea frică, nu se isprăveşte războiul aşa repede…

— Atunci cel puţin să las actele, să mă aveţi în vedere?… Îmi daţi un număr ca să ştiu să le iau urma şi…

— Nu-i nevoie… Hârţoage avem destule… Când va veni rândul d-voastră o să se anunţe.

Peste o săptămână m-am îmbulzit din nou în cabinetul căpitanului. De astă dată mi-a zis zâmbind, compătimitor:

— Bine, domnule, d-ta de ce nu te astâmperi? Ţii cu orice preţ să mori? Du-te şi-ţi vezi de treabă! Avem noi grije de d-voastră…

— Cu toate acestea, aş vrea să-mi văd situaţia clarificată. O să las actele, sau poate mai bine să le trimit prin poştă, ca să am o dovadă?…

— Aşa să faci… Bună ziua!…

Am împachetat bine toate hârtiile. M-a costat nouăzeci de bani expedierea. Recipisa mi-a rămas în portofoliu. O amintire. Cu atâta m-am ales de altfel.

Cu căpitanul n-am mai îndrăznit să dau ochii. Mă temeam că în cele din urmă o să mă dea afară. Observasem că-i devenisem o obsesiune. Dar peste câteva zile am aflat de la un sergent mai milostiv că hârtiile mele au sosit şi că au căzut chiar în mâinile căpitanului. Îmi închipuiesc cum m-a blagoslovit văzându-le…

De-acuma totuşi mă mai liniştii. Bine că sunt actele sub ochii celor hotărâtori! De rezolvat trebuie să se rezolve. Când e atâta nevoie de oameni, s-ar putea să se înlăture?

Cu toate acestea, inactivitatea, în momentele când se vedea că e nevoie de puterile tuturor, mă omora. Aş fi dorit să fac orice în aşteptare. Aveam ceasuri 50 de disperare aproape. Toată lumea să fie oare folositoare, numai eu nu?

Credeam că voi fi chemat undeva, oriunde. Dar când am văzut că chemarea nu vine, m-am hotărât să mă ofer singur: Cine ştie cât poate să ţină rezolvarea în care îmi pusesem nădejdea? Până atunci să stau cu mâinile în sân?

Într-o zi văzui că e nevoie de desenatori la direcţia muniţiilor.

„Până una-alta şi aici aş putea fi de folos! mi-am zis. Mă pricep la desen puţin, şi, în orice caz, nu sunt prost”…

Am bătut, şi poarta nu mi s-a deschis…

Iarăşi văzui că se caută, la serviciul supravegherei internaţilor sau prizonierilor, oameni cari să cunoască mai multe limbi străine…

— Bravo! Iată un loc unde trebuie să fie nevoie de mine!

Am bătut, şi porţile au rămas închise…

Mi-am luat inima în dinţi şi m-am oferit la serviciul care-mi era cel mai urât, la cenzură. Şeful de cabinet, un băiat foarte cumsecade, mi-a primit cererea şi tot el mi-a înapoiat-o peste câteva zile.

— Mai aşteaptă şi tu niţel… Trebuie să se aranjeze şi situaţia voastră azi-mâine! mi-a spus dânsul cu o căldură care voia să fie încurajare sau consolare.

Azi-mâine! Când aud acuma vorba asta, mi se pare o ironie usturătoare. Săptămâni întregi, luni de-a rândul a ţinut acel „azi-mâine”.

Şi războiul îşi urma calea însângerată şi glorioasă, începea să ne zgâlţâie frontierele, să ne zguduie munţii ocrotitori. O ameninţare mare plutea în văzduh, cutremurând sufletele, răspândind înfrigurarea. Vrăjmaşul se năpustea cu furie să ne puie genunchiul pe grumaz. Vitejia se fărâmiţa în faţa puhoiului cotropitor. Loviturile alternau când ici, când colo. Nicio jertfă nu li se părea prea mare, atâta le era de cumplită setea de răzbunare… Braţele noastre prindeau să slăbească. Ne împuţinam parcă văzând cu ochii. Se astupa colea un gol, şi dincolo se ivea îndată altul; povestea antireului lui Arvinte. Lumea toată ne privea, ne compătimea şi ne trimetea fraze. Şi vlaga noastră se scurgea din mii de răni…

 

 

3

 

Casa noastră luase foc, şi eu trebuia să privesc neputincios…

Mă revoltam acasă, singur, amărât. Devenisem plictisit, posomorit… Doar câte un zvon optimist mă mai înviora, chiar dacă vedeam că nu poate fi serios, în ceasurile grele speranţa e cea mai vie şi mai mângâietoare şi se agaţă bucuroasă de toate închipuirile. Nu se poate să ne prăbuşim când avem dreptatea în frunte. Nu se poate! Nu se poate!

Şi aşteptam mereu…

Azi-mâine!

Din când în când, mai călcam pe la Ministerul de Război. Nu mă mai duceam la căpitanul meu. Îmi dădeam seama că, în zilele acelea, ar fi avut dreptate să mă poftească să închid uşa pe dinafară. Dar aveam acuma pe sergentul blajin, cu ochii speriaţi, cu glasul blând… îl îndrăgisem… La dânsul mă opream. Părea că-mi înţelege sufletul. Îmi zâmbea când mă vedea intrând în odaia veşnic plină de oameni cu feţele îngrijorate. Şi mereu îmi şoptea cu o nădejde curată în voce:

— Nimic… Tot nimic… Mai ai răbdare…