AnnaE
#0

Jocurile Daniei de Anton Holban

Anton Holban a trăit în viaţă ca şi personajele sale livreşti. Toţi fiind nişte intelectuali complexaţi şi până la urmă nefericiţi. Romancierul vieţii interioare prin excelenţă, Anton Holban creează prin opera sa un portret al bărbatului cu aspiraţii înalte şi al femeiei care vine să-l completeze. Dacă în primele două romane, personajul narator se vede superior femeiei, atunci în ultimul său roman Jocurile Daniei, femeia deţine coroana.

În jocurile Daniei avem un bărbat trecut de floarea tinereţei se îndrăgosteşte de o tânără domniţă din lumea bună. Această domniţă este o cochetă răsfăţată, o fiică a unui evreu înstărit şi cu nume în societate. Dania (cu numele adevărat Lidya Manolovici), cucereşte în plasa ei barbaţii la fel cum fac sirenele cu voci frumoase. Dania nu oferă iubire, nu oferă nimic decât câte un zâmbet fugar şi o impresie de moment. Înţelegând faptul că nu va fi niciodată iubit de Dania, personajul narator suferă o dramă sentimentală care îl marchează. Dacă celălalt personaj feminin - Ioana iubea şi era respinsă, atunci aici rolurile se inversează.

Dania se joacă. Jocul este pentru ea un prilej de a se amuza de bieţii îndrăgostiţi, de a-i ţine subjugaţi şi umili. Acest roman este pe cât de tragic, pe atât de realist. Este o lecţie de viaţă trăită chiar de Anton Holban. O lecţie pentru bărbaţii care se îndrăgostesc de păpuşi fiţoase. Chiar dacă fiecare femeie în sine are o parte din Dania, eu spun că această parte nu ar trebui să domine. Revenind la destinul scriitorului Anton Holban, care s-a stins prematur din viaţă, este de remarcat faptul că tot ce a trăit interior, tot ce a suferit, acesta a transcris pe hârtie.

Intr-un Testament literar, Anton Holban isi califica ultimele romane drept „statice", intelegand prin statism lipsa unei intrigi si a unei cronologii. Jocurile Daniei se desfasoara intr-un spatiu suspendat, prea putin conectat la istorie si la devenire, care nu este altceva decat spatiul constiintei protagonistului. Programul husserlian introdus la noi de Camil Petrescu isi gaseste materializarea cea mai fidela in aceste scrieri holbaniene in care realitatea este supusa unei epoche radicale, ce inlatura toate elementele de particularizare fizica a personajelor, notele de culoare locala si amanuntele narative de conjunctura. 

Abstrase intr-un prezent atemporal, personajele sale se sublimeaza in figuri eidetice, esentiale. Ferit in mod programatic de naratiune si descrieri, romanul este o neinlrerupta caracterizare a celor doi eroi pusi fata in fata, Sandu si Dania. Arta holbaniana a portretului desavarseste ruptura cu fiziologiile literare de factura clasicista din secolul al XlX-lea, imbratisand psihologia bergsoniana a „noii structuri" a romanului interbelic. Personajele nu sunt tipuri morale, incremenite intr-o configuratie caracteriala exemplara, ci sunt tipuri psihologice, aflate intr-o imprevizibila si continua schimbare.

Pentru a surprinde durata pura a psihicului, Anton Holban se inchide cu obstinatie „inauntrul oamenilor", notand  toate nuantele sufletesti ale starilor acestora. In loc sa decupeze viata interioara intr-un limbaj conceptual, el prefera analizele simpatetice, stufoase, ce prolifereaza ca o „colectie de fragmente", deoarece „nelamurirea ajuta la profunzime", iar sugestia este mai eficienta decat explicatia. Titlul romanului este emblematic pentru procedura scriitorului, care isi propune sa surprinda Jocurile „de lumini si umbre din sufletul" Daniei, .jocuri tulburi in sufletul tau imens si pur". Prin Dania, Anton Holban aclimatizeaza in literatura noastra tipul „tinerelor fete in floare" din in cautarea timpului pierdut. La fel cu Marcel, protagonistul lui Proust, Sandu este si el fascinat pana la hipnoza de indecizia si libertatea erotica a nimfetei pe cale de a trece de la adolescenta la maturitate. „Jocul" Daniei se ghideaza dupa principiul placerii si se desfasoara in buna masura in imaginatie. 

Tanara fata „nu are simtul realitatii", „este lipsita de realitate", constata Sandu, ea se lasa condusa bovaric de inchipuiri si idealuri, destul de conventionale si mic burgheze de altfel. Ea se indragosteste de Sandu (caruia Holban ii atribuie propria sa identitate de scriitor) inainte de a-l cunoaste, citindu-i cartile.

In fapt, ea se indragosteste de „omul de hartie" si nu de omul real, de fictiunea unui eu esential al naratorului, ce se releva prin scris. Dania il transforma pe Sandu intr-o fantasma, isi proiecteaza in el imaginea iubitului ideal. Asemeni figurii mitice a Zburatorului, barbatul este imaginat de tanara fata in ipostaza unui sucub ce o viziteaza noaptea, urcand, nou Romeo, pe o scara de matase pana la balconul ei. Faptul ca iubita se delecteaza cu el mai mult in iluzie decat in realitate (intalnirile lor sunt mereu facute imposibile de obligatiile mondene ale fetei) il deruteaza si il umileste pe Sandu, care se simte ca si cum ar fi inselat cu propria sa imagine plasmuita. Complexului de inferioritate sociala (Dania face parte dintr-o familie foarte bogata) i se adauga sentimentul acestei ciudate gelozii fata de propriul dublu.

In relatia cu Dania, Sandu are mereu impresia ca este injosit si dispretuit, ceea ce sugereaza ca, pentru personajele lui Anton Holban, iubirea este permanent dublata de o confruntare de orgolii si sensibilitati. 

In cele trei romane ale sale „O moarte care nu dovedește nimic, Ioana si Jocurile Daniei, autorul  descrie  variatiuni ale relatiei psihologice de tip hegelian dintre stapan si sluga. Miza pusa in joc este dominatia si controlul asupra partenerului: in primul dintre romane, Sandu o domina pe Irina si o tine prin indiferenta intr-o dependenta afectiva care o aduce la sinucidere; in cel de-al doilea, intre Sandu si Ioana se stabileste o egalitate de caractere, iubirea lor incheindu-se cu o „remiza" afectiva; in cel de-al treilea, Sandu este derutat de indolenta, placiditatea si lipsa de reactii a Daniei, pe care o resimte ca pe o libertate jignitoare a fetei. Cand femeia (Irina) depinde afectiv de el, Sandu devine uranic si o chinuie pentru a se afirma pe sine; cand ca (Dania) isi manifesta independenta, el nu se mai poate verifica pe sine insusi prin controlul exercitat asupra celuilalt. „Sandu, scrie Al. Calinescu, este, de fapt, un om slab, incercand sa-si invinga complexele printr-o exacerbare a personalitatii si prin umilirea partenerei". Atitudinea lui Sandu in iubire este exacerbat egocentrica.

Psihologia celuilalt devine un prilej de cunoastere narcisiaca de sine, iar romanul ia forma unui autoportret in oglinda, in care protagonistul se reflecteaza prin ochii femeii. Conditia aceasta este programatic asumata, eroul (alter-egoul) lui Anton Holban conducandu-si viata ca pe un experiment, in vederea scrisului. El traieste pentru a-si asigura materialul psihologic din care se hraneste literatura sa. Prin aceasta, Anton Holban introduce la noi o „noua constiinta a romanului", a carui „consecinta extrema a fost tematizarea scrierii romanului in locul asumarii descrierii lumii" (Mihai Mangiulea). 

pentru carte da-ti click aici