PDF Castelul palarierului de AJ Cronin carti de citit autori straini

CARTEA ÎNTÂI

 

 

 

1

 

Primăvara anului 1879 era neobişnuit de timpurie şi de dulce. Verdele proaspăt al semănăturilor se întindea lin peste şesurile Scoţiei de Jos, mugurii florilor de castan îmbobociseră în aprilie, iar gardurile vii de păducel care ţărmuiau drumurile albe ce brăzdau câmpiile înfloriseră cu o lună înainte de vreme. În satele din interiorul ţării, fermierii se bucurau cu măsură, iar copiii alergau desculţi în urma sacalelor de stropit; în oraşele de pe malul largului fluviu, zgomotul metalic al şantierelor navale răsuna mai puţin violent şi, străbătând aerul călduţ, se ridica spre poalele dealurilor din depărtare, unde zumzetul unei albine grăbite se amesteca cu el, până când behăitul vesel al mieilor îl învingea; în oraşe, funcţionarii îşi scoteau haina spre a se răcori şi leneveau în birourile lor, blestemând această vreme înăbuşitoare, politica lordului Beaconsfield[1], veştile despre războiul cu zuluşii şi preţul ridicat al berii.

Astfel, deasupra întregului estuar al fluviului Clyde, de la Glasgow până la Portdoran, deasupra oraşelor Overton, Darroch, Ardfillan, situate între colinele de la Winton şi de la Doran, şi formând cele trei colţuri ale roditorului triunghi de pe malul drept al estuarului, deasupra străvechiului burg Levenford, care tăia exact în două baza acestui triunghi, în punctul unde râul Leven se vărsa în Cfyde – deasupra întregului ţinut strălucea un soare orbitor şi, învăluiţi de această neaşteptată şi blândă căldură, oamenii munceau, trândăveau, sporovăiau, mormăiau, înşelau, se închinau, iubeau şi trăiau.

În această zi de la începutul lui mai, fâşii subţiri de nori plutiseră lâncede în aerul leneş de deasupra Levenfordului. Acum însă, spre sfârşitul după-amiezei, aceste pânze diafane porniră încet să se mişte. O briză caldă se ridică, împânzindu-le peste cer, iar după ce le duse până unde nu mai puteau fi văzute, se lăsă în jos peste oraş, atingând întâi înalta stâncă istorică, semn distinctiv al confluenţei Levenului cu fluviul Clyde, care îşi profila contururile clare pe cerul de opal, asemenea corpului inert al unui elefant de proporţii gigantice. Vântuleţul blajin ocoli stânca, străbătând apoi în grabă străzile principale, încinse de căldură, ale Oraşului Nou, învecinat, plimbându-se printre calele înalte de lansare, macaralele cu braţele ridicate şi carcasele de vapoare în construcţie din şantierele în plină activitate ale firmei Latta & Co., de lângă gura râului. Pe urmă trecu domol, prin Church Street, aşa cum se cuvenea să parcurgă o arteră înnobilată prin prezenţa în lungul ei a primăriei, a liceului orăşenesc şi a bisericii parohiale, până când, scăpat din această stradă austeră, se învârteji zglobiu în spaţiul larg deschis al Răscrucii, înainta agale printre şirurile de prăvălii de pe High Street, pătrunzând, în sfârşit, mai sus, în cartierul distins de la Knoxhill. Aici însă se plictisi repede de a hoinări de-a lungul teraselor de gresie roşie, roase de vreme, şi de a zgâlţâi iedera de pe zidurile vechilor case de piatră şi, căutând să ajungă în câmp deschis, dincolo de ele, apucă din nou spre oraş, rătăcind printre vilele cochete ale selectului cartier de la Wellhall şi mângâind răzoarele rotunde de muşcate roşii din grădinile din faţa lor. Străbătând apoi nepăsător strada decentă ce ducea din această zonă nobilă în câmp deschis, el se răci brusc când se izbi de ultima casă de pe această stradă.

Era o locuinţă ciudată. De proporţii mici, neputând cuprinde, după dimensiunile ei, mai mult de şapte camere, solid construită şi prezentând un exterior rezistent şi dur, de piatră cenuşie, ea avea o arhitectură unică în felul ei.

Baza casei avea forma unui dreptunghi îngust cu latura mai lungă îndreptată spre stradă. Zidurile nu se ridicau direct de pe sol, ci deasupra unui fundament din piatră mai lung şi mai lat cu un picior decât ele, şi pe care întreaga construcţie părea să se sprijine, ca un animal pe labele lui adânc înfipte în pământ. Faţada ce pornea de la acest soclu se ridica cu o rece severitate, încheindu-se pe jumătatea întinderii ei cu un fronton ascuţit, iar pe cealaltă jumătate cu un parapet scund, care se desfăşura orizontal până întâlnea un al doilea fronton de formă asemănătoare celui din faţă şi care alcătuia coronamentul peretelui lateral al casei. Aceste frontoane aveau ceva bizar, fiecare dintre ele convergând printr-o serie de trepte înalte în unghi drept spre un creştet crestat, care purta cu pompoasă demnitate o bilă mare şi rotundă de granit cenuşiu, lustruit; fiecare, de partea lui, se continua cu parapetul, care, cu crestăturile lui regulate şi adânci, asemenea unor creneluri, le lega între ele, formând un lanţ greu de piatră ce încingea corpul casei ca nişte cătuşe.

La colţul dintre frontonul lateral şi zidul din faţă, şi încătuşat deopotrivă prin acest şir de creneluri, se afla un turn scund şi rotund, împodobit la mijloc cu o firidă adâncă în formă de romb, legat în partea inferioară de colţul zidului prin benzi rotunjite, sculptate, ce se pierdeau treptat, şi încununat în partea de sus cu o turelă, în vârful căreia se înălţa o prăjină subţire de drapel. Masivitatea dimensiunilor lui superioare făceau turnul să pară turtit şi diform, dându-i aspectul unei frunţi late şi încreţite, desfigurată printr-o cicatrice adâncă, în timp ce cele două mici ambrazuri care-i întrenipeau suprafaţa aduceau cu doi ochi mijiţi şi îngânduraţi.

Drept sub această turlă se afla intrarea casei, a cărei îngustime îi dădea un aer sărăcăcios, neprimitor, asemenea unei guri subţiri şi respingătoare. Laturile ei se prelungeau deasupra pragului de sus, într-o ogivă înaltă, încercuind un mic vitraliu întunecat şi încheindu-se cu o lanţetă ascuţită. Ferestrele clădirii erau înguste, ca şi uşa, şi fără ambrazuri ieşite, având doar semnificaţia unor deschizături făcute prin grosimea zidului, care dădeau parcă în silă acces luminii, dar fereau interiorul casei de priviri indiscrete.

Întregul aspect al casei era misterios, duşmănos şi sinistru, scopul ei părând, de asemenea, ascuns şi tenebros. Prin înseşi proporţiile ei, ea eşua în chip jalnic în încercarea de a atinge aroganţa şi măreţia unei reşedinţe senioriale, dacă aceasta era cumva rostul turnului, meterezelor şi repetării unghiurilor ei ascuţite. Şi totuşi, în răceala, asprimea şi severitatea ei, casa aceasta nu putea fi trecută cu vederea, ca una ce ar fi tins, pur şi simplu, la o trufaşă şi provocatoare ostentaţie. Crenelurile ei erau pur formale, dar nu ridicole, ansamblul ei extravagant, dar nicidecum rizibil, iar arhitectura ei pretenţioasă avea ceva care o ferea de a fi privită cu amuzament, o anumită motivare mai adâncă, mai tainică, mai perversă, de care îţi dădeai seama scrutând-o mai atent şi care apăsa asupra casei ca o diformitate zăcând în însăşi structura ei, ca o violare în piatră a adevărului.

Oamenii din Levenford nu râdeau niciodată de această casă, sau cel puţin nu pe faţă. Ceva nedefinit, o putere ce impregna toată atmosfera din jurul ei, îi împiedica chiar să zâmbească.

Clădirea nu avea grădină în faţă, ci numai o curte aşternută cu pietriş, goală, uscată, dar de o curăţenie absolută. În mijloc, ca un decor bizar, se afla un tun de bronz, care făcuse la origine parte din armamentul unei fregate, care participase de mult la ultima salvă trasă de ea şi, după ani îndelungaţi, petrecuţi într-un depozit de fiare vechi, era aşezat acum, lustruit cu grijă, între două grămezi simetrice de ghiulele, adăugând o ultimă notă de absurditate acestei locuinţe fantastice.

În spatele casei se găsea un petic pătrat de iarbă, împodobit în cele patru colţuri cu patru stâlpi de fier pentru frânghiile de rufe şi înconjurat de un zid înalt, lângă care creşteau câteva tufe răzleţe de coacăze, singura vegetaţie a acestui simulacru de grădină, cu excepţia unui arbust melancolic, care nu înflorea niciodată şi-şi apleca crengile peste una din ferestrele bucătăriei.

Prin această fereastră din bucătărie, în ciuda faptului că era mascată de tufa de liliac, se putea desluşi câte ceva din interiorul casei. Se vedea limpede că încăperea era comodă şi confortabilă, cu toate că mobilierul, compus din fotolii şi o canapea tapisate cu ţesătură de păr de cal, o masă lungă, o comodă pântecoasă lângă unul din pereţi şi un bufet din lemn de mahon lângă altul, nu avea nimic atrăgător. Duşumeaua era acoperită cu muşama cernită, tapete galbene, lăcuite, îmbrâcau pereţii, iar un ceasornic greu, de marmură, împodobea căminul, indicând, un un aer subtil de superioritate, că încăperea nu servea numai la gătit – treabă ce se executa, de fapt, mai ales alături, în oficiu –, ci era în realitate camera de zi a casei, unde cei ce locuiau în ea îşi luau mesele şi îşi petreceau laolaltă ceasurile de răgaz.

Acum acele somptuosului ceasornic arătau ora cinci şi douăzeci, iar bunica Brodie şedea în fotoliul ei din colţ, lângă focul din vatră, prăjind pâinea pentru ceai. Era o femeie bătrână, ciolănoasă, colţuroasă, împuţinată la trup, dar nu veştejită de cei şaptezeci şi doi de ani ai ei, zbârcită şi cioturoasă, ca trunchiul unui copac fără sevă, uscată, dar încă tare şi rezistentă, călită de vârstă şi de anii ce trecuseră peste dânsa. Mâinile, mai ales, erau noduroase, cu articulaţiile îngroşate de artrită. Obrazul ei avea culoarea unei frunze veştede şi era tivit şi brăzdat de riduri; trăsăturile erau grosolane, masculine şi ferme, părul, încă negru şi despărţit exact la mijloc printr-o cărare albă şi dreaptă, era bine întins şi strâns într-un nod tare la ceafa; câteva fire de păr, aspre şi răzleţe, îi creşteau neregulat, ca buruienile, pe bărbie şi pe buza de sus. Purta un corsaj negru şi un şal peste umeri, o mică bonetă neagră, o fustă lungă până la pământ, de aceeaşi culoare, şi ghete cu elastic, care, cu toate că erau largi, lăsau să se vadă bine nodurile umflate şi tălpile plate ale picioarelor ei.

Stând ghemuită în faţa focului, cu boneta alunecată într-o parte din pricina efortului, şi sprijinind cu mâinile ce-i tremurau furculiţa lungă în care erau înfipte două felii groase de pâine, le prăjea cu nespusă grijă, rumenindu-le uşor şi lăsând miezul să rămână moale. După ce isprăvi cu ele, spre deplina ei satisfacţie, şi le aşeză pe acea parte a tăviţei, de unde putea să le apuce repede şi cu dibăcie atunci când familia avea să fie adunată în jurul mesei de ceai, ea îşi duse la capăt treaba în chip mai neglijent şi fără interes. În timp ce prăjea pâinea, îşi rumega gândurile. Semnul acestor meditări era clămpăneala dinţilor ei falşi, atunci când îşi sugea obrajii. Era pur şi simplu de neiertat, îşi spunea în gând, că Mary uitase să aducă brânza. Fata asta devenea tot mai nepăsătoare; te puteai încrede tot atât de puţin în ea pentru treburi atât de importante ca într-o copilă cu mintea slabă. Ce plăcere putea să-ţi facă un ceai fără brânză? Brânză proaspătă de Dunlop[2]! La această idee, buza ei superioară, neobişnuit de lungă, începu să tremure şi un fir de salivă îi curse la colţul gurii.

Pe când îşi rumega gândurile, furişa pe sub sprâncenele-i încruntate câte o privire grăbită şi plină de mustrare către nepoata ei, Mary, care şedea în celălalt colţ al încăperii, în fotoliul de păr de cal, rezervat folosinţei tatălui ei şi, ca atare, interzis celorlalţi membri ai familiei.

Mary însă nu se gândea nici la brânză, nici la fotoliu, nici la crimele ce le săvârşise uitând de cea dintâi şi tolănindu-se în cel de-al doilea. Blânzii ei ochi căprui priveau pe fereastră, aţintiţi în zare, ca şi cum ar fi văzut acolo un lucru oarecare, o scenă ce se înfiripa încântător sub privirea ei strălucitoare.

Din când în când, gura ei sensibilă schiţa un zâmbet; dădea atunci imperceptibil şi fără a-şi da seama din cap, făcând cârlionţii ei să se mişte şi mici valuri sclipitoare de lumină să joace în părul ei. Mâinilc ei mici, a căror piele era moale şi netedă ca nişte petale de magnolie, se odihneau în poală, cu palmele în sus – simboluri pasive ale contemplaţiei ei. Şedea dreaptă ca o vergea şi era frumoasă, ca frumuseţea senină şi sumbră a unui lac adânc şi calm, pe marginea căruia s-ar legăna smocurile tulpinelor de stuf. Avea prospeţimea neîntinată a tinereţii, dar cu toate că nu împlinise decât şaptesprezece ani, faţa ei palidă şi trupul subţire, abia format, respirau un aer de linişte şi de calmă forţă morală.

În cele din urmă, supărarea crescândă o făcu pe bătrână să rupă tăcerea. Demnitatea îi interzicea un atac direct; se mărgini deci să spună, cu o amărăciune sporită de faptul că-şi înăbuşea indignarea:

— Stai în fotoliul tatălui tău, Mary.

Niciun răspuns.

— Fotoliul pe care şezi e al lui tată-tău, nu auzi?

Din nou fata nu răspunse. Atunci, tremurând toată de furie şi nemaiputându-se stăpâni, baba izbucni:

— Ce, eşti surdă, n-ai glas, ba poate te-ai şi prostit? Netrebnico! Cum ai putut să uiţi de cumpărăturile de azi după-amiază? Nu e zi din săptămâna asta în care să nu fi făcut vreo năzbâtie! Te-a zăpăcit poate căldura?

Ca un om trezit brusc din somn, Mary îşi ridică ochii, îşi veni în fire şi zâmbi, ca şi cum razele soarelui ar fi căzut pe lacul trist şi calm al frumuseţii ei.

— Ai spus ceva, bunico? întrebă ea.

— Nu! strigă bătrâna, cu o voce răguşită. N-am spus nimic, am deschis gura doar ca să prind muşte! E o distracţie minunată, când n-ai nicio treabă. Trebuie s-o fi încercat şi tu când ai coborât în oraş azi după-amiază. Dacă ai închide gura şi ai deschide ochii, ai fi poate mai atentă la ce ai de făcut.

În clipa aceea Margaret Brodie intră din încăperea de lângă bucătărie, ţinând în mână un ceainic mare din metal alb, înaintând repede, cu paşi mai mult târşâiţi şi cu trupul aplecat, poziţie pe care o avea de obicei şi care o făcea să pară totdeauna grăbită şi cuprinsă de teama de a sosi în întârziere. Îşi schimbase halatul, pe care-l purta la treburile din casă, cu o bluză şi o fustă de satin negru, dar fusta era pătată şi o panglică dezlegată îi atârna neglijent la talie, după cum şi părul îi cădea în şuviţe dezordonate pe obraz. Îşi ţinea veşnic capul înclinat într-o parte. Cu mulţi ani în urmă afişase această atitudine, pentru a arăta resemnare şi o adevărată supunere creştinească, în perioada de încercări şi suferinţe; cu timpul însă, nevoia continuă de a-şi manifesta renunţarea o făcuse să o adopte în mod permanent. Nasul ei părea să urmeze această deviere de la poziţia verticală, poate din simpatie, dar mai degrabă ca rezultat al unui tic nervos pe care-l prinsese în anii din urmă şi care consta în a-şi împinge cu dosul palmei nasul de la dreapta la stânga. Faţa ei era ofilită, obosită şi demnă de milă; întreaga ei ţinută era umilă şi jalnică; făcea însă impresia că-şi încordează neîncetat puterile sleite. Avea patruzeci şi doi de ani, dar arăta cu zece ani mai bătrână. Era mama lui Mary; acum însă ele păreau tot atât de străine una de alta ca o oaie bătrână de o tânără căprioară.

Deprinsă din experienţă să domine toate situaţiile ce se iveau în casă, Mama, căci aşa îi spuneau doamnei Brodie toţi membrii familiei, îşi dădu seama dintr-o privire de furia bătrânei şi de stinghereala lui Mary.

— Scoală-te de acolo, Mary! strigă ea. E aproape cinci şi jumătate, şi ceaiul nu e încă opărit. Du-te şi cheam-o pe soră-ta. Ai isprăvit cu pâinea prăjită, bunico? Doamne! Ai ars o felie! Dă-mi-o mie. Am s-o mănânc eu. N-avem voie să risipim nimic, aici, în casă.

Luă felia arsă şi şi-o puse ostentativ pe farfurie. Apoi, se apucă să mute în mod inutil încoace şi încolo toate lucrurile de pe masă, ca şi cum niciunul n-ar fi fost aşezat cum trebuie şi nici n-ar fi putut să fie aranjat cum se cuvine, atât timp cât dânsa nu avea să fi răscumpărat cu preţul propriilor ei eforturi păcatele aceluia ce pusese masa cu atâta lipsă de grijă.

— Aşa se pune masa? murmură cu dispreţ, în timp ce fiică-sa se sculă şi trecu în vestibul.

— Nessie, Nessie! strigă Mary. Hai la ceai, la ceai!

O voce slabă şi ascuţită îi răspunse din capul scării, intonând cuvintele ca într-un cântec:

— Cobor îndată! Aşteaptă-mă!

O clipă după aceea, cele două surori intrară în bucătărie, făcând să se vadă imediat, independent de diferenţa lor de vârstă – căci Nessie nu avea decât doisprezece ani – cât de izbitor contrastau firea şi trăsăturile lor. Nessie avea un tip diametral opus aceluia al lui Mary. Părul ei, spălăcit ca inul, aproape incolor, era strâns împletit în două codiţe netede. Moştenise de la maică-sa ochii aceia deschişi şi blânzi, uşor voalaţi, de albăstrimea presărată cu delicate pete albe a şopârliţei, având totdeauna o expresie blândă şi împăciuitoare, de parcă s-ar fi silit neîncetat să facă pe placul celorlalţi. Faţa îi era îngustă, fruntea înaltă, fină şi albă, obrajii rumeni ca ai păpuşilor de ceară, bărbia subţire şi ascuţită, gura mică şi veşnic întredeschisă, cu buza de jos uşor răsfrântă – toate acestea exprimând, la fel ca şi zâmbetul, blajin şi gratuit, pe care îl schiţa acum, aceeaşi slăbiciune ingenuă, legată de frăgezimea vârstei, dar totodată înnăscută.

— Nu ne-am adunat cam devreme astă-seară, Mamă? întrebă fără rost, înfaţişându-se în faţa maică-sii pentru ca aceasta s-o inspecteze.

Doamna Brodie, ocupată cu ultimele amănunte ale pregătirilor ei, îi lichidă, cu o mişcare a mâinii, întrebarea, replicând fără a se uita la ea:

— Te-ai spălat pe mâini?

Apoi, aruncându-şi privirea la ceasornic şi fără a mai aştepta răspunsul, porunci cu un gest scurt:

— Aşezaţi-vă!

Luară loc toate patru în jurul mesei, bunica Brodie fiind, ca de obicei, cea dintâi. Rămaseră în aşteptare, în vreme ce doamna Brodie îşi sprijinea cu nervozitate mâna pe manşonul ce acoperea ceainicul. Atunci, în tăcerea aşteptării, răsună bătaia gravă a pendulei cu picior din vestibul, vestind jumătatea orei; în aceeaşi clipă, uşa din faţă se deschise cu un clinchet, fiind apoi închisă cu energie. Un baston se ciocni cu zgomot de tabla suportului, paşi grei străbătură măsurat coridorul, uşa bucătăriei se deschise şi James Brodie apăru în prag. Se îndreptă spre fotoliul ce-l aştepta, se aşeză, îşi întinse mâna spre a lua în primire ceaşca lui mare, specială, plină până la buză de ceai fierbinte, apoi Mama îi puse în faţă o farfurie mare cu ochiuri cu şuncă, abia scoasă din cuptor, feliile de pâine albă, anume tăiate şi unse cu unt pentru el. Nici nu se aşezase bine, că se şi apucă să mănânce. Acesta fusese aşadar motivul reunirii lor punctuale, al aşteptării lor respectuoase – căci ritualul servirii neîntârziate a stăpânului casei, la ora meselor, la fel ca în orice altă ocazie, făcea parte din legile nescrise care reglementau mersul acestui menaj.

Brodie mânca cu poftă şi cu vădită plăcere. Era un om enorm, înalt de peste un metru optzeci, şi având umeri şi o ceafă de taur. Capul îi era masiv, cu ochi mici, cenuşii, afundaţi în orbite, şi maxilare largi şi atât de musculoase, încât, atunci când mesteca, noduri groase şi tari se ridicau şi se lăsau ritmic în jos, sub pielea întunecată şi netedă a fălcilor. Faţa însăşi era lată şi puternică şi ar fi avut o expresie nobilă, dacă fruntea n-ar fi fost atât de îngustă şi distanţa dintre ochi atât de mică. O mustaţă stufoasă de culoare castanie îi acoperea buza superioară, ascunzând în parte gura; iar dedesubtul acestei măşti lucioase, buza de jos ieşea înainte cu pronunţată şi îmbufnată aroganţă.

Mâinile lui erau enorme, iar pe dosul lor, ca şi pe degetele groase şi lăţite la vârf, creşteau numeroşi peri negri. Cuţitul şi furculiţa, prinse în această formidabilă strânsoare, păreau, prin comparaţie, ridicol de minuscule şi de absurde.

Acum, că stăpânul casei prinsese să mănânce, le era îngăduit şi celorlalţi să înceapă, cu toate că masa lor nu consta, fireşte, decât dintr-un simplu ceai cu pâine. Bunica Brodie dădu semnalul, aruncându-se cu lăcomie asupra pâinii ei prăjite, moale. Uneori, când fiul ei era în toane deosebit de bune, el îi oferea cu zgomot câteva bucăţele din propria lui farfurie; în seara aceea, însă, ea înţelese din atitudinea lui că nu avea să aibă parte de această rară favoare, astfel încât se mărgini cu resemnare la plăcerile mult mai modeste ale mâncării ce-i stătea la dispoziţie. Ceilalţi începură şi ei să mănânce, fiecare în felul lui. Nessie consuma cu poftă hrana simplă, Mary înghiţea cu gândurile în altă parte, iar doamna Brodie, care luase cu o oră înainte o mică gustare pe ascuns, se mocăia cu felia de pâine arsă din farfurie, cu aerul unei femei prea debile şi prea copleşite de grija ce o purta altora, spre a se mai gândi să mănânce.

Domnea o linişte deplină, întreruptă doar de plescăitul ce însoţea sorbiturile lui Brodie din ceaşca specială, cu marginea îndoită anume spre a feri mustaţa, de clămpănitul străvechii danturi false a bunicii, care încerca să stoarcă maximum de plăcere şi de îndestulare din masa ei frugală, şi de câte un smiorcăit al nasului refractar al Mamei. Membrii acestei stranii mese familiale nu arătau nici mirare, nici amuzament, nici stinghereală şi nici părere de rău faţă de această lipsă de conversaţie, mulţumindu-se să mestece, să bea şi să înghită fără a scoate o vorbă, în timp ce ochiul ameninţător al lui Brodie stăpânea întreaga reuniune. Când el socotea nimerit să tacă, nimeni nu avea voie să rostească vreun cuvânt, iar în seara aceea era deosebit de posac, rotindu-şi, pe sub sprâncene, privirea în jurul mesei şi încruntându-se printre îmbucături la maică-sa care, înmuindu-şi cu lăcomie cojile de pâine în ceai, nu-şi dădea seama de dezgustul cu care o urmărea.

În cele din urmă, Brodie se răsti la ea:

— Ce naiba, femeie, nu vezi că mănânci ca o scroafă?

Speriată, ea îşi ridică privirea şi se uită la el, clipind din ochi:

— Dar ce te-a apucat, James? De ce? Cum adică?

— Pentru că numai o scroafă mănâncă aşa, molfăindu-şi şi muindu-şi mâncarea în troacă. Nu ai atâta bun-simţ ca să-ţi dai seama când te lăcomeşti ca un porc? Bagă-ţi şi labele în troacă, şi ai să te simţi şi mai fericită şi la largul tău. Dă-i înainte! Ai să ajungi să te porţi ca o vită. N-ai păstrat niciun pic de mândrie şi de bună-cuviinţă în măduva ta uscată?

— Nu mi-am dat seama. Am uitat cu totul. N-am să mai fac. Sigur, sigur am să-mi aduc aminte. Şi, în agitaţia ei, scoase un râgâit puternic.

— Aşa să faci, spuse Brodie cu batjocură. Învaţă să te porţi, hodoroagă bătrână. Apoi, întunecându-se la faţă: Frumos îi şade unui om bătrân ca mine să îndure asemenea lucruri în propria lui casă. Se bătu cu pumnul lui enorm în piept, făcându-l să răsune ca o tobă. Eu, strigă el, eu! Dar deodată se opri, se uită împrejurul mesei pe sub sprâncenele stufoase şi se apucă din nou să mănânce.

Cu toate că rostise aceste cuvinte cu mânie, deschisese totuşi gura şi, în baza unor legi nescrise, opreliştea de a vorbi era acum ridicată.

— Dă-mi ceaşca tatei, Nessie, ca să-i torn puţin ceai proaspăt. Cred că e aproape goală – interveni doamna Brodie pe un ton împăciuitor.

— Prea bine, Mamă.

— Mary, draga mea, aşază-te drept şi nu-l supăra pe tata. Sunt sigură că a avut o zi grea.

— Da, Mamă, zise Mary care şi aşa şedea perfect dreaptă şi nu supăra pe nimeni.

— Trece-i lui taică-tău dulceaţa.

Potolirea leului înfuriat era pe calea cea bună şi avea să fie continuată, căci, după un minut de aşteptare, Mama abordă un subiect ce nu-şi greşea de obicei efectul.

— Ei, Nessie dragă, cum ţi-a mers azi la şcoală?

Nessie răspunse cu sfială:

— Destul de bine, Mamă.

Brodie se opri la jumătate de drum cu ceaşca pe care tocmai şi-o ducea la gură.

— Destul de bine? Cred că eşti tot prima în clasă, nu?

Nessie îşi lăsă ochii în jos.

— Astăzi nu, tată! Doar a doua!

— Cum? Ai lăsat pe altcineva să-ţi ia înainte! Care-i acela? Cine te-a întrecut?

— John Grierson.

— Grierson! Puştiul lingăului celuia de negustor de grăunţe?! Prăpăditul acela de amestecător de tărâţe! O să se laude zile întregi cu asta! Ce naiba ţi-a venit? Nu-ţi dai seama ce importanţă are învăţătura pentru tine?

Fetiţa izbucni în plâns.

— A fost prima în clasă timp de aproape şase săptămâni, tată, interveni Mary cu mult curaj. Şi ceilalţi sunt puţin mai mari decât ea.

Brodie o fulgeră cu o privire.

— Tu să taci din gură şi să vorbeşti numai când ai să fii poftită, tună el. Am să am îndată o vorbă şi cu tine, şi atunci ai să poţi trăncăni în voie, nostima mea fetişcană.

— E doar din pricina francezei, sughiţă Nessie. Nu-mi intră în cap genurile acelea. Sunt bună la aritmetică, la istorie şi la geografie, dar cu astălaltă n-o scot la capăt. Cred că n-am să reuşesc niciodată.

— N-ai să reuşeşti? Ba sunt sigur că ai să reuşeşti! Am să te fac să te instruieşti, fata mea. Deşi eşti mică, mi se spune că ai un cap bun, capul moştenit de la mine, căci maică-ta nu e, în cazul cel mai bun, decât o biată fiinţă neroadă, şi am să am grijă ca să-l foloseşti. Deseară ai să stai de două ori mai mult ca să-ţi faci lecţiile.

— Da, tată, fac tot ce vrei, oftă Nessie, sughiţând convulsiv după un ultim hohot de plâns.

— Aşa îmi placi, O licărire neaşteptată de simţire, formată în parte din afecţiune, dar în mai mare măsură din mândrie, lumină trăsăturile aspre ale lui Brodie, ca un tremur subit de lumină pe o stâncă pleşuvă.

— O să arătăm noi Levenfordului ce e în stare să facă deşteaptă mea fetiţă. Privesc în viitor şi văd cum are să fie. După ce voi fi făcut din tine eleva fruntaşă a liceului, ai să vezi ce are tată-tău de gând cu tine. Dar trebuie să te ţii de lecţiile tale, să nu te laşi niciun moment. Îşi întoarse ochii de la ea, cătând spre depărtări, de parc-ar fi privit în viitor, şi mormăi: O să le arătăm noi. Uitându-se apoi din nou la Nessie, îi mângâie uşor căpşorul bălai şi adăugă: Doar eşti fetiţa mea! Ai să faci cinste numelui de Brodie.

Apoi, întorcându-şi capul, privirea îi căzu asupra celeilalte fiice a lui şi îndată se schimbă la faţă, încruntându-se.

— Mary!

— Da, tată.

— Am o vorbă cu tine, tu, care eşti atât de iute la gură.

Cu muşcătoare ironie, adoptă un ton dulceag, lăsându-se pe spate în fotoliu şi rostindu-şi cuvintele cu liniştea glacială a unui judecător.

— Plăcut lucru pentru un om să afle veşti despre familia lui de la străini! E adevărat că e o cale cam ocolită şi nu tocmai măgulitoare pentru capul familiei, dar asta nu-i decât un amănunt. Îţi închipui ce plăcut mi-a fost să aflu astăzi despre tine lucruri care m-au umplut de greaţă.

Pe măsură ce continua, tonul lui deveni mai rece.

— Întâlnindu-mă azi cu câţiva membri ai consiliului orăşenesc, mi s-a spus că ai fost văzută pe Church Street stând de vorbă cu un tânăr distins şi foarte chipeş. Rânji şi urmă în chip tăios: Un tânăr care, pe cât se pare, e un personaj suspect, o haimana, un derbedeu.

Cu o voce slabă, ce suna aproape ca un vaiet, doamna Brodie interveni:

— Nu, nu, Mary! Nu se poate să fi fost tu, o fată atât de respectabilă ca tine! Spune-i tatei că n-ai fost tu!

Nessie, uşurată de faptul că nu mai era în centrul atenţiei, exclamă, fără a se gândi:

— O, Mary, nu cumva a fost Denis Foyle?

Mary şedea nemişcată, cu ochii în farfurie şi cu o ciudată paloare în obraz, apoi, simţind un nod punându-i-se în gât, înghiţi în sec şi o putere inconştientă o împinse să spună cu glas slab, dar hotărât:

— Nu e un derbedeu.

— Cum! urlă Brodie. Îl contrazici pe însuşi tatăl tău, de dragul unui mizerabil, unui venetic irlandez, unui terchea-berchea! Nu! Lasă-i pe ticăloşii ăştia de irlandezi să vină din mlaştinile lor ca să ne sape cartofii din grădină, dar nu mai mult. Nu-i lăsa să-şi ia nasul la purtare. Bătrânul Foyle poate fi, din partea mea, cel mai priceput cârciumar din Darroch, dar lucrul ăsta nu e de ajuns ca să facă din băiatul lui un domn.

Mary îşi simţi picioarele tremurând, chiar şezând pe scaun. Buzele îi erau înţepenite şi uscate. Dar, cu toate că nu îndrăznise niciodată până atunci să-i ţină piept tatălui ei, nu se putu opri să spună:

— Denis îşi are meseria lui. Nu vrea să aibă nimic de-a face cu comerţul de băuturi spirtoase. E angajat la firma Findlay & Co. din Glasgow. Sunt mari importatori de ceai şi nu au niciun fel de legătură cu negustoria cealaltă.

— Vezi bine, ripostă el în batjocură, îmbiind-o să continue. E o veste senzaţională. Mai ai, poate, şi altceva de spus ca să-mi dovedeşti caracterul distins al acestui domn? Vasăzică nu vinde whisky. E vorba de ceai, pe cât se pare. Ce pioasă ocupaţie pentru un fiu de cârciumar! Mai departe!

Mary îşi dădea seama că tată-său îşi bătea joc de ea, dar încercă totuşi să-i spună pe un ton liniştit:

— Nu e un funcţionar de rând, tată. Firma îl apreciază. Călătoreşte din când în când prin ţară pentru afacerile ei. Speră să avanseze şi chiar să ajungă… să ajungă mai târziu asociat al întreprinderii.

— Nu mai spune! rânji el. Astea-s palavrele cu care-ţi împuiază căpăţâna ta neghioabă? Nu e funcţionar de rând, ci un biet comis-voiajor, nu-i aşa? Nu ţi-a mai spus, poate, că în curând va fi Lord Primar al Londrei? E aproape tot atât de probabil! Ce javră!

Cu obrazul scăldat în lacrimi, Mary interveni din nou, în ciuda unui geamăt de protest al Mamei.

— E foarte apreciat, tată. Te asigur că-i aşa. Domnul Findlay se interesează de el; ştiu acest lucru.

— Pf! Socoteşti, poate, că am să cred toate poveştile lui? Nu sunt decât minciuni, un şir de minciuni, strigă el din nou, ridicându-şi tot mai mult vocea. E o secătură! La ce te poţi aştepta de la un om de teapa lui? Numai la nemernicii. Simplul fapt că ai stat de vorbă cu el e o ofensă pentru mine. Dar te asigur că ai făcut-o pentru ultima oară. Se uită furios la ea, rostind poruncitor: Nu! N-ai să mai vorbeşti cu el niciodată! Îţi interzic să o faci!

— Dar, tată, spuse ea, gata să plângă. Odată, eu… eu…

— Mary, Mary, cum îţi permiţi să-i răspunzi tatălui tău? Mă îngrozeşte să te aud vorbindu-i în acest fel! spuse maică-sa de la celălalt capăt al mesei.

Dar cu toate că scopul ei fusese de a potoli lucrurile, exclamaţia ei reprezenta de astă dată o greşeală tactică, căci nu avu decât efectul de a atrage într-o clipă asupra capului ei plecat mânia tiranică a lui Brodie. Fulgerând-o cu privirea, se răsti la ea:

— Ce te tot văicăreşti? Cine are cuvântul aici? Tu sau eu? Dacă ai ceva de spus, o să tăcem cu toţii ca să-ţi ascultăm minunăţiile, dar dacă n-ai nimic de spus, ţine-ţi gura şi nu mă întrerupe! Eşti tot atât de vinovată ca şi dânsa. E datoria ta să observi cu cine se întâlneşte.

Mârâi de furie şi, după obiceiul său, se opri forţat, dând un caracter apăsător tăcerii. Deodată, bunica, ce nu urmărise mersul discuţiei şi nu sesizase rostul tăcerii, dar înţelesese că Mary căzuse în dizgraţie, cedă sentimentelor ce o copleşeau şi întrerupse tăcerea, exclamând pe un ton de răutate bătrânească:

— A uitat cumpărăturile pe care trebuia să le facă azi, James. Zăpăcita de ea, a uitat brânza mea! Îndată după ce-şi vărsă astfel necazul ei ridicol, se opri mormăind şi tremurând din cap, ca o paralitică.

Brodie nu luă în seamă întreruperea şi, întorcându-şi ochii către Mary, repetă apăsat:

— Am zis! Dacă îndrăzneşti să-mi calci porunca, vai de capul tău! Şi încă ceva. E prima seară a iarmarocului din Levenford. În drum spre casă am văzut cum începeau să funcţioneze barăcile acelea dezgustătoare. Luaţi seama! Niciunul din copiii mei n-are voie să se apropie nici până la o sută de metri de acest bâlci. Să meargă, din partea mea, întregul oraş, să meargă toţi Foylii şi prietenii lor, dar nimeni din familia lui James Brodie nu o să se înjosească până-ntr-atât! V-o interzic!

Cu aceste cuvinte, rostite pe un ton ameninţător, îşi împinse scaunul înapoi, îşi înălţă trupul său de uriaş şi stătu o clipă pe loc, dominând cu privirea micul grup de făpturi plăpânde. Se îndreptă apoi spre fotoliul său din colţ, se aşeză şi, lăsându-şi mâna să alunece cu un gest mecanic, pornit din obişnuinţă, peste suportul de pipe, îşi alese, numai pipăindu-te, una din ele şi, scoţând din fundul buzunarului lateral al hainei o pungă pătrată de piele, în care-ţi ţinea tutunul, desfăcu închizătoarea şi începu să-şi umple încet luleaua arsă pe dinăuntru. Apoi apucă o fâşie uscată de hârtie din grămada pregătită în spatele suportului, se aplecă cu greutate spre cămin, lăsă hârtia să ia foc şi-şi aprinse pipa. După ce săvârşi acest şir de acţiuni, fără a-şi desprinde privirea ameninţătoare de grupul aşezat tăcut în junii mesei, se apucă să pufăie domol, scoţându-şi înainte buza inferioară, umezită. Continua să-i observe pe ceilalţi, de astă dată cu un aer mai contemplativ, cu acel aer calm de judecător atotputernic. Cu toate că membrii familiei erau deprinşi cu aceasta, puterea tiranică şi răceala acestei priviri nemişcate îi înfricoşa, făcându-i să vorbească în şoaptă. Mama era tot cu obrazul aprins; buzele lui Mary continuau să tremure pe când vorbea; Nessie se juca cu o lnguriţă şi o scăpă din mână, roşind ruşinată, ca şi cum ar fi fost surprinsă asupra unei fapte rele; doar bătrâna şedea nepăsătoare, pătrunsă de senzaţia plăcută de a fi sătulă.

În momentul acela, uşa din faţă se auzi deschizându-se şi imediat după aceea un tânăr intră în odaie. Era un flăcău slab, de vreo douăzeci de ani, cu faţa palidă şi cu o regretabilă înclinaţie spre acnee, o privire ascunsă şi piezişă. Ferchezuit pe cât îi permiteau mijloacele şi teama de tată-său, bătea la ochi mai ales prin mâinile sale, care erau mari, moi, de o albeaţă cadaverică şi cu unghiile tăiate scurt, lăsând să apară perniţele rotunde şi cărnoase din vârful degetelor. Se strecură dintr-o parte pe un scaun, fără a părea să dea atenţie celor ai casei, luă în primire, în tăcere, ceaşca de ceai pe care i-o întinse maică-sa şi se apucă să mănânce. Tânărul acesta, ultimul membru al familiei, era Matthew, singurul fiu şi deci moştenitorul lui James Brodie. Avea voie să întârzie la această masă, căci fiind funcţionar de birou la secţia de materiale a şantierelor Latta, îşi termina lucrul abia la ora şase.

— Ţi-am potrivit bine ceaiul, Matt? îl întrebă grijulie maică-sa, cu glas scăzut.

Matthew binevoi să facă un semn afirmativ din cap, fără a deschide gura.

— Ia puţină peltea de mere, dragul meu. E bună, crede-mă, îl rugă Mama cu jumătate de glas. Arăţi cam obosit astă-seară. Ai avut mult de lucru la birou?

Matthew clătină indiferent din cap, în vreme ce mâinile lui palide se agitau neîncetat, tăind pâinea în cubuleţe uniforme, amestecând ceaiul sau ciocănind pe faţa de masă; nu şi le oprea nicio clipă, mişcându-le printre ustensilele de pe masă, ca un slujitor de biserică ce îndeplinea un ritual pe un altar. Privirea lăsată în jos, îmbucăturile pripite, agitaţia jenată a mâinilor nu erau decât o reacţie a nervilor săi slabi faţă de sumbra privire a tatălui său, care-i sfredelea din spate.

— Mai vrei un ceai, fiul meu? şopti mamă-sa întinzându-şi mâna spre ceaşca lui. Gustă şi din pesmeţii ăştia de post, sunt proaspeţi. Şi izbită deodată de o idee, adăugă: Te-a mai durut stomacul azi?

— Nu prea mult, mormăi el în sfârşit, fără a-şi ridica privirea.

— Mănâncă atunci încet, Matt, îl sfătui în taină Mama. Îmi vine să cred că uneori nu-ţi mesteci îndeajuns mâncarea. Nu te grăbi!

— Trebuie să mă-ntâlnesc diseară cu Agnes, Mamă, şopti el cu un aer de mustrare, ca pentru a-şi justifica graba.

Maică-sa dădu încet din cap, cu aprobatoare înţelegere.

Acum bunica se ridică de la masă, sugându-şi dinţii şi scuturându-şi firimiturile de pe fustă. Trăgându-şi scaunul după ea, se întreba în gând dacă fiul ei îi va vorbi în seara aceasta. Când avea chef, o distra cu cele mai proaspete cleveteli din oraş, povestindu-i cu glas tare cum îl înfundase pe Waddel şi-l pusese la locul lui, cum primarul Gordon îl bătuse prieteneşte pe umăr la Răscruce sau cum se ducea de râpă prăvălia lui Paxton. Nu rostea niciodată vreun cuvânt de laudă la adresa cuiva în aceste poveşti, ea însă se desfăta cu bârfelile şi înţepăturile sale atât de savuroase în sarcasmul lor scânteietor, gustându-le cu imensă plăcere, sorbind cu nesaţ fiecare amănunt personal, oricât de mărunt şi delectându-se cu dovezile superiorităţii fiului ei asupra victimelor sale în discuţiile ce le avusese.

În seara aceea însă, Brodie rămase tăcut, rumegându-şi gândurile care, îndulcite de aroma liniştitoare a pipei sale, luau un curs mai puţin răutăcios decât acela pe care îl urmaseră în timpul mesei. Va avea, cugeta el, s-o îmblânzească pe Mary, care se purta de parcă n-ar fi fost fata lui, care nu se ploconise niciodată în faţa lui cum ar fi dorit el şi nu-i adusese niciodată acelaşi prinos de supunere şi de respect ca ceilalţi membri ai familiei. Dar în ciuda firii ei răzvrătite, era totuşi pe cale să devină o fetişcană drăguţă, semănându-i, fireşte, lui. Simţea însă că pentru propria sa mulţumire, ca şi pentru binele ei, avea să fie obligat să-i frângă spiritul de independenţă. Cât despre cunoştinţa ei cu acest Denis Foyle, se bucura că vestea îi ajunsese la urechi şi că înăbuşise în germeni această legătură.

Fusese uluit de îndrăzneala cu care îi răspunsese astă-seară şi nu ştia cum să şi-o explice. Acum însă, că descoperise tendinţa ei spre nesupunere, avea să o supravegheze cu mai multă atenţie şi să stârpească din rădăcini această înclinaţie, dac-ar fi să mai iasă vreodată la iveală.

Privirea i se opri apoi asupra soţiei sale, dar numai pentru o clipă; nerecunoscându-i alt merit decât acela de a-l fi scutit de cheltuiala angajării unei servitoare, îşi întoarse repede ochii de la ea, strâmbând, fără să vrea, cu dezgust din buze, şi îşi îndreptă gândurile spre lucruri mai plăcute.

Da, îl avea pe Matthew, fiul său! Nu era băiat rău; poate puţin cam prefăcut, cam moale şi mieros; teribil de răsfăţat de mamă-sa; trebuia supravegheat. Dar plecarea în India avea să facă om dintr-însul, spera el. Se apropia momentul acum, şi în cel mult două sau trei săptămâni avea să fie plecat spre a-şi lua în primire acel post minunat pe care sir John Latta i-l procurase. Ah, ce avea să mai vorbească lumea despre treaba asta! Obrazul i se destinse la gândul că toată lumea va vedea în numirea aceasta o dovadă deosebită a bunăvoinţei pe care sir John i-o arăta şi o nouă confirmare a poziţiei sale proeminente în acest oraş. Îşi dădea seama, de asemenea, cât de mult avea să profite caracterul fiului său de pe urma acestei angajări şi cât de mult va creşte printr-însa propriul său prestigiu.

Privirea îi căzu atunci asupra mamei sale, o privire mai puţin aspră şi mai îngăduitoare decât aceea pe care o îndreptase spre dânsa când şedeau la masă. Îi plăcea să mănânce bătrânei, şi chiar acum, când moţăia lângă foc, el îi citea cu agerime gândurile. Ştia că gusta de pe acum în minte plăcerile mesei viitoare, ale cinei compuse din mazăre fiartă şi lapte bătut. Îi plăcea felul ăsta şi îşi repeta zicala înţeleaptă: Nimic nu întrece o fiertură ca să dormi liniştit! E ca o cataplasmă pentru stomac. Da, da, nimic nu preţuia mai mult pentru ea decât mâncarea, dar, Doamne, ce babă rezistentă mai era! Cu cât îmbătrânea, cu atât se înzdrăvenea; soi sănătos, nu-i vorbă, ca să dureze atât; şi acum încă arăta în ochii lui ca şi cum avea s-o mai ducă încă zece ani. Dacă se va ţine şi el atât de bine – şi poate avea să se ţină şi mai bine – putea să fie mulţumit.

În sfârşit, se uită la Nessie şi îndată o nuanţă aproape imperceptibilă de duioşie interveni în atitudinea lui, manifestându-se nu prin vreo schimbare vizibilă a expresiei feţei sale, ci prin lumina mai blândă şi mai prietenoasă care-i umplu ochii. Da. Mama n-avea decât să şi-l păstreze pe Matt al ei – şi din parte-i şi pe Mary –, dar Nessie era a lui. Avea să scoată ceva din ea, din mieluşeaua lui. Cu toate că era atât de tânără, arăta ca o fetişcană dezgheţată şi deşteaptă: nu-i spusese oare aseară directorul liceului că fiică-sa are stofă de intelectuală, cu condiţia doar să se ţină de învăţătură? Asta era metoda cea mai bună. Să-i alegi pe tineri şi să-i pui să muncească cu râvnă. Se gândea şi la ziua de mâine, urzind un plan de viitor. Bursa de studii Latta! Încoronarea glorioasă a trecerii strălucite prin şcoală. Avea toate însuşirile spre a ieşi prima la concursul pentru obţinerea acestei burse, dacă va fi strunită cum trebuie. Doamne, ce triumf! O fată să câştige bursa de studii Latta – prima fată care s-o câştige; mai mult încă: una din neamul Brodie! Va avea el grijă să reuşească. Mama ar face mai bine să-şi vadă de treabă şi să nu o răsfeţe pe fata lui. Se va îngriji el şi de asta.

Nu ştia nici dânsul prea bine ce urma să facă apoi din ea, dar învăţătura e învăţătură; mai târziu, la universitate, se puteau lua destule titluri academice şi câştiga destule izbânzi. Toată lumea din oraş îl cunoştea ca om al progresului, ca om cu idei largi şi liberale, Avea să se priceapă el să le demonstreze mai categoric acest lucru, să-i facă să şi-l bage în capetele lor mărginite. „Ai aflat ultima veste, îi auzea el de pe acum trăncănind. Isteaţa de fată a lui Brodie a ajuns la facultate! Da, a câştigat bursa Latta, a câştigat miza cea mare la liceu, iar acum el o lasă să facă naveta ca să urmeze cursurile la universitate. E un om cu idei liberale, vezi bine. E un titlu de mândrie pentru el.”

Da! Le va arăta el oamenilor din oraş! Pe când dădea frâu liber imaginaţiei sale, pieptul i se umfla, nările îi tremurau, privirea lui fixă se pierdea în depărtări. Uitase şi de pipă, care se stinsese şi se răcise. Îi va face pe toţi să-i recunoască valoarea, să-l respecte, îi va sili într-o bună zi să-l vadă sub adevăratul lui chip.

Treptat, încetă de a se gândi la Nessie şi de a fauri planuri de viitor pentru ea, aşezându-se, în schimb, pe sine însuşi în centrul viziunilor sale şi îmbătându-se de gloria pe care fiică-sa avea s-o reverse asupra numelui său.

În cele din urmă se urni din loc, îşi scutură cenuşa din pipă, o aşeză la loc pe suport şi, plimbându-şi privirea asupra celor ai casei, ca pentru a le spune: „Mă duc acum, dar ţineţi minte ce v-am spus; nu voi înceta să vă urmăresc”, ieşi în vestibul, îşi puse pălăria lui pătrată de fetru, periată cu îngrijire, apucă bastonul greu de frasin şi ieşi din casă fără a scoate un cuvânt. Era felul lui obişnuit de a pleca. Nu-şi lua rămas-bun niciodată. N-aveau decât să caute a ghici unde se ducea în orele sale de răgaz – la o întrunire, la consiliul orăşenesc sau la club; n-aveau decât să rămână în nesiguranţă cu privire la ora când avea să se întoarcă, asupra dispoziţiei în care se afla; îi plăcea să-i facă să tresară auzindu-i deodată paşii în vestibul. Era mijlocul cel mai bun de a asigura rânduiala casei şi nu era decât spre folosul lor să-i lase să se întrebe unde se va fi ducând. Cu aceste gânduri, ieşi din casă, trântind uşa în urma lui.

Cu toate acestea, încetarea prezenţei lui fizice păru să aducă o oarecare uşurare familiei sale şi, o dată cu plecarea lui, un nor apăsător pieri parcă din încăpere. Doamna Brodie îşi destinse muşchii, care în cursul ultimei ore îi înţepeniseră şi, în vreme ce îşi lăsă umerii să cadă mai în voie, încordarea minţii ei slăbi, făcând loc unei uşoare înviorări.

— Ai să strângi masa, nu-i aşa, Mary? spuse ea cu blândeţe. Mă simt cam obosită şi sătulă de treabă astă-seară. Îmi va face bine, cred, să-mi mai arunc puţin ochii pe cartea mea.

— Da, Mamă, răspunse Mary, adăugând conştiincios, aşa cum i se pretindea în fiecare seară: Meriţi să te odihneşti puţin. Am să spăl singură vasele.

Doamna Brodie, ridicându-se, dădu din capul ei strâmb, în semn de silită acceptare şi se îndreptă spre sertarul din bufet, unde se găsea ascunsă o carte, „Legământul lui Devenhan”, de o oarecare Amelia B. Edwards, care, la fel ca toate cărţile pe care le citea, era împrumutată de la biblioteca orăşenească. Strângând cu dragoste volumul la piept, se aşeză pe scaun şi, curând după aceea, Margaret Brodie îşi contopise tragica şi zdrobita ei personalitate cu aceea a eroinei, găsind în această lectură una din puţinele mângâieri pe care viaţa i le oferea.

Mary strânse repede masa şi întinse peste ea o cuvertură de lână aspră. Trecu apoi în oficiu şi, suflecându-şi mânecile, se apucă să spele vasele.

Rămasă în faţa mesei golite, care îi amintea în tăcere de îndemnul la lucru pe care i-l adresase tatăl ei, Nessie se uită întâi la faţa absorbită de lectură a maică-sii, la bunică-sa, care-i întorcea cu indiferenţă spatele, şi la Matt, care şedea acum răsturnat pe spate, scobindu-se în dinţi cu un aer important. Apoi, cu un oftat adânc, începu să-şi scoată alene cărţile din ghiozdan, întinzându-le în silă, una câte una, în faţa ei.

— Vino să facem mai întâi o partidă de dame, Mary, strigă ea.