I
Spre sfârşitul unei după-amieze de octombrie a anului 1924, un tânăr îmbrăcat în haine cam ponosite căta cu o privire fixă, prin fereastra unui compartiment de clasa a treia a trenului aproape gol care, pornit din Swansea, urca opintindu-se din greu panta văii Penowell. Manson călătorise toată ziua, venind dinspre nord, schimbase trenul la Carlisle şi Shrewsbury, totuşi era foarte agitat în această ultimă parte a plictisitorului drum care ducea către sudul Ţării Galilor. Căci la capătul drumului, în acest ţinut straniu şi mutilat, îl aştepta postul lui – primul din cariera sa medicală.
Afară se stârni o ploaie cumplită, care acoperi asemenea unui oblon munţii ce se înălţau de amândouă părţile căii ferate cu un singur terasament. Piscurile lor se pierdeau în necuprinsul cenuşiu al cerului, dar povârnişurile ciopârţite de puţurile minelor coborau negre şi posomorâte, întinate de mormane mari de zgură peste care câteva oi murdare rătăceau de colo-colo, în speranţa deşartă că vor găsi ceva de păscut. Cât vedeai cu ochii, niciun tufiş, nicio urmă da vegetaţie. În umbra crescândă a serii, copacii păreau nişte stafii pitice şi descărnate. La o cotitură a căii ferate, fulgeră pe neaşteptate strălucirea roşie a unei turnătorii, luminând un grup de muncitori, ale căror busturi goale se încordau, în timp ce braţele se ridicau pentru a lovi. Deşi această scenă se pierdu repede în spatele siluetei neprecis conturate a suprastructurii unei mine, ea lăsa în urmă o impresie de forţă vie şi intensă. Manson trase adânc aer în piept: simţea crescând în el drept răspuns o energie nestăvilită, o bruscă şi covârşitoare voie bună, ţâşnită din speranţele şi făgăduielile viitorului.
Se lăsase întunericul, subliniind şi mai mult ciudăţenia şi nefirescul împrejurimilor, atunci când, o jumătate de oră mai târziu locomotiva intră gâfâind în Blaenelly, orăşel aşezat la extremitatea văii şi la capătul căii ferate: în sfârşit ajunsese. Apucându-şi valiza, Manson sări din tren şi străbătu repede peronul, căutând cu lăcomie un semn de bun venit. La ieşirea din gară, dedesubtul unei lămpi zgâlţâite de vânt, aştepta un bătrânel cu chipul gălbejit, în cap cu o pălărie colţuroasă şi îmbrăcat într-un impermeabil care îi ajungea până la călcâie. El îl cercetă pe Manson cu ochi de icteric, apoi se hotărî, oarecum în silă, să vorbească:
— Dumneata eşti noul asistent al doctorului Page?
— Da. Manson. Andrew Manson, aşa mă cheamă!
— Hm! pe mine Thomas. Lumea îmi zice de obicei moş Thomas, naiba s-o ia! Am brişcă aici. Urcă în ea… sau poate vrei mai bine să înoţi?
Manson îşi aruncă sus valiza şi se căţăra în brişca hodorogită, în spatele unui cal negru, înalt şi ciolănos. Thomas îl urmă şi, luând hăţurile în mână îi strigă calului:
— Diiii, Taffy!
Porniră prin oraş. Cu toate că Andrew se străduia din răsputeri să-i ghicească aspectul, nu izbutea să întrevadă, sub ploaia biciuitoare, decât o îngrămădire confuză de case scunde şi cenuşii la poalele munţilor înalţi şi veşnic prezenţi. Timp de câteva minute, bătrânul vizitiu, fără să scoată o vorbă, îi aruncă necontenit lui Andrew priviri pesimiste pe sub borurile pălăriei sale, care şiroia de apă. Nu avea de loc aerul birjarului fercheş al unui doctor căruia îi merge bine, ci, dimpotrivă, era cocârjat şi şleampăt, răspândind în juru-i un miros aparte şi puternic de untură râncedă. În cele din urmă, el întrebă:
— Acu’ ţi-ai luat patalamaua, aşa-i?
Andrew dădu afirmativ din cap.
— Puteam să jur. – Moş Thomas scuipă: succesul îl făcu mai comunicativ, deşi rămase la fel de grav. – Ultimul asistent a şters-o acu’ zece zile. De obicei nu prea fac ei mulţi purici aici.
— De ce? întrebă Manson, zâmbind în ciuda nervozităţii sale.
— Mai întâi, că munca e prea grea – socot eu.
— Şi al doilea?
— Las-că ai să vezi dumneata!
Peste o clipă, asemenea unui ghid care ar prezenta o frumoasă catedrală, Thomas înălţă biciul şi arătă spre capătul unui rând de case: printr-o uşiţă luminată, ţâşnea un nor de aburi.
— Vezi aia? Acolo e femeia mea. Ţinem o prăvălie unde vindem cartofi prăjiţi. Gătim de două ori pe săptămână. Avem şi peşte. – Un gând tainic şi şugubăţ făcu să-i tresară buza de sus pe care o avea deosebit de lungă. – Cred că n-o să treacă mult şi o să-ţi prindă bine, să ştii asta.
În acel loc se termina strada principală şi, apucând-o pe o scurtă uliţă laterală, plină de hârtoape, străbătură un maidan şi intrară pe aleea îngustă a unei case, despărţită de vecinele sale prin trei molifţi de Chili. De gard era agăţată o placă cu numele Bryngower.
— Am ajuns, spuse Thomas, oprind calul.
Andrew coborî. În clipa următoare, în timp ce se pregătea încă pentru încercarea pe care o reprezenta pentru el intrarea în această casă, uşa se deschise brusc şi se trezi într-un hol luminat. O femeie scundă, rotofeie şi surâzătoare, de vreo patruzeci de ani, cu obrajii lucitori, cu ochii vii şi îndrăzneţi, îl întâmpină cu multă căldură.
— Aşadar, iată-l şi pe doctorul Manson. Intră, dragul meu, intră. Eu sunt doamna Page, soţia doctorului. Sper că nu te-a istovit prea rău călătoria? Ce bucuroasă sunt că te văd. Mai-mai să-mi ies din minţi de când ne-a lăsat individul ăla pe care l-am avut aici ca asistent înainte. Să-l fi văzut numai! În viaţa mea n-am mai avut de-a face cu un risipitor ca ăsta, ţi-o jur. Ei, dar nu face nimic! Bine că ai sosit. Vino, am să-ţi arăt chiar eu odaia dumitale.
Camera lui Andrew era la etaj: mică, cu un pat de bronz, cu o comodă galbenă şi lustruită şi o masă de trestie pe care se aflau un lighean şi o cană. Uitându-se jur împrejur, în timp ce ochii doamnei Page, asemenea unor nasturi negri, îl priveau scormonitori, Manson spuse cu o politeţă forţată:
— Pare să fie o odaie foarte confortabilă, doamnă Page.
— Şi încă cum! Zâmbind, ea îl bătu matern pe umăr. O să te simţi aici ca în sânul lui Avram, dra-a-gul meu. Poartă-te frumos cu mine şi o să mă port şi eu frumos cu dumneata. Mai bine nici că se poate, nu-i aşa? Acum, să nu mai pierdem nicio clipă şi hai să te prezint doctorului. Se opri, scrutându-l mereu cu privirea şi adăugă cu un ton pe care-l voia degajat: Nu ştiu dacă am pomenit despre asta în scrisoare, dar de fapt… doctorul n-a prea fost în apele lui în ultima vreme.
Andrew se uită la ea surprins.
— O, nu-i cine ştie ce, continuă ea repede, înainte ca dânsul să poată rosti o vorbă. Stă în pat de câteva săptămâni. Dar se face el bine curând, fii pe pace.
Intrigat, Andrew o urmă până la capătul coridorului, unde, deschizând o uşă, doamna Page exclamă cu vioiciune:
— Iată-l pe doctorul Manson, Edward… noul nostru asistent. A venit să-ţi spună bună seara.
Când Andrew păşi în cameră, un dormitor lung, cu mobilă mirosind a mucegai, cu perdelele de catifea bine trase şi un foc sărac mocnind în cămin, Edward Page se răsuci încet în pat. După cât se părea, făcea mişcarea asta cu preţul unui efort uriaş. Era un om înalt, osos, de vreo şaizeci de ani, cu trăsăturile aspru croite şi cu ochii limpezi, dar obosiţi. Pe întreaga-i fizionomie era întipărită suferinţa şi un fel de răbdare ostenită. Şi Andrew mai desluşi ceva. Lumina lămpii cu gaz, care cădea de-a curmezişul pernei, dezvăluia o jumătate din faţa lui, cu totul lipsită de expresie şi galbenă ca ceara. Jumătatea stângă a corpului său era de asemenea paralizată şi mâna stângă, care zăcea pe o cuvertură făcută din petice de toate culorile cusute laolaltă, era contractată, formând un ciot lucitor. Observând aceste semne ale unei apoplexii violente şi vechi, Andrew se simţi cuprins de spaimă. Câtva timp domni în cameră o tăcere stânjenită.
— Sper că te vei simţi bine aici, rosti în cele din urmă doctorul Page, vorbind încet şi greu şi stâlcind puţin cuvintele. Sper că munca nu ţi se va părea din cale-afară de grea. Eşti foarte tânăr.
— Am douăzeci şi patru de ani, domnule doctor, răspunse Andrew, oarecum stingherit. E primul post pe care-l ocup, ştiu asta, dar munca nu mă sperie.
— Vezi, spuse doamna Page radioasă. Nu ţi-am zis eu, Edward, că o să nimerim bine cu următorul?
Chipul lui Page păru deodată şi mai imobil. Îl privi pe Andrew, apoi, pierzând orice interes, spuse cu o voce obosită:
— Sper că ai să rămâi.
— Doamne sfinte, strigă doamna Page, ce-ţi veni să spui una ca asta!? Se întoarse spre Andrew surâzind, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze: Vorbeşte aşa pentru că e cam abătut astăzi. Dar se pune el curând pe picioare şi se apucă de treabă. Nu-i aşa, puişor? Şi aplecându-se deasupra lui, îl sărută cu drag. Aşa. O să-ţi trimit mâncarea cu Annie, imediat după ce isprăvim noi cina.
Page nu răspunse. Privirea-i împietrită şi aspectul feţei sale pe jumătate paralizată făceau ca gura lui să pară strâmbă. Mâna-i sănătoasă se întinse spre cartea care se găsea pe măsuţa de lângă pat. Andrew citi titlul: Păsările sălbatice din Europa. Încă înainte ca bolnavul să înceapă să citească, Manson îşi dădu seama că nu mai avea ce căuta în camera lui.
În timp ce cobora spre sufragerie, Andrew simţea că i se învârteşte capul. Solicitase postul de asistent, răspunzând la un anunţ inserat în revista medicală The Lancet[1]. Totuşi, în corespondenţa dusă cu doamna Page şi care îl făcuse să ia postul, nu fusese vorba câtuşi de puţin de boala doctorului Page. Dar acesta era bolnav, nu mai încăpea nicio îndoială asupra gravităţii hemoragiei cerebrale, care îl paralizase. Vor trece luni de zile până să-şi poată relua munca… dacă şi-o va mai relua vreodată.
Andrew făcu un efort să gonească gândurile negre. Era tânăr, viguros şi nu-i părea rău de munca suplimentară care i-ar reveni de pe urma bolii lui Page. Ba chiar, în entuziasmul său, tânjea după cât mai multe consultaţii.
— Ai noroc, dra-a-gul meu, spuse cu însufleţire doamna Page, dând buzna în sufragerie. Poţi să te aşezi numaidecât la masă, astă-seară nu mai trebuie să mergi la dispensar. Dai Jenkins a avut el grijă de asta.
— Dai Jenkins?
— Felcerul nostru, rosti nepăsătoare doamna Page. Un omuleţ foarte priceput şi plin de bunăvoinţă. Unii îi spun chiar „doctor Jenkins”, deşi, bineînţeles, nici pe departe nu poate fi asemuit cu doctorul Page. Ultimele zece zile el s-a ocupat de dispensar şi de vizitele la pacienţi.
Andrew o privi, din nou cuprins de îngrijorare, îşi aminti încă o dată de tot ce i se spusese, de toate avertismentele pe care le căpătase în legătură cu metodele dubioase de practică a medicinii, în aceste văi pierdute din Ţara Galilor. Şi din nou trebui să facă o sforţare ca să nu spună nimic.
Doamna Page se aşeză în capul mesei, cu spatele la foc. O dată instalată confortabil pe scaun, cu o pernă la spate, dânsa suspină de plăcere şi sună din clopoţelul ce-i stătea în faţă. O servitoare între două vârste, cu obrajii palizi şi bine spălaţi, aduse de mâncare, aruncând pe furiş o privire lui Andrew.
— Uite, Annie – strigă doamna Page, ungând cu unt o felioară de pâine şi îndesându-şi-o în gură – dumnealui e doctorul Manson.
Annie nu răspunse. Îl servi pe Andrew în tăcere şi cu un aer reţinut, punându-i în farfurie o felie subţire de rasol rece. Doamna Page căpătă însă o friptură caldă cu ceapă şi o sticlă de bere neagră. Ridicând capacul care acoperea friptura şi înfigând cuţitul în carnea zemoasă, care făcea să-i lase gura apă, ea spuse:
— N-am prea mâncat la prânz, doctore. De altfel, trebuie să am grijă să ţin regim. Sunt anemică. Am nevoie de bere, pentru sânge.
Andrew mestecă hotărât rasolul aţos şi bău apă rece. După un moment de indignare, cea mai mare greutate fu să lupte cu propriul său simţ al umorului. Prefăcuta boală a doamnei Page era atât de cusută cu aţă albă, încât trebui să se stăpânească din răsputeri ca să nu izbucnească în hohote de râs.
Tot timpul mesei, doamna Page mâncă din belşug, dar vorbi puţin. În cele din urmă, după ce şterse cu miez de pâine sosul din farfurie, îşi termină friptura, sorbi plescăind din buze ultimele picături de bere, apoi se rezemă de speteaza scaunului, respirând niţeluş cam greu, cu obrăjorii ei rotunzi congestionaţi şi lucioşi. Părea acum dispusă să mai întârzie puţin la masă, gata să facă confidenţe, încercând poate, în felul ei obraznic, să-şi dea seama cam ce soi de om este Manson.
Observându-l, vedea un flăcău slab, stângaci, oacheş, cu trăsăturile cam pronunţate, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu bărbia fină şi ochii albaştri. Ochii aceştia, când Andrew îi ridica spre ea, o priveau – în ciuda încordării nervoase a frunţii lui – extraordinar de hotărâţi şi de întrebători. Deşi Blodwen Page habar nu avea de asta, ea se găsea în faţa unui tip celtic. Nu putea să nu recunoască vigoarea şi inteligenţa vie a chipului lui Andrew, dar cel mai mult îi plăcuse la el felul cum acceptase, fără să crâcnească, felia subţire de rasol veche de trei zile. Şi se gândea că, deşi părea să aibă poftă de mâncare, Andrew nu-i va face greutăţi în privinţa mesei.
— Sunt sigură că noi doi o să ne înţelegem de minune, declară ea din nou cu voioşie, scobindu-se în dinţi cu un ac de cap. Să am parte şi eu de puţin noroc, după câte am pătimit. Bine dispusă, începu să-i povestească despre necazurile ei, schiţând un tablou vag al situaţiei: A fost îngrozitor, dra-a-gul meu. Nici nu poţi să-ţi închipui cât de îngrozitor a fost. Gândeşte-te numai: doctorul Page bolnav, asistenţi păcătoşi, niciun pic de câştig în casă – şi toţi banii topindu-se încetul cu încetul… de necrezut! Şi ce chin, până să-i potolesc pe director şi pe funcţionarii de la mine. Doar de pe urma pacienţilor pe care ni-i trimit ei ne vine câştigul… atât cât e – se grăbi ea să adauge. Ştii, la Blaenelly aşa stau lucrurile. Compania are trei doctori pe lista ei, dar trebuie să-ţi spun că doctorul Page este de fapt cel mai priceput dintre aceştia. Fără să mai vorbim de timpul de când e aici, vreo treizeci de ani şi mai bine – asta e ceva, dacă nu mă înşel? Ei bine, doctorii ăştia pot să aibă oricâţi asistenţi poftesc: doctorul Page te are pe dumneata, doctorul Nicholls, pe un oarecare Denny. Dar asistenţii nu figurează niciodată pe listele de plată ale Companiei. În orice caz, după cum ţi-am spus, Compania reţine atât şi atât din salariul fiecărui om care lucrează la mine şi în cariere, şi din asta plăteşte pe doctorii de pe liste, după numărul celor pe care-i îngrijesc.
Se întrerupse, epuizată de efortul pe care-l impusese ignoranţei şi de povara stomacului ei supraîncărcat.
— Cred că înţeleg cum funcţionează sistemul, doamnă Page.
— Ei bine, atunci – şi se auzi din nou râsul ei vesel – nu trebuie să-ţi mai baţi capul cu asta. Tot ce trebuie să ţii minte e că lucrezi pentru doctorul Page. Ăsta e lucrul cel mai de seamă, doctore. Nu uita că lucrezi pentru doctorul Page şi atunci dumneata şi sărmănica de mine o să ne înţelegem de minune.
Observând-o în tăcere, Manson avu impresia că ea încerca în acelaşi timp să-i trezească mila şi să-i impună autoritatea ei, toate acestea sub paravanul unei amabilităţi joviale. Poate că şi dânsa îşi dădu seama că mersese prea departe. Aruncând o privire spre pendulă, îşi îndreptă spatele, puse la loc acul de cap în părul ei negru şi unsuros şi se ridică de la masă. Vocea i se schimbă, devenind aproape poruncitoare.
— Pentru că veni vorba: e o vizită de făcut în Piaţa Glydar, la numărul 7. A cerut să vină doctorul, pe la ora cinci. Ai face bine să te repezi până acolo, chiar acum.
II
Andrew plecă numaidecât să-şi facă vizita, cu o senzaţie ciudată, aproape de uşurare. Era bucuros că i se oferă prilejul să scape din încurcătura care i-o pricinuiseră impresiile ciudate şi contradictorii stârnite de sosirea lui la Bryngower. Avea de pe acum un început de bănuială despre situaţia în care se găsea şi despre felul cum Blodwen Page avea să-l folosească, pentru a-l înlocui pe doctorul Page imobilizat în pat. Împrejurările erau bizare şi foarte deosebite de orice imagine romantică pe care ar fi putut-o făuri închipuirea lui. Şi totuşi, la urma urmei, principalul era munca, orice altceva nu avea nicio însemnătate. Abia aştepta să-şi înceapă lucrul. Pe nesimţite grăbi pasul, plin de o aşteptare încordată, exultând la gândul că acesta era… da, era primul lui caz.
Sub ploaia ce cădea într-una el străbătu un maidan întunecos şi murdar şi o luă pe strada Chapel, în direcţia pe care i-o indicase vag doamna Page. În ciuda beznei din juru-i, pe măsură ce umbla, oraşul începea să se contureze. Prăvălii şi biserici – Zion-Chapel, Hebron, Bethel, Bethseda. Trecu pe lângă mai bine de o duzină de lăcaşuri de rugăciune, apoi pe lângă o mare cooperativă şi o sucursală a băncii Western Counties, toate înşirate de-a lungul străzii principale, în fundul văii. Senzaţia de a fi înmormântat în adâncul acestei despicături a munţilor era deosebit de apăsătoare. Nu se vedeau decât puţini trecători. Rânduri-rânduri de case muncitoreşti, cu acoperişuri albastre, se aliniau întretăindu-se în unghiuri drepte, la mică distanţă, de amândouă părţile străzii Chapel. Şi ceva mai departe, la capătul văii, într-o zare de lumină ce se întindea ca un uriaş evantai dedesubtul unui cer opac, se vedeau mina de hematită şi uzinele pentru prelucrarea minereului din Blaenelly.
Ajungând la casa cu numărul 7 din Piaţa Glydar, Andrew ciocăni la uşă cu răsuflarea tăiată şi fu primit numaidecât în bucătărie, unde – într-un pat cu baldachin – zăcea bolnava. Era o femeie tânără, soţia unui turnător de oţel, şi, apropiindu-se de căpătâiul ei, Manson îşi simţi inima zbătându-i-se în piept, se simţi copleşit de însemnătatea acestui moment, adevărat punct de plecare al vieţii sale. De câte ori îşi imaginase el această clipă, în vreme ce, pierdut în mulţimea de studenţi, asista la examinarea unui caz în clinica profesorului Lamplough! Acum, nu mai avea în jurul său colegi care să-l ajute, nu mai era vorba de o expunere făcută cu uşurinţă. Se găsea singur în faţa unui caz pe care trebuia să-l diagnosticheze şi să-l trateze fără niciun sprijin. Dintr-o dată, cu o bruscă strângere de inimă, îşi dădu seama de nervozitatea, de lipsa de experienţă, de totala-i nepregătire pentru o astfel de sarcină.
Asistat de soţul bolnavei, care stătea în picioare lângă el, în odăiţa strâmtă pardosită cu piatră şi luminată ca vai de lume, Manson examină pacienta cu o grijă meticuloasă. Nu încăpea nicio îndoială, femeia era bolnavă. Se plângea de o groaznică durere de cap. Temperatura, pulsul, limba, toate arătau o tulburare, o tulburare gravă. Ce era? Andrew îşi punea această întrebare plin de intensă încordare, în timp ce o mai examina o dată. Primul său caz. O! Îşi dădu seama că-şi făcea prea mult sânge rău. Dar dacă ar fi făcut vreo greşeală, vreo gafă înspăimântăloare? Sau mai rău decât atât, dacă ar fi descoperit că nu e în stare să pună diagnosticul? Nu trecuse nimic cu vederea. Nimic. Şi totuşi se trudea să găsească o soluţie a problemei, căznindu-se să grupeze simptomele sub eticheta unei anumite boli. În cele din urmă, dându-şi seama că nu mai poate prelungi consultaţia, îşi îndreptă încet spinarea, strângându-şi stetoscopul şi căutându-şi cu desperare cuvintele:
— A răcit cumva? întrebă el, cu ochii aţintiţi în podea.
— Da, chiar aşa, răspunse cu vioiciune Williams, care aşteptase cu un aer speriat, în timpul cât se prelungise examenul bolnavei. A răcit acum vreo trei-patru zile. Eram sigur că e o răceală, domnule doctor.
Andrew aprobă din cap, căznindu-se să inspire o încredere pe care el însuşi nu se bizuia.
— O punem noi curând pe picioare, mormăi dânsul. Vino peste o jumătate de ceas la dispensar, o să-ţi dau o sticluţă cu medicamente.
Îşi luă rămas bun de la ei, apoi – cu capul în jos şi muncindu-şi mereu creierii – făcu calea întoarsă, târându-şi picioarele, spre „dispensar”, un şopron dărăpănat de lemn, aşezat la intrarea în aleea care ducea spre casa doctorului Page. O dată ajuns acolo, el aprinse lampa cu gaz şi începu să se plimbe agitat, în faţa rafturilor prăfuite, încărcate cu sticle albastre şi verzui, storcându-şi mintea, bâjbâind parcă prin întuneric. Nu exista niciun simptom precis. Nu putea să fie, nu, nu putea să fie altceva decât o răceală. Dar în adâncul sufletului, el era convins că nu e o simplă răceală. Îi venea să geamă exasperat, înspăimântat şi furios de propria sa incapacitate. Era nevoit, vrând-nevrând, să lupte pentru a câştiga timp. Profesorul Lamplough, când dădea în saloanele sale peste vreun caz nebulos, se slujea de o formulă drăgălaşă, pe care o aplica cu mult tact: F.O.N., adică febră de origină necunoscută. Era ceva necompromiţător şi precis – şi avea o rezonanţă ştiinţifică admirabilă.
Plin de amărăciune, Andrew luă o sticlă goală de pe policioara de sub masa de lucru a dispensarului şi, încruntându-şi fruntea, plin de concentrare, începu să combine o poţiune antipiretică. Nitrat de potasiu, salicilat de sodiu… unde dracu’ o fi salicilatul de sodiu? A, uite-l! Încercă să-şi dea curaj, spunându-şi că toate acestea erau medicamente minunate, excelente, care nu puteau să nu coboare temperatura, nu puteau să nu facă bine. În nenumărate rânduri, profesorul Lamplough declarase că nu există niciun medicament atât de general valabil ca salicilatul de sodiu.
Tocmai isprăvise de făcut poţiunea şi scria eticheta, cu plăcuta senzaţie a unei munci dusă până la capăt, când uşa se deschise, făcând să sune clopoţelul dispensarului – ding! – şi intră un bărbat de vreo treizeci de ani, mic de statură, îndesat şi cu obrajii roşii, urmat de un câine. Câteva clipe domni tăcerea, în care timp jăvruţa cu blana-i neagră-cafenie se proţăpi în fundul ei plin de noroi, iar noul venit, îmbrăcat într-un costum vechi de catifea de bumbac, cu ciorapi lungi, negri şi bocanci cu ţinte şi cu un impermeabil aruncat peste umăr, îl măsură pe Andrew din cap până în picioare. Când începu să vorbească, în vocea sa se desluşi o notă de politeţe ironică şi de sâcâitoare bună-cuviinţă.
— Trecând pe aici am văzut geamul luminat şi mi-am zis: hai să intru să-i urez bun venit. Eu sunt Denny, asistentul mult stimatului doctor Nicholls; L.S.F. Pentru cazul că n-ai şti, asta înseamnă licenţiat al Societăţii Farmaciştilor, cel mai înalt grad recunoscut de Dumnezeu şi de oameni.
Andrew îl privi şi el cu îndoială. Philip Denny îşi aprinse o ţigară scoasă dintr-un pachet mototolit, aruncă chibritul pe jos şi făcu câţiva paşi înainte cu un aer obraznic. Luă în mână sticla cu poţiune, citi eticheta şi instrucţiunile, o destupă, o mirosi, îi puse din nou dopul şi o aşeză la loc, în timp ce faţa-i mohorâtă şi roşcovană luă o expresie din cele mai amabile.
— Minunat! Te-ai şi pus pe treabă! O lingură de supă la trei ore. Sfinte Dumnezeule! Ce bucurie să dai iar peste lucrurile astea vechi. Dar ia spune, doctore, de ce nu-i prescrii poţiunea de trei ori pe zi? Nu-ţi dai seama, doctore, că pentru a fi pe deplin ortodox, ar trebui să recomanzi să i se toarne pe gât câte o lingură din asta de trei ori pe zi?
Se opri, şi cu mutra sa fals binevoitoare părea mai mieros, dar în acelaşi timp mai agresiv ca oricând.
— Şi acum, spune-mi, doctore – ce ai pus aici? Ghicesc după miros: nitrat de potasiu? Minunat, doctore nitratul ăsta de potasiu. Minunat, minunat, dragă doctore. Carminativ, stimulant, diuretic – poţi înghiţi sticle întregi cu nitrat de potasiu. Nu-ţi aminteşti ce scrie în cărţulia aia roşie? „În caz de dubiu, administraţi nitrat de potasiu”. Sau o poţiune iodată? Vai, vai, mi se pare că am uitat câteva din noţiunile de bază…
În şopronul de lemn domni din nou tăcerea, întreruptă doar de răpăitul ploii pe acoperişul de tablă. Pe neaşteptate, Denny izbucni în râs, luând o atitudine batjocoritoare, în faţa mutrei nedumerite pe care o făcea Andrew, şi-l întrebă ironic:
— Lăsând ştiinţa la o parte, doctore, ai putea să-mi satisfaci curiozitatea. De ce ai venit aici?
Andrew începuse să se enerveze, aşa că răspunse morocănos:
— M-am gândit să transform Blaenelly într-o localitate balneară… Ştii – un fel de staţiune de ape minerale.
Denny râse din nou, un râs insultător, încât Andrew simţi cum îl furnică palmele.
— Spiritual, spiritual, dragă doctore, umor scoţian veritabil, greu de mistuit. Din păcate, nu pot să recomand apa de aici ca băutură ideală, pentru o staţiune balneară. Cât despre domnii medici… în valea asta, dragă doctore, n-ai să găseşti decât drojdia unei profesii nobile şi glorioase.
— Inclusiv dumneata?
— Fără doar şi poate! Denny făcu un semn de încuviinţare şi tăcu câteva clipe, contemplându-l pe Andrew pe sub sprâncenele sale decolorate. Apoi renunţă la ironia sa muşcătoare şi trăsăturile lui urâte se posomorâră din nou. Tonul său, deşi amar, era serios. Ascultă, Manson! Văd eu bine că nu eşti decât în treacăt pe la noi, în drum spre Harley Street[2], dar până una alta sunt vreo două-trei lucruri care n-ar strica să le ştii, despre locurile astea. N-ai să le găseşti prea conforme cu cele mai frumoase tradiţii ale acestei profesii romantice. Nu există spital, nu există ambulanţe, nu există raze X, nu există nimic. Dacă vrei să operezi, trebuie să foloseşti masa de bucătărie şi după aceea te speli în ligheanul de vase. Instalaţiile sanitare sunt sub orice critică. În verile secetoase, copiii mor ca muştele de holeră infantilă. Şeful dumitale, bătrânul Page, era un doctor de mâna întâia, dar acum s-a zis cu el, îl ţine Blodwen sub papuc şi n-o să mai poată lucra niciodată. Nicholls, patronul meu, e un fel de moaşă autoritară, care aleargă după pitaci. Bramwell, „regele arginţilor”, habar nu are de nimic, afară de câteva cuplete sentimentale şi de psalmii lui Solomon. Cât despre mine, mai bine s-o iau înaintea bârfei vesele… eu beau de sting. A, şi Jenkins, blândul dumitale felcer, face pe sub mână un negoţ foarte prosper cu pilule de plumb, pentru boli de femei. Cred că asta e tot. Hai, Hawkins, o luăm din loc.
Strigându-şi javra, se îndreptă cu un pas greoi spre uşă. Acolo se opri, plimbându-şi din nou privirea de la sticluţa de pe poliţă la Manson. Şi cu o voce calmă, lipsită de interes:
— Pentru că veni vorba, în locul dumitale m-aş gândi la enterită, în cazul din Piaţa Glydar. Câteva din aceste cazuri nu sunt tocmai tipice.
Ding! făcu iar uşa. Înainte ca Andrew să apuce să-i răspundă, doctorul Philip Denny şi câinele Hawkins se mistuiră în întunericul umed de afară.
[1] Bisturiul.
[2] Strada Harley – celebră stradă dm Londra unde se găsesc cabinetele particulare ale celor mai reputaţi medici.
