PDF Lumina nordului de AJ Cronin carti de citit autori straini

PARTEA ÎNTÂI

 

 

I

 

Teatru radiofonic Lumina Nordului...............https://latimp.eu/lumina-nordului-de-archibald-joseph-cronin-teatru-radiofonic-la-microfon-1987/

 

Orologiul bisericii St. Mark arăta că trecuse ora opt când, în seara aceea umedă de februarie, Henry Page, urându-i, ca de obicei, noapte bună lui Maitland, director-adjunct la ziarul său, se despărţi de el şi părăsi clădirea ziarului Northern Light[1]. Din pricina editorialului de luni zăbovise mai mult ca în alte dăţi, căci, după o experienţă de douăzeci de ani, nu scria prea uşor, iar neaşteptata convorbire telefonică cu Vernon Somerville îl făcuse să întârzie şi-l tulburase.

În după-amiaza aceea îi lăsase soţiei sale automobilul, aşa că avea de gând să se ducă pe jos acasă; în ultimul timp, doctorul Bard îl tot îndemna ca, fără să se ostenească prea mult, să facă mai multă mişcare, dar, ora fiind înaintată, se hotărî să ia tramvaiul.

Era sâmbătă seară; în Mealmarket – vechiul centru comercial al Hedlestonului, format dintr-o reţea de alei înguste şi pasaje, dând toate spre scuarul Victoria – întâlneai lume puţină. Birourile şi tipografia lui Page ocupau aici o parte dintr-un corp de case în stil Adam[2], a căror patină de fum şi intemperii străvechi trăda o obârşie de aproape două veacuri. Lipsit de forfota zilei, vechiul cartier, cu caldarâmurile învăluite la acea oră într-o tăcere atât de neobişnuită, îi părea lui Henry, care îşi putea auzi în urmă ecoul paşilor pe alee, mai mult ca oricând, inima statornică a acestui orăşel regal[3] din Northumberland[4], unde, timp de cinci generaţii, trăise şi muncise familia sa. Instinctiv trase adânc în piept aerul umed şi uşor înţepător.

Tăind prin Dean’s Close, ajunse în strada principală. În staţie nu era coadă. Deşi tramvaiul care mergea în direcţia Wooton era pe jumătate gol, totuşi, din obişnuinţă, căci făcuse asta o viaţă întreagă, Henry numără patru călători care citeau Northern Light. Un meseriaş cu lădiţa de scule la picioare, om la vreo şaizeci de ani, citea editorialul zilei prin ochelari cu rame de metal, ţinând ziarul spre slabul bec electric din colţul vagonului şi mişcându-şi buzele pe măsură ce forma cuvintele. Pierduse, de fapt, meciul de fotbal pentru a lucra suplimentar, şi Henry îşi spuse: „În bătrâni e nădejdea”. Deşi nu-şi făcea iluzii în privinţa stilului său – fiul său, David, era tentat să zâmbească atunci când îi citea expunerile – simţea o căldură consolatoare la gândul că reuşea din când în când să-şi apropie şi să influenţeze oamenii simpli din oraş, faţă de care încerca un tulburător simţământ de răspundere.

La Hanley Drive coborî. Vilele din această stradă, construite toate din gresie roşie adusă de la carierele de piatră din Eldon, se deosebeau prea puţin între ele, toate manifestând o slăbiciune pentru frontonul îmbrăcat pe jumătate în lemn. Intrarea casei lui Henry Page era însă urâţită de două felinare de fontă, greoi răsucite laolaltă, cu reliefuri aurite, reprezentând stema oraşului Hedleston, formată din trei lăstuni de argint, pe un scut de azur. Page era un om care se ferea de orice fel de ostentaţie, totuşi, prin faptul că fusese de două ori primar al oraşului, se simţise obligat să se conformeze obiceiului şi să accepte astfel de reminiscenţe îngrozitoare ale anilor cât deţinuse această funcţie.

Grădina în care îşi petrecea aproape fiecare clipă liberă, trebăluind, ici şi colo, cu multă plăcere, începea să dea semne îmbucurătoare, ce vesteau sosirea primăverii. Urcând încetişor scara principală, îşi căută cheia de la intrare. Ajuns în hol, în timp ce-şi agăţa haina pe cuier, ascultă o clipă şi se linişti, căci n-auzea niciun zgomot care să trădeze vreo mişcare. Se duse în sufragerie, unde masa rămăsese pusă doar pentru el, şi, pipăind covorul cu vârful piciorului, apăsă pe butonul soneriei.

De îndată îşi făcu apariţia o femeie înaltă, ciolănoasă, cu o faţă lucie, cu mâinile roşii, crăpate şi îmbrăcată sever, în negru, care aduse câteva felii de friptură de berbec, cu cartofi şi varză. O vreme rămase cu capul aplecat într-o parte, apoi, ridicând uşor colţul gurii, făcu aceeaşi constatare caustică, repetată necontenit în cei douăzeci de ani de serviciu:

— Cred că a stat cam mult în cuptor, domnule Page.

— Am s-o încerc, totuşi, răspunse Henry.

— V-aş putea face două ochiuri, sugeră ea, după o pauză.

— Nu te obosi, Hannah. Dar, pentru orice eventualitate, poţi să-mi aduci nişte biscuiţi şi brânză.

Ştiind că n-o observă nimeni, femeia îi aruncă o privire de simpatie ironică, privirea unei slujnice privilegiate, care-şi dă seama că gospodăria aceasta datorează totul discreţiei, prudenţei, economiei şi muncii ei fără preget. Privirea slujnicei – oscilând între afecţiune şi dojana – arăta în ce măsură cunoştea caracterul stăpânului ei.

Henry ştia prea bine că din vina lui se uscase atât de rău friptura; îşi dădea seama că nimeni nu putea ţine pasul cu ore de masă atât de sucite ca ale sale. El însuşi hotărâse de mult ca ora şapte fix să rămână stabilită pentru cină. Oricum, în seara aceea nu prea îi era foame, aşa că îşi încheie masa destul de mulţumitor, cu brânză de Cheddar[5] şi cu biscuiţi, iar când Hannah îi aduse papucii, se îndreptă, ca de obicei, spre bibliotecă, înainte de a se urca în camera sa de lucru, la ultimul etaj.

Soţia sa, Alice – având încă pe cap pălăria cu mănunchiul de cireşe pe care o purtase la partida de bridge, căci avea obiceiul ca, de îndată ce intra pe uşă, să se aşeze absentă, uneori ţinând chiar umbrela strâns înfăşurată într-o mână înmănuşată – şedea lângă Dorothy. Dezlegau cuvinte încrucişate. Lui Page îi făcu plăcere să-şi vadă fiica acasă: de când începuse să se ducă la Tynecastle pentru cursul de bele-arte, Dorothy lipsea cam prea des şi se întorcea prea târziu pentru o fată de şaisprezece ani care abia terminase şcoala.

— Tăticule, se plânse ea, fără a-şi ridica ochii când îl auzi intrând, cuvintele dumitale încrucişate sunt absolut imposibile!

Sunt făcute pentru oameni de inteligenţă mijlocie. Page se aplecă şi scormoni focul, care abia mai pilpâia. Ei, unde-i încurcătura?

— Numele care i s-a dat lui Robert Louis Stevenson[6] pe insulele din Pacific.

— Încearcă Tusitala… şi dacă ai mai citi din când în când o carte, ai şti mai multe despre el.

Fata îşi scutură părul, prins într-o coadă de cal exagerată.

— Pariez că te-ai uitat la răspunsuri în redacţie. Am văzut, de altfel, filmul Insula comorilor.

Henry tăcu, minunându-se, cum i se întâmpla adeseori, cât de diametral opuşi puteau fi copiii lui; David, atât de scânteietor şi de studios, iar Dorothy, o adevărată zăpăcită. De asemenea, fusese optimist când îşi închipuise că fetei începuse deodată să-i placă viaţa de familie, căci soţia îl anunţă:

— Dorrie este invitată astă-seară la televizor, la familia Wellsby.

Alice acorda, cu multă distincţie, cuvenita valoare numelui de Wellsby. Sir Archibald Wellsby, bancher şi fabricant’de încălţăminte, era singurul din Hedleston care avea titlu nobiliar, iar soţia sa, Eleanor, era cea mai intimă prietenă a Alicei..

— Cum asta?… Henry se uită la ceas. Dar e aproape zece…

— Hai, nu fi încăpăţânat, Henry! Dacă nu vrei ca fata să aibă televizor în casă, nu poţi s-o împiedici să se ducă la alţii să privească..

Dorothy se şi îndreptase spre uşă. După ce plecă, tatăl ei nu se putu opri să nu protesteze:

— Ne cam scapă din mână. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce o laşi să meargă la blestemata aceea de şcoală de bele-arte?… Copiii aceia nu fac altceva decât să sadă prin cafenelele din Tynecastle, trăncănind şi bând cafele, atunci când nu-şi pierd timpul pe la cinematografe… Ştii doar că n-are pic de talent…

— Poate că n-are. Dar acolo se întâlneşte cu tineri bine… unii dintre ei fac parte din cele mai bune familii, în clasa Dorriei, de pildă, e fiul lady-ei Allerton… şi fata lui de Cressy. Asta-i foarte important. La urma urmei, n-aveam nevoie de încă un dezastru în familie, nu-i aşa, dragă?

Cum Henry nu-i răspunse nimic, lăsă deoparte cuvintele încrucişate şi se apucă de lucrul ei de mână. Curând, printre împunsăturile de ac, începu să istorisească despre vizita făcută în după-amiaza aceea, descriindu-i pe cei care fuseseră acolo, rochiile, pălăriile, mănuşile, diferitele pieptănături, poveste pe care, după o experienţă îndelungată, Page putea să n-o asculte, păstrând totuşi aparenţa unei atenţii pline de înţelegere. Era încă preocupat de comunicarea telefonică primită de la Vernon Somerville. Îl punea pe gânduri. Fusese prezentat în treacăt lui Somerville, la un dineu de editori, la Londra – asta se întâmplase, cu trei ani în urmă, la Societatea pentru ajutorarea vânzătorilor de ziare – totuşi nu şi-ar fi închipuit niciodată că o personalitate atât de proeminentă ca aceea a lui Somerville îşi va aminti de un director de ziar din provincie, atât de puţin important ca el, şi nici că părerea acestuia despre Northern Light ar fi fost atât de favorabilă. Proprietarul ziarului Morning Gazette[7] ar fi trebuit desigur să aibă o părere contrarie.

— Henry, mă asculţi?

Page tresări…

— Iartă-mă, dragă…

— Zău, nu-i frumos din partea ta.

— Adevărul e că sunt preocupat în astă-seară, se scuză el.

— Eşti preocupat? Doamne-Dumnezeule… ce s-a întâmplat?

În mod obişnuit, acasă, Henry nu discuta niciodată despre problemele în legătură cu ziarul. O făcuse în primele zile de căsătorie, cu consecinţe dintre cele mai ciudate; în seara asta, însă, simţea nevoia să-şi descarce sufletul.

Se uită la Alice, la silueta ei subţirică şi elegantă, la tenul ei de blondă, uşor pistruiat, puţin ofilit şi totuşi încă frumos, ce se potrivea cu părul bălai ca nisipul. Ochii ei, de un albastru şters, sub fruntea îngustă, cu sprâncene arcuite, ce-i dădeau un aer veşnic mirat, cătau spre el plini de interes şi de aşteptare. Era privirea unei femei care se străduieşte să păstreze faţă de soţul ei cuvenita indulgenţă, în ciuda încercărilor şi decepţiilor pe care are convingerea că acesta i le-a hărăzit în decursul celor douăzeci de ani de căsnicie.

— Uite ce e, astăzi am primit o ofertă pentru ziar.

— O ofertă? Să ţi-l cumpere? Se ridică puţin, cireşele de pe pălărie se agitară; recepţia fu dată uitării. Ce interesant! Şi cine anume?

— Somerville, de la Morning Gazette.

— Vernon Somerville! Care a fost căsătorit cu Blanche Giliflower… s-au despărţit anul trecut. Versată în genealogia, legăturile de rudenie şi intimităţile „mărimilor”, Alice stătu o clipă pe gânduri, apoi spuse, cu un accent de superioritate caracteristic cartierului ei de baştină, Morningside – cartierul cel mai ales din Edinburgh – accent pe care-l întărea întotdeauna în clipele de intensă activitate mondenă: Dar, Henry, asta este, dintr-un anumit punct de vedere, pasionant! Şi cât oferea…?

Se întrerupse discret.

— Draga mea, deoarece tot am respins oferta, nu văd de ce n-ai şti şi tu. Mi s-au oferit cincizeci de mii de lire.

— Doamne-Dumnezeule! Ce sumă! Privirea-i deveni visătoare. Gândeşte-te numai ce am putea face cu atâţia bani… am putea călători… am putea vedea lumea… Vai, Henry, ştii că am dorit dintotdeauna să văd insulele Hawai!

— Îmi pare rău, dragă, dar Hawaiul va trebui să mai aştepte.

— Vrei să spui că ai refuzat?

— Somerville mai are alte trei publicaţii –, săptămânalul acela dezgustător şi Sunday Argus[8] – în afară de Morning Gazette. Nu văd de ce ar mai avea nevoie de încă una. De altfel, adăugă Page reţinut, Somerville ar fi cam prea întreprinzător pentru micul nostru ziar.

Tăcură amândoi.

— Dar pare să fie o ocazie favorabilă, reluă ea cu un aer vesel şi convingător, în timp ce punea un nou fir de aţă în ac. Ştii că nu te-ai simţit bine în ultimul timp. Şi doctorul Bard îţi tot spune că surmenajul şi programul dezordonat îţi fac rău.

— Ai vrea să mă retrag? Poate într-o vilă la Torquay[9]? Aş fi groaznic de nenorocit!

— Nu, nu m-am gândit câtuşi de puţin la asta. Eşti un om relativ tânăr şi n-ar trebui să ne înfundăm tot restul vieţii în provincie. Dacă te-ar sprijini cineva, ai putea să capeţi uşor un post… să zicem la O.N.U.

— Ce, să mă înmormântez în acest turn al lui Babel? Niciodată!

— Dar, Henry… nu mă gândesc la mine, deşi ştii că m-am plictisit îngrozitor de Hedleston şi de toţi cei de aici. Nu merită oare să iei în consideraţie… un asemenea prilej? Ştii că nu profiţi niciodată pe deplin de ocaziile ce ţi se ivesc!…

Page dădu din cap, trecând cu vederea aluzia aceasta la o binecunoscută mustrare, întemeiată, de altfel, că, „dacă ar fi încercat într-adevăr”, ar fi putut obţine titlul nobiliar, după ce, ales pentru a doua oară primar, îşi îndeplinise însărcinarea.

— Toată viaţa mea e ziarul, Alice. Şi pot spune că am făcut ceva din el.

— Ar putea să-l preia David.

— Nu fi absurdă, Alice! Dacă l-ar cumpăra Somerville? Nici n-ar vrea să calce pe-acolo! Şi ştii câtă nădejde mi-am pus în el… de îndată ce se va restabili.

— Dar… cincizeci de mii de lire…

— Draga mea, dacă suma asta ţi se pare atât de ameţitoare, dă-mi voie să-ţi spun că ziarul valorează cel puţin de două ori pe atât.

O clipă rămase surprinsă.

— Bine, dar poate dacă ai tărăgăna puţin, ţi-ar oferi mai mult, spuse doamna Page după o pauză, în timpul căreia aerul său decepţionat făcu loc unei expresii atotştiutoare.

Expresia aceasta – slabă imagine a isteţimii cu care tatăl ei rezuma depoziţiile la Curtea Supremă din Edinburgh – era însă atât de naivă, încât îl mişca pe Henry.

— Nu, Alice, spuse el cu blândeţe. I-am răspuns categoric că nu voi vinde niciodată ziarul.

Doamna Page nu mai adăugă nimic. Îşi văzu mai departe de lucrul ei de mână, sucind şi răsucind în minte cele discutate. Deşi nu ştia încă ce trebuie să gândească, era totodată tulburată şi nemulţumită de atitudinea lui Henry. Tăcerea prelungită şi cam înţepată – neobişnuită la o persoană atât de volubilă – privirile supărate pe care i le arunca din când în când, aerul că nu doreşte să participe la un lucru pe care nu-l poate aproba, toată atitudinea ei exprima, ca de obicei, nemulţumirea.

Lui Page îi era ciudă pe el însuşi. Experienţa ar fi putut, desigur, să-l înveţe cât de zadarnic era să-şi deschidă sufletul faţă de Alice. Totuşi, o nevoie neîmplinită a firii sale îl împingea s-o facă, şi întotdeauna cu acelaşi rezultat: lipsă de înţelegere şi dezacord, ceea ce-l nemulţumea şi-l întrista, asemenea celui care, crezând că se va înviora îmbăindu-se într-o apă răcoroasă, descoperă că s-a aruncat într-o baltă prea puţin adâncă.

În cele din urmă, soţia lui spuse, puţin cam scurt:

— Te duci mâine la Sleedon?

— Bineînţeles… e sfârşit de lună. Vrei să vii şi tu?

Făcu semn din cap că nu intenţionează; Henry ştia dinainte că va refuza. Căsătoria lui David o nemulţumise: rămăsese cu un simţământ usturător de decepţie, ca urmare a ambiţiei ei frustrate, a „dezastrului”, cum îl numea, când se aflau singuri. Era una din părţile ei bune că avusese întotdeauna aspiraţii înalte pentru copii, iar Cora, care, după părerea lui Henry, întrunea majoritatea însuşirilor ce se puteau pretinde unei femei, nu corespundea acelor condiţii severe pe care ar fi vrut să le îndeplinească soţia fiului său. Lovitura încercată la prima întâlnire – când David apăruse, pe neaşteptate, la braţ cu o străină tânără, înaltă, palidă şi puţin cam speriată – pierduse din intensitate; mai existau însă, greutăţi şi obiecţii, mai ales termenul de „vulgară”, deşi nerostit niciodată, părea că-i cere doamnei Page pentru a nu-l pronunţa un efort, în care trăgea în cumpănă toată stăpânirea de sine a unei femei de lume. Acum, însă, starea de enervare ce o cuprinsese, şi de care Henry era răspunzător, o făcu să exclame brusc:

— Mai bine ai încerca să-i aduci ceva mai des în oraş. Să vină şi ei să danseze sau să meargă la un concert. Să fie văzuţi cu noi. Ştii că lumea trăncăneşte. E atât de nefiresc felul ăsta al lor de a trăi în pustietate… Mă cutremur când mă gândesc cum or fi interpretând prietenii noştri acest lucru!

Înţelept, Henry se abţinu să-i dea răspunsul cuvenit.

— Foarte bine, draga mea, spuse el, am să stau de vorbă cu ei.

 

 

 

 

 

II

 

 

 

Ziua următoare se vestea frumoasă şi răcoroasă, doar câţiva nori brăzdau cerul albastru – o vreme înviorătoare. Deşi strămoşii lui Page fuseseră cu toţii protestanţi convinşi, el nu se ducea întotdeauna la biserică. Când soţia sa şi Dorothy plecau la slujba de la ora unsprezece, Page tăia pentru Cora câteva flori proaspete de pe peluza din spatele casei, lua o carte care sosise pentru a fi recenzată şi care ar fi putut să-l intereseze pe David şi se urca în automobil. Pentru a nu-şi scandaliza vecinii, porni încetişor din garaj, luând-o de-a lungul drumului ce trecea prin spatele caselor, dar nu izbuti să scape de ochii doamnei Harbottle, văduva lui Bob Harbottle, care fusese bun prieten cu tatăl său, căci bătrâna doamnă, păşind încet, în toată măreţia ei duminicală, spre biserica Sf. Mark, răspunse cu o privire mustrătoare la salutul lui Henry.

Curând, însă ajunse pe şoseaua spre Sleedon. Proasta dispoziţie din seara precedentă dispăruse, făcând loc unui simţământ neobişnuit de libertate. Legat de munca sa, Page avea puţine clipe de destindere. Nu-l interesau nici golful, nici tenisul; de fapt, nu avea aptitudini pentru sport, fiind predispus, la numai patruzeci şi nouă de ani, la o oarecare afecţiune cardiacă, de care, în ciuda dezaprobării doctorului Bard, nu ţinea seama, socotind-o mai mult plicticoasă decât îngrijorătoare. De fapt, Henry era un om liniştit din fire, cu o înclinare înnăscută spre interiorizare, disciplinat din tinereţe de părinţi, care socoteau că severitatea trebuie să stea la temelia bunei creşteri. Chiar atunci când devenise primar, îndatoririle publice fuseseră întotdeauna o corvoadă, iar Alice avea deseori motiv să-i reproşeze ceea ce numea ea „lipsa lui de dinamism”. Îşi iubea grădina, şi în mica lui seră cultiva muşcate destul de frumoase. O altă distracţie inofensivă o constituia căutarea de vechi porţelanuri de Stafford[10] pentru colecţia sa; de asemenea, îi făcea o plăcere fără seamăn să organizeze toamna concertele simfonice, pe care le iniţiase la Hedleston şi care reprezentau în momentul de faţă unul dintre cele mai importante evenimente anuale din oraş. Mai presus de orice, însă, îi plăcea să se ducă din când în când pe malul mării, mai ales la Sleedon, care, deşi atât de aproape de Hedleston, rămăsese totuşi cel mai autentic sat de pescari de pe toată coasta de nord-est. Cunoştea satul de când era mic, iar acum locuia acolo fiul său. Dar, pe lângă legătura astfel creată, farmecul satului era spiritualizat prin faptul că aici mai supravieţuia încă o părticică din adevărata Anglie veche.

Asta era pasiunea lui Henry, religia sa şi chiar, s-ar putea spune, obsesia sa: Anglia de altădată, Anglia care trebuia să reînvie. Îşi iubea ţara cu o sinceritate plină de modestie, îi era dragă însăşi compoziţia solului ei, iubea până şi sarea mării care o scălda. Nu era orb faţă de degenerarea care, de la război încoace, schimbase structura vieţii naţionale. Totuşi, considera că nu putea fi, nu trebuia să fíe decât o consecinţă temporară a luptei homerice, că Anglia avea să se ridice din nou. Istoria ei dovedea că supravieţuise unor dezastre şi mai cumplite, când ţara zăcuse epuizată şi lipsită de vlagă, când perspectivele păreau întunecate şi fără nicio speranţă. Într-un fel oarecare, fiindcă era Anglia, generase o viaţă nouă, reînnoise ciclul marilor ei tradiţii şi, refuzând cu îndârjire să se scufunde în beznă, ieşise, în cele din urmă, triumfătoare.

Acum înaintea ochilor lui se conturau liniile joase ale Sleedonului. Spuma mării se împrăştia ca fumul, izbindu-se de digul portului. Conducea automobilul de-a lungul cheiului, pe lângă bărcile de pescari trase la mal, pe lângă plasele întinse la uscat, ocolind postul gărzii marine văruit în alb şi ajungând în sfârşit sus, pe faleză, la căsuţa lui David.

Când trecu de ultima dună, o văzu pe nora sa aşteptându-l în poartă. Cu capul descoperit, cu părul negru-albăstrui fluturându-i în jurul obrazului bătut de vânt, cu rochia de un roşu-închis, mulată pe coapsele lungi, părea că radiază acea căldură şi afecţiune care-l însănătoşiseră pe fiul său. Cora îi strânse mâna într-ale sale şi, chiar înainte de a i-o fi spus, ştia că e bucuroasă să-l vadă.

— Cum îi merge? întrebă Page.

— A avut o săptămână cu adevărat bună. E sus acum… scrie.

Pe când intrau, ea privi în sus, la fereastra mansardei, de unde se auzeau sunetele voalate ale unui concert de Bela Bartok[11].

— Îl chem.

Dar Page nu dorea să-l tulbure pe David. Cartea sa despre poezia preislamică – un subiect ce-l interesase încă de pe când se afla la Balliol[12] – era o problemă grea. În ultimele şase luni învăţase singur trei dialecte arabe şi traducea acum din Kital al-Agbani[13], Cartea cântecelor. Era mai bine să nu încerce a-l smulge din concentrarea lui. Cora observă această ezitare şi zâmbi. ’

— Oricum, până la masă nu e mai mult de o jumătate de oră.

Narcisele îi făcură mai multă plăcere decât se aşteptase Henry. După ce le admiră şi le potrivi într-un buchet cam prea strâns, îl conduse în grădina din spatele casei, apărată de briza continuă printr-un perete de piatră necimentată, şi-i arătă ce lucrase în săptămână care se scursese. Pregătise un teren pentru zarzavaturi, bine amenajat, pe locul îngrădit, dar destul de pietros.

— Şi cine a scăpat?

— Eu, fireşte! Râdea fericită.

— Nu-i prea greu pentru tine? Cu gospodăria, cu gătitul… şi cu David.

— Nu… nu. Sunt voinică, zău! Şi mi-e tare dragă grădina. Îl privi sfioasă şi sinceră în simţămintele ei. Vezi, înainte n-am avut niciodată posibilitatea să fac treburi de-astea…

După ce Cora plecă la bucătărie, Henry începu să se plimbe în lung şi în lat pe poteca îngustă, presărată cu cenuşă; se gândea, cu bunăvoinţă, la felul ei simplu de a vorbi. „Ei şi, ce-i cu asta? Mai bine o femeie cu suflet ales decât o lingvistică perfectă, mai ales când acea femeie e Cora”. Curând îl strigă din uşă.

În odaia din faţă, pe masă, era aşternută o faţă de masă proaspăt spălată; tacâmurile, garnitura de tăiat friptura şi vesela de porţelan – toate lucruşoarele pe care le primiseră de la el – erau scoase la vedere; iar pe o farfurie, rumen şi bine prăjit, te îmbia un pui fript. Tot ce făcea Cora dovedea o pricepere plină de însufleţire, împrăştia o atmosferă de bunăvoinţă şi de simpatie, care arătau cât de dornică era să placă.

Aşteptându-l pe David, îl auziră cum opreşte sus discul microsion, iar o clipă după acea intră în odaie, puţin distant, Ca-ntotdeauna. Page observă totuşi de îndata că era într-unul din momentele lui de bună dispoziţie. De altfel şi arăta bine, iar în ciuda obişnuitului său fel de a se îmbrăca extravagant – pulover de culoarea gâtului de porumbel, pantaloni din catifea gălbuie, pantofi uzaţi de antilopă – nu puteai să treci cu vederea ce bărbat frumos era; foarte înalt, ca şi Cora, deşi slab, mult prea slab încă, cu părul blond şi moale, cu pielea de culoare deschisă şi dinţii frumoşi, simetrici.

— Îţi merge bine cu lucrul? îl întrebă Henry, în timp ce Cora despica pasărea.

— Destul de bine.

Primi cu un aer detaşat ispititoarea combinaţie de aripă de pui, verzişoare de Bruxelles şi piure de cartofi, pe care i-o întinse Cora, o studie câteva clipe, apoi, distrat, luă furculiţa.

— Ne-a sosit la redacţie o nouă biografie a lui Edward Fitzgerald[14]. (David ridică din sprâncene). M-am gândit că ţi-ar plăcea, poate, s-o răsfoieşti, rosti încet Page, având aerul că se scuză.

David îşi privi ironic tatăl.

— Nu-mi spune că-l admiri pe „califul de Anglia din Est”[15]… omul care a scris acele incomparabile versuri:

 

De un „da” sau „nu” mingea puţin se sinchiseşte,

Dar, ici-colo, cum e lovită, o porneşte.

 

Page schiţă un zâmbet. Nu-i păsa că David îşi lua aere de superioritate faţă de el; era desigur îndreptăţit s-o facă, în calitatea lui de student în litere, care terminase printre primii colegiul la Oxford. Educaţia lui Henry fusese întreruptă prin brusca rechemare la redacţie din pricina bolii tatălui său. Îşi completase studiile citind mult, totuşi nu urmase decât doi ani la Universitatea din Edinburgh, unde Robert Page, care fusese şi el student al acestei universităţi, ţinuse morţiş să-l trimită.

— Khayyam[16] nu-i chiar atât de rău, spuse el domol. Ruskin[17] îl aprecia.

David se strâmbă şi rosti un şir de cuvinte arabe:

— Iată părerea mea despre bătrânul Omar!

— Ce înseamnă asta? întrebă Cora.

— Mi-e teamă că nu te cunosc destul de bine pentru a-ţi spune, răspunse David şi izbucni într-un râs atât de nefiresc, încât Henry îi aruncă în fugă o privire bănuitoare.

Totuşi, amintindu-şi de zilele acelea când fiul său şedea, cu capul plecat şi mâinile strânse între genunchi, şi privea ţintă podeaua, pradă unei depresiuni înfiorătoare, era liniştitor să-l auzi râzând. Nopţile erau şi mai rele, nopţi nesfârşite, în care nu-şi găsea odihnă, cuprins de teama unui duşman necunoscut. Anii de militărie nu fuseseră neobişnuit de aspri pentru el – luptase în Creta şi suferise de dizenterie în timpul retragerii – totuşi încordarea din vremea aceea îi lăsase o sensibilitate foarte mare, ce persistase în timpul anilor petrecuţi la Oxford şi sfârşise, cam cu optsprezece luni în urmă, cu o serioasă astenie nervoasă. Bard numise boala sa obsesie neurotică cu urme paranoice. Henry însă nu fusese de acord cu afirmaţia doctorului, care stăruia asupra faptului că observase tendinţe neurotice pronunţate încă din adolescenţa lui David. Această părere jignitoare a doctorului era cât pe ce să strice îndelungata lor prietenie.

Acum, însă, faptul era lipsit de însemnătate. Remarcând buna dispoziţie a lui David, Page avu senzaţia că fiul său fusese salvat prin căsătoria aceasta atât de extraordinară, şi totuşi atât de fericită, datorată unei întâlniri întâmplătoare pe cheiul din Scarborough[18], oraş unde se dusese să urmeze un tratament de terapie profesională, o muncă mecanică, în speţă împletitul coşurilor. Se întorsese de acolo cu nervii încă şubrezi, dar aproape restabilit, având din nou încredere în viitor. Căsătoria fusese cu atât mai ciudată, cu cât înainte David nu arătase niciodată vreo înclinare deosebită pentru femei, şi mai cu seamă pentru o femeie a cărei minte needucată era exact opusul minţii sale. Totuşi, poate chiar faptul că era incultă făcuse posibilă apropierea dintre ei. Din bezna prăpastiei unde se cufundase, el întinsese braţele instinctiv spre fiinţa cea mai simplă la care putuse ajunge. Şi ce noroc că mâna pe care o apucase fusese a Corei!

După prânz, pe când ea strângea masa, Page şi fiul său se aşezară la fereastră, să discute. De obicei David nu era comunicativ în privinţa lucrului său, astăzi însă îi pierise rezerva; era vesel şi senin. Tocmai îi apăruse în Mercure de France[19] traducerea unui eseu, Ţara nopţii, scris de el în timpul războiului, şi David îi arătă tatălui său o scrisoare personală de felicitare, primită din partea editorului. Această recunoaştere a talentului său, stimulent necesar pentru el, era şi o tainică încurajare pentru Page, care spera că David i se va alătura în curând, pentru a face din Northern Light un ziar interesant.

Aveau obiceiul să se plimbe împreună, dar în după-amiaza aceea David se scuză şi se duse sus să lucreze – era dornic să profite cât mai mult de o carte luată cu împrumut de la Biblioteca londoneză şi pe care urma s-o restituie a doua zi. Cora însă îşi şi pusese haina şi porni cu Henry spre port.

La început nu rostiră niciun cuvânt. Avea darul de a fi o tovarăşă tăcută, şi asta îi dădea senzaţia că o cunoaşte de ani de zile. După ce străbătură micul golf nisipos, acoperit cu ierburi de mare uscate, adunate la mal, ce pârâiau sub picioare, şi se îndreptară spre dig, Cora îl luă de braţ, lăsându-se, fericită, în voia puternicei brize marine.

— Ţi-ar trebui o haină mai călduroasă.

Observase că stofa era roasă.

— Nu mi-e frig de loc! Îl întrebă apoi: Nu-ţi place aici la noi?

— Ba da, răspunse el.

Prezenţa Corei era ca un tonic.

La capătul digului părăsit se adăpostiră lângă cabana celor de la bărcile de salvare, urmărind zborul pescăruşilor, ce se roteau şi se repezeau asupra prăzii. În faţa lor se întindea marea nesfârşită; vântul sufla dinspre valuri, aprig şi sărat. Henry încerca ciudata senzaţie că ar fi putut să rămână veşnic acolo. În sfârşit, rupse tăcerea.

— Ai făcut mult pentru David.

— Ba el pentru mine, răspunse ea repede. După o pauză se uită la Henry, apoi îşi feri privirea. Las’, că nici eu nu eram cine ştie ce fericită când ni s-au încrucişat drumurile.

Într-un fel oarecare Henry simţi că prin această simplă mărturisire îl onorase cu o destăinuire pornită din inimă. Reticenţa ei, faptul că n-o auzeai trăncănind în felul acela comunicativ pe care Page nu-l putea suferi la femei îl făcuscă de la bun început s-o îndrăgească. Observase totuşi la ea o nevoie aproape umilă de afecţiune, o dorinţă de a se ataşa de familia în care intrase, ce te lăsau să bănuieşti suferinţe trecute. Toate acestea îi fură confirmate mai târziu, când Cora îi povesti câte ceva din viaţa ei; cum îşi pierduse părinţii cu câţiva ani în urmă; cum locuise la o mătuşă, la Londra; cum se întreţinuse singură, având diferite slujbe prost plătite. Nu i-a scăpat însă nicio vorbă prin care să se înduioşeze de soarta ei. Acum părea că, prin fericirea prezentă, răzbatea ecoul slab, dar desluşit al tristeţii.

— Ai fost mai mult singură?

— Da, răspunse ea. Cam aşa ceva.

La o rafală de vânt mai puternică, Henry îi puse protector braţul în jurul umerilor.

— Nu vreau să te mai simţi vreodată aşa. Eşti a noastră şi nu o să te lăsăm niciodată să te simţi singură. Chiar ieri soţia mea vorbea despre asta… întrebându-se dacă uneori nu e plictisitor aici pentru tine şi pentru David. Ar trebui să mai veniţi amândoi să dansaţi din când în când la Hedleston.

— Nu mă prea omor după dans, zău, spuse ea, apoi adăugă, ca şi când observaţia ar fi putut suna ciudat: De altfel nici David… nu-i felul lui.

— Atunci la teatru, sau la un concert?

Se întoarse spre Henry.

— Ştii bine că îmi place aici. Tocmai liniştea îmi place. Noaptea, în pat – se roşi deodată, de parcă ar fi spus ceva nepotrivit, dar continuă – când vântul suflă în jurul casei şi auzi valurile, e ca şi cum te-ai afla într-un castel, dacă înţelegi ce vreau să spun. N-aş schimba Sleedonul, nu aş face-o acum pentru niciun alt loc din lume, oriunde s-ar găsit el!

Era timpul să se întoarcă acasă. Când ajunseră la automobilul lui Henry, de sus, de la mansardă, se auzea iar muzică; părea să fie Simfonia a patra, în mi bemol major, de Brukner[20]. Nu se potrivea, cu gusturile lui, dar era un semn sigur că David căuta să se inspire, aşa încât hotărî că era mai bine să nu urce la el. Discret, strecură în buzunarul din afară al Corei plicul pe care-l lăsa la fiecare sfârşit de lună. Era de fiecare dată o clipă de stinghereală, deşi se străduia să fie îndemânatic, ca un scamator care caută să scape de o carte de joc. Adăuga de obicei, în chip de glumă, câte o remarcă absurdă. Cei doi tineri erau mândri, dar trebuiau să aibă cu ce trăi. De data asta spuse:

— Asta-i ca să-ţi cumperi seminţe pentru grădină.

Cora însă nu zâmbi. Faţa ei, cu pomeţii înalţi şi cu vinişoare fine, cu obrajii puţin traşi, avea o expresie ciudată. Vântul îi umezise ochii de un căprui-închis şi-i aruncase o buclă neagră pe frunte.

— Eşti atât de bun cu noi, zău, mai ales cu mine! M-ai făcut să mă simt… mă faci… Nu putu continua.

Deodată se apropie de el şi repede, stângaci, îşi apăsă buzele moi de obrazul lui rece.

În timp ce se întorcea la Hedleston, conducându-şi încet automobilul în amurgul cenuşiu – nu avea niciun motiv să se grăbească – gândul la această mângâiere spontană îl încălzi de-a lungul întregului drum spre casă.