SE ÎNSERA ŞI O LUMINĂ SIDEFIE ÎN-
văluia dealurile, conturându-le curbele graţioase. Din iarba argintată de ploaie se ridica o ceaţă ce-şi agăţa pânzele de boschete, brodându-şi dantelele până-n depărtări. În părţile albicioase, aidoma unor cupe uriaşe, se oglindea imaginea aurie a lunii ce se ivea la orizont; dolofană şi înclinată ca ochiul unui pisoi ghemuit pe creasta dealului, gata să tresalte.
În această tăcere luminoasă, dintr-o bisericuţă catolică atât de mică, atât de pierdută în ascunzişurile acestui ţinut împădurit, încât în ciuda liniilor sale desluşite, a clopotniţei pătrate şi a pietrelor acoperite de muşchi, părea ireală – ţâşni o siluetă lungă, neagră, însoţită de scrâşnetul unei uşi care se închise cu un zăvor greu: rectorul din Stillwater, Bertram Desmonde.
Cu capul descoperit, cu pelerina pe umeri, strivind sub picioare dalele năpădite de licheni, el depăşi cele două mari tise noduroase – dintre care cea mai tânără putea să fi furnizat, cu cinci secole mai înainte, arcuri pentru luptătorii din Sussex – şi trecu bariera, ieşind în cărare.
Mişcat de limpezimea serii, invadat de o profundă bucurie interioară, se cufundă în contemplarea moşiei sale: două sute de acri, întinzându-se de la pădurea de fagi din Ditehley până la terenurile nisipoase care mărgineau drumul de la Stillwater. Departe, circul din Chanctonbury se profila la răsărit, şi mai jos, în mijlocul copacilor, se distingea baroc şi familiar, turnuleţul din Broughton Court. La apus, pădurea se întindea, tăiată numai de o carieră de var – plagă fără sânge – până la găvanele, considerate vechi tunele romane, dar care nu erau, desigur, decât vestigiile unei foste cărămidării. Apoi veneau căsuţele muncitorilor – şase la rând, precum ciupercile – şi de cealaltă parte a drumului, luminile licărinde ale satului, iar jos, intens luminat, presbiteriul.
Masiv, ca toate construcţiile georgiene, cu ferestrele prevăzute cu intrânduri, cu porticul flancat de coloane canelate, şi – fermecătoare concepţie – împodobit cu o terasă, presbiteriul era o adevărată construcţie de ţară ridicată în 1780 de rectorul Hilary Desmonde, străbunicul său, în piatră albă din ţinut – cariera – invadată acum de vegetaţie. Vestigii ale unei construcţii Tudor se mai găseau încă la şură şi la grajduri, în dependinţe, în încântătorul zid bătrân de silex şi galet ce înconjura grădina mare de zarzavat. Înconjurat de gazonul fraged, mărginit de ronduri de lalele şi de ciuboţica cucului, cu terenul plantat cu trandafiri, cu hexagonul regulat al cadranului solar, cu perii bătrâni încărcaţi de flori, aliniaţi precum copiii într-un cor în faţa altarului, cu stejarul uriaş umbrind aleea nisipoasă, această casă, acest mic palat rustic, acest „cămin” al familiei Desmonde de atâţia ani, umplea în această seară mai mult decât orice, inima rectorului cu o mândrie plină de căldură.
Strămoşii săi fuseseră demni camarazi ai lui Wilhelm Cuceritorul. Unul din ei, nobilul Desmonde, care luase parte la Cruciade, se odihnea sub o efigie de marmură, al cărui vas fusese spart, vai, de vandalismul unor turişti, în bisericuţa din Down. Dacă tradiţia nu i-ar fi alterat – nu s-ar putea spune corupt – numele, acest mausoleu nu l-ar fi identificat complet cu bunul şi bogatul pământ din Sussex? Ei şi-au servit merituos ţara urmând cele trei căi deschise unui nobil: biserica, justiţia şi armata. După un lung şi folositor serviciu la frontierele Afganistanului, fratele său Hubert, se retrăsese la Simla Lodge, aflată la 15 mile depărtare de Stillwater – cu grad de general. El mai păstra totuşi legătura cu Ministerul de război şi-şi folosea timpul liber pentru cultivarea ştiinţifică a perelor. O singură dată, demult – încât abia-şi mai amintea – familia sa se abătuse de la regulă: când, la începutul domniei reginei Victoria, un Joseph Desmonde, fratele bunicului rectorului, începuse să fabrice furnituri ecleziastice. Dar această abatere, oricât ar fi fost de regretabilă, avea o scuză: întreprinderea era de „bon ton” şi se arătase profitabilă.
— Bună seara, domnule rector.
Pradă reveriei, rectorul nu-l observase pe bătrânul Mould – grădinarul şef şi deopotrivă paracliserul său – care urca pe cărare, şchiopătând uşor.
— Bună seara, Mould. Am închis uşa şi te poţi întoarce cu mine.
Tăcu, nevrând să dea în vileag impulsul care, contrar obiceiurilor lui, îl condusese la biserică, dar, împins de un acces de bucurie, nu se putu stăpâni să adauge:
— Stephan soseşte astă-seară.
— Cum aş fi putut să-l uit, domnule rector? Este o veste atât de bună! Sper că va avea timp să meargă cu mine la iepuri. Îl vom vedea în curând la catedră, conchise el.
— Nu încă, Mould. Ştiu bine că ţi-ar place mai mult să asculţi un tânăr paroh de curând ieşit de la Oxford, decât un bătrân nătărău ca mine.
— Nu, domnule rector. Nu spuneţi asta. Eu n-am servit cincizeci de ani familia Desmonde fără a-i cunoaşte calităţile. Orice s-ar spune, predicile lor vor fi întotdeauna cele mai bune din comitat.
Nu mai lipsea decât această probă, emoţionantă de loialism feudal, pentru a împlini buna dispoziţie a rectorului. Parfumul ciuboţicăi cucului, subţiratecul behăit al mieilor, adăpostiţi pentru noapte în spatele grajdurilor de răchită, îi încălzeau inima. „Ah, dulce Engliteră!”, gândi el, având în vedere această mică parohie – navă a sufletului plutind sub clar de lună – care va fi a lui Stephen, inviolabilă, imuabilă, eternă.
— Vom avea nevoie de ajutor pentru bagaje. Să mi-l trimiţi pe Albert!
Îl părăsi pe bătrânul paracliser în faţa casei mici şi pătrată a îngrijitorului şi câteva minute mai târziu se afla în holul vast de la intrarea presbiteriului, întinzând pelerina fiicei sale, Caroline care, ca întotdeauna, se afla acolo, gata să-l primească.
— N-a sosit încă?
Rectorul îşi frecă mâinile: datorită plafonului foarte înalt şi a dalajului de mozaic, în hol se simţea răcoarea serii, abia potolită de ţevile zgomotoase şi fierbinţi ale caloriferului.
— Nu, tată. Dar nu va întârzia. Claire s-a dus să-l aştepte la gară cu maşina cea nouă.
— Va trebui să cumpărăm şi noi o maşină.
O lumină amuzantă destinse pentru moment trăsăturile austere ale rectorului.
— Ne va fi foarte utilă în vizitele noastre parohiale.
— Vorbeşti serios, tată?
Spiritul ei practic lua totul în serios.
— Ştii doar că tu nu suporţi mirosul benzinei şi praful. Şi cabrioleta pe care o conduc eu nu-ţi ajunge?
Întoarcerea lui Stephen o tulburase vizibil. Ridică inconştient tonul şi pe figura sa deschisă – amprentă a seriozităţii – se putea citi agitaţia. Privirea absentă a tatălui ciulind urechea pentru a auzi zgomotul roţilor pe pietrişul aleii, fu pentru ea o ofensă. Îşi plecă privirea şi trupul ei bondoc, proptit pe două picioare masive, părea să se gârbovească. Nu va măsura oare niciodată profunzimea devotamentului ei, nu va înţelege într-o zi că singura ei dorinţă era să-l servească. Abia trezită, după ce-şi aranjă în grabă toaleta, fără a se uita în oglindă, suporta povara grea a casei, discuta cu bucătăreasa, stabilea meniurile părinţilor, aşeza florile, inspecta grădina şi ferma, se ocupa de curier, de bolnavi, de arheologii decrepite, de bandele de turişti veniţi cu maşina de la Littlesea, pentru a vedea mormântul, şi mai găsea chiar timp să se îngrijească de lenjeria tatălui şi să-i tricoteze ciorapi. Şi pe deasupra, suferea de un guturai urâcios, trebuind să-şi şteargă mereu nasul cu batista.
— Mama ta va coborî?
Pusese întrebarea cu prudenţă.
— Nu cred. În după-amiaza asta a trebuit să-i fricţionez fruntea cu apă de colonie. Dar migrena persistă.
— Vom fi deci, patru la masă.
— Numai trei. Claire mi-a telefonat să mă anunţe că, spre regretul ei, nu va putea rămâne.
— E păcat. În sfârşit… va fi altă dată.
Tonul său exprima regret dar fiica înţelese că în ciuda interesului pe care îl avea pentru Claire, – fata lady-ei Broughton de la castelul vecin – şi deşi el aproba legătura tacită care exista între ea şi fiul său mai mare, în fundul sufletului nu era nemulţumit de a-l avea în prima seară numai pentru el…
Surprinzător pentru ea, vorbi cu voce calmă:
— Nu am terminat încă de dactilografiat notele tale pentru predica de mâine. Când pleci la Charminster?
— Ah, după dejun, desigur. Canonicul este foarte rar acolo la ora unu.
— Atunci la două. Te voi conduce.
Şi deodată cu o expresie de gelozie în priviri:
— Ai un aer obosit, tată, şi ziua de mâine va fi grea. Stephen să nu te reţină prea mult!
— Nu te nelinişti, Caroline. Dar nu se aude cumva zgomotul maşinii?
Se auzea într-adevăr un uşor huruit. Rectorul se îndreptă spre uşa pe care o deschise cât era de mare. Un mic automobil, vibrând puternic tocmai se oprise la căpătul peronului şi două siluete ieşiră din el nu fără greutate.
— Stephen!
— Ce mai faci, tată… şi tu Caroline? Davie nu este aici?
— Nu încă… Vacanţa lui începe luni.
În fasciculul de lumină care cădea din portic, se încadra un tânăr de statură mai mult decât mediocră, îmbrăcat în negru, luptându-se cu o valiză din piele, cu o figură ştearsă, cu nări fremătânde, frunte înaltă dar îngustă, mult prea serioasă. În spatele lui, mergea fără grabă pentru a nu stânjeni efuziunile familiare, o tânără cu palton de tweed şi mănuşi de automobilist. Sub pălăria cu voaletă, care amintea de o brioşă, şi pe care nu o purta decât pentru a se supune insistenţelor mamei sale, îşi păstra totuşi farmecul, reflex al unei educaţii ce răzbătea şi din conversaţie.
— Am lăsat o parte din bagaje. În maşinuţa mea nu era loc pentru ele.
— Nu te nelinişti, dragă Claire. Vom trimite mâine să le aducă…
Cu un gest aproape părintesc, rectorul îi luă braţul.
— Dar nu poţi rămâne cu noi astă-seară?
— Aş vrea, dar mama primeşte oameni din sat… Un comitet de agricultori… de fermieri…
— Cei mari au astfel de obligaţii. Ce seară frumoasă!
— Admirabilă! Pe drum era lumină ca în plină zi…
Ea-şi întoarse capul, lăsând privirilor doar profilul ei fin. Vocea i se îndulci.
— A fost foarte frumos, nu-i aşa Stephen?
— O plimbare plăcută, zise el întrerupând, nu fără efort, tăcerea în care stătuse până atunci. Şi încercând să adopte o lejeritate ce nu-i stătea în obicei, adăugă:
— Dar, pe coastă, am crezut de-a binelea că ar trebui să coborâm şi să dăm o mână de ajutor.
— La urcuşul de la Ambry, zise Claire râzând. Nu-mi cunosc încă bine maşina.
Surâdea mereu în umbra pridvorului.
— Dar nu vreau să vă reţin. Noapte bună! Veniţi să ne vedeţi curând… Mâine dacă este posibil. Şi îngrijeşte-ţi guturaiul, Caroline.
După ce tânăra plecă, Bertram Desmonde îşi luă fiul de braţ şi intrară în casă.
— Mă bucur să te revăd, Stephen. Tu nu poţi să ştii… În sfârşit… cum ai părăsit Oxfordul? Şi ce mai faci? Trebuie să-ţi fie foame. Urcă să-ţi vezi mama. Şi coboară, desigur, la cină.
Cu ochii şi nasul roşii în răcoarea nocturnă, Caroline luă un pachet de cărţi uitate pe pervaz. Cu un aer încântat, rectorul îşi privea fiul care urca vioi scara.
DUPĂ O CINA EXCELENTA – BINE
servită de cele două bone care, în ciuda originii lor rurale, fuseseră admirabil instruite de Caroline, – rectorul, bine dispus, îl conduse pe Stephen în biroul său.
Perdelele erau trase, în şemineu ardea un jucăuş foc de cărbuni. La casa parohială încălzirea nu era poate modernă dar şemineele erau largi şi combustibilul nu lipsea niciodată. Camera era primitoare în ciuda striaţiunilor din tavan, ambianţa ecleziastică era subliniată de cilindru conţinând predicile de la Pusey, calendarul religios şi o etolă purpurie pliată. Două fotolii de piele uzate, flancau vatra. Un rastel cu geamuri se sprijinea pe un perete. Altul în faţa lui conţinea vechi piese saxone, rezultate ale cercetării arheologice ale rectorului. Deasupra şemineului, două crevase cu mâner de os se încrucişau peste un cap de vulpe.
După-amiază, Bertram coborâse în pivniţă şi, nu fără solemnitate, pusese pe birou o sticlă prăfuită, îi scosese neîndemânatic dopul şi umpluse cu porto două pahare. Nu se atingea decât rareori de alcool, nu fuma, dar tradiţia familială cerea ca acest protocol să fie îndeplinit.
— Chiar bunicul tău a pus acest vin în sticle, zise el, arătând în lumină vinul purpuriu, cu aerul unui cunoscător. Este un Graham… din 1876.
Stephen, care detesta vinul porto, scoase un murmur de încuviinţare, ducând paharul la buze. Ca un actor versat, el îşi juca cât mai bine rolul ce i se impunea.
— Pare foarte deosebit, tată.
Cuvântul îi plăcea rectorului.
— Da, bunicul tău era un om chibzuit. Chiar el a instalat acest stativ pentru sticle, jos în beci. De la drenarea câmpiei din partea de sud, în 1878, i-a rămas o jumătate de căruţă de conducte din ceramică. Fiecare din ele putea ţine cu uşurinţă o sticlă. A înţeles şi le-a zidit în pivniţă, ca nişte faguri de albine. Nu că ar fi fost un mare băutor. Dar îi plăcea să-şi bea sticla de bordo după o zi petrecută cu câinii săi. La şaizeci de ani, el mai vâna.
— Un om remarcabil.
— Un bărbat excelent, un adevărat nobil de ţară englez.
Rectorul scoase un suspin.
— Cine ar putea să-şi dorească un epitaf mai frumos?
— Bunica, de asemenea, se grăbi să spună Stephen care în cursul călătoriei de la Oxford pierdut în gândurile sale neliniştite, în timp ce trenul alerga traversând câmpii, livezi şi păduri – hotărâse să se arate afectuos fără rezerve. El continuă fără abatere. – Mould mi-a povestit numeroase istorioare pe seama lor.
— Ah! da, le-a fost foarte devotat. Ca toţi oamenii lor. Dar ea îl ţinea din scurt.
Amintirile înduioşau privirea rectorului.
— Ştii că bătrâna doamnă se îngrăşase foarte mult la sfârşitul zilelor. Atât de mult încât se deplasa cu greutate şi rareori îşi părăsea fotoliul rulant pe care Mould, fiul grădinarului, era însărcinat să-l împingă, pentru şase pence supliment la salariul săptămânal. Era o onoare deosebită dar cam obositoare, mai ales când bunica vroia să meargă în sat şi când el trebuia să o ridice de-a lungul coastei de la Ambry Hill. Într-o zi călduroasă de vară, tânărul Mould, ajungând pe creasta pantei, se opri, şi pentru a-şi şterge sudoarea, îşi trecu o mânecă pe frunte. Dar lăsă fotoliul care începu să ruleze singur, luă viteză, angajându-se în coborâre şi trecu cotitura într-un fel înspăimântător. Bietul băiat, era împietrit de groază. Se credea deja ucigaşul stăpânei sale. Scoţând un strigăt de spaimă, ţâşni în urmărire. Ajuns jos…
Stephen schiţă un surâs; el cunoştea anecdota pe dinafară… o găsi acolo pe bunicuţa foarte calmă, în piaţa satului, târguind cu măcelarul o ciosvârtă de carne de vacă.
Surâsul lui Bertram se şterse.
— Era o femeie de neînfrânt. Foarte miloasă. Şi devotată satului său. Opt săptămâni după moartea tatălui meu l-a urmat în mormânt.
Rectorul se gândea la propriul său menaj. Afară se auzi o cucuvea. În oficiu, la capătul culoarului, Caroline aranja borcanele de murături mişcându-le fără rost. Bertram se îndreptă şi bău o gură de porto. Trebuia – simţea asta – să rupă tăcerea care ameninţa să devină jenantă. De ce această stranie încurcătură de fiecare dată când se găsea singur cu fiul său? Oare tocmai pentru că îl iubea prea mult? Această tulburare nu o încerca niciodată cu ceilalţi fii ai săi. Caroline îi era dragă, desigur, şi îi recunoştea fermitatea caracterului; era un sprijin de nădejde. Dar lipsa farmecului şi a frumuseţii care o condamnaseră, era sigur, la celibat, îi rănea inconştient orgoliul familial. Cât despre Devie, fiul cel mic, care se apropia de treisprezece ani, dragostea pe care i-o purta se amesteca, vai, cu tristeţea, dezamăgirea şi mila. Să te gândeşti că unul din fii tăi, un Desmonde, era epileptic şi că între crize avea tendinţa de a se bâlbâi!
Rectorul îşi stăpâni cu greu un suspin. Nu trebuia să se lase copleşit. Era periculos. Şi totuşi, cum să procedeze altfel?
— Sunt fericit că ţi-ai terminat studiile la Oxford atât de strălucit!
— Ştiu eu? Cam spre sfârşit nu mă mai interesa nimic.
— Am trecut şi eu prin asta când am părăsit Trinity… şi totuşi aveam vocaţie, ca şi tine.
Stephen continuă să tacă. Cum să-i spună că el detesta facultatea? Adică această uscăciune, această obositoare superioritate, această îndepărtare de la viaţa adevărată, această constantă preocupare pentru sporturi fără interes, acest studiu neîncetat al unor limbi moarte care l-au împins, prin spirit de contradicţie, la perfecţionarea cunoştinţelor de franceză şi spaniolă şi peste toate… onoarea carierei care vroiau să i-o impună.
— Îţi meriţi din plin vacanţa, reluă rectorul. Claire te aşteaptă pentru a juca tenis şi unchiul Hubert te invită la Chillingham… Excelent somonul de la cină, nu-i aşa?… Îl vei întâlni acolo pe vărul tău, Geoffrey, care este în permisie.
Stephen tăcea în continuare. Şi pentru prima dată, Bertram crezu că descoperă pe faţa fiului său, în pasivitatea lui, semnele oboselii. Era mai palid ca de obicei, ochii cenuşii păreau măriţi; încă din copilărie avusese o sănătate mai delicată. „Nu este prea solid”, gândi tatăl, neliniştit. „N-aş vrea să cred că se va îmbolnăvi”.
— În mod sigur ai nevoie de repaos, zise el prompt. Este inutil să te duci la Misiune înainte de iulie. Admiţând că-ţi vei petrece cinci luni la Londra, până la Crăciun – sezon care convine perfect – te vei putea organiza.
Stephen se pregătea de „luptă”. De câte ori îşi imaginase el acest moment înspăimântător, de câte ori încercase să-l grăbească urmând sfatul prietenului său, Glyn, de câte ori scrisese duzini de scrisori pe care imediat le rupsese. Sosise timpul pentru aceasta, dar se simţea fără putere, cu sufletul gol.
— Tată… Aş vrea să-ţi vorbesc.
— Da? zise rectorul pe un ton încurajator, dând uşor din cap.
Se lăsă tăcere. „Bani?” gândi el plin de blândeţe. „Probabil câteva datorii de student”. Apoi, cuvintele fiului veniră sacadate, izbitoare:
— Nu vreau să intru în Ordin.
Expresia feţei părinteşti se schimbă. Surpriza, stupefacţia îi îngheţaseră trăsăturile.
— Să nu intri în Ordin? repetă rectorul cu un aer perplex.
— Nu sunt făcut pentru Biserică… Nu iubesc oamenii… Nu am simţul organizării… N-aş şti să ţin onorabil o predică. Chiar cu preţul vieţii mele…
— Asta va veni…
Bertram se îndreptase şi sprâncenele i se încruntară.
— Propriile mele predici nu sunt prea strălucite. Dar ajung…
— Nu e numai asta, tată. Această misiune nu mă interesează… N-aş şti cum să te succed aici…
Vocea spartă a fiului confirmă rectorului prima impresie.
— Eşti foarte obosit, băiatul meu, zise el blând. Şi noi am cunoscut câteodată descurajarea. Te vei simţi mai bine după câteva plimbări bune pe dealurile noastre.
— Nu, tată.
Gâfâind, Stephen îşi adună toată energia.
— Este vorba de un sentiment pe care îl încerc de mai multă vreme. Nu mă pot încătuşa aici… Nu pot accepta această viaţă înşelătoare şi goală.
Ce îndrăznise să spună? Durerea pe care o citea în ochii tatălui îl făcea nefericit. Tăcerea era insuportabilă. Apoi:
— Nu ştiam că aşa vei numi tu parohia Stillvater. Este mică poate, dar nu trebuie să ne judecăm rolul în ţinut, numai după dimensiunile sale… — Nu mă înţelegi, tată. Iubesc Stillvaterul… Este casa mea, căminul meu. Şi cunosc stima şi respectul ce ţi se poartă. Nu, este altceva… Trebuie să înţelegi… aspiraţiile mele… Ceea ce vreau să fac cu viaţa mea…
Rectorul se reculese brusc şi aruncând fiului său o privire în care înţelegerea se amesteca cu mirarea, reveni: – Stephen… Dar nu e oare o nebunie…
— Ba da, tată!
Tăcerea care căzu, vibra din nou între ei. Reverendul se ridică şi începu să se plimbe prin cameră, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai repede. În sfârşit, nu fără efort, se calmă şi se apropie de Stephen.
— Dragul meu fiu, zise el cu gravitate, n-am încercat niciodată să te leg de mine făcând apel la simţul datoriei. Chiar când erai foarte tânăr, înainte de a fi mers la şcoală, am ţinut să-ţi câştig sentimentele de afecţiune şi respect. Dar trebuie să cunoşti până la ce punct m-a susţinut dorinţa de a te vedea succedându-mă. Stillvater este totul pentru mine… Pentru noi toţi… Împrejurările vieţii mele… mama ta, o invalidă… Sănătatea şubredă a lui Davie… tu eşti primul meu născut, lasă-mă să-ţi spun, fiul meu prea iubit… m-au făcut să-mi pun în tine toate speranţele.
Vocea îi tremura uşor.
— Totuşi vreau să uit toate acestea, pentru moment. Nu pentru mine, ci numai la tine, îţi jur, mă gândesc când te conjur să uiţi acest vis, această himeră. Tu o ştii… trebuie…
Stephen lăsă ochii în jos, pentru a nu mai vedea buzele crispate ale tatălui său.
— Viaţa mea îmi aparţine…
Pe sub masca respectului răzbatea sfidarea.
— Nu pentru acest gen de viaţă… nu te va duce decât la dezastru. Să-ţi ruinezi un viitor strălucit, să-ţi compromiţi cariera pentru un capriciu… Asta înseamnă o necuviinţă în faţa lui Dumnezeu. Şi Claire… Ce va deveni ea, pentru numele cerului? Nu, nu. Tu eşti prea tânăr pentru vârsta ta, Stephen. Tu dai acestei idei o importanţă pe care nu o are. Peste câţiva ani, nu vei face decât să surâzi…
Ghemuit în fotoliu, cu sângele în obraji, cu ochii plecaţi, Stephen nu-şi găsea cuvintele. În acest moment, şi fără a exagera, îşi ura tatăl… şi în acelaşi timp se simţea învins de atâta afecţiune. Din punctul său de vedere, tatăl avea dreptate. Un val cald de amintiri din copilărie îl invada, sufocându-l… Plimbările fericite la Ambry, în cabrioletă; tatăl său ţinând frânele cu o mână leneşă, Carrie cu un şorţuleţ alb, Davie purtând primii săi pantaloni; picnicurile la malul râului Avon, soarele cald pe apa rece, un răţoi zburând peste stufărişul prin care barca îşi croia drum; cântecele familiare în jurul pomului de Crăciun, geamurile ferestrelor pudrate cu zăpadă… cum să rupi legături atât de duioase?
Bertram se aplecă şi-şi sprijini uşor mâna pe umărul fiului său.
— Crede-mă, aici este toată fericirea ta, Stephen. Tu nu poţi… tu nu vei avea puterea să mi te împotriveşti.
Stephen nu încercă să-şi ridice privirea. Simţea că îl vor podidi lacrimile. Era învins… Deocamdată, cu toate că se pregătise să lupte cu curaj, încât îi jurase lui Glyn să învingă.
— Foarte bine, murmură el cu toată amărăciunea unui suflet tandru şi pasionat pe care înfrângerea îl copleşise. Pentru că mi-o ceri, voi merge la Misiune… vom vedea ce-mi va aduce aceasta.
