1
După ce-şi schimbă rochia, Lucy intră în dormitor şi se opri în faţa ferestrei, dar Frank nu se arăta încă. Rămase îngândurată în dosul perdelei de dantelă şi în ochii ei se oglindi drumul alb, aşternut pe marginea litoralului, până la oraşul care era la o distanţă de aproape un kilometru şi jumătate.
De-a lungul drumului nu se vedea nimeni, afară de bătrânul Bowie şi de căţelul său: bătrânul stătea la soare, ca să-şi încălzească ciolanele chinuite de podagră, pe coama zidului dărâmat, din faţa şopronului în care-şi ţinea barca, iar câinele dormita cu capul între labele dinainte, întinse pe trotuarul înfierbântat de soare. În după amiaza aceea de August, era un soare măreţ: lumina se juca pe apele golfului întocmai ca nişte solzi de aur şi învăluia localitatea Ardfillan într-o scăpărare de luciri care făceau ca acoperişurile şi coşurile caselor din Port Doran, din cealaltă parte a Golfului, să pară un uriaş strălucitor şi plin de mistere. În faţa ochilor ei până şi drumul acesta pustiu părea că a absorbit strălucirea soarelui şi casele ce se ridicau pe marginea lui părea că şi-au pierdut contururile precise, ca să se topească în mijlocul dansului de aur al acestor raze de lumină.
Cunoştea atât de bine acest peisaj: clipirea pânzei de apă cuprinsă în îmbrăţişarea uriaşă a golfului, pădurile promontoriului Ardmore, cu umbra umedă a perdelei de ceaţă albastră, coastele prăvălite ale munţilor din partea de apus, îngrămădiţi în măreţia lor impunătoare pe fondul palid al cerului; dar astăzi peisajul acesta părea schimbat şi avea ceva din drăgălăşenia amăgitoare care în clipa acesta îi încălzea sufletul. Anotimpul însuşi părea că prevesteşte, cu toată căldura acestei zile, începutul toamnei apropiate: o frunză desprinsă de pe ramurile copacilor alerga susurând în lungul drumului, răbufnelile uşoare şi mai sărate ca de obicei, venite dinspre mare, croncănitul depărtat al ciorilor care se alungau în lumina zilei, toate acestea o încântau. Se apropia toamna: Lucy oftă mulţumită.
Îşi puse mâna paravan în faţa ochilor, ca să se ferească de lumina orbitoare şi privirea îi alergă de-a lungul drumului, până la cala bătrânului Bowie, ca să se oprească asupra fiului ei care se juca pe puntea vasului Eagle, ajutând sau împiedicând pe Dave în rezolvarea problemelor ce le avea pe puntea micii şalupe ancorate la cheiul cenuşiu de piatră. E mult mai probabil că băiatul îl împiedică să-şi vadă de treburi, gândi Lucy încercând să-şi stăpânească duioşia de mamă.
Pe buze îi tremură un zâmbet şi întorcându-se, se opri în faţa dulapului de stejar şi-şi examină chipul, cu seriozitatea firească şi instinctivă a unei femei când se găseşte în faţa unei oglinzi.
Nu era înaltă – „o ciosvârtă de femeie” – cum avea obiceiul să-i spună cu toată îngăduinţa, fratele ei Richard – dar sub rochia subţire de muselină liniile trupului svelt i se conturau pline de graţie tinerească. Părea ridicol de tânără şi lipsită de experienţă, aşa că arăta mai mult a fată de şaisprezece ani, decât a femeie de douăzeci şi şase, cum îi spusese într-un rând Frank, cu toată convingerea, într-un moment când renunţase la obişnuita lui rezervă. Avea un obraz mic, delicat, cu trăsături pline de vioiciune, care dovedeau spontaneitate şi temperament firesc: obrazul îi era înviorat, şi în clipa aceasta, datorită căldurii de afară, părea uşor îmbujorată. Ochii, destul de depărtaţi unul de altul erau albaştri, de un albastru opac, străbătuţi de vinişoare mai întunecate care păreau puncte minuscule de lumină, dar privile lor erau extrem de candide şi de sincere. Colţurile buzelor erau îndepărtate în sus, linia gâtului şi a bărbiei avea rotunjimi uşoare şi toată înfăţişarea ei purta expresia unei pasiuni, a unei statornicii şi a unei spontaneităţi pline de sinceritate care te învăiuia în căldura ei.
Îşi ridică o mână spre părul castaniu, se examina o clipă, apoi îşi împături rochia simplă de pânză pe care o purtase în timpul zilei, o băgă în sertarul dulapului şi după ce aruncă o privire grăbită în jurul camerei, pentru a se convinge că totul este în ordine, constată strălucirea linoleumului de pe duşumele, modul în care erau întinse husele pe scaune, faldurile cearceafului alb al patului, apoi ridică fruntea mulţumită, se întoarse şi coborî la parter.
Astăzi terminase mai târziu decât de obicei. Vinerea era ziua când făcea pâine, dar mirosul de curăţenie al casei ca oglinda, un amestec de ceară, de săpun şi terebentină care pentru o bună gospodină sunt ca şi fumul de tămâie, se legăna împrejurul ei, pentru a justifica întârzierea cu îmbrăcatul. Mândria calmă ce i-o pricinuia această casă, desăvârşit de îngrijită, era justificată: căsuţa mică şi izolată – căreia se obişnuiseră să-i zică vilă – era într-un cartier foarte plăcut din marginea localităţii Ardfillan. Lui Lucy îi era dragă această casă şi-i plăcea s-o vadă că străluceşte de curăţenie. Acum se opri în bucătărie şi se întoarse spre uşa spălătoriei, ca să întrebe:
— Ai terminat, Netta?
— Numaidecât, doamnă Moore, se auzi glasul sugrumat al fetei, care ţinea un ac de păr între buzele închise, terminându-şi toaleta întârziată şi examinându-se în oglinjoara pătrată, atârnată deasupra bazinului de aramă.
— Domnul Moore ar putea să sosească în orice clipă, continuă Lucy îngândurată. Am auzit trenul intrând în gară. Dacă aş fi în locul dumitale, aş pune ouăle la fiert. Patru!
— Da, doamna Moore, se auzi răspunsul, de astă dată cu o nuanţă de îngăduinţă.
— Şi fii cu băgare de seamă, Netta, când le vei sparge Toarnă puţin oţet în apă – ca să se întărească Nu uita.
— Sigur că da, doamna Moore.
Buzele care nu mai erau ocupate cu acul de păr, protestară de astă dată în mod categoric împotriva posibilităţii unei astfel de omisiuni şi în clipa următoare Netta apăru în pragul spălătoriei, pentru a-şi susţine în mod vizibil această afirmaţie.
Era o fată zdravănă, da şaisprezece ani – muncitoare, ascultătoare, tăcută şi bine dispusă, dar totuşi în această bună dispoziţie a ei părea că începe să se manifeste energia şi încăpăţânarea caracteristică rasei din care făcea parte. Cunoscându-şi valoarea, datorită unui instinct ereditar, precum şi valoarea neamului ei viguros, cu toată bunăvoinţa de a lucra, n-ar fi admis pentru nimic în lume că slujeşte. Nimic nu o putea determina să pronunţe cuvintele „Sir sau Madam”, dar uneori, încerca să menţină, după părerea ei, raporturi de egalitate între ea şi stăpâni, spunându-le fără niciun fel de slugărnicie domnul şi doamna Moore. De fapt la anumite ocazii atitudinea ei părea nuanţată de o anumită superioritate, ca şi când ar fi fost conştienta de îngrozitoarea deosebire socială dintre ea şi soţii Moore, căreia îi opunea propria ei vrednicie şi origine.
De astă dată însă începu să zâmbească şi declară cu convingere:
— Am început să pierd mai multă vreme cu îmbrăcatul, din ziua când mi-am ridicat părul.
— Pierzi mai multă vreme, îşi zise Lucy, din ziua când Dave Bowie a început să-ţi facă cu ochiul”.
Pe urmă adăugă cu glasul ridicat:
— Te piepteni frumos. Lui Dave îi place pieptănătura aceasta?
Drept răspuns Netta mişcă brusc capul cu coafura ridicată pe creştet – câtă cochetărie feciorelnică şi câte dorinţe nemărturisite nu exprima această mişcare bruscă – şi sparse un ou de marginea tigăii.
— Ăluia! declară fata şi atât fu tot.
Dar obrazul întors spre sticla de oţet ce o ţinea în mână, i se aprinse ca para.
Lucy se opri câteva clipe şi urmări mişcările fetei, apoi încercă să-şi ascundă un zâmbet. În aceeaşi clipă îşi dădu seama de propria ei mulţumire, o mulţumire caraghioasă, amestecată cu plăcuta senzaţie a datoriei împlinite, cu liniştea şi nerăbdarea ce o încerca de fiecare dată, după ce-şi schimba rochia, şi cu plăcerea că merită răgazul ce şi-l acordă în aceste clipe. Răgazul acesta îl gusta întotdeauna cu aceeaşi plăcere neschimbată: răgazul când aştepta pe Frank să se întoarcă din oraş; faptul că era îmbrăcată şi gata, datoria împlinită, casa în ordine şi imaculată, îi pricinuia întotdeauna acelaşi fior de caldă mulţumire şi aşteptare. Se întoarse în loc, ieşi în vestibulul îngust, deschise uşa de la intrare şi apucă în lungul aleii prunduite. Pajiştea mică dreptunghiulară cu straturi de calceolarii, de mixandre şi muşcate – o combinaţie care în anul acesta când se serba jubileul de diamant al Reginei, era ultima expresie a artei horticole – strălucea în toată bogăţia de culori în faţa ochilor ei mulţumiţi. Întinse mâna şi cu un gest delicat rupse o buruiană insolentă care răsărise lângă cea mai frumoasă muşcată, şi o aruncă în marginea cărării, apoi se apropie de poarta grădinii şi o deschise larg.
De astă dată de-a lungul drumului se auzi zgomot, o răpăială grăbită de picioare care alergau, şi ridicând fruntea, văzu pe fiul ei apropiindu-se repede, cu propria umbră legănându-se zglobie alături de el.
— Mamă! strigă el nerăbdător, ca şi când ar fi vrut să-i spună o mare noutate: am lucrat împreună cu Dave pe puntea lui Eagle.
— Nu mai spune! exclamă ea, prefăcându-se neîncrezătoare.
— Da, repetă el cu entuziasmul unui copil de opt ani care-şi dă seama de importanţa momentului, şi mi-a dat voie să împletesc capătul unei frânghii.
— Sfinte Doamne! Dar după asta ce veţi mai face! murmură ea, gândindu-se la pistruii ce îi avea pe nas. Un nas cârn, nimic altceva, iar pistruii de pe el erau simple puncte de pigmenţi Accepta fără niciun înconjur că existau şi alte nasuri şi alţi pistrui, dar nasul şi pistruii fiului ei i se păreau irezistibile.
Pentru vârsta lui, era destul de bine dezvoltat, îşi zicea ea de multe ori – probabil calificativul distins ar fi mai indicat – cu părul castaniu şi ochii căprui luminoşi, ca ai tatălui său. Alţi băieţi? Fără îndoială aceştia îşi au şi ei calităţile lor, dar nu se poate să fie ca Peter al ei.
— Îmi dai voie să mă joc în bile? întrebă el cu inocenţă.
— În bile? repetă ea neîncrezătoare. De unde ai bile?
Băiatul începu să râdă şi-şi arătă strungăreaţă dintre dinţii care i se schimbau, dar râsul acesta îi încălzi sufletul; pe urmă coborî pleoapele ale căror gene negre i se păru că lasă umbre pe obrajii lui rumeni, ca merele în pârg.
— Stai să vezi, începu el foarte serios şi lovi cu vârful ghetei în stâlpul porţii, astăzi au început să joace aşa că am împrumutat şi eu două bile de la un băiat. Pe urmă am jucat cu el, şi am câştigat – aşa că i-am plătit datoria, înţelegi. Nu-i aşa mamă că tu înţelegi, cum s-a întâmplat?
— Da, înţeleg, răspunse ea ca să-şi stăpânească râsul care o frământa. Băiatul îşi împreună mâinile la spate, îşi prăvăli pântecele în afară şi se propti în picioare, apoi ridică fruntea, ca să se poată uita mai bine la ea.
— Jocul a fost cât se poate de cinstit, nu-i aşa? întrebă el, uitându-se la ea. În felul acesta se procedează – cel puţin eu am procedat în felul acesta. Am câştigat cincisprezece bile pe care le am în cană. De curând reuşise s-o convingă să-i dea o cană cu capacul de metal, în care îşi aduna cu lăcomie toate micile lui comori. Şi dacă îmi dai voie să joc, s-ar putea să mai câştig câteva.
— Uite ce, răspunse ea încercând să îmblânzească răspunsul, deşi felul în care vorbea, părea că exclude cu desăvârşire posibilitatea unui refuz. Cred că înainte de orice va fi mult mai bine să bem câte un ceai. Tatăl tău s-ar putea să sosească în orice moment.
— Ooo! exclamă el, ca şi când şi-ar fi dat seama de încrederea pe care i-o acordă. Pe urmă adăugă: Oare îmi aduce ceva? Ştii că s-ar putea să-mi aducă!
— Dă fuga în casă şi spală-te pe mâini. Apoi, ca pentru a-i dovedi că în propriul său interes, este în stare să fie şi severă faţă de el, adăugă: E mai mare ruşinea ce mâini ai!
— De, aşa se întâmplă, îi explică el, examinându-şi încheieturile degetelor murdare şi palmele asudate, când lucrezi pe puntea lui Eagle. Şi capătul acela de frânghie pe care l-am împletit… huâh! Se opri brusc şi începu să fluiere, apoi se întoarse şi o apucă de-a lungul cărării spre casă.
După ce băiatul intră, privirile ei se îndreptară din nou spre drumul ce cobora spre oraş, aşteptând să-şi vadă soţul. La câteva clipe după aceea îl văzu că apare de după o cotitură şi că vine încet spre ea. Mersul acesta liniştit şi fără nicio grabă, era atât de caracteristic pentru el. Dar, în mod involuntar îşi lipi limba de cerul gurii şi scoase un sunet, poate de afecţiune, poate de nerăbdare şi imediat după aceea, aproape instinctiv, începu să se gândească, ce bine se potrivesc ei doi, unul cu altul.
„— Da, fireşte îşi zise ea, confirmând în mod tacit potrivirea dintre ei. E foarte bine că am luat pe Frank în grija mea. Şi stăruind asupra fericirii şi mulţumirii ce i-o pricinuia situaţia lor de acum, gândurile i se întoarseră înapoi de-a lungul anilor, spre ziua dinainte predestinată întâlnirii lor. Cum îi zicea casei aceleia? Da, „The Kayle” – proprietatea doamnei Roy. Nu va uita numele acesta niciodată şi nici al domnişoarei Sarah Roy, sora proprietarei, care nu lucra niciodată la bucătărie, ci îmbrăcată în bluza ei cu pieptul plin de broderii în mărgele, se aşeza în fruntea „mesei bogate” – fraza era luată din anunţul publicat de domnişoara Sarah în ziarul Catholic Trumpeter” – „onorată de prezenţa clerului şi de floarea societăţii laice”, cum se spunea în continuarea acestui anunţ.
Pensiunea „The Kayle” era de o distincţie ireproşabilă, altfel Richard şi Eva nu i-ar fi călcat pragul. Richard fusese întotdeauna un bărbat meticulos şi plin de pretenţii, chiar în anii de la începutul căsătoriei sale, înainte de a-şi face drum în cariera de avocat; afară de asta îi plăcea să vadă pe Eva mulţumită. Fireşte, de prezenţa ei nu se sinchiseau, câtuşi de puţin, deoarece o luaseră foarte simplu cu ei – ca o dovadă de atenţie din partea fratelui mai mare – sau poate o luaseră şi pentru ca să aibă grijă de Charlie, copilul lor? După această naştere, Eva rămăsese slăbită şi mereu suferindă.
Datorită probabil nepriceperii, sau poate chiar asemănării dintre temperamentele lor, ea şi Richard nu se înţeleseseră niciodată prea bine unul cu altul, deşi fiind orfani şi deci obligaţi să trăiască unul lângă altul, ar fi trebuit de fapt să se înţeleagă. Pe urmă când tânărul Moore începuse să-i facă curte…!
Aducându-şi aminte de amănuntul acesta îi veni să zâmbească: Frank venise să-şi petreacă cele două săptămâni de concediu; părea stângaci şi nu se simţea la îndemână, sau nu-şi dădea seama de distincţia rigidă a mesei, cu un cuvânt părea exact ce n-ar fi trebuit să pară… „Un tânăr complet şters – cum spusese Richard – care îndrăznise să ridice ochii până la ea”
I se părea şi ei caraghios să-şi cunoască viitorul soţ într-o pensiune de familie şi mai ales la Ardbeg! Nu era o localitate elegantă… ci mai curând s-ar fi putut spune că era banală. Totuşi datorită contrastului dintre ei, ea şi Frank se simţiseră atraşi în mod irezistibil unui spre altul… aşa că nu le mai rămânea altă scăpare. Amândoi păreau uşor impresionaţi de după amiaza aceasta – când simţeau în palmele umede susurul sec al frunzelor uscate de molift din pădurea Graigmore şi pe sub crengile pinilor se legăna mirosul îmbătător de răşină. La picioarele lor fremătau apele golfului, deasupra lor zumzetul gâzelor nenumărate, iar în suflete mulţumirea adâncă şi copleşitoare, ca o melodie divină. Tânărul Moore nu mai părea atât de stângaci, ca în timpul mesei de la pensiune.
Dar Richard fusese foarte sever şi se împotrivise eventualităţii caraghioase, de a se căsători cu un mic agent comercial. Da, deşi Moore avea aceeaşi credinţă ca şi ei, cu oarecare indiferenţă, bineînţeles, lui Richard nu-i era pe plac: un nimeni; neam de irlandezi care au trebuit să-şi părăsească ţara, din pricina foametei, fiind alungaţi de la vetrele lor de două rânduri de recolte proaste de cartofi, când oamenilor care mureau de foame li se dădea hrişcă, şi cadavrele celor morţi erau ridicate cu carul de pe marginea drumurilor. Toţi aceşti irlandezi au venit în Scoţia, cu cârdurile lor de copii dintre care s-au recrutat în primul rând marinari şi lucrători agricoli, sau şi-au făcut loc în straturile sociale superioare ale bookmaker-ilor sau ale crâşmarilor: un neam de oameni neciopliţi pe care nimeni nu dorea să-i vadă.
Perspectiva aceasta nu părea câtuşi de puţin ispititoare pentru Richard care era mândru de originea sa scoţiană şi sângele familiei Murray care mai târziu, datorită fanteziei soţiei sale Eva, fusese trecut şi unei grupări de iacobini.
Rezultatul acestei atitudini fu cât se poate de limpede şi se manifestă destul de repede: din acest punct de vedere ea nu putea fi de acord cu Richard, cum nu era nici din alte numeroase puncte de vedere; cum era să admită ca cineva să se amestece în alegerea pe care trebuia s-o facă ea însăşi? Au plecat pur şi simplu împreună, ea şi Frank, în ziua aceea care s-a întâmplat acum nouă ani.
Acesta era motivul pentru care ea era acum aici şi-l aştepta în faţa porţii, conştientă de fericirea ei şi îndrăgostită în mod definitiv, şi fără niciun fel de îndoială, de el.
Se mai apropiase. Ridică braţul şi-i făcu semn, un semn sfios, dar în orice caz i-l făcu fără ezitare, deşi astfel de gesturi nu se obişnuiau încă pe vremea aceea. În anul acesta, când în lungul străzilor mai continuau să treacă sfioase drapelele roşii, soţiile nu aveau obiceiul să facă tovarăşilor lor de căsnicie astfel de semne impudice. A face semne cu mâna, în calea cuiva, nu era o purtare dintre cele mai cuviincioase. La rândul său îi răspunse şi el cu un gest similar, confirmând astfel certitudinea purtării lor necuviincioase.
— Hallo! strigă ea şi-i zâmbi din depărtare, înainte ca bărbatul să fi fost de ajuns de aproape, pentru a şi putea da seama de zâmbetul ei.
— Bine te-am găsit.
Era un bărbat înalt şi uscăţiv, cam de treizeci de ani, nu tocmai bine îmbrăcat şi din pricina felului de a-şi ţine trupul cu indiferenţă, părea puţin adus de spate. Avea părul castaniu deschis, ochii căprui şi limpezi, obrazul uşor îmbujorat şi dinţii strălucitor de albi. Ceva nedefinit în atitudinea lui – privirea visătoare, mersul agale, gesturile domolite şi mişcările indiferente, amestecate cu o stranie sfială – îi dădeau o înfăţişare foarte curioasă, ca şi când ar fi cântărit universul în palme şi şi-ar fi dat seama că nu merită altceva, decât o ironică lipsă de încredere.
— Ai întârziat, declară ea, fără să mai stea pe gânduri şi constată, mai mult pentru el decât pentru ea, că nemulţumirea aproape constantă nu-i mai întunecă privirea: Mi-am închipuit că ai scăpat trenul de orele 4,30.
— Lui Moore nu-i scapă niciodată nimic, răspunse el mulţumit, doar cel mult ocazia de a-şi face rugăciunile. Poţi avea toată încrederea în F. J. Moore!
— Cred că n-ai uitat să-mi aduci şerveţelele? întrebă ea, după ce o apucară de-a lungul aleii spre casă, şi tonul întrebării ei păru semnificativ.
Bărbatul se uită la ea dintr-o parte, dar cu mai puţină încredere în sine şi-şi trecu încet mâna peste bărbie.
— O, Frank, ce purtare din partea ta! adăugă femeia cu glasul plin de reproşuri.
Nici nu se putea ca el să nu uite, deşi îi spusese anume, că astăzi va trece pe la Gow. Acesta era magazinul care în familia Moore se bucura de o reputaţie neîntrecută: tot ce era cumpărat de la Gow, nu putea să fie decât bun. Toate lucrurile din casa lor, de la pianul din colţul salonului până la strecurătoarea de supă, totul fusese cumpărat pe bani gata, la anumite intervale intermitente de la atotputernicul domn Gow.
— Vrei o cutie de sardele? întrebă el fără să se grăbească. Ţi-o voi aduce vinerea viitoare, ca să-ţi ofer o compensaţie.
Buzele femeii tresăriră: avea atâta nevoie de aceste şerveţele şi săptămâna ce trecuse, uitase în fiecare zi să i le aducă. Dar aşa era el. Întotdeauna; îşi uita de toate – de ziua naşterii ei, de a lui Peter şi chiar de a lui însuşi – recunoscuse fără niciun înconjur că nu-şi aduce aminte de aceste date memorabile.
— Nu e mâncare de carne, o asigură el cu glas grav. Se vinde tuturor grupărilor religioase. Scumpul meu frate Eduard le recomandă cu toată căldura» Nu e nici un păcat, când sardelele ţi s-au dat.
Clătină din cap şi începu să râdă, fără să vrea.
— Constat că astă-seară eşti bine dispus? declară ea. Intrară împreună în mica sufragerie, situată între salon şi bucătărie, căci cele trei încăperi de la parter erau în formă de vagon – arhitectura „vilei” nu era deloc complicată – şi când Peter, la cererea ei, bătu gongul, se aşezară toţi trei la masă, ca să-şi bea ceaiul.
— Ce s-a întâmplat astăzi? întrebă Moore, după ce Netta intră şi ieşi că o bătaie de vânt, fără să se sinchisească de ei. Câte asasinate s-au întâmplat de azi dimineaţă, când am plecat de acasă?
— Totul este ca de obicei, răspunse ea cu glasul liniştit şi-i întinse coşuleţul cu pâinea prăjită. Doar cel mult am constatat că fiul tău a început acum să adune bile.
Privirile lui Moore se opriră asupra băiatului care începu să zâmbească.
— Bag de seamă, că băiatul nostru este un fel de Shylock, murmură el uitându-se la oul din farfurie.
— Şi am întâlnit azi dimineaţă în oraş, pe domnişoara Hocking, adăugă Lucy.
Se uită la ea pe deasupra ceştii ridicate la gură – la masă avea obiceiul să stea adus de spate – şi-i răspunse mal mult în glumă:
— Pinkie, drăguţa de ea! Şi ce a avut să-ţi spună de astă dată?
Înţelese imediat că el vrea să facă glume, dar clătină din cap cu bunăvoinţă, fără să-i răspundă.
— Caraghioasă fiinţă, continuă Frank; nu înţeleg care poate fi motivul, dar nu ştiu niciodată în ce fel să vorbesc cu ea. Pentru mine Pinkie aceasta prea este complicată. Apoi pe un ton prefăcut: Sfânta Preacurată, o astfel de fată, pare nebună câteodată. Sorbindu-şi ultima picătură de ceai, adăugă uitându-se la ea cu înţeles: Din ce vom avea de-a face mai puţin cu astfel de oameni, va fi cu atât mai bine. Mie-mi place…
— Frank… nu fi caraghios, ca întotdeauna, răspunse ea liniştită.
În clipa aceasta conversaţia lor fu întreruptă de soneria de la intrare, şi Peter strigă:
— Factorul! apoi la un semn al mamei sale, lunecă de pe scaun şi se repezi în vestibul. Se întoarse cât ai clipi, şi pe obrazul lui se văzu o expresie de triumf: E pentru tine, mamă!
Lucy luă scrisoarea, se uită la plicul prelung, la scrisul adresei, la ştampila poştei, aplicată peste marca de culoare roşie, încruntă uşor din sprâncene şi ridică fruntea pe urmă tăie plicul, cu cuţitul ce-l ţinea în mână:
— Mi-am închipuit numaidecât, zise ea cu indiferenţă, după ce scoase scrisoarea şi începu s-o citească.
— Cred că este de la Eduard, declară el în bătaie de joc, înainte ca ea să fi terminat cu cititul, deoarece ştia că acesta este singurul care le scrie de obicei. Ce mai are de spus Reverenţa Sa? Vorbeşte despre sufletele noastre sau despre răsufletul său?
Femeia nu-i răspunse; în realitate mişca buzele, fără să articuleze nicio şoaptă; ea nici nu-l auzise c-a întrebat ceva; când i se întâmpla să citească, lectura o absorbea în întregime.
— Ei, haide spune, stărui el, nu cumva domnişoara O’Regan este indispusă, sau ce s-a întâmplat de astă dată?
Auzind cuvintele tatălui său, Peter începu să râdă: cunoştea foarte bine pe femeia care conducea gospodăria unchiului Eduard şi ştia de asemenea ce însemna o astfel de indispoziţie Dar scrisoarea nu era de la Eduard.
— Este de la Anna, răspunse Lucy într-un târziu şi lăsând scrisoarea din mână, ridică privirea mulţumită. Vine la noi. Joia viitoare o va aduce Joe de la Levenford, cu cabrioleta.
— Anna! exclamă Moore nemulţumit şi cu glasul cu totul schimbat, aruncă scrisoarea pe care începuse s-o citească şi el. Vine Anna! Cum se poate… Ce te-a determinat s-o pofteşti la noi?
Femeia încruntă uşor din sprâncene, nemulţumită de purtarea lui… mai ales acum, când era şi băiatul de faţă.
— Ai uitat că este vară cu tine, răspunse ea. Cred că cel mai elementar simt de bunăcuviinţă – de ospitalitate ne obligă s-o invităm în casa noastră pentru o săptămână.
— Ospitalitate! Mai bine zi, multă bătaie de cap, pentru nimic.
— Dragă Frank, protestă ea cu o logică impecabilă, când tu ai fost la Belfast şi Anna împreună cu tatăl ei te-au primit în casa lor, unde ai stat vreme de trei luni, n-a fost bătaie de cap?
— Eu m-am dus la Belfast în interes de afaceri şi acesta a fost motivul care m-a determinat să stau în casa lor, ripostă el nemulţumit. Te rog să iei la cunoştinţă că nu sunt câtuşi de puţin dispus să am nemulţumiri din pricina Annei.
— În cazul acesta voi avea grijă ca să mă nemulţumească numai pe mine, răspunse femeia, încercând să-şi păstreze calmul, în faţa lipsei lui de cumpăt. Nu uita că eu n-am văzut-o pe Anna, şi aş vrea s o cunosc.
— Dă-o încolo de cunoştinţă, asta-ţi mai lipseşte, strigă el nemulţumit. Nu vreau s-o văd în casa mea, şi fiindcă veni vorba, nu vreau să văd pe nimeni din banda ei, protestă el furios, categorisind în felul acesta pe toate rudele sale.
Încruntă uşor din sprâncene. Iată, una dintre caracteristicile lui Frank – dorinţa aceasta atât de contrară instinctului el primitor, felul său de a evita oamenii, de a trăi departe de toată lumea, până şi de propriile sale rude – o nemulţumeau întotdeauna Nu se putu stăpâni să nu-i răspundă indignată:
— Sfinte Doamne! Dar ce rău vezi tu în faptul că Anna vine la noi? Tu refuzi mereu să primeşti lumea, chiar pe fraţii tăi. Protestezi împotriva lui Eduard, din cauză că ţine o crâşmă. Acum te repezi cu gura şi la Anna.
— Preotul şi crâşmarul, frumoasă pereche! exclamă el în bătaie de joc. Ce au făcut până acum oamenii aceştia pentru mine sau pentru oricare altul? Înţelege odată, nu vreau să văd pe Anna în casa mea.
— De ce nu eşti de acord să vină la noi?
— Pur şi simplu pentru că nu vreau.
— Crezi că eşti atât de desăvârşit, încât îţi poţi permite o astfel de atitudine?
— Cred c-ar trebui să ştii şi tu, căci dacă nu mă înşel, te-ai căsătorit cu mine? ripostă el nemulţumit.
Îşi muşcă buzele care începuseră să-i tremure de indignare şi i se păru că, datorită acestei scrisori a verişoarei lui pe care o adusese factorul, un nor a început să întunece căsuţa lor plină de soare. La urma urmelor, ce vină atât de mare avea ea? Invitase pe verişoara soţului ei, Anna Galton, să petreacă în casa lor câteva zile. Ce crimă de neiertat era aceasta? Anna, născută şi crescută în Levenford, plecase acum zece ani împreună cu tatăl ei – asociatul firmei Lennox & Galton, pentru care lucra şi Frank – în Irlanda şi se stabiliseră la Belfast, pentru ca în oraşul acela să se ocupe de afacerile de export ale firmei. Astăzi bătrânul Galton era mort şi Anna se întorsese ca să limpezească împreună cu Lennox succesiunea firmei, aşa că era cât se poate de firesc să-şi aducă aminte de rudele ei şi să le viziteze. După atâţia ani de absenţă neîntreruptă, o astfel de intenţie era pe deplin justificată. Petrecuse vreme de două săptămâni în casa lui Joe, la Levenford; probabil se va duce şi la Port Doran, ca să viziteze pe Eduard; prin urmare era inevitabil să vină şi la ei în Ardfillan. Fusese deci nici mai mult nici mai puţin, decât un gest de bunăcuviinţă din partea ei, s-o invite. Chiar mai mult decât atât, deoarece acum cinci ani când Frank plecase la Belfast, ca să susţină interesele firmei – în timpul primului atac de anghină al bătrânului Galton, de pe urma căruia şi murise – verişoara lui îl îngrijise în mod ireproşabil vreme de trei luni. Faptul că Frank era ferit de primejdii, fusese pentru ea o mulţumire neaşteptată, deoarece îl cunoştea destul de bine şi ştia cât de uşor poate fi dus de nas: se gândise că va fi obligat să doarmă în paturi cu cearşafuri umede, să mănânce prost, să stea la hoteluri de a doua mână şi să treacă prin toate neajunsurile la care putea fi expus, când era departe de ea. Dar iată că Frank începe acum să protesteze împotriva acestei ospitalităţi pe care o oferise verişoarei sale, în schimbul grijilor ce şi le-a făcut cu el Singur gândul unei astfel de posibilităţi era de ajuns, pentru a o face să se indigneze; cu toate acestea strânse cu putere din fălci şi-şi stăpâni cuvintele de supărare ce erau gata să i scape împotriva lui.
Urmă o clipă de tăcere; pe urmă Moore se ridică încet de la masă, puţin ruşinat, şi scoţând din buzunar nelipsitul pachet verde, îşi aprinse o ţigară. Se propti în picioare pe pielea de oaie vopsită din faţa căminului şi sprijinindu-se cu spatele în consolă, trase câteva fumuri, uitându-se cu coada ochiului la Lucy.
— Din întâmplare astăzi am avut o mică discuţie împreună, declară el într-un târziu, cu un fel de sfială.
Acesta era felul său de a se scuza. Femeia începu să zâmbească; în aceeaşi clipă raportul de sentimente obişnuite între ei fu restabilit şi căutând anume să evite subiectul discuţiei de adineaori, îi răspunse:
— Cred că în legătură cu această chestiune, voi avea şi eu foarte curând de spus ceva domnului Lennox. Chiar cât se poate de curând!
— Ce vrei să-i spui? întrebă el mirat.
— Vei vedea, ce-i voi spune! şi dădu cu înţeles din cap. Săptămâna viitoare îl voi invita la noi la cină.
Nu mai zise nimic, ci se uită la ea cum se ridică de la masă şi începe să adune tacâmurile, apoi fără să-şi dea seama, ochii îi fugiră pe fereastră. Refluxul se terminase şi pe ţărmul bătucit, aşternut cu nisip, copiii începuseră să se joace cu mingea. Peter se strecurase din casă şi acum îl văzu că aleargă şi ţipă împreună cu ceilalţi copii. Moore începu să se gândească liniştit: un bărbat ca el este tatăl acestui băiat! Pe vremea când era copil se juca şi el cu mingea; iar acum… Cât de ciudate sunt întâmplările din viaţa omului! Şi Anna trebuie să sosească… Gândul acesta nu era câtuşi de puţin plăcut. Nu dorea s-o vadă în casa lui. Cu toate acestea seara era atât de frumoasă! Poate ar fi mai bine să iasă în grădină şi să tundă iarba. Pe urmă se răzgândi şi renunţă. Probabil o va tunde mâine. Mâine, cuvântul acesta avea un rol important în viaţa lui Moore. Se aşeză moleşit pe canapeaua din apropierea ferestrei; pachetul verde apăru din nou şi-şi aprinse o nouă ţigară, apoi dădu fumul pe nări. Uitându-se la capătul aprins al ţigării, declară:
— Lennox ţine morţiş la ideea lui.
Se opri şi încetă să mai adune ceştile de pe masă, gândindu-se la această informaţie despre care până acum îşi închipuise că nu o preocupă decât pe ea singură. Era vorba ca firma pentru care lucra Frank – aceeaşi firmă de acum opt ani, dar al cărei stăpân astăzi era numai Lennox – şi care se ocupa cu importul din Irlanda, să-şi extindă afacerile şi asupra Olandei, de unde intenţiona să importe noul produs sintetic: margarina. Un nume odios! Al unei substanţe şi mai odioase! Totuşi Lucy nu desconsidera prestigiul acestei întreprinderi, deşi se gândea cu scârbă la acest surogat al untului. În dorinţa de a ţine pas cu progresul, actualul proprietar al firmei, intenţiona să dea o nouă dezvoltare întreprinderii sale. Aproba în întregime aceste planuri ale lui, deoarece îşi făcuse şi ea în această privinţă anumite planuri în legătură cu Frank. Sosise timpul ca să poată avansa şi el iniţiativa acestei avansări va pleca de la ea.
Numai rareori i se întâmpla să definească situaţia lui de acum… probabil din cauză că nici ea nu căuta anume ca s-o definească; se mulţumea să spună că Frank „este la” firma Lennox & Galton, ceea ce subînţelegea un om de încredere şi indispensabil, cu un salariu destul de frumos. Dar abstracţie făcând de acest eufemism care indica bunăcredinţă, situaţia adevărată a lui Frank la această firmă, era aceea a unui mic agent comercial. Situaţia aceasta era nedreaptă. Ar fi dorit ca situaţia lui să fie mai bună, mai importantă. Dorea din tot sufletul ca el să progreseze, aşa că mintea ei nerăbdătoare născocise un plan. Despre planul acesta vorbise şi cu Frank, dar ştia că el căuta să amâne executarea lui, sub pretext că se va gândi. „Fii liniştită, mă voi ocupa şi de asta. Dar lasă-mă să mă mai gândesc”. Îi va spune el; sau se va preface că-i vorbeşte cu toată sinceritatea: „Voi vorbi mâine cu L.” Dar el nici nu s-a gândit la această chestiune şi n-a vorbit nici cu Lennox, era convinsă că acesta este adevărul, deşi spunea mereu, că ştie „cum trebuie luat bătrânul”. Aceasta era de asemenea o dovadă a slăbiciunii lui, pe socoteala căreia făcuse haz de atâtea ori De astă dată însă se uită la el îngândurată şi declară:
— Probabil ideea aceasta, Frank. Va fi norocul nostru, Nu că m-ar interesa atât de mult acest produs – adăugă ea, încercând să-şi ascundă nerăbdarea în câteva cuvinte ironice – căci nimic nu se poate compara cu untul. Nici nu vreau să văd aşa ceva în casa mea.
— Cu toate acestea ideea mi se pare foarte bună şi produsul e ieftin, declară el, fără să poată găsi alte cuvinte care să explice succesul noului articol. Lennox are o clientelă numeroasă, aşa că voi reuşi să fac afaceri bune. Începu să caşte: Mi-ar plăcea să mor şi eu om bogat… de cumva nu mă vor spânzura înainte de a mă îmbogăţi. Poate că voi reuşi în ambele alternative. Ultimele cuvinte ale condamnatului, înainte de moarte: „Scumpii mei fraţi, sunt nevinovat. N-am făcut nimic altceva, decât mi-am pierdut scapulariul”.
Tăcu din nou şi privirile îi fugiră pe fereastră, în direcţia golfului, unde văzu pe Netta care ieşise să cheme pe Peter la culcare şi acum îl gonea furioasă spre poartă, jucând ultima scenă a pantomimei din seara aceea.
Când se auziră paşii de-a lungul aleii prunduite, Lucy ieşi din camera cu tava încărcată. Moore rămase nemişcat; spuse fiului său noapte bună, de cum intră în odaie, aprins la obraz şi plin de sudoare, apoi aşteptă în linişte. Aşteptarea aceasta i se părea atât de uşoară şi în oarecare măsură rezuma şi caracterul său. Părea că mereu aşteaptă câte ceva – puţin cam nerăbdător, puţin cam trist, ca şi când ar fi prevăzut apropierea unui dezastru ce va trebui să se abată într-o bună zi asupra lui. Acest obicei al său făcea de multe ori pe Lucy să se uite întrebătoare la el. Căci cu toată energia ei nemăsurată, nu era totuşi în stare să-l înţeleagă. Se gândea de multe ori, că ar prefera să fie mai vioi şi mai puţin nepăsător faţă de incidentele mărunte ale vieţii. De fapt nu avea acum niciun motiv care s-o determine să se mai îndoiască de indolenţa lui Moore, cum nu avea motive să se îndoiască nici de melancolia lui, de scepticismul şi lipsa lui de voinţă… În generai vorbind era o fire ciudată, dar cu toate acestea nu era câtuşi de puţin lipsit de calităţi. De pildă era în stare să cureţe un măr de coajă, făcând o singură panglică extrem de subţire, fără să se rupă până la capăt; sau putea face fluiere din şcoarţă de răchită; descoperea midii pe ţărmul golfului din Ardmore şi le frigea la grătar de ar fi putut ispiti cu ele chiar pe un anahoret. Felul în care manevra o scobitoare, era neîntrecut, deoarece între dinţii lui scobitoarea părea un instrument creator. Altădată dispoziţia lui părea foarte ciudată. Când lumea începea să vorbească despre dinţii lui neobişnuit de frumoşi, ceea ce se întâmpla destul de des, le răspundea foarte serios: „Sunt frumoşi, deoarece pe vremea când eram tânăr, îi curăţăm cu guliile ce le mâncam”. Tot aşa, cine altul, afară de Moore ar fi fost în stare să se oprească, împreună, cu soţia sa, îmbrăcată în rochie de oraş, la o azvârlitură de băţ de casa lor proprie şi să întrebe pe bătrânul Bowie, pe un ton serios, încotro trebuie să apuce pentru a găsi casa lui Moore?
— Iartă-mă, domnule Bowie, întreba el foarte serios şi politicos, poate ştii unde stă domnul Moore.
Când bătrânul tresărea speriat – acum împlinise şaptezeci de ani şi avea o uşoară înclinaţie spre apoplexie – ridica degetul paralizat şi-i indica direcţia, îi mulţumea pentru informaţie, cu aceeaşi seriozitate şi politeţe:
— Mulţumesc, domnule Bowie, şi băgând mâna în buznar, scotea cutia de chibrituri în care nu mai era decât un singur băţ şi răsplătea pe moşneagul care se uita la el mirat. Pe urmă ridica nasul în vânt şi pleca fluierând melodia Boyne Water. Lucy se înfuria de fiecare dată, dar acesta era Moore cel adevărat.
Totuşi numai rareori se întâmpla să fie atât de vesel; altădată avea accese chinuitoare de melancolie, când sta chircit şi nemişcat în faţa focului, cu buzele încleştate, preocupat de gânduri negre şi cu privirile îndreptate spre jocul flăcărilor din cămin.
Afară de asta era o fire care nu se împrietenea uşor, dar şi când se împrietenea cu cineva, prietenii lui erau oameni foarte ciudaţi: unul care avea curse pentru prins iepuri în pădurea Gielston, un cantonier care spărgea pietre în apropiere de Point, pentru repararea drumurilor; acelaşi domn Bowie căruia îi zicea Bătrânul Marinar şi pe care de multe ori îl ameninţase că-l va învăţa să tricoteze. El însuşi n-avea habar ce era tricotatul, dar la Moore chiar acest procedeu era caracteristic, F. J. Moore, omul indiferent, visător, cel căruia îi plăcea să facă fluiere din scoarţă de răchită, în înfăţişarea căruia stăruia necontenit melancolia prevestitoare de dezastre, melancolie care-l făcea de multe ori să ofteze abătut: „Să ştii că eu voi sfârşi prost. Dacă nu mă vor ridica la demnitatea de lord, cu siguranţă mă vor ridica în spânzurătoare”.
Dar de astă dată, în timpul cât el se odihni pe canapea, Lucy se întoarse în casă. Îşi luă numaidecât broderia – o bucată de satin negru, pentru o faţă de pernă pe care broda flori şi buchete cu panglici – şi se aşeză confortabil alături de el.
— Ei, începu ea veselă, ce spune ziarul, cred că ai putea să informezi şi pe biata ta soţie ce noutăţi mai sunt astă seară?
Se întinse indiferent după ziar şi începu să citească noutăţile zilei: foile fâşâiau în timp ce le întorcea, cercetând pagină de pagină, ca apoi să înceapă din nou căutarea unei ştiri mai puţin banale. Din când în când îi citea câte o ştire, la care adăuga propriile sale comentarii, întotdeauna îmbibate de un scepticism cumpătat. „Crezi, dacă vrei” sau „ştii foarte bine ce atitudine au ziarele” părea că ar vrea el să spună, dar cu toate acestea asculta bucuroasă – şi chiar îi cerea în mod stăruitor – părerea asupra subiectelor pe care le discutau. Afară de asta, la cererea ei îi citi cu glas tare un scurt articol care vorbea despre moda feminină a sezonului: pe Lucy o interesau rochiile – probabil mai mult decât ar fi trebuit, cum spunea el câteodată – ascultă cu atenţie, chiar încetă să mai brodeze şi dădu de câteva ori din cap în semn de aprobare.
În cele din urmă termină cu lectura şi făcând ziarul mototol, îl lăsă să-i cadă din mână
— Ia o carte, zise ea după câteva clipe şi rupse cu dinţii un fir de mătase pe care-l înşiră în ac.
Dar lui nu-i prea plăceau cărţile: prefera ca din când în când să citească o revistă săptămânală; de obicei citea Photo-bits, nu din cauză că l-ar fi interesat prea mult, dar din când în când se întâmpla să găsească şi câte o glumă savuroasă pe care o putea debita clienţilor. Într-un rând Lucy protestase cu toată energia împotriva acestei reviste, când Peter veni la ea, în mână cu un exemplar şi o întrebă ce înseamnă „doamnele cu pulpe false”. Prin urmare de astă dată îşi împreună mâinile la spate şi se propti în spătarul canapelei.
— E mult mai plăcut să nu faci nimic, răspunse el. Voi sta câteva clipe liniştit
Rămase nemişcat şi o urmări cu privirea până când umbrele serii începură să se îngrămădească în cameră şi pe măsură ce se îngroşa întunericul, în sufletul său se trezea mulţumirea pricinuită de intimitatea existentă între ei. Într-un târziu îi auzi glasul tremurat.
— Nu mai văd, exclamă ea şi se uită la el zâmbind – în camera plină de umbre zâmbetul acesta al ei i se păru încântător. Va trebui să aprind lampa!
— Ce nevoie avem de lampă? întrebă el pe un ton semnificativ.
— Ca să pot coase.
— O, cred că pentru astă seară ai cusut de ajuns.
Întinse mâna ca s-o oprească şi-i petrecu braţul împrejurul umerilor, strângând-o mai aproape de el. Faţa de pernă brodată cu atâta grijă îi căzu din poală, fără s-o bage în seamă, şi se strânse alături de soţul ei, supusă şi mulţumită. Da, era mulţumită şi nu încerca să-şi ascundă această mulţumire şi nici sfioasa încredere ce o avea în viitor. Afară de asta îl iubea, iubea atât de mult pe Frank al ei! Rămaseră câteva clipe nemişcaţi unul lângă altul şi în timpul acesta lucirea palidă a înserării se topi din cameră. Pe urmă îi simţi mâna cum coboară încet şi se strecoară pe sub bluza cu care era îmbrăcată şi începe să se mişte plină de mângâieri. Era un semn – un semn ascuns al lor. Pieptul începu să i se zbată fierbinte în strânsoarea lui şi fără s-o poată vedea, zâmbi. Şi de astă dată presimţise această dorinţă a lui. Dar şi procedeul acesta de a se apropia de ea, aici şi într-un mod atât de neaşteptat era caracteristic pentru Frank. Murmură provocatoare, dogorindu-i obrajii cu respiraţia fierbinte:
— Să ştii că va trebui să te porţi cumsecade, atâta timp cât Anna va fi în casa noastră.
Făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să spună ceva, dar nu zise nimic. Pe urmă nu mai putu răspunde, deoarece în clipa următoare femeia îşi lipi buzele fierbinţi de obrazul lui.
— Te iubesc, Frank, murmură ea cu glasul în şoaptă. Ştii cât de mult te iubesc
2
Joia următoare, la orele cinci şi jumătate sosi cabrioleta de la Levenford, condusă de Joe, cu care aducea pe soră-sa Polly, pe Anna şi bagajul Annei, şi după ce făcu o curbă îndrăzneaţă se opri în faţa casei. Îndrăzneaţă, din cauză că Joe ţinea hăţurile, cocoţat pe capră, în atitudine imperială, sigur de sine şi măreţ. Pe urmă îşi mişcă trupul uriaş şi coborî, ca să mângâie cu un gest binevoitor gâtul asudat al calului şi să plesnească mulţumit din limbă. Purtarea sa faţă de calul înhămat la cabrioletă dovedea experienţă vastă. De altfel Joe se pricepea la toate, căci nu exista nimic ce marele Joe n-ar fi ştiut. Omniştiinţa aceasta era surprinzătoare la un bărbat care nu citea nimic, care-şi iscălea numele cu greutate şi care maltrata cu amabil dispreţ englezeasca Reginei întrebuinţând felul său de a se exprima, pentru Joe totul era uşor, şi nu era deloc de mirare. Joe – întrebuinţând din nou propria sa expresie – era doar, un băiat atât de cumsecade”. Ce e drept Joe era crâşmar, vindea rachiu şi în oarecare măsura era şi bookmaker. Dar ce importanţă are aşa ceva? Se ştia despre el că îşi ferea în mod foarte cuviincios clientela de instinctele viciului, datorită unui judicios amestec de apă veritabilă scoţiană în rachiul pe care-l vindea; cât despre „căluşei” în slăbiciunea aceasta a lui faţă de alergări era şi o înclinaţie nobilă, şi chiar în clipa aceasta Joe dovedea cât de mult ţine la un cal de rasă. De astă dată îşi băgă degetul mare al mâinii în subţioara jiletcii, ridică fruntea cu mândrie şi strigă amabil spre ceilalţi.
— Ei, voi cei din trăsură! Ia poftim jos. Lăsaţi cufărul. Îl va duce Frankie în casă. Sfântă Bridgitta! Praful pe care l-am înghiţit, mă face să-mi fie sete.
Pe urmă apucă în lungul aleii cu o demnitate cuviincioasă, ca şi când atitudinea lui ar fi vrut să spună: toţi cei care neagă drepturile irlandezilor de a invada şi a cuceri Scoţia, să poftească să se uite acum la Joseph Moore şi să se ducă dracului.
Era bărbat voinic – nu atât de înalt pe cât era de gros, cu respectabilul pântece caracteristic hangiilor – şi dispunea de toată amabilitatea oamenilor voinici. Amabilitatea binevoitoare strălucea în ochii lui mărunţi şi negri, ca două boabe de stafide îngropate în grăsimea lucitoare a obrazului său palid; nările îi erau destul de largi şi din ele atârnau ţepi de păr; dinţii care i se vedeau de fiecare dată când mişca buza superioară şi albastră din cauza mustăţii rase, erau albi, puternici şi regulaţi, ca şi când ar fi fost escrescenţe ale ţestei sale de fildeş. Pe capul rotund, cu părul scurt, care se îngusta spre creştet, melonul sta cocoţat într-o parte, cu un fel de cochetărie dinainte calculată; mantaua scurtă cafenie pe care o purta la drum ca să se apere împotriva prafului, era cu clinii în vânt şi ghetele armonizate cu costumul albastru pe care-l purta erau de o superbă tonalitate de ocru. Într-un cuvânt, era un bărbat impunător; fireşte, nu mai era tânăr – împlinise cincizeci de ani – dar buna lui dispoziţie părea inepuizabilă. Această bună dispoziţie se putea constata şi în exuberanţa spontană a lui Joe. Dar afară de asta mai existau numeroase amănunte care certificau mult mai deplin capacitatea lui şi măreţele calităţi de care dispunea. De pildă ziua aceea când vânduse unui mecanic beat, care jurase că vrea numaidecât să bea şampanie, o sticlă de bere. Pe urmă cazul când cumpărase un papagal despre care vânzătorul îl asigurase că vorbeşte şi pe care, văzând că nu este în stare să scoată nicio vorbă, dădu ordin să-l împăieze. Altădată fusese invitat la un banchet ecleziastic şi ajunase vreme de două zile – iată o dovadă de abnegaţie – pentru a face cu atât mai uşor cuvenita cinste copiosului praznic la care va participa.
Acesta era neîntrecutul Joe; acum venea pe aleia prunduită, cu Polly. Polly care era cu doi ani mai tânără decât el, şi venea pe urma lui legănându-se ca o raţă, ceea ce nu era faptă de mirare, dacă stai să te gândeşti la proporţiile ce le avea şi la lărgimea rochiilor cu care era îmbrăcată. Nu era atât de înaltă ca Joe, dar era mult mai grasă, atât de grasă, încât îţi făcea impresia c-au băgat-o cu sila într-un sac şi astfel pare mai mică decât în realitate. Cu două rânduri de guşă, cu un obraz aprins şi rotund, cu sânii mari – două obscenităţi gemene – cu pântecele prăvălit înainte, cu colacii de grăsime de pe glezne tremurând ca o gelatină pe deasupra pantofilor, cu nasturii numai pe jumătate încheiaţi, părea că efectul legii gravitaţiei o determină mereu să cadă în brânci. Până şi părul parcă-i atârna puţin pe spate. Rochia cu care era îmbrăcată, deşi părea ţipătoare, dovedea că a „costat ceva parale”. Cât despre culoarea rochiei, aceasta avea cel puţin calitatea că-i plăcea lui Polly, pe lângă toate acestea purta şi o glugă anacronică de blană – „pentru drum, înţelegi” – şi acum începuse să gâfâie.
Când ajunse în faţa intrării, Polly respiră adânc de câteva ori, iar Joe apăsă iute şi cu putere butonul soneriei, ca să anunţe sosirea vizitatorilor. Era un spectacol încântător să vezi această pereche de oameni atât de mulţumiţi şi atât de plini de viaţă. Când Netta le deschise uşa, Joe apucă pe Polly de braţ şi-i spuse galant:
— Intră în casă! Ce stai în prag şi te uiţi la uşă, cum s-ar uita o oaie la cuţitul măcelarului?
— Nu pot trece prin tine, ce naiba! răspunse Polly, care înţelese gluma fratelui ei. Se vedea limpede că ţinea la Joe şi că dragostea ei de soră era plină de admiraţie. Se împliniseră cinci ani de când îi conducea casa şi în timpul acesta, din pieptul ei amplu se revărsaseră asupra lui valuri neîntrerupte de extaz.
Drept recompensă îi trase un ghiont în glumă, apoi se întoarse şi strigă încântat:
— Anna! Vino încoace, fato! Ce stai acolo ca un popândău?
În clipa următoare intră tot atât de jovial în vestibul şi începu să scuture pe Lucy de mână – când o vedea, era întotdeauna exuberant, – apoi prefăcându-se că începe un meci de box cu Peter, începu să strige pe fratele său.
— Frankie! Ia să-ţi văd mutra, Frankie băiete!
Un bărbat fără pereche era marele Joe Moore – sau cum spunea el însuşi: „pe cinstea mea, Joe poate fi tot ce pofteşti”.
— Frank va coborî imediat, se grăbi Lucy să-i răspundă
Cu mare greutate îl determinase să se ducă la etaj, ca să se bărbierească şi să-şi schimbe costumul. Ea însăşi îşi scosese abia adineaori halatul şi era încă aprinsă la obraz, de treburile de la bucătărie.
Îmi pare atât de bine c-aţi venit, declară ea cu toată sinceritatea Dar, Anna – unde este Anna? Şi ochii lucitori îi fugiră pe deasupra umărului lui Joe.
— Anna! strigă Joe din nou şi-şi împinse pălăria pe ceafă.
La chemarea lui, Anna se apropie, cu mişcări sfioase, dar nepăsătoare, cu înfăţişarea calmă şi măsurată. Era o fată sub treizeci de ani, oacheşă şi înaltă. Îmbrăcată discret, cu silueta elegantă; obrazul ei palid era luminat de ochii mari căprui, adânci şi aproape fără expresie. Ochii aceştia, cu priviri indiferente, păreau că fug în toate părţile; buzele ei erau pline şi roşii, iar înfăţişarea pe jumătate zâmbitoare pe jumătate dispreţuitoare, era un curios amestec de ostilitate şi silă.
— Vasăzică dumneata eşti Anna, zise Lucy şi-i întinse mâna zâmbind. Îmi pare bine; sunt mulţumită c-ai venit!
— Mulţumesc, răspunse Anna, cu amabilitate. Glasul ei era liniştit şi părea surprinzător de distins. Toată înfăţişarea Annei, ţinând seama de originea şi de mediul în care trăia, pricinui lui Lucy o plăcere neaşteptată. Îmi va face plăcere; sunt foarte mulţumită că am poftit-o la mine, îşi zise ea.
— Şi sunt şi eu mulţumită că am putut scăpă de ea, interveni Polly în glumă şi-şi scutură penele – pălăria ei era plină de pene de struţ, de culoare violetă. Să ştii că acesta este adevărul. Timp de două săptămâni a reţinut de la treburi pe fratele Joe. Tocmai pe el care este un om cumsecade şi mai are pe cap şi o soră care ar fi în stare să-i mănânce şi urechile.
Peter, îmbrăcat în costumul lui scoţian, aşa cum se cerea de fiecare dată când veneau vizitatori, începu să chicotească, apoi se aprinse ca para; i se spusese dinainte că va putea să apară în faţa, vizitatorilor, dar fără să i se audă gura.
— Bine! Bine! strigă Joe lovindu-se cu palmele peste pulpele picioarelor. Am venit cu toţii la Mullingar, şi luând băiatul de braţ, trecură imediat în sufrageria unde-i aştepta un ceai consistent. Masa părea impunătoare, cu cele mai frumoase şerveţele, cel mai elegant serviciu şi cea mai strălucitoare argintărie ce o avea Lucy; cutia de argint pentru pesmeţi o moştenise de la mama ei – ar fi vrut s-o ia Richard, dar nu i-a dat-o – pe masă era însuşi serviciul ei de porţelan pictat de mână, pe care-l primise ea dar de nuntă şi care datorită cine ştie cărei minuni, rămăsese intact. Pe masă erau tot felul de bucate; fripturi reci, prăjituri, franzeluţe şi o şuncă mult promiţătoare, iar pe măsuţa de alături faţa de masă lucrată cu croşeta dovedea că se vă servi şi o mâncare caldă. Fără îndoială Lucy avusese multă bătaie de cap cu aceste pregătiri. Tot aşa tonul acestor întruniri familiare jignea uneori simţul ei sever pentru decor. Dar de amănuntul acesta, cum avea obiceiul, nu vru să ţină seama. Aceştia făceau parte din familia lui Frank, faţă de care avea obligaţii sociale, un fel de simţ al datoriei.
În timpul acesta Joe cercetă masa cu ochii plini de interes.
— Pe cinstea meu, simt nevoia să mai prind puţină putere, declară el mulţumit şi-şi ridică cingătoarea, bătându-se cu latul palmei peste pântece. Eu şi Polly şi Anna am plecat de acasă foarte devreme.
Polly, care în timpul acesta începuse să examineze cu atenţie fotografiile, ornamentele şi porţelanurile de pe etajeră, răspunse:
— Dogoarea soarelui până aici a făcut să-mi treacă de foame. Nu mă simt mai bine. Am o zvâcneală împrejurul inimii, se adresă ea lui Lucy, făcând o mutră ca şi când ar fi obişnuită cu acest fel de suferinţă. De fapt Polly avea dreptul de proprietate sau cel puţin dreptul de opţiune asupra unor afecţiuni dintre cele mai dureroase: O simt ca pe un bolovan, vârtoasă şi grea. Pe urmă începe să zvâcnească, de-mi taie respiraţia, şi adăugă: Într-o bună zi are să mă cureţe.
— Ce s-a întâmplat cu fratele meu? strigă Joe, adulmecând împrejurul său. Unde este – doar nu s-a dus să vorbească cu cineva, ca să cumpere un câine?
Aproape în aceeaşi clipă Frank apăru în sufragerie, pe obraz cu obişnuita expresie de absenţă şi sfială, ca întotdeauna, când îşi da silinţa să pară firesc şi la îndemână.
— Cum mai merge cu ciolanele, băiete? răcni Joe numaidecât.
Frank dădu din cap, fără niciun fel de entuziasm, apoi se opri stângaci în faţa Annei şi ezită; costumul nou pe care-l purta, atârna ţeapăn pe trupul lui.
— Vasăzică te-ai întors, Anna? întrebă el.
— Da, cred că asta se vede, Frank, răspunse ea cu un zâmbet fugar. Îmi face impresia că nu mă mai recunoşti.
— Te-am recunoscut imediat, declară Frank, cu glasul stăpânit. Nu te-ai schimbat câtuşi de puţin, din ziua când am fost la voi.
— Foarte bine, răspunse ea cu îngăduinţă. Fata aceasta, avea o linişte foarte plăcută care în realitate era partea cea mai simpatică din atitudinea ei.
— Probabil domnul Lennox va veni ceva mai târziu, declară Lucy, întrerupând scurta tăcere ce urmă după aceea. Dar nu-l vom aştepta, căci mi-a spus că va veni numai după terminarea ceaiului.
Se aşezară la masă bine dispuşi. Netta apăru, în mână cu o tavă pe care se vedea ceainicul aburind, şi Lucy îmbujorată la obraz începu să toarne în ceştile invitaţilor, dându-şi silinţa să le satisfacă toate dorinţele.
— Sper că vizita aceasta îţi va face plăcere, se adresa ea Annei, cu toată amabilitatea. Peter a organizat o excursie în cinstea dumitale şi am fost invitaţi să petrecem o zi la Eduard, la Port Doran. Dar probabil, după ce vei pleca de la noi, vei sta câteva zile şi la el?
— Nu, răspunse Anna îngândurată. Nu cred că voi trece şi pe la el.
— La Ned, n-ai ţinut niciodată din cale afară, nu-i aşa Anna? întrebă Polly, care gâfâia mestecând pesmeţi.
— Ned, răspunse Anna, gândindu-se mulţumită la Pastorul Moore, este un preot cum nu s-ar putea găsi un altul mai cumsecade.
— La ordine, Anna, la ordine, strigă Joe, care mesteca din răsputeri şi probabil descoperise o nuanţă de ironie, tocmai acolo unde n-avea ce căuta. Respectă haina preoţească! Cinsteşte familia!
— Are o femeie foarte pricepută care-i conduce gospodăria – pe doamna O’Regan – continuă ea netulburată. Are grijă de el ca un înger păzitor; e o femeie foarte cumsecade.
În cuvintele acestea nu era nimic de râs, totuşi Joe începu să râdă; Polly chicoti scurt; până şi Frank începu să zâmbească.
Lucy nu înţelegea ce s-a întâmplat şi se aprinse şi mai mult la obraz apoi se întoarse spre Anna, şi o clipă rămase profund impresionată de calitatea subtilă ce o constată în înfăţişarea ei. Dar clipa aceasta trecu numaidecât şi Anna îi suportă privirea cu tot calmul, apoi adăugă:
— Nu prea văd ce ar fi aici de râs.
— Sfântă Fecioară! exclamă Joe pe tonul ce-l întrebuinţa totdeauna în clipele sale de emoţie. Ouăle acestea sunt tot atât de bune ca şi ouăle de curcă; mai dă-mi două, dragă Lucy, şi o felie de friptură rece.
Polly se întinse peste masă şi-i întinse farfuria fratelui ei.
— Îmi pare bine, Joe, că ai poftă de mâncare, declară ea. Apoi se întoarse spre Lucy şi zâmbi, având grijă să nu-şi deplaseze dantura… o dantură admirabilă pe care Joe i-o cumpărase de curând, şi adăugă: bărbatului să-i dai bine de mâncare, acesta este cuvântul meu de ordine. Toţi bărbaţii îşi au inima în stomac. Şi nimic nu-ţi dă mai multă putere, ca o friptură în sânge. Aceasta este mâncarea care ţi se aşterne pe ciolane şi împiedică declinul. Se opri şi încrucişându-şi braţele peste pântece, adăugă: acesta este un adevăr sfânt.
În realitate Polly avea o profundă încredere în adevărurile sfinte. În calitate de femeie bolnăvicioasă, avea convingeri profunde şi credinţă nestrămutată în providenţă şi canula clistirului.
— Dar afacerile cu untul, cum mai merg, tinere? – întrebă Joe, lingând gălbenuşul de ou rămas pe cuţit, întrebarea lui fiind o uşoară aluzie la ocupaţia fratelui său,
— Merg bine, răspunse Frank scurt, dar cred că nu vor merge cu nimic mai bine, din cauză că tu te interesezi de ele, Joe înclină încet căpăţâna tunsă cu grijă.
— Ai aflat, începu din nou Polly, ale cărei gânduri stăruiau mereu asupra problemelor patologice, ai aflat ce fac acum cu untul? Mai zilele trecute am auzit despre o femeie, care s-a dus să se caute la unul dintre sanatoriile acestea moderne, şi spuneau că acolo au hrănit-o numai cu unt. A înghiţit nenumărate kilograme de unt proaspăt şi au îndopat-o atât de mult, încât a început să transpire grăsimea. Într-o dimineaţă însă s-a săturat şi a aruncat castronul cu unt pe fereastra deschisă, iar untul, cum mă vedeţi şi vă văd, a căzut exact în capul medicului şef. La câteva luni după aceea a murit, fie odihnită! Cred că doctorul a ucis-o, ca să se răzbune. Am început să-mi închipui că sunt şi eu atinsă la plămâni.
— O, sărut mâna! ripostă Joe graţios. Şi picioarele regelui Billie! Mi se pare că tu eşti atinsă la creier. Lăsă cu zgomot cuţitul şi furculiţa din mână şi întorcând capul rotund pe gâtul ca un pivot, continuă cu amabilitate: mâncarea aceasta a fost admirabilă. Ai auzit Frankie, băiete? Ai o nevastă, o comoară!
— Mulţumesc pentru informaţie, răspunse Frank rigid. Dar nu ţi-am cerut-o.
Joe însă nu se supără.
— Tu ai avut noroc, băiete – ai avut noroc. În calitatea mea de frate mai bătrân şi de bărbat văduv, nu pot decât să te invidiez. Eu nu sunt omul care să ţin socoteală de Decalog. Biata mea Katie, – fie odihnită acolo unde este, n-ar fi fost în stare să pregătească o astfel de mâncare, nici dac-ar fi fost vorba să-şi mântuiască sufletul de chinurile purgatoriului.
Lucy începu să se frământe. Aceste întruniri familiale, deşi trebuia să se împace cu conversaţiile fără nicio restricţie, se desfăşurau întotdeauna cu uşurinţă, imediat ce rezerva caracteristică a lui Frank începea să sa liniştească. Dar de astă dată această rezervă a soţului ei persista, cu toate străduinţele ei de a o înlătura. Şi ea nu era obişnuită să se străduiască zadarnic. Încruntă uşor din sprâncene şi uitându-se la el, peste buchetul de crizanteme galbene din mijlocul mesei, îi spuse cu glasul impetuos.
— Ce-i cu tine, Frank? Constat că nu te ocupi de verişoara ta. Întinde-i coşuleţul cu pâinea prăjită.
— E foarte amabil, răspunse Anna zâmbind. Dar n-a reuşit să-şi stăpânească spaima pe care i-am pricinuit-o, când m-a văzut.
— Văd şi eu că n-a reuşit să şi-o stăpânească, declară Lucy cu glasul încărcat de reproşuri şi se uită la Frank, care întinse nemulţumit farfuria spre ea. Apoi se întoarse spre Anna, hotărâtă să-i ofere o compensaţie şi o întrebă: Ţi-a făcut plăcere vizita aceasta la Levenford?
— Mi-a făcut şi nu mi-a făcut, răspunse Anna, cu înţeles.
— Vrea să spună, interveni Polly, că nu poate suferi oraşul acesta.
— Înţeleg care este motivul, declară Lucy şi se uită la Anna surâzând: şi-a lăsat inima în Irlanda.
Urmă o pauză destul de perceptibilă, cu tot zgomotul surd al masticaţiei generale a celor de la masă, o scurtă intermitenţă, în timpul căreia Joe, Polly şi chiar Frank, unul după altul, aruncară câte o privire spre Anna.
— Poate da, poate nu! răspunse Anna în bătaie cíe Joc.
Se făcu apoi tăcere. Lucy se simţi intrigată şi această senzaţie de perplexitate nu-i făcu nicio plăcere. Era gata să spună ceva, când Frank – care numai rareori scotea câte o vorbă – împinse scaunul şi se ridică de la masă, ca să declare:
— Ce-aţi zice, dacă acum, după ce am isprăvit de mâncat, am trece în salon.
Toată lumea se ridică în picioare. Polly îşi trecu şerveţelul, peste obrajii asudaţi.
— Eu am întotdeauna prostul obicei, că asud în timpul cât stau la masă, declară ea cu glasul în şoaptă. Sunt obligată să mănânc încet, căci altfel mă sufoc şi încep să sughiţ.
În timpul cât vorbi o apucă sughiţul, fără să-şi dea seama că Lucy încruntă din sprâncene şi privirile Annei rătăcesc în gol.
Intrară în salon. Joe îşi descheie nasturii de la jiletcă, scoase o ţigară şi avu grijă să nu-i rupă eticheta roşie, în timpul cât şi-o aprinse cu scăpărătoarea. Polly făcându-şi uşor vânt, se aşeză într-un fotoliu de lângă fereastră, Anna pe canapea, Frank în colţul său favorit de lângă cămin şi cu privirile pierdute începu să manevreze scobitoarea între dinţi.
Lucy se opri în pragul uşii, cu un braţ petrecut împrejurul umerilor lui Peter.
— Pe mine să mă iertaţi, zise ea. E ora când trebuie să-l culc.
— Nu, mamă, protestă băiatul, e prea devreme.
— Lasă-l să mai stea puţin cu noi, propuse Anna.
— Îmi pare rău, răspunse Lucy cu sfială, dar regula este ca la orele şapte să se culce.
Băiatul făcu o strâmbătură.
— Da, murmură el, dar unchiul Joe mi-a făgăduit să-mi dea un penny, şi nu mi l-a dat.
— Sfinte Atotputernice! exclamă Joe, am uitat cu totul. Cu un gest seniorial îşi scoase ţigara din gură şi după multă scotoceală prin buzunare, dădu de un ban de aramă pe care-l întinse băiatului.
— Spune mulţumesc, zise Lucy cu glasul răstit. Cererea fiului ei dovedea o lăcomie prea exagerată, pentru a-i putea fi pe plac: cine a mai auzit ca stăpânul casei să ceară bani invitaţilor săi. Se întoarse grăbită, uşor nemulţumită de ceva ce ea însăşi nu putea înţelege. Când ajunse sus pe galerie, îi spuse:
— N-ar fi trebuit să faci aşa ceva, fiule.
— Mamă, te rog să mă ierţi, răspunse el râzând; dar cu toate acestea banul îl băgă în cana cu capacul de metal.
După ce ajunse la etaj, se gândi că ar fi fost bine să cheme pe Anna, ca să-i ajute şi în timp ce ar fi stat amândouă aplecate asupra cadei, intimitatea dintre ele ar fi devenit mai adâncă. Fără îndoială Anna era prea sfioasă, pentru a-i face ea o astfel de propunere. Va trebui să înlăture această rezervă a Annei şi s-o facă să se simtă ca la ea acasă.
Gândindu-se în felul acesta, aproape terminase, când de jos se auzi sunând uşor la intrare, ceea ce însemna că a sosit domnul Lennox. Mişcările mâinilor îi deveniră în mod instinctiv mai grăbite. Deşi avea biroul la Glasgow, locuia şi el în Ardfillan, ceva mai sus, pe coasta colinei şi era o dovadă de atenţie neobişnuită din partea lui, „să treacă pe la ei” – cum avea el obiceiul să califice aceste vizite. Dar cu toată liniştea şi superioritatea rece a domnului Lennox, ei îi plăcea omul acesta şi avea toate motivele să-l cultive. Fire inofensivă, şireată şi îngăduitoare, era cunoscut ca un om cu vederi largi – altfel cum s-ar fi putut înţelege şi asocia vreme atât de îndelungată cu Galton? Un scoţian şi un irlandez patroni ai aceleiaşi întreprinderi! O împerechere mult mai imposibilă, decât cea a unui catolic cu un evreu. Dar cu toate acestea reuşise: Galton avea clientela şi capitalul. Acum, după moartea lui Galton, ştia despre el că se gândeşte la ceva mult mai îndrăzneţ: extinderea comerţului său asupra importului din Olanda a noului produs sintetic. Aceasta era ocazia ce i se oferea acum. Astă-seară însă nu avea intenţia să-şi desfăşoare strategia, ci să facă numai pregătirile necesare pentru scopul ce-l urmărea.
Astfel, fiind conştientă că până acum a procedat faţă de Lennox cu tot tactul cuvenit – chiar de acum i se părea că orizontul începe să se însenineze – sărută pe Peter şi-i ură noapte bună, apoi se grăbi să se întoarcă la invitaţii din salon.
Când intră, pe Joe îl găsi fireşte, în vervă. Cu un gest declamatoriu ridicase mâna în aer şi perora, cutremurat de emoţie:
— N-au decât să ne spună că suntem irlandezi netrebnici! Afirmă mereu, că nu suntem buni de nimic. Zic eu ceva? N-am spus nicio vorbă împotrivă. Îi las să ne supravegheze. Noi, cu toată vorbăria lor, ne facem treburile. Chiar aici la Levenford, întrebaţi pe cine aveţi de Big Joe Moore! Toată lumea mă cunoaşte. Mă cunoaşte chiar foarte bine. N-am avut atât noroc ca ceilalţi membri ai familiei mele, dar cu toate acestea am reuşit să-mi fac drumul meu şi să adun şi ceva parale pe care le-am pus de-o parte. Pe vremea când eram copil, vindeam ziare, iar astăzi sunt directorul Clubului Verde de Foot-Ball şi preşedintele local al A.O.H. S-ar putea să nu fie tocmai mult, dar este de ajuns, ca să poţi trăi mulţumit.
— Grija aceasta s-o lăsaţi în seama lui Joe, interveni Polly şi dădu din cap, uitându-se la ei pe sub pleoapele pe jumătate închise.
Lennox se uită la paharul de whisky ce-l avea în faţa sa. Era un bărbat de cincizeci de ani, de statură mijlocie şi cu barba căruntă, căruia îi plăcea să trăiască liniştit şi era conştient de sine însuşi. Era îmbrăcat într-un costum aspru de tweed, de cea mai bună calitate, dar foarte prost făcut, cu ochi şireţi şi de cele mai multe ori ascunşi, cu gura mică ţuguiată, iar mâinile cu pumnii încleştaţi îi burduşeau buzunarele pantalonilor şi jiletca simplă tricotată părea neobişnuit de agresivă din cauza unei impunătoare baterii de creioane foarte bine ascuţite ce le purta în buzunar, chiar în timpul când nu era la birou, amănunt care caracteriza personalitatea acestui om. Din fire era om tăcut şi prevăzător, iar şiretenia pentru el era ceea ce ar fi putut să fie pentru altul spiritul, În aparenţă trăia exclusiv pentru mica şi înfloritoarea sa întreprindere. Înfăţişarea lui putea fi caracterizată drept o minuţioasă prudenţă şi uneori era în stare să pară extrem de preocupat. Fără a fi un om strălucit şi nici prefăcut, era înzestrat cu o foarte utilă perspicacitate înnăscută Acesta era Lennox: un om calm, viclean şi ascuns.
— Ei, ei, ei, exclamă el pe un ton neobişnuit de calm, dumneata eşti un om remarcabil. Aici nu mai încape nicio îndoială, nici cea mai mică îndoială. Dar ar fi fost imposibil, ca din atitudinea lui să-ţi poţi da seama, dacă aceste cuvinte sunt sau nu sunt un compliment la adresa lui Joe.
— Nu! Despre mine nu s-ar putea spune că n-am reuşit destul de bine, declară Joe, expansiv. La Shamrock Bar poţi gusta o picătură de John Jeameson, tot atât de bun ca în orice parte a districtului Klyde. Dar deşi am reuşit să adun ceva, nu uit nici de cei săraci. Nu uit câtuşi de puţin. De Crăciun bag întotdeauna mâna în buzunar şi dau pentru St. Vincent de Paul. Nu uit nici de partea ce se cuvine clerului. De fiecare dată când Pater Cassidy pleacă cu pantahuza, îi fac plăcerea şi-i pun un sovereign în palmă, bine înţeles, nu pentru că ar fi nevoie, căci de fiecare dată îl fac mai mult cu sila să-l primească: este un simplu gest de bunătate din partea mea.
— Suflă cu nădejde din surle Joe, zise Frank şi ridică privirea în tavan, iar pe buze îi tremură un zâmbet.
— Şi de ce să nu suflu băiete? răspunse Joe râzând provocator. Doar surla cântă o melodie plăcută.
— Trebuie să ştiţi că Joe Moore este un om cu inima largă, declară Polly cu inocenţă, încercând să dea drumul şiretelor de la corset.
Urmă un timp de tăcere; apoi Lennox se uită dintr-o parte la Lucy.
Dar elementul scoţian ce mai face? întrebă el; aceasta era aluzia întrebuinţată de el în legătură cu alianţa dintre ei, şi cu care califica aceste raporturi.
— Bine… ca de obicei, răspunse ea zâmbind. Peter a fost cam răcit. Nimic grav.
— O felie de slănină, interveni Polly cu glasul somnoros, aşternută pe piept este întocmai ca o platoşă pentru plămâni.
Nimeni nu dădu atenţie acestei observaţii şi Polly se sprijini moale în spătarul scaunului.
— Ce este cu noul proiect, domnule Lennox? întrebă Lucy în dorinţa de a profita de ocazie. Merge înainte?’
— Tocmai le spuneam, răspunse el cu glasul blând. Eu ţin foarte mult la acest proiect. Am fost ieri până la Leith şi am făcut pregătirile necesare în docuri.
