I
EXTAZ MUZICAL. Simt cum îmi pierd materia, cum cad rezistenţele fizice şi cum mă topesc armoniile şi ascensiunile unor melodii interioare. O senzaţie difuză, un sentiment inefabil mă reduc la o sumă nedeterminată de vibraţii, de rezonanţe intime şi de sonorităţi învăluitoare.
Tot ce am crezut în mine individuat, izolat într-o singurătate materială, fixat într-o consistenţă fizică şi determinat într-o structură rigidă, pare a se fi rezolvat într-un ritm de o seducătoare fascinaţie şi de o fluiditate insesizabilă. Cum aş putea prin cuvinte să descriu cum cresc melodiile, cum vibrează tot corpul, integrat într-o universalitate de vibraţii, evoluând în sinuozităţi atrăgătoare, cu farmec de irealitate aeriană? Am pierdut în momentele de muzicalizare interioară atracţia înspre materialităţi grele, am pierdut substanţa minerală, acea împietrire care mă lega de o fatalitate cosmică, pentru a mă avânta în spaţiul cu miraje, fără a avea conştiinţa iluziei lor, şi cu visuri, fără să mă doară irealitatea lor. Şi nimeni nu va înţelege vraja irezistibilă a melodiilor interioare, nimeni nu va simţi exaltarea şi beatitudinea, dacă nu se va bucura de această irealitate, dacă nu va iubi visul mai mult decât o evidenţă. Starea muzicală nu este o iluzie, fiindcă nici o iluzie nu poate da o certitudine de o aşa amploare, şi nici o senzaţie organică – de absolut, de trăire incomparabilă, semnificativă prin sine şi expresivă în esenţa sa. În aceste clipe când răsuni în spaţiu şi când spaţiul răsună în tine, în aceste momente de torent sonor, de posesie integrală a lumii, nu pot să mă întreb decât pentru ce întreagă această lume nu sunt eu? Nimeni n-a încercat cu intensitate, cu o nebună şi cu o incomparabilă intensitate, sentimentul muzical al existenţei, dacă n-a avut dorinţa acestei absolute exclusivităţi, dacă n-a fost de un iremediabil imperialism metafizic, când ar dori spargerea oricăror graniţe care separă lumea de eu. Starea muzicală asociază, în individ, egoismul absolut cu cea mai înaltă generozitate. Vrei să fii numai tu, dar nu pentru un orgoliu meschin, ci pentru o voinţă supremă de unitate, pentru spargerea barierelor individuaţiei, nu în sensul de dispariţie a individului, ci de dispariţie a condiţiilor limitative impuse de existenţa acestei lumi. Cine n-a avut senzaţia dispariţiei lumii, ca realitate limitativă, obiectivă şi detaşată, cine n-a avut senzaţia unei absorbiri a acestei lumi în elanurile lui muzicale, trepidaţia şi vibraţia lui, acela nu va înţelege niciodată semnificaţia acelei trăiri în care totul se reduce la o universalitate sonoră, continuă, ascensională, cu evoluţii spre înălţimi, într-un haos plăcut. Şi ce este starea muzicală decât un haos plăcut, ale cărui ameţeli sunt beatitudini şi ale cărui ondulaţii sunt încântări?
Vreau să trăiesc numai pentru aceste clipe când simt toată existenţa o melodie, când toate rănile fiinţei mele, toate însângerările lăuntrice, toate lacrimile nevărsate şi toate presimţirile de fericire pe care le-am avut sub ceruri de vară, cu eternităţi de azur, s-au adunat şi s-au topit convergenţă de sunete, într-un avânt melodios şi caldă şi sonoră comuniune universală.
Mă încântă şi mă omoară de bucurie misterul muzical care zace în mine, care îşi aruncă reflexe în ondulaţiile melodioase, care mă destramă şi îmi reduce substanţa la ritm pur. Am pierdut substanţialitatea, acel ireductibil care-mi dădea proeminenţă şi contur, care mă făcea să mă cutremur în faţa lumii, simţindu-mă abandonat şi părăsit, într-o singurătate de moarte, şi am ajuns la o dulce şi ritmică imaterialitate, când n-are nici un rost să-mi mai caut eul, fiindcă melodizarea mea, convertirea în melodie, în ritm pur m-a scos din relativităţile obişnuite ale vieţii.
Voinţa mea cea mare, voinţa mea persistentă, intimă, consumatoare şi epuizantă, ar fi să nu mă reîntorc niciodată din stările muzicale, să trăiesc exaltat, vrăjit şi înnebunit beţie de melodii, într-o ebrietate de sonorităţi divine, să fiu eu însumi o muzică de sfere, o explozie de vibraţii, un cântec cosmic, o înălţare spirale de rezonanţe. Cântecele tristeţii încetează a mai fi dureroase în această beţie şi lacrimile devin arzătoare ca în momentul supremelor revelaţii mistice. Cum de pot uita lacrimile interne ale acestor beatitudini? Ar trebui să mor, pentru a nu mai reveni niciodată la alte stări. În oceanul meu lăuntric picură tot atâtea lacrimi câte vibraţii mi-au imaterializat fiinţa. Dacă aş muri acum, aş fi omul cel mai fericit. Am suferit prea mult pentru a nu avea unele fericiri insuportabile. Şi fericirea mea este atât de cutremurată, atât de năpădită de văpăi, străbătută de vârtejuri, de seninătăţi, de transparenţe şi de deznădejdi, încât, adunate toate în avânturi melodice, mă încântă într-o beatitudine de o bestială intensitate şi de o demonică unicitate. Nu poţi trăi până în rădăcini sentimentul muzical al existenţei, dacă nu poţi suporta acest tremur inexprimabil, de o ciudată adâncime, nervos, încordat şi paroxist. Să tremuri până acolo, până unde totul devine extaz. Şi acea stare nu e muzicală dacă nu e extatică.
Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenţei. În el rămâne numai ritmul pur al existenţei, curentul imanent şi organic al vieţii. Aud viaţa. De aici încep toate revelaţiile.
Numai în muzică şi în iubire există bucuria de a muri, străfulgerarea de voluptate când simţi că mori deoarece nu mai poţi suporta vibraţiile interne. Şi te bucură gândul unei morţi subite, care te-ar scuti să mai supravieţuieşti acelor momente. Bucuria de a muri, care n-are nici o legătură cu ideea şi conştiinţa obsedantă a morţii, se naşte în marile experienţe de unicitate, când simţi perfect cum acea stare nu se va mai reîntoarce niciodată. În muzică şi-n iubire sunt numai senzaţii unice; cu toată fiinţa îţi dai seama că ele nu se vor mai putea reîntoarce şi regreţi din tot sufletul viaţa de fiecare zi la care vei reveni după ele. Ce voluptate admirabilă este aceea care se naşte la gândul că ai putea muri în asemenea clipe, că prin acest fapt n-ai pierdut clipa. Căci este o pierdere infinit mai mare, în reîntoarcerea la existenţa zilnică după asemenea clipe, decât stingerea definitivă. Regretul de a nu muri în culmile stării muzicale şi ale celei erotice ne învaţă cât avem de pierdut trăind. În momentul în care am concepe reversibilitatea stării muzicale şi erotice, când ne-am pătrunde organic de ideea unei posibilităţi de retrăire şi când unicitatea ne-ar părea o simplă iluzie, n-am mai putea vorbi de bucuria de a muri, ci am reveni la sentimentul imanenţei morţii în viaţă, care nu face din aceasta decât un drum spre moarte. Ar trebui să cultivăm stările unice, stările pe care nu le mai putem concepe şi simţi ca reversibile, pentru a ne găsi o moarte în voluptăţi.
Muzica şi iubirea nu pot învinge moartea, fiindcă este, în esenţa lor, tendinţa de apropiere de moarte, cu cât câştigă în intensitate. Ele pot fi considerate ca arme împotriva morţii numai în fazele minore. O muzică liniştită şi o iubire calmă constituie mijloace de luptă împotriva ei. Nu există o înrudire între iubire şi moarte, precum nu există nici o înrudire între muzică şi moarte, ci relaţia între ele se stabileşte printr-un salt; care poate să fie numai o impresie, dar care, interior, nu are mai puţin semnificaţia unui salt. Saltul erotic şi saltul muzical în moarte! întâiul te aruncă din cauza unei plenitudini insuportabile, iar al doilea din cauza unor vibraţii totale, ce sfarmă rezistenţele individuaţiei. Faptul că s-au găsit oameni care să se sinucidă din cauza imposibilităţii de a mai suporta nebuniile iubirii reabilitează genul uman, precum îl reabilitează nebuniile pe care le încearcă omul în trăirea muzicală. Este un criminal acel ce nu înţelege şi nu simte muzica, întocmai ca acel ce nu simte că ar putea face crime în astfel de momente.
Toate stările n-au valoare şi nu exprimă o adâncime extraordinară decât întrucât duc la regretul de a nu muri. Sentimentul cel mai profund de viaţă l-ar atinge acela care, în fiecare moment, ar simţi cum moare din cauza stărilor lui. Deşi pentru toţi moartea începe deodată cu viaţa, nu toţi au sentimentul că mor în fiecare clipă.
Să realizezi încontinuu un salt muzical şi un salt erotic în moarte! Sau acest salt să derive din singurătatea ta, care să fie singurătatea fiinţei, singurătatea ultimă. Cum de mai pot exista alte singurătăţi decât aceste singurătăţi, şi cum de mai pot exista alte tristeţi decât aceste tristeţi? Ce-ar fi bucuriile mele fără tristeţile mele şi ce-ar fi lacrimile mele fără tristeţile şi fără bucuriile mele? Şi cântul meu, ce-ar fi fără prăpăstiile mele şi misiunea mea, fără deznădejdea mea?
Blestemată fie clipa în care viaţa a început să ia o formă şi să se individueze; căci de atunci a început singurătatea fiinţei şi durerea de a fi numai tu, de a fi părăsit. Viaţa a voit să se afirme prin individuaţie; uneori a reuşit, şi atunci a ajuns la imperialism, iar alteori n-a reuşit, şi atunci a ajuns la singurătate, deşi pentru o viziune mai adâncă imperialismul nu este decât o formă prin care fiinţa fuge de singurătate. Aduni, cucereşti, câştigi şi lupţi pentru a fugi de tine, pentru a-ţi învinge întristarea de a nu exista, în mod real, decât tu însuţi. Căci singurătatea este o probă pentru realitatea fiinţei tale, iar nu pentru realitatea vieţii în genere. Sentimentul de singurătate creşte cu atât mai mult cu cât creşte sentimentul de irealitate a vieţii. De când viaţa a vrut să fie mai mult decât simplă potenţialitate şi s-a actualizat în indivizi, de atunci s-a născut teama de unicitate şi frica de a fi singur, iar dorinţa fiinţei individuale de a depăşi acest blestemat proces nu exprimă decât fuga de singurătate, de singurătatea metafizică, în care te simţi părăsit nu numai în câteva elemente, ci organic şi esenţial, în natura ta. De aceea, singurătatea încetează a mai fi un atribut al fiinţei numai când această fiinţă încetează de a mai fi.
DESPRE FERICIREA DE A NU FI SFâNT. O îndelungată durere nu te poate face decât imbecil sau sfânt. Pentru nimeni insă nu este o problemă elementul prim al alternativei, fiindcă nimeni nu se poate teme şi nimeni nu se poate bucura de o eventuală imbecilizare, de o paralizare a tuturor simţurilor dintr-o prea mare durere. Nu te temi şi nu te bucuri de o astfel de stare, deoarece ştii că în ea fiind excluse lucidităţile, o comparaţie cu stările anterioare nu e posibilă, precum nu e posibilă nici o înfiorare pentru destinul tău. Dar de câte înfiorări nu este cuprins sufletul unui om la gândul că ar putea deveni sfânt şi câte temeri adânci nu-l năpădesc la presimţirea obscură a sfinţeniei în care-l va arunca durerea? Nimeni nu vrea să moară în imbecilitate, precum nimeni nu vrea să trăiască în sfinţenie. Dar când devii sfânt, fără să vrei îţi faci din destin o misiune şi dintr-o fatalitate un scop.
Presimţirile şi treptele sfinţeniei sunt groaznice, nu sfinţenia în sine. Ele provoacă înfiorări inexplicabile, care sunt cu atât mai mari cu cât apar în tinereţe. Atunci te doare gândul că viaţa se va opri în tine înainte de a muri, că ea se va opri în tine pe culmile supremelor lucidităţi, când vei vedea totul atât de clar, încât întunericul însuşi va străluci pană la orbire. Este atâta renunţare în sfinţenie, încât tinereţea unui om, oricât ar fi de îndurerată, nu se poate împăca să trăiască fără surprizele plăcute ale mediocrităţii. Că vei ajunge la un moment dat când nu vei mai putea fi mediocru în nici un fel, stare în care nu mai ai nici o legătură cu viaţa, nu poţi avea decât regrete, şi te chinuie gândul că în starea de sfinţenie nu vei mai avea nici regretul vieţii pe care ai pierdut-o şi nici speranţe pentru a avea deznădejdi.
Teama de a deveni sfânt…
Cum să nu te temi de sfinţenie, când din tine credeai să iasă numai foc, numai elanuri barbare şi explozii, să crească visuri de exaltare nemărginită, iar locul lor observi stagnări lăuntrice, opriri ale cursului vieţii, care te impresionează cu semnificaţia lor solemnă. Căci există ceva solemn în aceste linişti vitale aceste încetări organice, simptome tulburătoare ale sfinţeniei, stări înfiorătoare de presfinţenie.
N-aţi simţit cum în voi s-a oprit la un moment dat viaţa şi nu v-a durut niciodată tăcerea vieţii?
N-aţi simţit cum instinctele se topesc şi cum se retrag, ca într-un reflux definitiv? Şi n-aţi simţit în acest reflux singurătatea de a vă fi părăsit viaţa?
Sfinţenia este acea stare în care omul continuă a trăi după ce viaţa s-a retras din el, ca o apă dintr-o mare. Şi de aceea, sufletul unui sfânt seamănă unei mări părăsite, în care încape orice. Omului îi este dat să treacă de la bucuria de a auzi viaţa la tristeţea de a o simţi oprindu-se. Este pus atunci în faţa problemei de a trăi în existenţă alături sau dincolo de viaţă. Tragedia omului este de a nu putea trăi în, ci numai dincoace sau dincolo. De aceea, el nu poate vorbi decât de triumfuri şi de înfrângeri, de câştiguri şi de pierderi, şi tot de aceea nu poate trăi în lume, ci se zbate zadarnic între rai şi iad, între înălţări şi între prăbuşiri.
Sunt stări pe care nici măcar Dumnezeu nu le poate bănui, deoarece stările cu adevărat mari nu se pot naşte decât în imperfecţie. Deznădejdile mă fac superior oricărei divinităţi. Este o plăcere să te gândeşti că numai de la imperfecţiune se mai poate învăţa ceva.
Trebuie să mă leg cu toate puterile de imperfecţiunea mea, de deznădejdea şi de moartea mea.
Ce ziceţi de acel om care nu vrea să aibă atâta înţelepciune încât să depăşească suferinţa? Dar oare suferinţele reale pot fi depăşite? Mai poate exista o valoare din afară cu care ele să fie apreciate? în zadar se obiectează că suferinţa nu-şi are o rădăcină ontologică şi că nu poate fi înţeleasă ca aparţinând structurii existenţei. Ce valoare poate avea această obiecţie, în faţa unor oameni a căror existenţă o defineşte suferinţa? Şi după astfel de chinuri să devii numai sfânt! Să nu merite suferinţa o recompensă mai mare, recompensa de a muri? Totuşi să ne bucurăm că în lumea aceasta cel puţin moartea nu e aproximativă.
Teama de a deveni sfânt sau regretul de a nu muri.
ASUPRA CELUI MAI MARE REGRET. ... asupra regretului de a nu se fi realizat viaţa pură în mine, de a se infecta de valori, de conştiinţă, de spirit şi de idei; de a fi fost chinuită de regrete, deznădejdi, obsesii şi torturi; de a se fi simţit murind cu fiecare pas al ei, cu fiecare ritm şi cu fiecare moment; de a fi fost torturată în fiecare clipă de frica de neant, de gândul nimicniciei şi de teama de a exista.
Regretul de a nu fi viaţa pură, adică regretul de a nu fi viaţa din mine un cântec, un elan şi o vibraţie, de a nu fi o aspiraţie pură până la iluzie şi caldă până la mângâiere, de a nu fi o beatitudine, un extaz, o moarte de lumină.
Aş fi vrut ca viaţa să circule în mine cu o plenitudine insuportabilă, cu evoluţiile ei anonime de dinaintea individuaţiei, cu dorinţele exclusive ale vieţii de a fi numai ea şi cu dorinţa vieţii de a fi paralelă morţii. O astfel de viaţă să fi palpitat în mine, încât ascensiunea ei să fi fost o iradiere, o explozie de raze şi o nebunie de vibraţii. Totul să se fi integrat în acest triumf al fiinţei şi totul să nu fi fost decât o muzică, o orgie sonoră, atrăgătoare şi încântătoare până la a fi insuportabilă. Să fi fost iresponsabil de viaţa care curge mine, şi prin mine să fi vorbit viaţa.
Nu există un mijloc mai eficace de a suporta durerea ca bătaia şi autotortura. Te subminează durerea, te prăbuşeşte şi te scufundă? Loveşte-te, pălmuieşte-te, biciuieşte-te până la dureri mari şi îngrozitoare. În acest fel n-o vei înfrânge, dar o vei suporta şi vei scoate din ea infinit mai mult decât dintr-o acceptare mediocră. Pune-ţi carnea la bătăi, arde-o să iasă foc din ea, încordează-ţi nervii şi-ţi strânge pumnii ca pentru a dărâma totul, ca pentru a cuprinde soarele şi a alunga stelele. Sângele să te străbată în curenţi calzi, năprasnici şi arzători, să te fure viziuni roşii şi să te ameţească un nimb de raze răsărit din tremurul cărnii, al nervilor şi al sângelui. Să ardă tot în tine, pentru ca să nu devii blând şi căldicel din cauza durerii. Încă n-a venit timpul în care bătăile, autotorturile şi chinurile proprii să fi dat tot ceea ce ele pot da, deoarece oamenii încă nu cunosc metoda prin care din suferinţă se poate scoate foc.
Când simţi cum suferinţa te domină şi ţi se insinuează în toată fiinţa ca pentru a te paraliza, cum creşte în tine şi-ţi opreşte viaţa în loc, utilizează tot ce ai, pentru a arde totul în tine, pentru a-ţi dinamiza organismul, pentru a-l înnebuni în exaltare şi a-l ameţi în viziuni fascinatoare. Cu unghiile în carne şi cu biciul pe tine; cu faţa schimonosită ca pentru a plesni, cu ochii încruntaţi ca-ntr-un moment de groază, cu priviri rătăcite, roşu şi palid, încearcă să opreşti procesul de prăbuşire, să eviţi înecul moral şi paralizarea organică. Excită toate organele, îmbată-le în dureri noi şi învinge atracţia spre întuneric din suferinţă, cu suferinţe şi mai mari. Un bici poate să scoată dintr-o moarte mai multă viaţă decât nu ştiu câte voluptăţi. Loveşte în carne până va începe să vibreze. Fii sigur că după aceasta vei avea mai puţine regrete şi mai puţine deznădejdi.
Nu uita să te încordezi până la ultima intensitate. Căci numai aşa durerea nu te va lichida înainte de vreme. Încordarea să fie atât de mare, încât să ţi se încleşteze fălcile, să ţi se fixeze limba, să ţi se adune creierul până acolo, încât să nu ştii dacă ceea ce faci este tăcere sau urlet. Durerea nu poate fi învinsă decât prin noi dureri. Ceea ce înseamnă că niciodată o mare durere nu poate fi depăşită în mod real şi efectiv, ci o putem numai integra sau stratifica în fiinţa noastră.
Să scoţi din tine prin bătăi: fulgere, fum şi praf, şi urile, deznădejdile, tristeţile să răsară din tine ca fulgerele, ca fumul şi ca praful.
Unii au făcut aceasta pentru împărăţia cerurilor şi pentru a evita un infern; alţii o fac numai pentru a nu-i înghiţi acest infern şi, în fine, o altă categorie numai pentru a nu-i înghiţi infernul lor propriu.
O astfel de biciuire se deosebeşte esenţial de auto-flagelările ascetice. Ascetul se biciuieşte pentru a scăpa de tentaţiile vieţii; iar noi, ca să scăpăm de tentaţiile morţii. Unii o fac pentru renunţare; alţii, împotriva renunţării. Nu mi se pare nici eroic şi nici dramatic să lupţi ca să înfrângi viaţa din tine, să omori instinctele ca să clădeşti spiritul pe aceste ruine. Autotortura ca o luptă împotriva vieţii este ceva criminal; de aici caracterul inuman al oricărei asceze. Dar să te torturezi, să te biciuieşti şi să însângerezi pentru a învinge o boală şi a stăpâni o durere înseamnă a te sfâşia pentru a trăi. Şi toate sfâşierile organice n-au valoare, decât dacă prin ele ai reuşit să amâni moartea. Celor care suferă nu le mai rămâne decât ofensiva împotriva lor. Voi toţi, care suferiţi, nu mai aşteptaţi mângâieri, fiindcă nici nu vin şi nici nu v-ar ajuta; nu mai aşteptaţi vindecări, iluzii şi speranţe; nu aşteptaţi nici moartea, fiindcă ea vine totdeauna prea târziu la oamenii care suferă, ci sfâşiaţi-vă, torturaţi-vă, loviţi în carne până la sânge, pentru ca putregaiul din voi să devină flacără, iar carnea să vibreze ca nervii şi totul, ca-ntr-o halucinaţie, să devină un incendiu total al fiinţei, să ardeţi, fraţilor, până când durerile se vor stinge în voi asemenea scânteilor!
Nu se poate atenua şi nici nu se poate înfrânge suferinţa prin concentrare intelectuală. Cum o să te poţi concentra asupra unei probleme impersonale, când suferinţa te cheamă în fiecare clipă la actualitatea ta personală, la existenţa ta concretă şi individuală? Nu există o salvare prin gând. Şi nu există, şi din motivul că îţi pare inutil să te gândeşti la orice altceva decât la suferinţa ta, pe care gândul numai ţi-o adânceşte, ajungând la esenţa suferinţei. Aceia care susţin că s-au eliberat de chinuri prin preocupări obiective n-au cunoscut durerea adevărată, ci numai nişte trecătoare nelinişti spirituale, care n-au avut nici o adâncime şi nici o bază organică. Toate incertitudinile legate de vârstă, care dau individului o senzaţie de nelinişte provizorie, n-au nici o valoare. Totul este să ai sentimentul ireparabilului în esenţa şi pe întreaga sferă a vieţii tale. — Gândul limpezeşte alte gânduri, dar nu limpezeşte suferinţele. Căci pentru aceasta nu există explicaţii; sau dacă există, ele nu dovedesc nimic şi nu le fac cu nimic mai suportabile. Filosofia este expresia neliniştii oamenilor impersonali. De aceea ea oferă atât de puţin pentru înţelegerea trăirilor totale, dramatice şi ultime. Pentru cei care, fără să vrea, au depăşit viaţa, filosofia e prea puţin. Nici un gând n-a suprimat o durere şi nici o idee n-a alungat frica de moarte. De aceea, lasă gândurile şi începe teroarea împotriva ta însuţi, cu furie şi cu o exaltare disperată. Căci ideile n-au salvat şi nici n-au prăbuşit pe nimeni. Din centrul fiinţei tale, din zona din care eşti iresponsabil, fiindcă e prea adâncă, izbucneşte într-o explozie feroce, scoate atâta energie din întunericul tău încât să nu mai rămână decât lumină. Şi în demonia aceasta, să se nască în tine mândria de-a nu mai avea idei, ci numai clocot, obsesii şi nebunie. Să fii atât de frenetic, încât vorbele tale să ardă, şi expresiile tale să fie atât de limpezi, încât să semene transparenţei arzătoare a lacrimilor. Aruncă peste neliniştea ta teroarea ta şi fă ca în acest fel totul să tremure într-un apocalips intern, zguduitor şi dramatic. Aducându-ţi întreg organismul la un nivel atât de ridicat şi la o vibraţie atât de mare, ritmul intens şi accelerat înghite durerea în încordările lui, o topeşte şi o integrează în evoluţiile lui, astfel că o mare nebunie ne scapă temporar de o mare durere.
Lumea nu s-a convins nici acum că nu există decât metode brutale de luptă împotriva durerii, că în acest domeniu este necesar un radicalism dus până la bestialitate. Dar oare suferinţa nu este un fapt bestial?
Suferinţele sunt inadmisibile, şi cu toate acestea sunt legate de viaţă mai mult decât bucuriile. Cine are regretul unei purităţi vitale nu poate să nu se sperie de aceste pete care sunt suferinţele şi care se întind pe sfera vieţii pentru a o întuneca.
Oare după mine mai are rost să mai sufere cineva? Mai pot exista nelinişti după neliniştile mele şi dureri după durerile mele? sunt oameni născuţi pentru a suporta durerile celor care nu suferă. Demonia vieţii toarnă în ei toate otrăvurile pe care ceilalţi nu le cunosc, toate suferinţele pe care ceilalţi nu le-au încercat şi toate disperările pe care ceilalţi nu le-au bănuit. Dacă ar putea aceştia, printr-un miracol, să distribuie otrăvurile, durerile şi disperările lor, ar fi destul ca să facă insuportabilă existenţa celorlalţi oameni. Căci oamenii nu cunosc decât durerile aproximative, durerile din afară, care sunt inexistente pe lângă durerile legate de individuaţie, de structura existenţei întrucât aceasta este individuală Numai acele dureri sunt fecunde şi durabile, care izvorăsc din centrul existenţei tale, care iradiază într-o existenţă şi cresc imanent în esenţa acestei existenţe. Sunt dureri care ar trebui să oprească istoria în loc, precum sunt oameni după care istoria nu mai are absolut nici un sens. Şi mă întreb: existenţa mea nu face inutilă existenţa mai departe a acestei lumi?
Nu trebuie să ne doară vremelnicia lucrurilor pământeşti sau inexistenţa lucrurilor cereşti. Că totul este supus pieirii, că toate sunt deşarte şi trecătoare, că totul n-are absolut nici o valoare şi nici o consistenţă, poţi avea numai regrete… Dar nu poţi avea numai regrete când te gândeşti cum, într-o existenţă atât de redusă în timp şi atât de limitată în spaţiu, pot încăpea atâtea dureri, se pot consuma atâtea tragedii şi se pot naşte atâtea disperări. Dacă existenţa individuală este disparentă până la iluzie, pentru ce atunci atâtea tristeţi, atâtea renunţări şi atâtea lacrimi? în faţa acestei nedumeriri crescute până la deznădejde, eşti silit să accepţi iraţionalitatea vieţii fără să poţi gândi mai departe. Şi nici n-are rost să gândeşti mai departe, fiindcă nu există nici o explicaţie. Totul este atât de inexplicabil, încât mă doare inutilitatea ideilor. Nimicnicia acestei lumi, în care durerea se afirmă ca realitate, transformă negativitatea în lege. Cu cât existenţa lumii pare mai iluzorie, cu atât devine mai reală suferinţa ca o compensaţie. Nu există scăpare de suferinţă atât cât trăieşti; dar moartea nu e o soluţie, deoarece ea, rezolvând totul, nu rezolvă totuşi nimic. Nu se poate găsi lumii nici o explicare şi nici o justificare. Vremelnicia, nimicnicia şi zădărnicia ei să ne doară cel mai puţin, precum tot aşa de puţin să ne doară că viaţa ne este dată ca să murim. Dar să ne doară faptul că într-o astfel de viaţă trebuie să ştim, în fiecare clipă, că vom muri. Când n-ai avea conştiinţa morţii, viaţa, dacă n-ar fi un deliciu, în nici un caz n-ar fi o povară. Şi orice viaţă infectată de teama de moarte este o povară. Îţi dai atunci seama şi te îngrozeşti că existenţă, atât de redusă în timp şi atât de limitată în spaţiu, pot să încapă temeri atât de adânci şi atât de periculoase. De ce omului şi s-a dat viaţa ca să se teamă de moarte şi de ce viaţa este atât de impură în om? De ce trăim ca să ştim că murim?
Văd în om un tremur al individuaţiei: nesiguranţa şi teama vieţii rămase singură prin individualizare, o nesiguranţă şi o teamă a vieţii care s-a însingurat de atâtea ori realizându-se în indivizi.
Ce mare e bucuria de a fi învins pentru o clipă tristeţea, de a mă simţi gol până la imaterialitate, dar nu de un gol ameţitor şi halucinant, ci de un gol ce mă înalţă, ce mă avântă şi care mă face atât de uşor, pe cât de greu m-au făcut tristeţile.
Trebuie stabilite metodele unei noi asceze, care să nu ne zboare spre Dumnezeu, ci spre propriile înălţimi de care ne-au îndepărtat adâncimile tristeţilor noastre. Este absurd să renunţi la mâncare; dar este tot atât de absurd să elimini experienţa temporală a foamei, cu voluptăţile şi imaterialităţile ei. Ca în extazul muzical, te apucă o emoţie a înălţimilor, o bucurie de a nu mai exista decât avântul şi exaltarea ta. Dar pe când în extazul muzical o plenitudine internă creşte ca un flux lăuntric, în foame un gol te dilată din lipsă de substanţă şi de rezistenţă, te avântă, nu cu conţinuturi, ci cu spasme, cu încordări nervoase, într-un elan absurd şi nedefinibil. Dacă tristeţea te atrage înspre pământ, înspre un elementar material, obscur şi adânc, imaterialitatea foamei te aruncă într-un arbitrar total, într-o fantezie şi un joc fascinator de planuri, de o iresponsabilitate încântătoare. Ce plăcere să poţi fi atât de sus, încât să nu mai poţi gândi nimic; ce voluptăţi rare să poţi uita totul într-o beţie pe culmi şi ce farmec să te părăsească durerile în aceste ascensiuni. Aici încep bucuriile oamenilor trişti: când nu mai sunt ei, când şi-au uitat tristeţile. Întreg tremurul individuaţiei pare a fi trecut, din neliniştile şi torturile sale, la un tremur extatic, cu fioruri şi voluptăţi, la o altă nebunie a individuaţiei, ale cărei bucurii nu vor face decât să înrădăcineze mai adânc tristeţile.
O foame încordată, cu exaltări şi viziuni, iată ce nu-şi poate refuza un om trist ca deliciu temporal, o foame prin care să poţi învinge atracţia materială, o foame care să-ţi producă plăceri de zbor, plăceri aeriene, singurătăţi uşoare şi planante, singurătăţi de zbor. Trebuie încercate toate căile pentru a nu cădea înfrânţi de durere, tristeţe şi boală. Şi lupta noastră împotriva lor să fie eroismul nostru.
Să ne bucurăm că în confuzie putem fi totali, că putem fi totali, că putem să ne actualizăm într-un moment toate planurile spirituale şi toate divergenţele. Stările de admirabilă confuzie internă, care nu implică absolut deloc confuzia în idei, sunt mai aproape de centrul nostru subiectiv decât toată diferenţierea de planuri în care trăim normal. De ce să fiu acum trist, acum vesel, rând pe rând îndurerat, bucuros, disperat sau exaltat? De ce să trăiesc în fragmente de timp, fragmente de trăiri, când printr-un efort nebun aş putea în fiecare clipă să fiu tot, să fiu actual prin toate realităţile şi posibilităţile mele? Este voluptuoasă confuzia aceasta care amestecă tristeţea cu bucuria şi este cu atât mai voluptuoasă, cu cât este o confuzie de lacrimi. Să te schimonoseşti de durerile şi de plăcerile care cresc în acelaşi moment şi să ai înmărmurirea de a nu înţelege nimic din aceste lucruri, pe care să le savurezi într-un elan pervers şi într-un tremur total. Şi această confuzie se deosebeşte de acel gen de trăire totală în care adâncimea te duce până la esenţa unui fenomen, cum ar fi pătrunderea în esenţa suferinţei universale, şi se deosebeşte prin topirea, într-o convergenţă inexplicabilă, a diversităţii şi a structurii noastre multipolare. Este una din bucuriile vieţii această admirabilă confuzie, dar este în primul rând o bucurie a oamenilor trişti. Cum să nu te simţi total în acest extaz al bucuriei şi al tristeţii? îţi vine atunci să arunci din tine bucăţi, să azvârli organele care vibrează, să te avânţi în confuzia generală şi, mândru că în tine confuzia universală s-a realizat până la paroxism, nimic să nu te mai oprească în avântul haotic de a vibra şi de a clocoti într-o fierbere totală.
Nenorocirea omului este că nu se poate defini în raport cu ceva, că el n-are în existenţă un punct stabil şi un centru de determinare. Oscilaţia lui între viaţă şi spirit îl face să le piardă şi pe acestea şi să devină astfel un nimic care doreşte existenţa. Animalul acesta indirect doreşte spiritul şi regretă viaţa. Omul nu-şi poate găsi nici un echilibru în lume, fiindcă echilibrul nu se câştigă negând viaţa, deja trăind. Acest nimic ce doreşte existenţa este rezultatul unei negaţii a vieţii. De aceea, omul are privilegiul de a putea muri oricând, de a renunţa la iluzia de viaţă din el. Nu este revelatoare pentru esenţa omului pornirea spre decadenţă? Cea mai mare parte din oameni decad; numai puţini se înalţă. Şi nimic nu este mai întristător decât să vezi cum decad oamenii. Căci nu te întristează numai faptul că în destinul lor poţi vedea viitorul tău, ci te întristează îndeosebi prezenţa continuă a unui putregai în esenţa omului.
Întreg procesul lui de decadenţă nu este decât o succesivă detaşare de existenţă; dar nu o detaşare prin transcendenţă, prin sublim sau prin renunţare, ci printr-o fatalitate asemănătoare cu aceea care aruncă la pământ un fruct putred dintr-un pom. Orice decadenţă este o deficienţă în existenţă şi o pierdere de existenţă, încât singurătatea omului este în acelaşi timp o singurătate a nimicului şi o singurătate a firii.
Când te gândeşti mult asupra omului, asupra condiţiei lui particulare în lume, te apucă o nemărginită amărăciune. Să-ţi dai seama în fiecare clipă că tot ceea ce faci tu este fructul condiţiei tale particulare; că toate gesturile absurde, sublime, riscate sau groteşti, toate gândurile, tristeţile, bucuriile şi prăbuşirile, toate elanurile şi toate înfrângerile sunt rezultate numai din forma ta particulară de existenţă, că dacă ai fi fost orice altceva decât om nu le-ai fi făcut, să ai în fiecare clipă în conştiinţă această particularitate a condiţiei, să te obsedeze absurdul formei umane de existenţă – înseamnă a te dezgusta de fenomenul uman în aşa măsură, încât doreşti să devii orice, numai om nu. Obsesia de fiecare clipă a absurdului uman face de două ori existenţa insuportabilă: ca viaţă concepută biologic şi ca viaţă deviată în formă umană. Această formă este un paradox în lume. Şi oamenii au plătit scump paradoxul formei lor de existenţă, l-au plătit cu prea multe suferinţe, cu inadmisibile suferinţe într-o lume, ea însăşi, inadmisibilă.
Este atât de greu să treci peste lipsa de nădejde din suferinţă, încât nu poţi privi cu dispreţ iluzia creştinilor de a-şi fi atenuat suferinţele lor prin comparaţia continuă cu suferinţele lui Iisus. Dar ce poţi face, când n-ai găsit nici un mijloc de a nu fi singur în durere? Şi apoi, când ai memoria atâtor suferinţe trecute şi presentimentul atâtor dureri viitoare, chinurile cărui om ţi-ar putea îndulci amarul chinurilor proprii? Iisus n-a suferit pentru toţi oamenii; căci dac-ar fi suferit atât de mult pe cât se spune, după el n-ar fi trebuit să mai existe dureri. Or, se pare că toţi oamenii care au venit după Iisus, fără să fie salvaţi prin suferinţa lui, n-au făcut, prin chinuri, decât să adauge contribuţia lor la infinitul suferinţei umane, pe care Cristos nu l-a putut realiza. Într-adevăr, puţin a avut de suferit Iisus, pentru ca noi să mai avem atâta de îndurat. Dacă ar fi suferit în natura lui divină, după el n-ar mai fi putut exista suferinţe. Dar Iisus n-a suferit decât ca om – şi astfel suferinţa lui n-a putut răscumpăra decât atât de puţin, deşi a mângâiat pe mulţi, fără să poată mângâia însă pe cei mai singuri. Aceştia nu şi-au găsit mângâierea decât în propriul lor chin şi nu şi-au găsit liniştea decât în suferinţe şi mai mari. Iisus n-a venit pentru cei mai siguri, ci numai pentru cei singuri. Până acum, nu s-a găsit un Dumnezeu al celor mai singuri, al celor absolut singuri, fiindcă până acum nimeni n-a găsit mângâierile care ar putea face mai puţin nefericite aceste fiinţe. Ah! Lumea asta, care nu şi-a găsit până acum decât un mântuitor!
Numai suferinţa schimbă pe om. Toate celelalte experienţe şi fenomene nu reuşesc să modifice esenţial temperamentul cuiva sau să-i adâncească anumite dispoziţii până la a-l transforma integral. Din câte femei echilibrate n-a făcut suferinţa sfinte? Absolut toate sfintele au suferit dincolo de orice închipuire. Transfigurarea lor n-a fost opera intervenţiei divine, nici a lecturii nici chiar a singurătăţii, luată ca atare. Suferinţa de fiecare clipă, o suferinţă monstruoasă şi durabilă, le-a revelat lumi pe care nimeni nu le poate bănui, le-a intensificat şi le-a adâncit, cum nu reuşeşte să intensifice şi să adâncească viaţa sufletească a unui om normal, o existenţă întreagă de meditaţie. Un om care are blestematul şi inepuizabilul privilegiu de a putea suferi absolut încontinuu se poate dispensa pentru tot restul vieţii lui de cărţi, de oameni, de idei şi de orice gen de informaţie, deoarece faptul pur de a suferi este suficient pentru a dispune la meditaţie continuă, are în sine destule rezerve pentru a face inutilă orice contribuţie din afară.
Oamenii n-au înţeles că împotriva mediocrităţii nu se poate lupta decât cu suferinţa. Nu schimbi mare lucru prin cultură sau prin spirit; dar modifici inimaginabil de mult prin durere. Singura armă împotriva mediocrităţii este suferinţa. Prin ea schimbi temperamente, concepţii, atitudini şi viziuni, schimbi direcţii de existenţă, deoarece orice suferinţă mare şi durabilă afectează fondul intim al fiinţei. Modificând fondul intim al fiinţei, ea modifică implicit şi raportul acesteia cu lumea. Este o schimbare de perspectivă, de înţelegere şi de simţire. După ce ai suferit mult, îţi vine imposibil să-ţi mai dai seama de perioada de viaţă în care n-ai suferit; căci orice suferinţă te înstrăinează de dispoziţiile tale naturale, te aduce într-un plan de existenţă străin aspiraţiilor tale fireşti. Astfel, dintr-un om născut pentru viaţă, suferinţa face un sfânt, şi în locul tuturor iluziilor lui întinde plăgile şi cangrena renunţărilor. Întreaga nelinişte ce urmează suferinţei menţine pe om într-o tensiune în care nu mai poate fi mediocru.
Un popor întreg ar putea fi modificat prin suferinţă şi nelinişte, printr-un tremur continuu, chinuitor şi persistent. Indolenţa, scepticismul vulgar şi imoralismul superficial pot fi distruse prin teamă, printr-o nelinişte totală, printr-o teroare fecundă şi o suferinţă generală. Dintr-un popor indolent şi sceptic, aş scoate foc printr-o teamă, printr-o neliniştire chinuitoare şi o tortură arzătoare. Este drept că o suferinţă ce vine din afară nu este tot aşa de fecundă ca o suferinţă ce creşte imanent într-o fiinţă. Dar dintr-un popor nu trebuie să faci o sumă de creatori. Toate metodele obiective, tot complexul de valori ale culturii nu modifică nimic în esenţă. Cunoaşterea obiectivă şi impersonală nu face decât să îmbrace un manechin, dar nu o fiinţă. Nu aş conduce niciodată un stat cu programe, manifeste şi legi, ci n-aş mai lăsa pe nici un cetăţean să mai doarmă liniştit, până când neliniştea lui nu l-ar asimila formei de viaţă socială în care trebuie să trăiască.
Lupta împotriva propriilor întristări este atât de grea, fiindcă există un fond de tristeţe în noi, independent de determinantele exterioare ale tristeţilor. Pe acestea le poţi învinge; dar este imposibil să învingi un fond ascuns şi intim, sursa originară a nesfârşitelor întristări. În acest fond de tristeţe, nu pot vedea altceva o decât tristeţea de a fi, care este adevărata tristeţe metafizică. În intimitatea fiinţei noastre există neliniştea propriei distanţe de lume; mult mai profundă este însă tristeţea de a fi, deoarece ea izvorăşte din existenţa noastră ca atare, din natura intrinsecă a fiinţei, pe când neliniştea distanţei de lume, numai dintr-un raport, dintr-o relaţie.
A lupta împotriva acestei tristeţi metafizice înseamnă a lupta împotriva ta însuţi. Şi într-adevăr, sunt oameni care nu pot trăi mai departe decât negându-se continuu.
Toate trăirile totale, toate acele trăiri care ne angajează mai mult, ne depăşesc. Şi ne depăşesc prin sentimentul de iresponsabilitate ce-l avem de câte ori trăim astfel de experienţe. De ce-i putem cunoaşte pe oameni numai în marile evenimente din viaţă? Fiindcă aici hotărârea şi calculul raţional n-au nici o valoare; tot ceea ce derivă din valori şi criterii exterioare dispare, pentru a lăsa locul unor determinante mai adânci. Este curios cum oamenii exagerează valoarea hotărârii, a atitudinii în marile evenimente, când în ele suntem mai iresponsabili, mai aproape de fondul nostru iraţional. Nu avem în trăirile totale sentimentul unei invadări irezistibile, al unui proces ascuns ce se desfăşoară în noi, dominându-ne? De unde iluzia autodeterminării? Interpretarea posterioară a oamenilor îi face insensibili la iraţionalitatea procesului, din care nu mai rămâne, în înţelegerea lor, decât o schemă. Şi deşi în experienţa procesului iresponsabilitatea este vădită, orgoliul animalului raţional nu vrea să admită rolul destinului interior la marile răspântii ale existenţei. Acest orgoliu dispare la acei a căror existenţă este o sumă de răspântii şi la care trăirile totale sunt atât de frecvente, încât se simt depăşiţi în fiecare moment. Când trăieşti extrem de intens, conţinuturile fiinţei debordează limitele unei existenţe individuale; ai atunci impresia că în tine palpită forţe necunoscute, adânci şi îndepărtate, că se consumă un destin de care eşti iresponsabil. Valoarea nulă a hotărârii raţionale răsare atunci într-o evidenţă dureroasă. Ca indivizi, avem fatal conştiinţa limitării noastre, a mărginirii individuaţiei; din acest motiv ne doare şi ne surprinde când tensiunea intima explodează conţinuturi atât de vii, atât de profunde şi de debordante, dându-ne impresia infinitului lăuntric în conştiinţa mărginirii fatale a oricărei individuaţii.
Dintre oameni, sunt impresionanţi numai aceia a căror existenţă este o serie de răspântii, numai oamenii care au destin, a căror viaţă se dilată atât de mult, încât n-o mai pot domina în nici un fel. Totul este să ai destin, să fii un „caz”. Prezenţa ta să fie o mustrare, o teamă, o nelinişte, un extaz sau o bucurie. Nimeni să nu ştie cât vei trăi, ce vei face, cum vei gândi, ci doar o teamă şi o bucurie, pentru prăbuşirile şi înălţările tale, să facă din existenţa ta o surpriză continuă, o nelinişte ciudată. Să fii pentru altul prilej de alarmă, de presentimente, de meditaţie, de ură şi de entuziasm; nimeni să nu fie sigur de drumul pe care mergi, precum nimeni să nu fie sigur de drumul pe care vei apuca. Existenţa ta să fie o problemă irezolvabilă, pe care nici moartea să n-o poată rezolva vreodată, ci absenţa ta fizică să mărească chinul neînţelesului. Toţi oamenii care n-au un destin şi care nu pot deveni „cazuri„ calcă sigur în existenţă, sunt siguri că ei trebuie să ajungă undeva; căci finalul este implicat în premisele fiinţei lor. Acel om, însă, care e un „caz” este pentru el însuşi o nelinişte absolută şi un prilej de nelinişte pentru alţii; în el, tremurul individuaţiei este o halucinaţie, un extaz, o reverie sau o explozie, o creaţie infinită, un nimic ce devine fiinţă. Şi atunci i se pune aceluia ultima întrebare: dacă lumea a fost creată sau dacă n-a fost încă.
Trebuie anulate într-un mod oarecare memoria şi toate sentimentele care încearcă să se cristalizeze în noi. Toate afecţiunile durabile, toate regretele şi toate aspiraţiile ce se dilată pe o sferă mai mare de timp ne împiedică să trăim, ne încurcă şi ne îngreunează existenţa. De ce să ne mai aducem aminte de ceva şi de ce să mai dorim ceva, de ce încercăm să umplem trecutul cu o nesfârşită serie de conţinuturi şi să anticipăm viitorul printr-o tot atât de nesfârşită serie de conţinuturi? De ce să mai avem sentimente, care să evolueze timp şi să, ne legăm, prin ele, de obiecte? De ce să ne mai ataşăm de lume în timp? Oare n-am putea trece peste aceste piedici în calea vieţii printr-o trăire pură, care ar scoate actele vieţii dintr-o integrare şi o semnificaţie generală? Trăirea sub dimensiunea amplă a timpului face din orice act al vieţii un element în succesiune, o verigă dintr-un lanţ, un aspect fragmentar şi simbolic; în ea, toate actele vieţii devin materiale de memorie, creându-se astfel o permanenţă inutilă a eului. Căci este inutil să simţi şi să ai conştiinţa permanenţei continuităţii eului, cu evoluţii de sentimente, cu progrese de aspiraţii şi cu adâncimi de regrete. Totul este să poţi fi total, fără să ai memorie. Şi aceasta nu e posibil decât prin realizarea integrală a fiecărui act de viaţă fără conştiinţa distanţei, fără perspectiva relativităţii lui în cadrul celorlalte acte. Vieţuirea absolută în clipă, ca supremă actualitate a vieţii individuale, ne poate duce la anularea memoriei şi la eliminarea deznădejdii de a trăi în timp. Să nu trăim momentele vieţii ca probleme, ci ca realizări absolute; să trăim în fiecare clipă ca şi cum am trăi ceva definitiv, fără început şi fără sfârşit. Niciodată să nu credem că începem ceva şi sfârşim ceva, ci viaţa noastră să fie ca o beţie de fiecare clipă, în care, fiind totali şi prezenţi, să nu avem ce uita şi să nu avem ce dori. Numai realizarea absolută în clipă ne poate scăpa de tortura de a avea un timp al nostru, cu cadavrele trecutului şi cu singurele cadavre ale viitorului. Fiind în fiecare moment total, n-ai ce arunca, deoarece nimic nu te apasă din afară, de la distanţă, ci rămâi ca o existenţă, ca o totalitate de existenţă, pentru care nici viaţa, nici moartea nu mai pot avea o semnificaţie. Atunci te miri când ţi se spune că trăieşti, precum te miri când ţi se spune că mori.
Pentru ce oamenii care suferă nu se plictisesc? în scara stărilor negative, care începe de la plictiseală şi sfârşeşte în disperare, trecând prin melancolie şi tristeţe, omul care suferă încearcă atât de rar plictiseala, încât pentru el prima treaptă este melancolia. Plictiseala o cunosc numai oamenii care n-au un conţinut lăuntric mai adânc şi care nu se pot menţine vii decât prin stimulente exterioare. Toate nulităţile caută varietatea lumii din afară, fiindcă superficialitatea nu este altceva decât realizarea prin obiecte. Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect. De aceea, el caută în lumea din afară tot ceea ce aceasta îi poate oferi pentru a se putea umple pe sine însuşi cu valori şi lucruri exterioare. Melancolia presupune o dilatare lăuntrică, un vag al depărtărilor şi o nostalgie a infinitului, care izvorăsc dintr-o înălţime şi un rafinament sufletesc ce nu le întâlnim niciodată în plictiseală. Dacă omul superficial îşi pune vreodată probleme de ordin metafizic, atunci substratul psihic din care izvorăşte această nelinişte aproximativă nu se ridică niciodată deasupra plictiselii. Şi toată metafizica la care duce plictiseala nu este decât o metafizică de circumstanţă. În plictiseală, niciodată nu se pune serios problema omului, sau cel puţin a subiectului, ci numai a orientării şi a atitudinii imediate faţă de lumea din afară. Nu este nici măcar o chestiune de dispoziţie; de destin, nici vorbă. Plictiseala este întâiul semn de nelinişte când omul nu este inconştient, prin plictiseală animalul îşi manifestă primul grad de omenie.
Ce departe de toate acestea este omul care suferă! Acesta niciodată nu e atât de sărac încât să se poată plictisi. Suferinţa are rezerve infinite, care niciodată nu lasă pe om prea singur, ca el să mai aibă nevoie de alţii.
PENTRU CEI MAI SINGURI. Mă adresez vouă, tuturor celor care cunoaşteţi până unde poate merge singurătatea omului, până unde tristeţea de a fi poate să întunece viaţa şi tremurul fiinţei, să zguduie lumea aceasta. Şi mă adresez mai puţin pentru a afla ceea ce trăiesc şi eu, cât pentru a ne uni singurătăţile. Fraţi întru clipe de deznădejde, de tristeţe ascunsă şi de lacrimi nevărsate, ne uneşte pe toţi aceeaşi fugă nebună de viaţă, aceeaşi groază de a trăi, aceeaşi timiditate a nebuniei noastre. Ne-am pierdut curajul de prea multă singurătate şi am uitat să trăim, gândind prea mult viaţa. Oare toată singurătatea noastră să nu ne fi dus decât la moarte şi toate dezamăgirile, numai la renunţare? De ce nimicul să ne fie moartea? Am gândit prea mult pe noi înşine pentru ca viaţa să nu ne fi pedepsit şi am iubit prea mult moartea pentru a mai putea vorbi de iubire. Nu-i viaţă decât unde este un continuu început; iar noi n-am făcut decât să sfârşim viaţa în fiecare clipă, şi ce este toată fiinţa noastră decât un etern sfârşit?
Nouă, celor mai singuri, celor cu viaţa alături de noi, cine ne va da speranţa de a uita să murim?
Fraţi întru deznădejde, uitat-am oare forţa singurătăţilor noastre, uitat-am cum cei mai singuri sunt cei mai tari? Căci a venit timpul ca singurătăţile noastre să întreacă o turmă, să învingă orice rezistenţă şi să cucerească totul. Singurătatea va înceta să fie sterilă când prin ea lumea va fi a noastră, când o vom în disperatele noastre elanuri. Ce rost are toată singurătatea noastră, dacă ea nu e suprema cucerire, dacă prin ea nu învingem totul? — Ne aşteaptă, fraţilor, cucerirea supremă, ultima verificare a singurătăţilor noastre. Lumea aceasta trebuie să devină a noastră, a celor mai singuri, a acelora care trebuie să recâştige viaţa! Pierduţi suntem dacă nu vom recâştiga tot ceea ce am pierdut, dacă nu vom recâştiga totul. Curajul nostru numai astfel va reînvia şi numai astfel vom învăţa să trăim. Nu ştiu câte singurătăţi trebuie pentru a cuceri lumea; dar ştiu că numai câteva sunt destule pentru a o cutremura. Căci lumea nu poate fi decât a noastră, a celor ce n-am trăit.
Vom putea, fraţilor, să ne unim toate singurătăţile, vom avea stăruinţa şi curajul de a muri pentru ceea ce n-am trăit?
Teama de tot; teama de tot ce există şi de tot ce nu există! Cunoaşteţi neliniştea fără motiv, neliniştea care creşte în fiinţă fără cauze, fără justificări, neliniştea vieţuirii ca atare, când lucrurile devin prilejuri de tremur şi fior? Şi acest fior desfigurează lucrurile, precum tremurul le clatină într-o nesiguranţă chinuitoare. Cum se insinuează neliniştea în tot corpul şi cum ne reduce toată fiinţa la o vibraţie sumbră, crepusculară, la un fior de sfârşit, cum ultima fărâmă de existenţă devine tremur! Există în beţia muzicală un cântec al tuturor organelor, un imn al tuturor fibrelor, o vibraţie extatică pentru voluptuosul farmec al culmilor; de aceeaşi totală intensitate este neliniştea tuturor organelor, teama vieţii de rosturile ei, nelinişte născută din halucinanta confuzie a morţii cu viaţa, din învălmăşeala care ascunde divergenţele ultime ale firii şi amestecă paradoxal toate expresiile ireductibile de existenţă. Extazul muzical ca un cântec al organelor şi neliniştea absolută ca un tremur prevestitor al tuturor organelor! Ceea ce în ultima este o topire mângâietoare provine din acest caracter prevestitor al oricărei nelinişti, care vrea să ne arate cum la capătul oricăreia există o împăcare absolută, chiar dacă ea este nefiinţa. Când toată sensibilitatea tremură, când devii subiect în mod absolut, nu mai există în toată lumea decât neliniştea ta. În paroxismul neliniştii, omul devine subiect absolut, fiindcă atunci a luat în mod total conştiinţă de sine însuşi, de unicitatea şi de existenţa exclusivă a destinului său. Celelalte trăiri totale stabilesc comuniuni ce limitează în anumite uitări şi se complac în rezerve, pe când neliniştea absolută aduce subiectul în poziţia demiurgică a unicităţii. Şi nu a unicităţii ca ireversibil individual în planul altor ireversibile, ci ca o existenţă ireversibilă absolută, ca existenţa singură. Neliniştea absolută duce la singurătatea absolută, la subiectul absolut. Când devii subiect absolut, tot ceea ce nu eşti tu nu face decât să intre în tine, pentru ca neliniştea să-şi găsească un obiectiv. Neliniştea topeşte şi destramă lumea pentru însingurarea totală a fiinţei; în extazul muzical, topirea şi destrămarea se întâmplă pentru supreme comuniuni, aşa încât dorinţa de unicitate şi de exclusivitate din acest extaz nu este decât expresia unei dorinţe de comuniune integrală. În extazul muzical, eşti plin peste marginile fiinţei; în neliniştea absolută, eşti plin de nimic.
Nu există iubire care să te poată mângâia de scârba de tot ce există şi tot ce nu există, de dezgustul pentru fiinţă şi de dezgustul pentru nefiinţă. Toate mijloacele par ineficace pentru a distruge sau, cel puţin, a atenua această otravă a dezgustului total, care te îndepărtează de viaţă la o distanţă infinită. Trăieşti atunci, în fiecare parte din tine, amărăciunile acestui criminal dezgust, care te cuprinde mai adânc decât o groază şi mai sfredelitor decât o obsesie, mai insinuant decât o nelinişte şi mai dramatic decât o deznădejde, încât nu poţi crede că ceea ce trăieşti este viaţă şi că de ceea ce te temi e moarte, ci rămâi încremenit, departe de toate, înmărmurită imobilitate. Înmărmurirea şi încremenirea clipelor de dezgust, a nenumăratelor clipe de dezgust, seamănă unei tristeţi monumentale, izvorâtă dintr-o perspectivă nemărginită în deşert şi dintr-un infinit al depărtărilor. Dar nimeni nu s-ar plânge de distanţa infinită de lume din dezgust, dacă el n-ar fi decât aceste încremeniri, tristeţi şi înmărmuriri. Ceea ce este profund neliniştitor în senzaţiile de dezgust derivă din faptul că obiectivul lor principal ne sunt fiinţele dragi, sau acelea care ar trebui să ne fie. De câte ori te apucă dezgustul general de a trăi, din lumea fiinţelor individuale nu vei urî pe duşmanii tăi, nu te vor scârbi antipaticii sau indiferenţii, ci ţi se vor profila, în perspectiva dezgustului pentru tot, oamenii de care mod natural eşti mai legat, prieteni, iubite şi oameni pe care îi admiri. Şi acest fapt ciudat este atât de neliniştitor, încât nu-l poţi accepta ca inexplicabil! Să-ţi fie scârbă de ceea ce îţi e mai drag! Deodată, fiinţe pe care le iubeşti, pentru care în mod normal faci nesfârşite sacrificii, apar desfigurate, une-ori hidoase, totdeauna insuficiente, limitate şi ordinare. Unde văzusem înainte delicateţe, vedem atunci vulgaritate, iar în locul generozităţii, o iremediabilă platitudine. Inefabilul din atracţia noastră pentru alte fiinţe îşi pierde misterioasa lui adâncime, pentru ca să i se substituie viziunea unei fiinţe inexpresive, goale şi deşarte. Dezgustul compromite misterul relaţiilor şi anulează semnificaţiile implicite sau secrete care derivă din comuniunile oamenilor. Gestul unei fiinţe iubite, pe care altădată l-ai preţuit, cuvintele în care ai găsit o vibraţie, tonalităţile mângâietoare ale vocii sau privirile învăluitoare în care ai diferenţiat nuanţe sufleteşti, o gamă a delicateţelor intime, tot ceea ce te-a încântat ca irezistibil şi fascinator, apar deodată iremediabil plate, întristător de vulgare, nesemnificative până la exasperare. Dăruirea ta anterioară, iubirea, admiraţia şi participarea fără rezerve, elanul care descoperea virtuţi şi calităţi ascunse se destramă ceaţă a sufletului, într-un amurg neliniştitor al fiinţei incapabile, în ceaţa ei, să mai vadă lumini în alţii, ci numai o jalnică inexpresivitate, o fadoare rece şi goală. Şi atunci, cum să nu te doară acest dezgust care, îndepărtându-ne de tot ce este, ne separă de tot ce iubim sau ar trebui să iubim? De ce să ne dezguste ceea ce ne este mai scump? Dacă dezgustul ne separă de existenţă într-o distanţă infinită, în cine trebuie să lovească întâi pentru a consuma această separare? în acele fiinţe care ne leagă mai mult de viaţă, care ne leagă exterior, deoarece interior nu se poate lega decât echilibrul nostru vital. Pe acesta n-are nevoie să-l atace dezgustul, deoarece orice dezgust, dilatat într-o semnificaţie metafizică, este expresia unui dezechilibru vital. El nu se poate naşte decât unde legătura interioară şi subiectivă cu viaţa a dispărut. Opera criminală şi distructivă a dezgustului de viaţă, a scârbei amarnice şi profunde, apare numai în dizolvarea relaţiilor care ne leagă exterior de lume. Şi când fiinţele cele mai dragi ne apar reci, vulgare şi îndepărtate, ni se suprimă tot ceea ce ne mai poate lega de viaţă după ce ne-am pierdut consistenţa echilibrul axei vitale.
