PDF Evolutia istoriografiei romane de Lucian Boia carti de istorie autori romani

Introducere

Istoriografia studiază evoluţia ştiinţei istorice, a modului de a gândi, cerceta şi scrie istoria. Interesul pentru istorie a existat din cele mai vechi timpuri şi probabil va exista întotdeauna. Oamenii simt nevoia să cunoască ce s-a petrecut până la ei, în felul acesta înţelegând mai bine prezentul şi orientându-se mai bine spre viitor.

În cadrul culturii româneşti, scrierea istoriei a jucat un rol însemnat. Împărţiţi între hotarele mai multor state, românii s-au convins de necesitatea cercetării istoriei, căci numai prin ea se putea dovedi originea lor comună şi continuitatea nestrămutată pe pământul pe care îl locuiesc. Această temă – a originii şi continuităţii – apare de timpuriu în istoriografia română şi constituie, până astăzi, o problemă majoră, poate chiar cea mai importantă, în preocupările istoricilor noştri. Începuturile mişcării naţionale româneşti se leagă strâns de dezvoltarea ştiinţei istorice, care a constituit o însemnată armă de luptă în sprijinul aspiraţiilor poporului român. După cum în antichitate existase o Dacie, pe teritoriul locuit de noi, tot astfel trebuia ca părţile răzleţe şi temporar separate ale neamului românesc să se închege într-o nouă Dacie, în graniţele celei vechi. Daco-românismul, expresie a mişcării naţionale româneşti în secolul al XIX-lea, îşi are rădăcinile adânc înfipte în istorie.

O altă temă care i-a inspirat pe istorici a fost lupta neîntreruptă a poporului român pentru păstrarea fiinţei de stat, a neatârnării. Situaţi într-o zonă nevralgică a Europei, românii au fost nevoiţi să-şi apere cu dârzenie libertatea, iar paginile de epopee scrise de la Mircea cel Bătrân până la cucerirea independenţei în 1877 şi apoi pentru menţinerea şi consolidarea ei, au inspirat şi au oferit material bogat multor dintre istoricii noştri.

Fireşte, odată cu trecerea vremii, aria cercetării istorice s-a lărgit, în prezent ea extinzându-se asupra unei mari varietăţi de aspecte: economice, sociale, demografice, politice, culturale etc., ale întregii noastre istorii.

Este paradoxal faptul că, ţinând seama de rolul de loc neglijabil jucat de istoriografie în cultura noastră, nu există încă o cuprinzătoare lucrare de sinteză, care să expună întreaga desfăşurare a ştiinţei istorice româneşti, de la primii cronicari până astăzi. Faptul pare cu atât mai ciudat cu cât istoria mai multor ştiinţe sau arte s-a scris, în timp ce istoricii au rămas în urmă cu scrierea istoriei propriei lor discipline.

Cercetări parţiale, desigur, s-au întreprins, începând cu generaţia de la 1848 a istoricilor romantici, care a înţeles marea însemnătate a vechilor cronici, aflate încă în manuscris. Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian au editat şi au interpretat operele cronicarilor; opera lor a fost continuată, după 1859, de Alexandru Papiu Ilarian, editor de izvoare, inclusiv cronici, şi istoric al Şcolii Ardelene, şi de Bogdan Petriceicu Haşdeu, de asemenea editor de cronici şi original interpret al multor probleme privitoare la primele veacuri de cultură, inclusiv de istoriografie românească.

Primul care realizează o prezentare de ansamblu a istoriografiei româneşti, deşi în scop mai mult polemic decât ştiinţific, este George Panu. În Studiul istoriei Ia români, o analiză destul de amplă, publicată în 1874-1875 în „Convorbiri literare”, el îşi propunea să sublinieze deficienţele istoriografiei anterioare, cu spiritul critic cunoscut al grupării junimiste din care făcea parte. Urmează, cronologic, dările de seamă privitoare la istoriografia românească, publicate spre sfârşitul secolului XIX, şi în primii ani ai secolului XX, de A. D. Xenopol în „Revue historique” şi de N. Densuşianu în „Jahresberichte der Geschichtswissenschaft” (Berlin).

Contribuţii de seamă la studiul istoriografiei româneşti a adus, în ultimul deceniu al secolului XIX şi în primii ani ai secolului nostru, Ioan Bogdan, prin descoperirea şi analiza celor mai vechi cronici, redactate în slavonă. Sintetizând preocupările sale în acest domeniu, I. Bogdan publică în 1905 o lucrare fundamentală: Istoriografia română şi problemele ei actuale, în care, pe de o parte, încercând o periodizare, se referă la evoluţia istoriografiei până în vremea lui, iar pe de altă parte prezintă sarcinile noi care stăteau în faţa cerce tării istorice. Concluziile sale sunt deosebit de judicioase, lucrarea impresionând şi astăzi prin modernitatea concepţiei.

În cadrul vastei opere a lui Nicolae Iorga se întâlnesc şi câteva importante studii de istoriografie. Cele dintâi sunt cercetările privitoare la cronicari: Cronicele muntene (1899), Fragmente de cronici şi ştiri despre cronicari (1901). În 1903, N. Iorga publică o prezentare de ansamblu, intitulată Despre adunarea şi tipărirea izvoarelor relative la istoria românilor. Deşi îşi propunea în acest studiu să prezinte numai un anumit aspect al ştiinţei istorice – publicarea izvoarelor –, totuşi el înfăţişează într-un tablou mai larg întreaga evoluţie a cercetării istorice româneşti, făcând observaţii de valoare asupra activităţii multor istorici. În 1927, N. Iorga publică capitolul Roumanie, în lucrarea editată la Paris, Histoire et historiens depuis cinquante ans. Méthodes, organisation et résultats du travail historique de 1876 à 1926; în 20 de pagini, realizează o frescă a dezvoltării istoriografiei româneşti de-a lungul jumătăţii de secol care a marcat cristalizarea ştiinţei istorice în România.

În primii ani ai secolului XX, se remarcă studiile lui Constantin Giurescu privitoare la cronicari. În Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene (1906) şi Contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene (1907), el a reuşit, printr-o analiză minuţioasă şi originală, să clarifice o serie de probleme controversate privitoare la vechea istoriografie românească.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, cercetările istoriografice au continuat, ele referindu-se însă la anumite aspecte sau anumite perioade, fără realizarea unor sinteze de ansamblu. Ilie Minea a publicat studii despre cronicari şi despre Dimitrie Cantemir, iar Ioan Lupaş a cercetat dezvoltarea istoriografiei din Transilvania (Cronicari şi istorici români din Transilvania, 2 ediţii, 1933, 1941), domeniu abordat şi de Alexandru Lapedatu (Istoriografia română ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi (1923). Istoriografia cronicărească, dar şi aspecte mai recente ale evoluţiei sale (de pildă activitatea lui Nicolae Bălcescu) se reflectă şi în preocupările lui Petre P. Panaitescu. La rândul său, Constantin C. Giurescu se interesează atât de lucrările cronicarilor, cât şi de istoriografia contemporană, publicând în 1926 studiul Consideraţii asupra istoriografiei româneşti în ultimii douăzeci de ani, în care reia prezentarea din punctul unde se oprise I. Bogdan, arătând că cercetarea istorică a respectat în general jaloanele puse de acesta. Istoriografia perioadei interbelice se reflectă şi în lucrarea publicată în 1946 de Alexandru V. Boldur sub titlul Ştiinţa istorică română în ultimii 25 ani. Constatări şi remedii.

După 1944, pe lângă numeroase cercetări privind activitatea diferiţilor istorici, s-au făcut noi paşi spre realizarea unor sinteze. În 1964 a apărut o lucrare colectivă (autori: Vasile Maciu, Ştefan Pascu, Dan Berindei, Miron Constantinescu, V. Liveanu, P. P. Panaitescu) referitoare la istoriografia română până la începutul secolului XX (titlul francez: Introduction à l’historiographie roumaine jusqu’en 1918). Lucrarea, foarte sintetică, este adresată mai ales cititorilor străini dar, în lipsa unor studii mai largi, poate fi folosită şi la noi. Din păcate, ea nu cuprinde şi perioada cea mai fructuoasă a întregii noastre ştiinţe istorice, din 1918 şi până astăzi.

În 1970 Pompiliu Teodor, specialist în istoriografie la Universitatea din Cluj-Napoca, a publicat antologia Evoluţia gândirii istorice româneşti. Deşi nu poate pe deplin suplini o lucrare de sinteză, cartea amintită, care conţine un larg studiu introductiv, scurte prezentări ale vieţii şi operei istoricilor mai importanţi şi extrase semnificative din scrierile acestora, este deosebit de folositoare. Şi ea se opreşte de fapt la începutul secolului nostru, dintre istoricii formaţi în perioada interbelică găsindu-şi locul doar Lucreţiu Pătrăşcanu.

Mai târziu, în 1972, P. Teodor a publicat o altă antologie, privind de data aceasta perioada interbelică, sub titlul Din gândirea materialist-istorică românească (1921-1944). Unele aspecte importante ale istoriografiei noastre până spre sfârşitul secolului al XIX-lea sunt cuprinse în lucrarea lui Aurel Răduţiu, Incursiuni în istoriografia vieţii sociale, apărută în 1973.

Desigur, pe lângă lucrările amintite, care au un caracter sintetic, au apărut numeroase articole, studii sau chiar cărţi, referitoare fie la viaţa şi activitatea unor istorici, fie la diferite curente şi probleme istoriografice. Un inventar detaliat al acestor cercetări se află în Bibliografia istorică a României, vol. I, 1970, cuprinzând perioada 1944-1969 (studiile de istoriografie la p. 5-17), şi vol. II, 1975, cuprinzând anii 1969-1974 (studiile de istoriografie la p. 22-48). Nefiind posibil să consemnăm sute şi sute de titluri, subliniem activitatea în acest domeniu a istoricilor P. P. Panaitescu, M. Berza, V. Maciu, Şt. Pascu, Şt. Ştefănescu, E. Stănescu, V. Netea, D. Berindei, V. Cândea, V. Cristian, V. Curticăpeanu, R. Deutsch, Al. Duţu, Al. Zub, A. Armbruster, Şt. Andreescu şi a multor altora. Interesul pentru ştiinţa istoriei, pentru opera celor care ne-au precedat, este normal să se manifeste la fiecare istoric, indiferent de formaţia şi preocupările sale. Mai este însă mult de făcut. Dacă, de pildă, despre Dimitrie Cantemir a scris o remarcabilă monografie P. P. Panaitescu, iar despre M. Kogălniceanu a tratat pe larg Al. Zub, încă nu există monografii reprezentative despre Nicolae Iorga, A. D. Xenopol, sau despre activitatea de istoric a lui B. P. Haşdeu. Nu există, de asemenea, nici sinteze complete.

Pentru cunoaşterea istoriografiei noastre vechi se pot consulta cu folos diferite istorii ale literaturii. Dacă Istoria literaturii române a lui George Călinescu, scrisă după criterii strict estetice, nu oferă prea mult în legătură cu cronicarii şi Şcoala Ardeleană, în schimb se pot găsi multe date şi aprecieri în Istoria literaturii româneşti de Nicolae Iorga, Istoria literaturii române vechi de N. Cartojan, excelentă pentru cunoaşterea culturii noastre în secolele XV-XVII, Istoria literaturii române de Alexandru Piru etc. Până în secolul trecut, istoria nu se despărţise complet de literatură, aşa că este explicabilă prezenţa ei în istorii literare. Ureche, Costin, Neculce sunt atât istorici, cât şi scriitori. Afirmaţia este, cel puţin parţial, valabilă şi pentru istoricii mai apropiaţi de vremurile noastre: Nicolae Bălcescu, M. Kogălniceanu, B. P. Haşdeu, Nicolae Iorga etc.

Periodizarea, potrivit căreia vom prezenta evoluţia istoriografiei româneşti, este următoarea:

I. Istoriografia medievală, corespunzând, pe plan social economic, epocii orânduirii feudale. Ea cuprinde două etape:

1. Istoriografia română în limba slavă (secolele XV-XVI);

2. Influenţa umanistă (secolul XVII şi prima jumătate a secolului XVIII).

II. Istoriografia modernă, corespunzând destrămării relaţiilor feudale şi orânduirii burgheze. Am împărţit-o în patru etape:

1. Istoriografia luministă (cca. 1770-1830);

2. Istoriografia romantică (cca. 1830-1860/70);

3. De la romantism la şcoala critică (cca. 1860170-1900);

4. Istoriografia primei jumătăţi a secolului XX, caracterizată în general prin eclectism.

III. Istoriografia contemporană marxistă, corespunzând noilor realităţi economice, sociale şi culturale create în România după 23 august 1944.

Ne-am propus să înfăţişăm drumul urmat de istoriografia românească de la originile ei până la anul 1944, care a marcat şi în acest domeniu începutul unor profunde transformări.

Cele mai importante realizări ale istoriografiei româneşti contemporane fiind de fapt opera ultimilor ani, o analiză aprofundată, critică şi obiectivă – nu o simplă înşiruire a preocupărilor şi studiilor apărute – credem că s-ar fi putut cu greu întreprinde. Am considerat de aceea mai potrivit ca unele aspecte actuale ale cercetării, problemele fundamentale ale istoriografiei contemporane şi profunda ei angajare politică să le enunţăm succint, fără pretenţia unei analize, în încheierea acestei lucrări.

O prezentare de ansamblu a dezvoltării ştiinţei istorice româneşti va da o imagine mai clară rolului important jucat de aceasta în cultura noastră, în mişcarea noastră naţională, în istoria poporului român. Căci istoria şi scrierea istoriei au fost mereu strâns legate. Istoricii au scris istoria dar, de multe ori, prin scrisul sau prin fapta lor, au contribuit, ca factori activi, la trezirea şi consolidarea conştiinţei naţionale, la lupta pentru o viaţă mai liberă şi mai dreaptă.

Bibliografie generală

ADOLF ARMBRUSTER, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972.

N. BAGDASAR, Filosofia contemporană a istoriei, Bucureşti, 1930.

IOAN BOGDAN, Istoriografia română şi problemele ei actuale, Bucureşti, 1905.

N. CARTOJAN, Istoria literaturii române vechi, 3 vol., Bucureşti, 1940-1945.

ALEXANDRU DUŢU, Sinteză şi originalitate în cultura română, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1974.

NICOLAE IORGA, Despre adunarea şi tipărirea izvoarelor relative la istoria românilor, în Prinos lui D. A. Sturdza la împlinirea celor şaptezeci de ani, Bucureşti, 1903, p. 1-127.

NICOLAE IORGA, Istoria literaturii romaneşti, vol. I-III, Bucureşti, 1925, 1929, 1933; Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, vol. I-III, Bucureşti, 1907-1909; Istoria literaturii romaneşti contemporane, vol. I-II, Bucureşti, 1934; Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I-II, Bucureşti, 1969.

ALEXANDRU LAPEDATU, Istoriografia română ardeleană, în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului romanesc de peste Carpaţi, Bucureşti, 1923.

IOAN LUPAŞ, Cronicari şi istorici români din Transilvania, ediţia II, Craiova, 1941.

P. P. PANAITESCU, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.

GEORGE PANU, Studiul istoriei la români, în E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, Bucureşti, 1942, p. 283-398.

ŞTEFAN PASCU, EUGEN STĂNESCU, Istoriografia modernă a României. Încercare de periodizare şi fixare a principalelor curente şi tendinţe în „Studii”, nr. 111964, p. 133-158.

ALEXANDRU PIRU, Istoria literaturii române, vol. I-II, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970.

AUREL RĂDUŢIU, Incursiuni în istoriografia vieţii sociale, Editura Dacia, Cluj, 1970.

POMPILIU TEODOR, Evoluţia gândirii istorice româneşti, Editura Dacia, Cluj, 1970.

* * * Introduction d l’historiographie roumaine jusqu’en 1918, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1964.

* * * Istoria literaturii române, Editura Academiei R.S.R., vol. I, ed. II, Bucureşti, 1970; vol. II, Bucureşti, 1968.

Istoriografia medievală

1. ISTORIOGRAFIA MEDIEVALĂ ÎN LIMBA SLAVĂ (secolele XV-XVI)

Primele scrieri istorice româneşti se prezintă sub forma analelor sau cronicilor[1], a unor înşiruiri de date şi evenimente, legate între ele nu prin logica dezvoltării istorice, ci prin simpla succesiune cronologică. Se întâlnesc, desigur, şi unele încercări, în general naive, de explicare a faptelor (subordonate viziunii mistice, providenţialiste a istoriei), sau o anumită tendinţă politică, de pildă glorificarea domnitorului. Cronicile sunt scrise, până la sfârşitul secolului al XVI-lea în slavonă, pe atunci limba oficială a statului şi a bisericii; influenţa slavă se observă şi în stil, autorii cunoscând şi folosind unele lucrări similare slave sau bizantine (ultimele tot prin filieră slavă). Centrele producţiei istoriografice sunt curtea domnească şi mânăstirile; se consideră, în general, că primele cronici au avut un caracter oficial, fiind redactate la curte, din ordinul domnitorului.

O problemă mult controversată (şi încă neelucidată pe deplin) este aceea a datării primelor cronici. Unele dintre ele s-au pierdut, altele s-au păstrat în copii sau prelucrări târzii; terenul deducţiilor şi ipotezelor este astfel foarte larg. Se poate presupune că îndată după întemeierea statelor feudale Ţara Românească şi Moldova s-a ivit necesitatea consemnării succinte a unor evenimente importante. S-au păstrat pe diferite manuscrise din secolul al XV-lea asemenea însemnări (privind uciderea lui Ştefan, domnul Moldovei, în 1447, ocuparea Chiliei şi Cetăţii Albe de turci în 1484). Ele trebuie să fi fost mai numeroase şi nimic nu ne împiedică să presupunem – deşi nu s-au păstrat asemenea manuscrise – că existau şi în secolul al XIV-lea. Dar, simple consemnări ale unor fapte istorice nu înseamnă încă istorie. Întrebarea este: când s-a făcut pasul de la aceste însemnări disparate la adunarea faptelor în cuprinsul unei expuneri unitare.

Cea dintâi realizare a istoriografiei româneşti este Cronica lui Ştefan cel Mare, scrisă la curtea domnitorului, din porunca şi sub supravegherea sa[2]. Epoca lui Ştefan (1457-1504), caracterizată prin consolidarea puterii domneşti şi lupta neîntreruptă pentru menţinerea independenţei Moldovei, a generat în chip firesc şi prima cronică românească cu caracter oficial, reflectând interesele statului, ale domniei în acea perioadă. De la bun început istoriografia apare strâns legată de realităţile politice. În centrul desfăşurării evenimentelor se află în permanenţă personalitatea lui Ştefan cel Mare, reflectându-se astfel sporirea autorităţii centrale, în dauna privilegiilor marii boierimi. Valoarea informativă a letopiseţului este remarcabilă, calitate explicabilă prin faptul că cele scrise sunt contemporane evenimentelor; se observă o preocupare deosebită pentru precizia cronologică, datarea cuprinzând anul, luna şi ziua evenimentului. Şi stilul este de osebit, remarcându-se prin simplitate şi vigoare. În explicarea faptelor istorice se recurge adesea la intervenţia forţelor supranaturale[3]. Din păcate, această primă cronica românească nu s-a păstrat în original, ci prin intermediul compilaţiilor ulterioare.

O chestiune controversată este aceea a redactării primei Cronici a Moldovei, deci a unei expuneri a evenimentelor începând de la întemeierea statului. S-a presupus că încă în timpul lui Ştefan cel Mare s-a adăugat cronicii domniei lui şi prezentarea, mult mai succintă, a istoriei Moldovei înainte de 1457, realizându-se astfel Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei. Recent s-a propus însă (de Ştefan Andreescu) o dată mai târzie; prima Cronică a Moldovei de la începuturile statului, s-ar fi alcătuit în prima jumătate a secolului al XVI-lea, mai probabil în timpul domniei lui Ştefăniţă (1517-1527).

Cronica lui Ştefan cel Mare, devenită Cronica Moldovei, în urma adausurilor făcute, privitoare la epoca anterioară ca şi la evenimentele ce au urmat, a constituit baza pentru alcătuirea altor cronici, în realitate variante mai mult sau mai puţin asemănătoare ale prototipului. Cel mai apropiat de versiunea iniţială – prin mijlocirea căruia ni se păstrează mai fidel cronica amintită a lui Ştefan cel Mare – este Letopiseţul de la Bistriţa, care narează evenimentele de la întemeierea Moldovei (1359) până la anul 1507. A fost numit aşa de către descoperitorul său, Ioan Bogdan, care credea că fusese redactat la mânăstirea Bistriţa. Mai este cunoscut sub numele de Letopiseţul anonim al Moldovei. Altă variantă este Letopiseţul de la Putna, care cuprinde epoca 1359-1526. De asemenea, există trei versiuni în limbi străine. Prima dintre ele, Cronica moldo-germană, a fost tradusă în perioada 1499-1502 şi cuprinde anii 1457-1499; descoperită în 1911, a dat cercetătorilor unele informaţii ce nu se găsesc în alte cronici. A doua, Cronica moldo-rusă, de valoare istorică mai redusă, a ajuns în Rusia în timpul domniei lui Bogdan al III-lea (1504-1517); prezintă evenimentele până la moartea lui Ştefan cel Mare. A treia, Cronica moldo-polonă, cuprinzând istoria Moldovei până la 1564 (începutul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu), a fost tradusă în anul 1566.

Toate aceste variante care, chiar când tratează istoria Moldovei de la întemeiere, au în centrul lor domnia lui Ştefan cel. Mare, dovedesc marele interes de care s-au bucurat, şi în afara graniţelor ţării, figura marelui voievod şi politica moldovenească în perioada de maximă înflorire a statului[4]. Dacă până spre mijlocul secolului al XVI-lea autorii cronicilor rămân anonimi, începând cu această perioadă, identitatea lor ne este cunoscută. Ei nu fac decât să continue, tot la porunca domnilor, vechiul letopiseţ al Moldovei. Niciunul nu reuşeşte însă să egaleze frumuseţea sobră a paginilor scrise în vremea lui Ştefan cel Mare. În ce priveşte forma, sunt influenţaţi de cronicarii slavi şi bizantini, mai ales de Constantin Manasses, din secolul XII, cunoscut pentru stilul său retoric şi pompos.

Primul şi cel mai important dintre ei este Macarie, egumen al mânăstirii Neamţu în 1523 şi episcop de Roman în 1531, mort în 1558. El scrie din porunca lui Petru Rareş, copiind pentru evenimentele dintre 1504-1525 o versiune a vechiului letopiseţ şi, de aici înainte, până la anul 1551, redactând partea sa proprie. Cronica este preţioasă pentru informaţiile ce ni le transmite, deşi este lipsită de obiectivitate şi scrisă într-un stil ce-l imită pe cel al lui Manasses. Macarie merge până la transpunerea unor pasaje întregi din opera bizantinului, care nu se potriveau întotdeauna cu realităţile Moldovei. Cronicarul, scriind în interesul lui Petru Rareş, manifestă aceeaşi tendinţă politică – de centralizare a statului feudal – ca şi autorul anonim al Cronicii lui Ştefan cel Mare.

Macarie este continuat de Eftimie, de asemenea egumen la mânăstirea Neamţu, pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Cronica sa începe cu anul 1541 şi merge până la al doilea an al domniei lui Alexandru Lăpuşneanu (1554), din ordinul căruia o scrisese. Stilul este mai simplu, mai puţin influenţat de exagerările lui Manasses.

În sfârşit, al treilea cronicar moldovean însemnat din secolul al XVI-lea, Azarie, ultimul care scrie în slavonă, îşi redactează cronica între anii 1574-1577, la porunca lui Petru Şchiopul. El copiază vechiul letopiseţ, apoi cronica lui Macarie şi redactează singur perioada 1551-1574. Se pare că nu a cunoscut cronica lui Eftimie, căci povesteşte altfel evenimentele relatate de acesta. Cronica ia sfârşit cu uciderea lui Ioan Vodă şi urcarea pe tron a lui Petru Şchiopul, a cărui personalitate este idealizată. În ce priveşte stilul, Azarie încearcă să-l imite pe Macarie, al cărui „nemernic ucenic” se socoteşte, împrumutând ca şi acesta o serie de fraze şi expresii din cronica lui Manasses.

De-a lungul secolului al XVI-lea se constată o interesantă evoluţie politică în opera cronicarilor. Toţi scriu din porunca domnească, dar spre 1600 semnificaţia domniei nu mai era aceeaşi ca la 1500. Forţa centralizatoare slăbise şi marea boierime conducea din ce în ce mai mult după placul ei. Petru Rareş încercase să facă aceeaşi politică ca Ştefan cel Mare şi un timp reuşise, dar Petru Şchiopul nu mai era decât un reprezentant al boierilor. Această schimbare se reflectă şi în cronici; ideologiei statului domnesc, prezentă în opera lui Macarie, îi ia locul o concepţie mai apropiată de tendinţa de dominaţie a boierimii, aşa cum observăm în paginile scrise de Azarie.

Dacă vechea istoriografie moldovenească poate fi considerată şi reconstituită cu o anumită precizie, în cazul Ţării Româneşti lacunele sunt mai mari decât operele ce ni s-au păstrat. Au existat şi aici, ca şi în Moldova, cronici scrise în limba slavă, redactate în secolul XVI, căci pentru secolele XIV-XV datele şi evenimentele ni s-au transmis în chip denaturat, fiind deci puţin probabilă însemnarea lor detaliată de către contemporani. Cert este că Letopiseţul Cantacuzinesc, o compilaţie alcătuită spre sfârşitul secolului al XVII-lea, cuprinde istoria Ţării Româneşti de la începuturile sale, prezentată destul de vag şi greşit pentru secolele XIV-XV, dar cu date mult mai precise, care presupun o cronică în limba slavonă, pentru secolul al XVI-lea. Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi pentru Istoria Ţării Româneşti, atribuită de unii lui Radu Popescu.

Ni s-a păstrat, tot într-o variantă târzie, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, fost patriarh al Constantinopolului, scos de turci din scaun şi adus de Radu cel Mare (1496-1508) în Ţara Românească. La comanda lui Neagoe Basarab (1512-1521) şi a boierilor Craioveşti, călugărul Gavril de la Muntele Athos a alcătuit biografia amintită, care cuprinde şi o serie de date istorice privind Ţara Românească între anii 1496-1521. Cum era firesc, domnia lui Neagoe Basarab este consemnată cu mari laude. Scrisă mai întâi în greceşte, lucrarea a fost tradusă în slavoneşte, apoi în româneşte şi intercalată în Letopiseţul Cantacuzinesc, prin intermediul căruia ne-a fost transmisă. Din aceeaşi perioadă datează Învăţăturile lui Neagoe Basarab, operă deosebit de interesantă, izvor preţios, care nu poate fi însă considerată o lucrare istoriografică, ci un tratat de politică.

În ce priveşte cronicile oficiale din secolul al XVI-lea, analiza variantelor cuprinse în compilaţiile ulterioare arată posibilitatea existenţei unei cronici a lui Radu la Afumaţi (1522-1529), mergând până la anul 1525. În cazul că ipoteza va rezista, înseamnă că aceasta trebuie considerată prima cronică scrisă în Ţara Românească; este o cronică de curte, reflectând interesele domniei, asemănătoare deci, sub acest aspect, cu primele realizări istoriografice din Moldova. O altă cronică se presupune a fi cea scrisă la porunca lui Mircea Ciobanul (până la 1559). Aceste cronici au fost legate între ele prin informaţii mai succinte şi apoi continuate, făcând astfel legătura cu epoca lui Mihai Viteazul.

Când apare însă prima cronică a Ţării Româneşti, de la întemeierea statului, cu alte cuvinte când s-a adăugat analelor amintite larga introducere acoperind intervalul dintre 1290 (legendarul „descălecat” al lui Negru Vodă) şi începutul secolului XVI-lea? S-au dat răspunsuri foarte diferite la această chestiune. În timp ce P. P. Panaitescu considera că prima istorie completă a Ţării Româneşti a fost alcătuită abia în vremea lui Matei Basarab, spre mijlocul secolului al XVII-lea (secolele XIV-XV fiind prezentate pe baza unor informaţii disparate, autorul apelând la tradiţie şi la unele combinaţii cărturăreşti, de unde şi legenda lui Negru Vodă), alţi cercetători înclină spre o dată mult anterioară: pe la 1525, deci în acelaşi timp cu cronica lui Radu de la Afumaţi, care ar forma astfel partea finală a unei lucrări mai ample, sau în vremea lui Alexandru Mircea (1568-1577).

La sfârşitul secolului al XVI-lea, epopeea lui Mihai Viteazul (1593-1601) şi-a găsit ilustrarea într-o cronică oficială de curte, alcătuită de logofătul Teodosie Rudeanu. Nici aceasta nu s-a păstrat în original: o parte a cuprinsului său s-a transmis printr-o prelucrare latinească (mai curând o lucrare autonomă, căci foloseşte şi alte izvoare) realizată după o alta, polonă, de germanul Baltazar Walter, care a stat un timp la curtea domnului muntean. Versiunea sa a fost tipărită în Silezia la Görlitz, în 1597, evenimentele fiind narate până la acest an. Walter afirmă că originalul cronicii lui Mihai era scris în româneşte. Ar fi, în acest caz, prima lucrare istorică scrisă în limba română. Problema este însă controversată; în timp ce unii cercetători (printre care şi P. P. Panaitescu) susţin ideea originalului românesc, alţii (I. C. Chiţimia, G. Mihăilă) consideră mai plauzibilă, mai potrivită cu stadiul istoriografiei vremii, existenţa unei versiuni în limba slavă.

Domnia lui Mihai Viteazul este prezentată şi de o altă cronică, favorabilă dar nu oficială, considerată în general a fi Cronica Buzeştilor, căci subliniază meritele acestei familii; a fost scrisă în româneşte pe la începutul secolului al XVII-lea şi intercalată în Letopiseţul Cantacuzinesc. Dacă unii specialişti (P. P. Panaitescu) au socotit-o drept o cronică independentă, interpretări mai recente (Dan Zamfirescu) consideră că se bazează la rândul ei pe cronica oficială scrisă de Teodosie Rudeanu. Domnia lui Mihai a fost cuprinsă şi într-un poem în versuri greceşti, alcătuit de vistierul Stavrinos în 1602, în Transilvania, publicat la Veneţia în 1638. Câteva pasaje sunt reproduse în Letopiseţul Cantacuzinesc (poate prin intermediul Cronicii Buzeştilor).

O problemă controversată – care nu se referă însă la o cronică internă a Ţării Româneşti – priveşte reflectarea domniei lui Vlad Ţepeş (1456-1462) în istoriografie. Personalitatea domnitorului muntean a trezit un interes deosebit în afara hotarelor ţării. Dacă nu s-a păstrat nicio cronică internă despre el (am văzut că istoriografia Ţării Româneşti începe mai târziu), au circulat însă câteva cronici germane, precum şi una în limba rusă. P. P. Panaitescu a presupus (ipoteză reluată recent de Ştefan Andreescu) că autorul cronicii ruseşti referitoare la Vlad Ţepeş (Povestire despre Dracula Voievod), redactată la Buda la 1486 şi copiată în ruseşte la 1490, ar fi fost un român ardelean. A ajuns la această concluzie pe baza analizei limbii folosite, elementele sud-slave din textul rusesc presupunând intermediul unui român. Desigur, nu este decât o ipoteză.

Ajungem astfel la o altă problemă, de asemenea insuficient clarificată, aceea a începuturilor istoriografiei româneşti în Transilvania. Desigur, aici existau condiţii specifice, pătura dominantă, în cea mai mare parte, nefiind românească. Istoriografia medievală prezentându-se în esenţă ca o expresie a clasei feudale, este lesne de înţeles că în Transilvania literatura istorică românească nu avea aceleaşi posibilităţi de manifestare ca în Moldova şi Ţara Românească. S-a susţinut deci, de către Al. Lapedatu de pildă, ideea că istoriografia începe aici cu adevărat abia odată cu renaşterea naţională din secolul al XVIII-lea când, în timp relativ scurt, se trece peste etapele de dezvoltare care, în celelalte ţări române, duraseră câteva veacuri. Exista totuşi şi în Transilvania o nobilime românească, după cum era organizată şi biserica ortodoxă. În aceste medii se putea produce – chiar dacă la un nivel mai modest decât de partea cealaltă a munţilor – o anumită istoriografie. Este presupunerea lui Ioan Lupaş care, studiind cronica latinească (Chronicon Dubnicense), păstrată din secolele XV-XVI la familia nobiliară Dragfy, de origine română, a ajuns la concluzia că ultima parte, privitoare la anii 1473-1479 (în care se vorbeşte, spre deosebire de cronica ungară oficială a lui Bonfini, elogios despre victoria lui Ştefan cel Mare la Vaslui) ar fi scrisă de cineva de la curtea voievodului transilvănean Bartolomeu Dragfy, poate chiar de un român. Desigur, şi aceasta este o simplă ipoteză, ca şi încadrarea în istoriografia românească transilvăneană a lucrării amintite despre Vlad Ţepeş.

În ce priveşte istoriografia bisericească, se poate porni de la cronica mai târzie, scrisă în limba română, de popa Vasile de la biserica Sf. Nicolae din Braşov, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Ea cuprinde, foarte succint, evenimente dintre 1392-1633, prezentate cu destulă precizie începând cu sfârşitul secolului al XV-lea. Se poate deci presupune că, pentru perioada mai veche, autorul a tradus şi adaptat însemnări anterioare, redactate în slavonă. Este însă evident că, în stadiul actual al cunoştinţelor, dacă vrem să ne situăm pe un teren sigur, putem cu greu vorbi despre o istoriografie română transilvăneană înainte de secolul XVII. Existenţa ei rămâne însă posibilă, cercetările vor aduce poate noi lămuriri.

Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI constituie izvoare importante pentru cercetarea istoriei noastre medievale. Întâlnim în ele numeroase ştiri interne, pentru care nu posedăm altă documentaţie: răscoale, conflicte între diferite grupări, raporturile domnului cu boierii, familiile domneşti etc. Se găsesc, de asemenea, date privind organizarea societăţii feudale, diferite instituţii, armata, dregătoriile. Ideile politice sau religioase ale cronicarilor sunt interesante pentru cunoaşterea mentalităţii oamenilor acelor vremi. Pe de altă parte, trebuie desigur ţinut seama de faptul că letopiseţele nu sunt opere; de multe ori viziunea asupra evenimentelor este deformată de diferite interese, de clasă, politice sau personale, sau pur şi simplu din pricina ignoranţei autorului. În măsura posibilă este bine deci, ca datele şi interpretările oferite de cronici să fie comparate cu alte izvoare. În orice caz, o critică permanentă a textelor se impune.

Cronicile româno-slave au intrat mai târziu în circuitul ştiinţific decât cronicile redactate româneşte din secolele XVII-XVIII. Faptul este explicabil, dat fiind că descoperirea şi descifrarea lor necesitau eforturi şi cunoştinţe sporite. Primul istoric român care s-a ocupat cu cercetarea lor a fost Bogdan Petriceicu Haşdeu. El a publicat şi comentat în „Arhiva istorică a României”, în 1867, Cronica moldo-polonă (de fapt, reeditare după o ediţie mai veche polonă). Pasul decisiv în cercetarea începuturilor istoriografiei româneşti a fost făcut de Ioan Bogdan, care a tipărit majoritatea vechilor letopiseţe inedite. În Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, lucrare apărută în 1891, el a adus la lumina zilei Letopiseţul de la Putna, cronica lui Macarie şi cea a lui Eftimie; în 1895 a publicat Letopiseţul de la Bistriţa, iar în 1909 cronica lui Azarie. În felul acesta a înviat o întreagă epocă a culturii româneşti, până nu cu mult înainte aproape complet necunoscută. Cu toate cercetările întreprinse, lacunele sunt încă numeroase; viitorul mai poate aduce, eventual, interesante descoperiri.