Introducere

Nu s-a aruncat nicio lumină nouă asupra motivului pentru care ţările sărace sunt sărace, iar ţările bogate sunt bogate. Paul Samuelson, 1976[1]

 

În iunie 1836, Nathan Rothschild a plecat de la Londra la Frankfurt pentru a participa la nunta fiului său Lionel cu nepoata sa (verişoara lui Lionel, Charlotte) şi pentru a discuta cu fraţii săi despre intrarea copiilor lui Nathan în afacerea familiei. Nathan era probabil cel mai bogat om din lume, cel puţin în active lichide. E inutil să mai spunem că îşi putea permite absolut orice.

Nathan, la vremea respectivă în vârstă de 59 de ani, avea o stare bună de sănătate, deşi era puţin corpolent, plin de energie, neobosit în pasiunea lui pentru muncă şi înzestrat un temperament îndărătnic. Cu toate acestea, atunci când a plecat de la Londra, suferea de o inflamaţie în zona lombară, spre baza coloanei vertebrale. (Un medic german a pus diagnosticul de furuncul, însă este posibil să fi fost un abces[2].) În ciuda tratamentului medical, această inflamaţie a supurat şi a devenit dureroasă. Însă nu a contat: Nathan s-a ridicat din patul de suferinţă şi a participat la nuntă. Dacă ar fi fost ţinut la pat, nunta s-ar fi oficiat la hotel. În ciuda durerilor sale, Nathan a continuat să se ocupe de problemele de afaceri, iar soţia lui scria după dictare. Între timp, marele doctor Travers a fost convocat de la Londra şi, cum nu a reuşit să rezolve problema, a fost chemat un chirurg german de seamă, probabil ca să deschidă şi să cureţe rana. Nimic nu a avut efect; otrava s-a răspândit; iar în data de 28 iulie 1836, Nathan a murit. Se spune că porumbelul călător al lui Rothschild a purtat următorul mesaj înapoi la Londra; Il est mort.

Probabil că Nathan Rothschild a murit în urma unei septicemii cu stafilococ sau streptococ – ceea ce se numea infecţie a sângelui. În lipsa unor informaţii mai amănunţite, este greu de spus dacă l-a ucis furunculul (abcesul) sau infecţia secundară, generată de bisturiele chirurgilor. Asta se întâmpla înainte de apariţia teoriei microbiene, deci înaintea oricărei noţiuni de importanţă a igienei. Pe vremea aceea nu existau substanţe bactericide, cu atât mai puţin antibiotice. Şi iată cum omul care îşi permitea să cumpere orice a murit din pricina unei banale infecţii, tratată cu uşurinţă astăzi de oricine ajunge la un medic sau la un spital, ba chiar la o farmacie.

Medicina a evoluat enorm faţă de epoca lui Nathan Rothschild. Însă medicina mai bună, mai eficientă – tratamentul bolilor şi vindecarea rănilor – este doar un aspect al situaţiei. Speranţa crescută de viaţă din ultimii ani a fost dată, în bună parte, mai curând de câştigurile legate de prevenire şi de un trai mai curat decât de o medicină mai bună. Apa curată şi înlăturarea promptă a reziduurilor, alături de îmbunătăţirea igienei personale, au contat enorm de mult. Foarte multă vreme, principalul ucigaş a fost infecţia gastrointestinală, transmisă de pe reziduuri pe mâini, iar apoi pe alimente şi în tractul digestiv; iar acest inamic nevăzut, însă mortal, omniprezent, era susţinut din când în când de microbi cauzatori de epidemii, precum vibrionul holeric. Cea mai propice cale de transmitere o reprezenta toaleta aflată în afara casei, unde contactul cu reziduuri era favorizat de lipsa hârtiei igienice şi a lenjeriei intime lavabile. Cine poartă haine din lână – care nu se spală bine – are mâncărimi şi se scărpină. Aşa că mâinile erau murdare, iar marea greşeală consta în faptul că oamenii nu se spălau pe mâini înainte de a mânca. Iată de ce grupurile religioase ce recomandau spălatul pe mâini – evreii, musulmanii – prezentau rate mai scăzute ale îmbolnăvirii şi mortalităţii, lucru ce nu era întotdeauna în avantajul lor. Oamenii se lăsau uşor convinşi că, dacă mureau mai puţini evrei, asta se întâmpla deoarece otrăviseră fântânile creştinilor.

Soluţia a fost găsită nu în schimbarea credinţelor sau doctrinelor religioase, ci în inovaţia industrială. Principalul produs al noii tehnologii pe care o cunoaştem drept Revoluţia Industrială a fost bumbacul ieftin, care se mai şi spală; şi, odată cu el, săpunul fabricat în masă din uleiuri vegetale. Pentru prima oară, omul de rând îşi putea permite lenjerie intimă, cunoscută odinioară drept olandă de corp, deoarece acesta era materialul lavabil pe care oamenii cu stare îl purtau direct pe piele. Aceştia se puteau spăla cu săpun, ba chiar puteau face baie, deşi îmbăierea prea frecventă era văzută drept un semn de murdărie. De ce ar fi nevoiţi oamenii curaţi să se spele atât de des? Mă rog, nu mai contează. Igiena personală s-a schimbat radical, astfel încât, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, oamenii de rând duceau adesea o viaţă mai curată decât regii şi reginele veacului anterior.

Cel de-al treilea element al scăderii ratei îmbolnăvirii şi mortalităţii a fost reprezentat de alimentaţia mai bună. Aceasta s-a datorat în bună parte creşterii rezervelor de alimente şi, mai mult decât atât, transportului mai eficient şi mai rapid. Perioadele de foamete, deseori produsul penuriilor locale, au devenit din ce în ce mai rare; alimentaţia s-a diversificat tot mai mult şi s-a îmbogăţit în proteine animale. Aceste schimbări s-au tradus, printre altele, în constituţii mai înalte şi mai puternice. Acesta a fost un proces mult mai lent decât câştigurile ce au ţinut de medicină şi igienă, care au putut fi instituite de sus în jos, deoarece a depins în bună parte atât de obiceiuri şi gusturi, cât şi de venituri. În Primul Război Mondial, turcii care au înfruntat corpul expediţionar britanic la Gallipoli au fost uimiţi de diferenţa de înălţime dintre trupele hrănite cu fripturi şi carne de oaie din Australia şi Noua Zeelandă şi tinerii piperniciţi din orăşelele britanice. De asemenea, oricine urmăreşte populaţiile care au emigrat din ţări sărace în ţări bogate va observa că odraslele acestora sunt mai înalte şi mai bine făcute decât părinţii lor.

În urma acestor progrese, speranţa de viaţă a crescut simţitor, în vreme ce diferenţele dintre ţările bogate şi cele sărace s-au estompat. Cauza majoră a mortalităţii în rândul adulţilor nu mai este infecţia, cu precădere infecţia gastrointestinală, ci e reprezentată mai curând de bolile degenerative ale vârstei a treia. Cele mai mari câştiguri s-au înregistrat în rândul naţiunilor industriale bogate ce oferă asistenţă medicală tuturor, însă şi unele ţări mai sărace au obţinut rezultate impresionante.

Progresele înregistrate în medicină şi igienă ilustrează un fenomen mult mai amplu: câştigurile obţinute în urma aplicării cunoaşterii şi ştiinţei în tehnologie. Acestea ne dau motive de speranţă în ceea ce priveşte problemele ce se abat asupra prezentului şi a viitorului. Mai mult decât atât, ele ne îndeamnă spre iluzii precum viaţa veşnică sau chiar tinereţea veşnică.

Totuşi, aceste iluzii, atunci când se sprijină pe ştiinţă, adică pe realitate, reprezintă visul celor bogaţi şi norocoşi. Câştigurile din domeniul cunoaşterii nu au fost distribuite în mod uniform, nici măcar în cadrul naţiunilor bogate. Trăim într-o lume a inegalităţii şi diversităţii. În mare, această lume este împărţită în trei tipuri de naţiuni: cele care cheltuiesc foarte mulţi bani ca să-şi menţină greutatea la un nivel scăzut; cele ai căror membri mănâncă pentru a supravieţui; şi cele ai căror membri nu ştiu de unde va proveni următoarea masă. Aceste diferenţe sunt însoţite de contraste pronunţate în ceea ce priveşte rata îmbolnăvirii şi speranţa de viaţă. Membrii naţiunilor bogate îşi fac griji legate de bătrâneţe, care se tot prelungeşte. Fac mişcare ca să se menţină în formă, măsoară şi combat colesterolul, îşi omoară timpul cu televizorul, telefonul şi jocurile, se consolează cu eufemisme precum „epoca de aur” şi le troisième âge. Cuvântul „tânăr” e bun; „bătrân” e peiorativ şi problematic. În acelaşi timp, locuitorii ţărilor sărace se chinuie să supravieţuiască. Ei nu au de ce să-şi facă griji în privinţa colesterolului şi a arterelor îngroşate, pe de o parte din pricina alimentaţiei sărace, iar pe de altă parte deoarece mor de tineri. Aceştia se străduiesc să-şi asigure bătrâneţea, dacă mai ajung până acolo, făcând mulţi copii, cărora să le insufle simţul obligaţiei filiale.

Vechea împărţire a lumii în două blocuri de putere, Estul şi Vestul, nu mai este valabilă. Acum, provocarea şi ameninţarea majore le reprezintă discrepanţa privind bogăţia şi sănătatea care îi separă pe bogaţi de săraci. Aceştia sunt deseori numiţi Nord şi Sud, deoarece separarea este de ordin geografic; însă o categorisire mai precisă ar fi Vestul şi Restul, întrucât separarea este, de asemenea, de ordin istoric. Iată cea mai mare problemă şi principalul pericol cu care se confruntă lumea celui de-al treilea mileniu. Următorul motiv de îngrijorare este deteriorarea mediului înconjurător, iar cele două sunt strâns legate între ele – de fapt, sunt unul şi acelaşi. Sunt unul şi acelaşi deoarece bogăţia nu generează numai consum, ci şi reziduuri, nu numai producere, ci şi distrugere. Iar tocmai reziduurile şi distrugerea, care au sporit enorm odată cu productivitatea şi venitul, ameninţă spaţiul în care trăim şi în care ne desfăşurăm activităţile.

Cât de mare este discrepanţa dintre cei bogaţi şi cei săraci şi ce se întâmplă cu ea? În mare şi pe scurt: diferenţa de venit pe cap de locuitor dintre cea mai bogată naţiune industrială, să zicem Elveţia, şi cea mai săracă ţară neindustrială, Mozambic, este de circa 400 la 1. În urmă cu 250 de ani, această discrepanţă dintre cei mai bogaţi şi cei mai săraci era, probabil, de 5 la 1, iar diferenţa dintre Europa şi, să zicem, Asia de Est sau de Sud (China ori India) era de aproximativ 1,5—2 la 1[3].

Se acutizează această discrepanţă în zilele noastre? La extreme, categoric da. Anumite ţări nu numai că nu câştigă, ci devin din ce în ce mai sărace, în mod relativ şi, uneori, absolut. Unele abia dacă mai supravieţuiesc. Altele se redresează. Sarcina noastră (a ţărilor bogate), atât în interesul nostru, cât şi al lor, este de a le ajuta pe cele sărace să devină mai sănătoase şi mai bogate. Dacă nu vom face acest lucru, ele vor încerca să ia ceea ce nu pot produce; şi, dacă nu pot câştiga din exportul bunurilor de larg consum, vor exporta oameni. Pe scurt, bogăţia este un magnet irezistibil; iar sărăcia are potenţialul unui teribil agent de contaminare: nu poate fi izolată, iar pacea şi prosperitatea noastră depind, pe termen lung, de bunăstarea altora.

Cum vor face alţii acest lucru? Cum putem fi de ajutor? Volumul de faţă se va strădui să contribuie la o soluţie. Accentuez cuvântul „contribuie”. Nimeni nu deţine o soluţie simplă şi toate panaceele propuse se încadrează în aceeaşi categorie cu milenarismul.

Propun să abordăm aceste probleme din punct de vedere istoric. Asta pentru că sunt istoric prin pregătire şi temperament, iar în situaţiile dificile de acest gen, este mai bine să faci ceea ce ştii şi faci cel mai bine. Însă fac asta şi întrucât cea mai bună modalitate de a înţelege o problemă este să te întrebi: cum şi de ce am ajuns în această situaţie? Cum au ajuns ţările bogate atât de bogate? De ce sunt ţările sărace atât de sărace? De ce a preluat Europa („Vestul”) controlul în privinţa schimbării lumii?

O abordare istorică nu asigură un răspuns. S-au gândit şi alţii la aceste chestiuni şi au oferit diverse explicaţii. Majoritatea se încadrează în una dintre următoarele două teorii. Unii văd bogăţia şi dominaţia occidentale drept triumful binelui asupra răului. Europenii, spun ei, au fost mai inteligenţi, mai bine organizaţi, mai muncitori; ceilalţi au fost ignoranţi, aroganţi, leneşi, înapoiaţi, superstiţioşi. Ceilalţi inversează categoriile: europenii, spun ei, au fost agresivi, nemiloşi, lacomi, fără scrupule, ipocriţi; victimele lor au fost fericite, nevinovate, slabe – victime pasive şi, drept urmare, victimizate până la capăt. Vom vedea că ambele viziuni maniheiste au atât un sâmbure de adevăr, cât şi o doză de fantezie ideologică. Lucrurile sunt întotdeauna mai complicate decât ne-ar plăcea nouă să fie.

O a treia teorie ar susţine că dihotomia Vestul-Restul este pur şi simplu falsă. În curentul amplu al istoriei mondiale, Europa este un participant întârziat, beneficiind în mod gratuit de realizările celor de dinaintea sa. Această afirmaţie este, în mod evident, incorectă. După cum o arată dovezile istorice, în ultimii o mie de ani, Europa (Vestul) a fost principalul vehicul al dezvoltării şi modernităţii.

Rămâne însă aspectul moral. Unii ar spune că eurocentrismul nu este benefic pentru noi, pentru lumea întreagă, şi că ar trebui, prin urmare, evitat. Persoanele respective ar trebui să-l evite. Cât despre mine, eu prefer adevărul în detrimentul curentelor de gândire. Mă simt mai stăpân pe terenul meu.

Capitolul 1.

Inegalităţile naturii

Geografia trece prin vremuri dificile. Ca elev în şcoala gimnazială, am fost nevoit să descifrez şi să trasez hărţi, ba chiar să le desenez din memorie. Am învăţat lucruri despre locuri, popoare şi obiceiuri ciudate, iar asta cu mult înainte ca termenul „multiculturalism” să fi fost inventat. În acelaşi timp, la niveluri înalte din locuri îndepărtate, şcolile de geografie economică şi culturală au înflorit. În Franţa, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să realizeze un studiu de istorie regională fără să fi stabilit mai întâi condiţiile materiale de viaţă şi activitate socială[4]. Iar în Statele Unite, Ellsworth Huntington şi discipolii săi studiau modalităţile prin care geografia, cu precădere climatul, influenţa dezvoltarea umană.

Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor sale cercetări utile şi revelatorii, Huntington a creat geografiei o reputaţie proastă[5]. A mers prea departe. A fost atât de impresionat de legăturile dintre mediul fizic şi activitatea umană, încât a atribuit tot mai multe proprietăţi geografiei, începând cu influenţe de ordin fizic şi, de aici, cultural. În cele din urmă, a ajuns să clasifice civilizaţiile în mod ierarhic şi să le pună pe cele mai bune – cele pe care le-a definit el ca fiind cele mai bune – pe seama avantajelor climatului. Huntington a predat la Yale University şi nu este o coincidenţă faptul că era de părere că New Haven, Connecticut, avea cel mai tonic climat din lume. Ce om norocos! Restul lumii ocupa locurile următoare, iar teritoriile populaţiilor de culoare se situau înspre coada clasamentului sau chiar la urmă de tot.

Totuşi, afirmând aceste lucruri, Huntington nu făcea decât să reia tradiţia geografiei morale. Filosofii asociau cu uşurinţă mediul cu temperamentul (de unde şi contrastul de lungă durată dintre rece şi fierbinte, dintre raţiunea lucidă, pe de o parte, şi căutarea ferventă a plăcerii, pe de altă parte), în vreme ce disciplina antropologiei, aflată încă în faşă în secolul al XIX-lea, îşi propunea să demonstreze efectele geografiei asupra distribuţiei meritului şi a înţelepciunii, mai mari în mod invariabil în grupul din care făcea parte scriitorul[6]. În zilele noastre, situaţia stă uneori cu totul altfel, iar creatorii afroamericani de mituri îi pun în antiteză pe „oamenii solari”, creativi, cu „oamenii glaciali”, reci, inumani.

E posibil ca acest tip de analiză mulţumită de sine să fi fost acceptabil într-o lume intelectuală căreia îi plăcea să definească performanţa şi personalitatea în termeni rasiali, însă şi-a pierdut din credibilitate şi acceptabilitate pe măsură ce oamenii au fost sensibilizaţi şi au devenit ostili faţă de comparaţiile jignitoare pentru anumite grupuri. Şi geografia a pierdut odată cu ea. Când Harvard University a desfiinţat pur şi simplu Departamentul de Geografie, după al Doilea Război Mondial, nimeni nu a protestat – cu excepţia grupului restrâns de persoane concediate[7]. Ulterior, o serie de universităţi de seamă – Michigan, Northwestern, Chicago, Columbia – i-au urmat exemplul, din nou, fără obiecţii demne de luat în seamă.

Aceste repudieri nu au niciun echivalent în istoria educaţiei superioare americane şi reflectă, fără îndoială, slăbiciunile intelectuale ale domeniului: absenţa unei baze teoretice, oportunismul atotcuprinzător (eufemistic vorbind, deschiderea catolică), „uşurinţa” specială a geografiei umane. Însă în spatele acestor critici se află o nemulţumire în ceea ce priveşte anumite rezultate. Geografia fusese mânjită cu o pensulă rasistă şi nimeni nu voia să se contamineze.

Cu toate acestea, dacă prin termenul „rasism” înţelegem asocierea, indiferent dacă e bine sau rău, a performanţei şi comportamentului individual cu statutul de membru al unui grup, mai ales al unui grup definit biologic, niciun subiect şi nicio disciplină nu pot fi mai puţin rasiste decât geografia. Avem de-a face aici cu o disciplină care, limitându-se la influenţa mediului, abordează orice, mai puţin caracteristicile generate de grup. Nimeni nu poate fi lăudat sau învinovăţit pentru temperatura aerului, pentru volumul de precipitaţii şi momentul în care plouă sau pentru configuraţia terenului.

Chiar şi aşa, geografia emană un miros pătrunzător de erezie. De ce? Şi alte discipline intelectuale au cultivat aberaţii şi excese, însă niciuna nu a fost atât de depreciată şi de compromisă, chiar dacă doar din neglijenţă. Părerea mea este că geografia e discreditată, dacă nu şi discreditabilă, prin natura ei. Dă glas unui adevăr neplăcut, şi anume că natura, aidoma vieţii, e nedreaptă şi părtinitoare în ceea ce priveşte avantajele pe care le oferă; mai mult decât atât, că lipsa de corectitudine a naturii nu poate fi remediată cu uşurinţă. Unei civilizaţii ca a noastră, mânată de dorinţa de stăpânire, nu îi place să i se pună beţe în roate. Ea dezaprobă cuvintele descurajatoare, de care comparaţiile geografice abundă[8].

Pe scurt, geografia aduce veşti proaste şi toată lumea ştie ce păţeşte un astfel de mesager. Potrivit spuselor unui specialist: „Spre deosebire de celelalte tipuri de istorie… cercetătorul poate fi tras la răspundere pentru rezultatele sale, la fel cum este tras la răspundere meteorologul pentru faptul că nu apare soarele atunci când vrem să mergem la plajă”[9].

Totuşi, nu avem nimic de câştigat dacă negăm. Pe o hartă a lumii în funcţie de produsul sau venitul pe cap de locuitor, ţările bogate se situează în zonele temperate, cu precădere în emisfera nordică; ţările sărace, la tropice şi sub tropice. După cum spunea John Kenneth Galbraith pe vremea când era economist specializat în agricultură: „[Dacă] cineva delimitează o fâşie lată de circa două mii de kilometri care să înconjoare Pământul la ecuator, nu descoperă înăuntrul ei nicio ţară dezvoltată… Peste tot, nivelul de trai este scăzut, iar speranţa de viaţă e redusă”[10]. Iar Paul Streeten, care remarcă în treacăt rezistenţa instinctivă în faţa veştilor proaste:

 

Poate cel mai izbitor lucru este că majoritatea ţărilor subdezvoltate se situează în zonele tropicale şi subtropicale, între Tropicul Cancerului şi Tropicul Capricornului. Autorii din ultima perioadă au trecut cu prea multă uşurinţă peste acest fapt şi l-au considerat mai curând fortuit. Aceasta scoate la iveală predispoziţia optimistă adânc înrădăcinată cu care abordăm problemele ce ţin de dezvoltare şi reticenţa de a recunoaşte diferenţele enorme în ceea ce priveşte condiţiile iniţiale cu care se confruntă ţările sărace din prezent, în comparaţie cu faza preindustrială a ţărilor mai avansate[11].

 

Cu siguranţă, geografia este doar unul dintre factorii implicaţi aici. Unii specialişti dau vina pe tehnologie şi pe ţările bogate care au dezvoltat-o: acestea sunt acuzate de faptul că au inventat metode adaptate climatelor temperate, astfel încât solul tropical potenţial fertil rămâne necultivat. Alţii acuză puterile coloniale de perturbarea societăţilor ecuatoriale, care au pierdut astfel controlul asupra mediului lor. Prin urmare, comerţul cu sclavi, prin depopularea unor zone vaste, redevenite astfel pârloage, ar fi încurajat proliferarea muştei ţeţe şi răspândirea tripanozomiazei (boala somnului). Majoritatea autorilor preferă să nu comenteze absolut deloc acest subiect.

Însă nu trebuie să alegem calea cea mai uşoară. Istoricul nu poate să şteargă sau să rescrie trecutul pentru a-l face mai plăcut; iar economistul, cu supoziţia sa facilă că fiecare ţară este menită să se dezvolte mai devreme sau mai târziu, trebuie să fie pregătit să înfrunte eşecul[12]. Orice s-ar spune despre destinderea actuală a constrângerilor geografice, într-o epocă a medicinei tropicale şi a tehnologiei de vârf, ele nu au dispărut, iar înainte au fost cu siguranţă mai puternice. Lumea nu a fost niciodată un mediu uniform şi totul are un preţ.

Începem cu efectele simple, directe ale mediului şi continuăm cu legăturile mai complexe, mediate.

Mai întâi, climatul. Lumea dispune de o gamă variată de temperaturi şi evoluţii ale temperaturii, ce reflectă localizarea, altitudinea şi declinaţia Soarelui. Aceste diferenţe afectează în mod direct ritmul activităţii tuturor speciilor: în iernile reci din nord, unele animale se cuibăresc pur şi simplu şi hibernează; în deşerturile fierbinţi, fără strop de umbră, şopârlele şi şerpii caută răcoarea sub pietre sau chiar sub pământ. (Iată de ce fauna atâtor deşerturi e alcătuită mai mult din reptile: reptilele sunt târâtoare.) Omenirea în general evită extremele. Oamenii trec, însă nu rămân; de unde şi denumiri precum „Pătrimea goală” din deşertul Arabiei. Numai lăcomia – căutarea aurului sau a petrolului – ori îndatoririle cercetării ştiinţifice pot să înfrângă repulsia raţională în faţa acestor condiţii vitrege şi să justifice şi costul.

În general, disconfortul provocat de căldură îl depăşeşte pe cel provocat de frig[13]. Cunoaştem cu toţii fabula cu soarele şi vântul. Facem faţă frigului îmbrăcându-ne cu haine, construind sau găsind adăpost, făcând focul. Aceste tehnici datează de zeci de mii de ani şi explică răspândirea timpurie a oamenilor din Africa spre climate mai reci. Cu căldura, lucrurile stau altfel. Trei sferturi din energia eliberată de muşchii solicitaţi iau forma căldurii, pe care organismul, la fel ca orice maşinărie sau motor, trebuie să o elibereze sau să o elimine pentru a-şi păstra temperatura optimă. Din păcate, omul dispune de puţine mecanisme biologice în acest scop. Cel mai important este transpiraţia, mai ales atunci când este susţinută de o evaporare rapidă. Climatele umede, „năduşitoare” reduc efectul de răcire al transpiraţiei – asta dacă nu aveţi un slujitor sau un sclav care să vă facă vânt cu un evantai şi să accelereze evaporarea. Folosirea evantaiului poate fi de ajutor doar din punct de vedere psihologic, însă adevăratul efect de răcire va fi anulat de căldura produsă de activitatea motorie. Aceasta este o lege a naturii: nimic pentru nimic; sau, în termeni tehnici, legea conservării energiei şi masei.

Cea mai uşoară cale de a reduce această problemă a pierderii este să nu generaţi căldură; altfel spus, staţi nemişcat şi nu munciţi. De unde şi adaptările sociale precum siesta, care este menită să-i menţină pe oameni inactivi pe durata caniculei de la amiază, în India britanică, se spunea că doar câinii turbaţi şi englezii ieşeau în soarele amiezii. Băştinaşii erau mai deştepţi.

Prin intermediul sclaviei, alţii fac munca de jos. Nu este o întâmplare faptul că munca sclavilor a fost asociată de-a lungul istoriei cu climatele tropicale şi subtropicale[14]. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte diviziunea muncii în funcţie de gen: mai ales în zonele calde, femeile trudesc pe câmp şi tind să se ocupe de gospodărie, în vreme ce bărbaţii se specializează în război şi vânătoare – sau, în societatea modernă, în cafea, cărţi de joc şi vehicule motorizate. Scopul este de a pune munca şi chinul pe umerii celor incapabili să spună nu.

Soluţia supremă în faţa căldurii a fost aerul condiţionat. Însă acesta a fost inventat foarte târziu – după al Doilea Război Mondial, deşi în Statele Unite era cunoscut dinainte, în cinematografe, în cabinetele doctorilor şi dentiştilor şi la locurile de muncă ale unor persoane importante, precum angajaţii Pentagonului. În America, aerul condiţionat a făcut posibilă prosperitatea economică a Sudului. Fără el, oraşe precum Atlanta, Houston şi New Orleans ar fi rămas şi acum nişte orăşele apatice.

Însă răcirea aerului este o tehnologie costisitoare, pe care majoritatea ţărilor sărace ale lumii nu şi-o permit. Mai mult decât atât, ea redistribuie pur şi simplu căldura de la cei norocoşi către cei lipsiţi de noroc. Necesită şi consumă energie, iar atât producerea, cât şi folosirea generează căldură (nimic pentru nimic), determinând astfel creşterea temperaturii şi a umidităţii spaţiilor nerăcite din jur – după cum ştie oricine a trecut pe lângă supapa de evacuare a unui aparat de aer condiţionat. Şi, desigur, nu a fost disponibilă cea mai bună parte a istoriei. Productivitatea muncii în ţările tropicale a fost redusă în consecinţă[15].

 

Şi cu asta am încheiat cu efectele directe. Căldura, mai ales căldura permanentă, are o consecinţă şi mai nocivă: încurajează proliferarea formelor de viaţă ostile omului. Insectele se înmulţesc pe măsură ce temperatura creşte, iar paraziţii dinăuntrul lor ajung la maturitate şi se înmulţesc mai rapid. Rezultatul constă în transmiterea mai rapidă a bolilor şi în dezvoltarea imunităţii la contramăsuri. Această rată a reproducerii reprezintă măsura critică a pericolului epidemiei: o rată de 1 înseamnă că boala este stabilă – un caz nou pentru unul vechi. În cazul bolilor infecţioase, precum oreionul sau difteria, rata maximă este aproximativ 8. Pentru malarie, e 90. Bolile transmise de insecte în climatele calde pot deveni extrem de violente[16]. Prin urmare, iarna, în ciuda a ceea ce pot spune poeţii despre ea, este aliatul suprem al omenirii: tăcutul ucigaş alb, distrugătorul insectelor şi paraziţilor, care combate molimele.

Ţările tropicale, mai puţin la altitudini mari, nu ştiu ce e aceea gheaţă; temperatura medie în luna cea mai rece depăşeşte 18°C. Prin urmare, există aici o intensă activitate biologică, o bună parte din aceasta dăunând fiinţei umane. Africa Subsahariană îi ameninţă pe toţi cei care locuiesc sau care merg acolo. Abia acum aflăm adevărata dimensiune a problemei, după apariţia unor naţiuni noi, cu armate şi controale medicale pentru recruţi. De exemplu, acum ştim că numeroşi oameni găzduiesc mai mulţi paraziţi; aşadar, sunt prea bolnavi ca să muncească, iar starea lor de sănătate se deteriorează treptat.

Unul sau două exemple vor zugrăvi o imagine absolut înspăimântătoare.

Apele calde africane şi asiatice, indiferent dacă e vorba despre canale, lacuri sau râuri, adăpostesc un melc ce găzduieşte un vierme (genul Schistosoma) care se reproduce eliberând mii de larve minuscule cu coadă (cercări) în apă, pentru a căuta şi a pătrunde în corpul unui mamifer-gazdă prin înţepături, zgârieturi sau alte crăpături ale pielii. Odată instalate confortabil într-o venă, larvele se transformă în viermişori şi se împerechează. Femelele depun mii de ouă cu cili – pentru a împiedica gazda să le elimine. Acestea se deplasează către ficat sau intestine, distrugând pe parcurs ţesuturile. Vă puteţi închipui efectul lor asupra organelor: fac ravagii asupra ficatului, provoacă hemoragie intestinală, produc leziuni canceroase, perturbă digestia şi excreţia. Victima suferă de frisoane şi febră, îndură tot felul de dureri, nu poate să muncească şi este atât de vulnerabilă în faţa altor boli şi paraziţi, încât deseori e greu de spus ce anume o ucide.

Cunoaştem această afecţiune sub numele febra melcului, gălbează sau, în jargon ştiinţific, schistozomiază ori bilharzioză, după numele medicului care a asociat pentru prima oară viermele cu boala, în 1852. Este cu precădere răspândită în Africa tropicală, însă afectează întregul continent, precum şi zonele subtropicale din Asia şi, într-o formă asociată, America de Sud. Constituie o problemă majoră acolo unde oamenii lucrează în apă – în plantaţiile de orez, de exemplu[17].

În ultimele decenii, ştiinţa medicală a conceput diverse remedii parţiale, deşi puterea distructivă a acestor vermicide face ca tratamentul să fie aproape la fel de rău ca boala însăşi. Acelaşi lucru este valabil şi pentru atacurile chimice asupra melcului-gazdă: substanţele împotriva moluştelor ucid atât peştii, cât şi melcii. Câştigurile dintr-un an sunt anulate de pierderile din anul următor: schistozomiaza se află în continuare printre noi. A avut un potenţial mortal şi mai pronunţat în trecut.

Mai cunoscută este tripanozomiaza – o încrengătură de boli ce include nagana (o boală la animale), boala somnului şi, în America de Sud, boala Chagas. Sursa acestor boli este reprezentată de tripanozome, protozoare parazitare numite astfel deoarece au corpul fusiform, ca un sfredel. Trypanosoma brucei este, de asemenea, „o bestie vicleană, cu o capacitate unică de a-şi modifica antigenii”[18]. Acum cunoaştem o sută de astfel de protozoare; e posibil să existe însă mii. Sistemul nostru imunitar nu le poate combate, deoarece nu le poate depista. Prin urmare, singura speranţă de rezistenţă este reprezentată de medicamente – încă în fază experimentală – şi de atacurile asupra animalului purtător.

În cazul tripanozomiazei africane, animalul purtător este musca ţeţe, o insectă mică şi periculoasă care s-ar usca şi ar muri dacă nu ar suge frecvent sânge de mamifer.

Chiar şi în zilele noastre, când avem la dispoziţie medicamente puternice, din cauza densităţii acestor insecte, zone întinse din Africa tropicală nu pot fi populate de bovine şi îi sunt ostile omului. În trecut, înainte de apariţia medicinei şi farmacologiei tropicale, întreaga economie era denaturată de această molimă: creşterea şi transportul animalelor erau imposibile; numai bunurile de preţ şi puţin voluminoase puteau fi transportate, şi doar de către oameni. E inutil să mai spunem că nu existau prea mulţi voluntari pentru această muncă. Soluţia a fost găsită în sclavie, propria formă de molimă ce creează dependenţă, expunând o bună parte a continentului la atacuri interminabile şi nesiguranţă. Toţi aceşti factori au descurajat comerţul şi comunicarea între triburi şi au făcut viaţa urbană, dependentă de alimentele din exterior, aproape imposibilă. Efectul a constat într-o diminuare a raporturilor ce stimulează dezvoltarea culturală şi tehnologică[19]. (Tabelul 1.1 conţine date privind bolile tropicale şi subtropicale.)

 

 

Cu siguranţă, medicina a făcut progrese enorme în ceea ce priveşte combaterea acestor boli. Rolul său datează aproape de la începutul prezenţei europene: europenii, nepregătiţi din punct de vedere fizic pentru condiţiile speciale şi pericolele climatelor calde, şi-au adus cu ei şi medici. Fireşte, la început, doctorii ignoranţi, deşi bine intenţionaţi, au făcut mai mult rău decât bine; însă au reuşit să pună capăt suferinţei oamenilor. Abia în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea teoria microbiană a bolii a pus bazele cercetării controlate şi ale prevenirii şi tratamentului eficiente. Înainte, oamenii se bazau pe un empirism speculativ şi pe imaginaţie. Din fericire, aceste tehnici nu au fost aleatorii. Accentul pe observaţie şi principiul realităţii – poţi să crezi ceea ce vezi atâta vreme cât vezi ceea ce văd şi eu – nu au contribuit doar la o mai bună înţelegere.

Să luăm cazul principalului ucigaş din lume: malaria. Înainte de a se descoperi agenţii patogeni microbieni, medicii puneau „febrele” pe seama miasmelor care emanau din mlaştini – o cauză greşită, însă deducţia indusă de vecinătate nu este lipsită de logică. În mod identic, francezii din Algeria, oripilaţi de decesele cauzate de boală, au început să asaneze în mod sistematic mlaştinile ca să scape de aerul rău (malaria). Indiferent dacă aceste proiecte au purificat sau nu aerul, ele au îndepărtat cu siguranţă ţânţarii. Decesele militarilor survenite din cauza malariei au scăzut cu 61% din perioada 1846—1848 până în 1862—1866, în vreme ce rata mortalităţii a scăzut şi mai mult din anii 1830 până în anii 1860[20]. Mai mult decât atât, aceste măsuri au înregistrat efecte secundare benefice. Nu avem cifrele pentru populaţia civilă, însă şi starea sa de sănătate s-a îmbunătăţit în mod cert – atât a băştinaşilor, cât şi a coloniştilor francezi. Orice aţi spune despre politicile şi măsurile impuse de francezi în Algeria, ele le-au permis milioanelor de algerieni să trăiască mai mult şi mai sănătos. (Un musulman algerian ar putea replica: asanarea a extins şi teritoriile disponibile coloniştilor europeni.)

Experienţa algeriană ilustrează câştigul reprezentat de îmbunătăţirea mediului înconjurător: e mai bine să-i împiedici pe oameni să se îmbolnăvească decât să-i vindeci odată ce s-au îmbolnăvit. De-a lungul ultimului secol, medicina în alianţă cu igiena publică au contribuit enorm la creşterea speranţei de viaţă – cifrele pentru populaţiile tropicale şi sărace s-au apropiat de cele pentru climatele mai blânde şi mai bogate. Aşadar, în 1992, un copilaş născut într-o economie cu venituri scăzute (o populaţie de peste un miliard de oameni, dacă excludem China şi India) se putea aştepta să trăiască până la 56 de ani, în vreme ce un copil născut într-o ţară bogată (o populaţie de 828 de milioane de oameni) se putea aştepta să împlinească şi 77 de ani. Această diferenţă (cu 37,5% mai mult timp), care nu este mică, însă e mai mică decât înainte, va continua să se diminueze pe măsură ce ţările sărace se vor îmbogăţi, iar creşterea longevităţii în societăţile bogate se va ciocni de un prag biologic şi de bolile civilizaţiei[21]. Cele mai hotărâtoare dezvoltări au fost înregistrate în îngrijirea sugarilor (sub 1 an): o scădere a mortalităţii de la 146 de decese la mia de naşteri în 1965, în ţările cele mai sărace (114 în China şi India), la 91 în 1992 (79 în India, 31 în China). Cu toate acestea, discrepanţa faţă de ţările bogate persistă: mortalitatea lor scăzută în rândul sugarilor s-a diminuat şi mai rapid, de la 25 la 7, în aceeaşi perioadă[22]. Mai jos de atât nu mai poate scădea.

Toate acestea nu justifică mulţumirea de sine. Medicina modernă poate să salveze nou-născuţi şi să prelungească durata de viaţă a oamenilor, însă asta nu înseamnă neapărat că ei sunt sănătoşi. Într-adevăr, mortalitatea şi morbiditatea sunt, statistic vorbind, contradictorii. Persoanele decedate nu sunt luate în considerare ca fiind bolnave, după cum sugera cercetătorul angajat de industria americană a tutunului atunci când susţinea, cu o faţă ce nu trăda pic de emoţie, că estimările privind costurile medicale ridicate ale fumatului ar trebui reduse, dată fiind speranţa de viaţă mai mică a fumătorilor. Aşadar, inversând lucrurile, pentru tropice: antibioticele, injecţiile şi vaccinurile salvează oameni, însă, adesea, aceştia trăiesc nesănătos. Simplul fapt că există o specializare cunoscută sub numele medicină tropicală dezvăluie natura problemei. Oricât de mult a realizat acest domeniu, nota de plată, atât pentru cercetătorii ştiinţifici, cât şi pentru victimele indigene şi feluriţii imperialişti, a fost usturătoare[23].

În acelaşi timp, prevenţia este costisitoare, iar tratamentul presupune adesea administrarea prelungită a unor medicamente, pe care instituţiile locale nu le pot oferi şi pe care pacienţii le administrează cu dificultate. Din 1990, majoritatea pacienţilor cu boli tropicale locuiesc în ţări cu venituri anuale medii mai mici de 400 de dolari. Guvernele lor cheltuie mai puţin de patru dolari pe cap de locuitor pentru îngrijirea medicală. Aşadar, nu e surprinzător faptul că firmele de produse farmaceutice, care afirmă că e nevoie de aproximativ 100 de milioane de dolari pentru a produce un medicament sau un vaccin şi a-l lansa pe piaţă, ezită să servească un astfel de client[24]. Până şi în ţările bogate, costul medicamentelor poate depăşi resursele pacienţilor şi acoperirea asigurării medicale. Ultimele tratamente pentru SIDA, de exemplu, costă între 10.000 şi 15.000 de dolari pe an, pe toată durata vieţii – o avere de neimaginat pentru victimele din Lumea a Treia[25].

În sfârşit, obiceiurile şi instituţiile pot să favorizeze boala şi să zădărnicească soluţiile medicale. Bolile sunt modelate, aproape invariabil, de tiparele comportamentului uman, iar remediile presupun nu numai medicamentaţie, ci şi schimbări de comportament. Aici e problema: e mai uşor să-ţi faci o injecţie decât să-ţi schimbi stilul de viaţă. Să luăm cazul bolii SIDA în Africa. Spre deosebire de alte locuri, boala afectează în mod egal femeile şi bărbaţii, fiind transmisă în mod covârşitor în urma contactelor heterosexuale. Epidemiologii încă mai caută răspunsuri, însă printre factorii sugeraţi se numără următorii: promiscuitatea răspândită şi probabilă a bărbaţilor; recursul la sexul anal ca metodă de contracepţie; şi rana persistentă a circumciziei la femei (clitoridomie), menită să inhibe plăcerea şi apetitul sexual. Niciunul dintre aceşti factori nu este de ordin medical, aşa că medicii nu pot să facă altceva decât să aline suferinţa victimelor şi să amâne declanşarea propriu-zisă a bolii. Având în vedere sărăcia acestor societăţi, asta nu înseamnă mult.

Pe lângă constrângerile de ordin material, medicina modernă este nevoită să înfrunte şi obstacolele ideologice şi religioase – pretutindeni, însă cu precădere în societăţile sărace, înapoiate din punct de vedere tehnic. E posibil ca oamenii să prefere leacurile tradiţionale şi invocaţiile magice în detrimentul remediilor străine, păgâne. Un occidental orientat către ştiinţă va respinge superstiţia şi ignoranţa. Cu toate acestea, e posibil ca aceste practici să ofere o alinare psihosomatică, iar licorile băştinaşilor, chiar dacă nu sunt pure din punct de vedere chimic sau concentrate, funcţionează uneori. Iată de ce oamenii de ştiinţă moderni şi companiile farmaceutice cheltuie bani explorând virtuţile exoticelor materia medica.[26]

Tiparul succesului empiric ocazional, în combinaţie cu resentimentele anticoloniale şi ataşamentul sentimental faţă de cultura indigenă (ca să nu mai vorbim de interesul legitim al practicanţilor medicinei tradiţionale), a generat anumite critici politice şi antropologice la adresa medicinei tropicale (moderne) şi apărarea, deşi rezervată, în mândria şi aroganţa sa şi în dispreţul faţă de terapiile indigene, a făcut mai puţin decât ar fi putut face; în plus, că frontierele trasate de Europa şi agricultura comercială în stil european au şters barierele tradiţionale din calea agenţilor purtători de boală (insecte, paraziţi etc.). Până şi măsurile „pe deplin raţionale” de sănătate publică i-ar putea jigni pe indigenii susceptibili, în vreme ce testele medicale şi măsurile de prevenţie ar putea fi văzute drept condescendente şi exploatatoare[27].

 

Apa reprezintă o altă problemă. În zonele tropicale plouă în medie suficient, însă momentele sunt adesea neregulate şi imprevizibile, iar ploile sunt deosebit de violente. Stropii de ploaie sunt mari, iar ploaia se abate torenţial. Mediile nu mai înseamnă nimic atunci când se trece dintr-o extremă în cealaltă, de la un an ori un anotimp la altul sau de la o zi la alta[28]. În nordul Nigeriei, 90% dintre ploi se abat sub formă de furtuni de peste 25 mm pe oră; asta echivalează cu jumătate din media ploilor lunare din Kew Gardens, lângă Londra. Java are ploi mai puternice: un sfert dintre ploile anuale se abat cu 60 mm pe oră.

În asemenea climate, cultivarea plantelor nu face faţă uşor concurenţei cu jungla şi pădurea tropicală: aceste comori ale biodiversităţii favorizează toate speciile, mai puţin omul şi gama sa limitată de culturi. Rezultatul constă într-un tip de război pierdut atât de natură, cât şi de om. Încercările de a tăia plante şi copaci preţioşi iau forma unor vânători necruţătoare şi costisitoare. Iar exuberanţa junglei nu oferă niciun indiciu clar despre ce s-ar putea întâmpla dacă ar fi cultivată. Dacă se defrişează şi se plantează, soarele arde şi nu mai este pic de umbră; ploile puternice atacă pământul – iar căderea lor nu este amortizată de frunze sau ramuri –, extrag nutrienţii din sol şi creează un nou tip de reziduuri. Dacă solul este argilos, alcătuit în bună parte din oxizi de fier şi aluminiu, soarele şi ploaia coc pământul, transformându-l într-un strat dur ca o armură. După doi-trei ani de culturi, terenul rămâne forţat necultivat pe termen nedeterminat. Terenul proaspăt defrişat este abandonat rapid, iar în scurt timp plantele agăţătoare sufocă locuinţele şi templele impunătoare. Din nou, oraşele nu pot prospera, deoarece au nevoie de surplusurile de alimente din zonele învecinate. Astăzi, urbanizarea Africii, deseori haotică, se sprijină masiv pe importurile de alimente din afara graniţelor.

La celălalt pol, zonele aride se transformă în deşerturi, iar nisipurile acestora devin un invadator implacabil, înăbuşind teritoriile odinioară fertile de la periferie. În jurul anului 1970, deşertul Sahara înainta în Sahel cu 5,5 metri pe oră – în termeni geologici, cu un gallop[29]. Astfel de extinderi ale deşerturilor reprezintă o problemă în toate climatele semiaride: în regiunea Great Plains din Statele Unite (amintiţi-vă grupul de okies din Fructele mâniei de Steinbeck), în deşertul Negev din Israel şi în zonele aflate la est de Iordan, în vestul Siberiei. Dacă plouă mai puţin, culturile mor, iar stratul superior al solului se distruge. Totuşi, la latitudini temperate, culturile îşi revin atunci. când plouă din nou; deşerturile tropicale şi subtropicale sunt mai puţin iertătoare.

Una dintre soluţiile umidităţii neregulate o reprezintă acumularea şi irigarea; însă acestora li se opun, în aceste regiuni, ritmuri incredibil de mari ale evaporării. În regiunea Agra din India, de exemplu, ploaia depăşeşte nevoile curente ale agriculturii numai două luni pe an, iar excesul acumulat în sol în aceste luni umede se evaporă în doar trei săptămâni.

Prin urmare, nu este o întâmplare faptul că aşezările şi civilizaţia au urmat cursurile de sol fertil: este cazul fluviilor Nil, Ind, Tigru şi Eufrat. Aceste centre ale civilizaţiei antice au fost, înainte de toate, centre de hrană – deşi Biblia ne aminteşte că până şi egiptenii îşi făceau griji în privinţa foametei. Nu toate fluviile sunt la fel de generoase. Fluviul Volta străbate 100.000 de kilometri pătraţi în Africa de Vest – jumătate din teritoriul Marii Britanii –, însă, când nivelul său este scăzut, are la gura de vărsare un flux mediu de numai 28 de metri cubi pe secundă, spre deosebire de 3.500—9.800, cât are la apogeu. Seceta în bazinul Voltei se manifestă în perioada cea mai caniculară a anului, când bat vânturile cele mai puternice, iar pierderea apei prin evaporare este descurajator de accentuată[30].

Iar apoi mai sunt catastrofele – aşa-zisele inundaţii, furtuni şi secete care au loc o dată la o sută de ani şi care se petrec de fapt o dată sau de două ori pe deceniu. În perioada 1961—1970, 22 de ţări din „zone climatice ostile” (zonele predispuse la inundaţii sau la secete, deşerturile) au suferit pagube de aproximativ zece miliarde de dolari din cauza cicloanelor, taifunurilor, secetelor şi altor dezastre asemănătoare – aproape la fel de mult cât împrumutaseră de la Banca Mondială, rămânând cu mai nimic pentru dezvoltare. Ciclonul din 1970 din Bangladesh, care este o câmpie situată la nivelul mării, uşor inundabilă, a ucis aproximativ jumătate de milion de oameni şi a alungat de două ori mai multe persoane din casele lor. În India, care s-a străduit să realizeze o creştere anuală de 2—3% în ceea ce priveşte culturile, un anotimp neprielnic poate diminua producţia cu peste 15%[31]. Impactul unor astfel de excepţii deloc excepţionale poate fi extrem de costisitor chiar şi pentru societăţile bogate, mărturie stând pierderile cauzate de uraganul Andrew din 1992 şi de marile inundaţii din 1993 şi 1997 din partea central-vestică a Statelor Unite. Pentru populaţiile sărace care trăiesc la limita subzistenţei, efectele sunt devastatoare. Ştim câte ceva despre acestea dacă sunt prezente camere de luat vederi ale unor echipe de televiziune; în caz contrar, cine aude sau vede milioanele de oameni care se îneacă sau care mor de foame? Şi, dacă aceştia nu sunt auziţi şi văzuţi, cui îi pasă?

Prin urmare, viaţa în climatele sărace este precară, tristă, sălbatică. Greşelile omului, oricât de bine intenţionate, agravează cruzimile naturii. Nici măcar ideile bune nu scapă nepedepsite. Nu e de mirare că aceste regiuni rămân sărace, că multe dintre ele au devenit şi mai sărace, că numeroase proiecte de dezvoltare mult trâmbiţate au eşuat teribil (auzim despre ele mai curând înainte decât după aceea), că progresele medicale se sfârşesc în noi boli şi cedează în faţa contraatacurilor vechilor boli.

În special Africa s-a luptat din greu cu aceste handicapuri şi, cu toate că s-au înregistrat numeroase progrese, după cum o arată datele privind rata mortalităţii şi speranţa de viaţă, morbiditatea rămâne ridicată, hrana este inadecvată, foametea e urmată de foamete, iar productivitatea se menţine scăzută. Capabilă odinioară să-şi hrănească populaţia, acum nu mai e în stare de acest lucru. Sprijinul extern constă în primul rând din alimente. Oamenii de acolo lucrează la o frântură din potenţialul lor. Guvernul nu poate face faţă. În lumina acestor aspre poveri naturale, este uimitor că africanii s-au descurcat atât de bine până acum.

Cu toate acestea, ar fi o greşeală să identificăm geografia cu soarta. Semnificaţia ei poate fi redusă sau ocolită, însă, în mod invariabil, cu un preţ. Ştiinţa şi tehnologia sunt elementele-cheie: cu cât ştim mai multe, cu atât putem face mai multe pentru a preveni bolile şi a oferi condiţii mai bune de trai şi de muncă. Cu siguranţă putem face mai multe astăzi decât ieri, iar pronosticul zonelor tropicale este mai bun decât înainte. În acelaşi timp, progresul acestor regiuni necesită conştientizare şi atenţie. Trebuie să renunţăm la ochelarii de cal. Definirea sau ignorarea problemei nu o va face să dispară şi nu ne va ajuta să o rezolvăm.

 

„Întotdeauna m-am simţit revigorat şi stimulat de climatul temperat”

 

Experienţele personale pot fi amăgitoare, chiar şi numai din pricina diversităţii indivizilor. Disconfortul unei persoane este plăcerea altuia. Cu toate acestea, legea epuizării cauzate de căldură ni se aplică tuturor şi puţini oameni reuşesc să muncească la capacitate maximă în condiţii de căldură şi umiditate. Iată ce spune un diplomat din Bangladesh ce-şi aminteşte experienţa de care a avut parte împreună cu compatrioţii săi atunci când au vizitat ţări cu climate temperate:

 

În ţări precum India, Pakistan, Indonezia, Nigeria şi Ghana m-am simţit întotdeauna copleşit chiar şi de cel mai mic efort fizic sau mental, în vreme ce în Marea Britanic, Franţa, Germania sau Statele Unite întotdeauna m-am simţit revigorat şi stimulat de climatul temperat, nu numai pe durata şederilor prelungite, ci şi în cursul vizitelor scurte. Şi ştiu că toate popoarele tropicale care vizitează ţări temperate au avut parte de o experienţă asemănătoare. De asemenea, am văzut sute de oameni din zona temperată moleşiţi şi extenuaţi la tropice ori de câte ori nu se aflau într-o cameră cu aer condiţionat.

În India şi în alte ţări tropicale, am observat că fermierii, muncitorii industriali şi, de fapt, toate tipurile de lucrători manuali şi funcţionari lucrau într-un ritm lent, cu pauze lungi şi dese. Însă în zona temperată am remarcat aceleaşi categorii de oameni lucrând într-un ritm alert, cu vitalitate şi energie şi cu foarte puţine pauze. Am aflat din proprie experienţă, dar şi din experienţa altor popoare din ţări tropicale din zona temperată că această diferenţă colosală în ceea ce priveşte energia şi eficienţa muncii nu se poate datora în totalitate sau chiar în primul rând nivelurilor diferite de nutriţie[32].