PREFAŢĂ.
În centrul acestei biografii se află o femeie care a repudiat modul de viaţă impus rangului ei. Cu o remarcabilă perseverenţă a urmărit un obiectiv formulat de-abia de mişcarea feministă a secolului al XX-lea, şi anume „autoîmplinirea” – şi l-a şi atins.
Nu s-a încadrat în niciunul din rolurile adjudecate ei de tradiţie şi ambianţă, adică nici în rolul de soţie devotată şi iubitoare, nici în cel de mamă şi nici în cel de primă figură reprezentativă a unui imperiu uriaş. S-a prevalat de drepturile ei de individ – şi a reuşit să îşi asigure drepturile. Tocmai în faptul că această „autoîmpli-nire” nu i-a adus fericirea constă tragedia vieţii ei făcând abstracţie de toate celelalte tragedii generate în cercul restrâns al familiei de refuzul ei de a se supune.
Elisabeth, împărăteasa Austriei şi regina Ungariei (ca să ne limităm doar la demnităţile principale) era în sinea ei o republicană, etichetând respectabila monarhie drept “scheletul unei splendori perimate”, sau stejarul sortit să se prăbuşească deoarece a căzut în desuetudine.
Ridiculiza, prin urmare, aberaţiile sistemului aristocratic, batjocorindu-i pe regi şi principi, aşa cum învăţase de la veneratul ei model şi „maestru” Heinrich Heine.
Conştiinţa apartenenţei la o clasă îi era un concept atât de necunoscut încât în cele din urmă împărăteasa şi regina începu să fie resimţită la curtea din Viena ca un corp străin, ca o sfidare la adresa societăţii de la curte care se supunea normelor tradiţionale – iar scopul Elisabethei era exact acela de a provoca o asemenea reacţie.
Pe de o parte, împărăteasa Elisabeth – ca adeptă a unor idealuri democratice – reprezintă o apariţie singulară (ba chiar un unicat), pe de altă parte, tocmai exemplul ei demonstrează forţa ideilor antimonarhice care îşi croiesc drum la finele secolului al XIX-lea. Acest curent nu îi exceptează pe principi care încep să se îndoiască de legitimitatea (moştenită şi nu dobândită) a poziţiei lor privilegiate. Observaţia consemnată de contele Alexander Hubner la 18.11.1884, în jurnalul său, pare să fie întemeiată: „Adevărul este că nimeni nu mai crede în regi şi nu ştiu dacă ei înşişi mai cred în ei.” Iar prietena Elisabethei, poeta Carmen Sylva (regina Elisabeta a României), se pronunţa şi mai drastic: „Forma de stat republicană este cea mai raţională; nu înţeleg cum de popoarele acestea neroade ne mai suportă.”
Acest punct de vedere ducea la conflicte notabile în interiorul castei. Căci conştiinţa propriei individualităţi îi făcea pe aristocraţii infectaţi cu ideile moderne să fie dispuşi să se considere egali cu semenii lor (în special cu ajutorul virtuţilor burgheze: „performanţă” şi „cultură”). Dar ei erau de foarte multe ori obligaţi să ajungă la concluzia că nu pot face faţă concurenţei (în orice caz nu în măsura care ar fi corespuns ascendenţei lor ilus tre), că nu există, prin urmare, un semn de egalitate între valoarea lor intrinsecă şi poziţia extraordinară din societate şi că, în consecinţă, din ei nu va rămâne decât un titlu, pe care nu l-au dobândit pe baza unor merite proprii, şi o funcţie a cărei valoare nu o recunoşteau.
Iată, pe scurt, tragedia atât a împărătesei Elisabeth cât şi a fiului ei Rudolf.
Viaţa Elisabethei este marcată de eforturile susţinute, acerbe, de a se profila ca individ. Prima şi în acelaşi timp, cea mai eficientă luptă este cea dusă pentru afirmarea frumuseţii ei. Legendara frumuseţe a împărătesei Elisabeth nu era câtuşi de puţin doar un dar al naturii, ci şi rezultatul unui autocontrol implacabil, al unei discipline de fier şi, nu arareori, şi al unui calvar fizic autoimpus. În mod asemănător a luat naştere faima ei ca sportivă de frunte, ca primă călăreaţă pe teren accidentat din Europa anilor şaptezeci – o faimă
care, o dată cu înaintarea în vârstă, a pălit în mod inevitabil, întocmai ca frumuseţea ei.
Cea mai mare notorietate o aştepta însă de la posteritate: şi anume ca poetă de geniu. Rezultatul acestor străduinţe – poezii necunoscute încă, din anii optzeci, care acoperă peste cinci sute de pagini – formează baza cărţii de faţă. Ele reprezintă cele mai intime şi personale destăinuiri ale Elisabethei despre sine însăşi, despre ambianţă şi epocă, fiind însă în acelaşi timp şi dovada indubitabilă a eşecului ei; căci sunt departe de a fundamenta reputaţia ei de mare poetă, aşa cum şi-ar fi dorit-o. Versurile nu au trezit interesul nostru datorită valorii lor artistice, diletantismul în tradiţia epigonilor lui Heine neputând fi nici ignorat, nici disimulat. Ne preocupă doar fiindcă au fost scrise de o împărăteasăregină, constituind surse de informaţie atât pentru istoria monarhiei habsburgice, cât şi pentru evoluţia gândirii unei aristocrate „luminate”, a unei femei cultivate din secolul al XIX-lea. În ultimă instanţă, versurile ilustrează momente ale „secolului nervos”, ale unei vieţi afective care depăşeşte adeseori limitele realităţii.
Aduc cele mai calde mulţumiri Guvernului Federal Elveţian şi Direcţiei Arhivelor Federale Elveţiene din Berna pentru faptul că mi-au permis accesul – în premieră – la aceste surse inaccesibile până acum publicului, în vederea obţinerii permisiunii a intervenit prietenul nostru, prof. Dr. Jean-Rudolf von Salis – fapt pentru care ne exprimăm toată gratitudinea. Tocmai amănuntul că împărăteasa i-a încredinţat, spre păstrare, unei republici bunul ei cel mai de preţ şi anume opera literară postumă – (bineînţeles, unei republici pe care o considera exemplară şi ideală) este cea mai convingătoare dovadă a atitudinii ei faţă de monarhia austro-ungară, dar şi faţă de familia Habsburg.
Pe lângă opera literară postumă a împărătesei, am mai recurs şi la alte surse de informaţie noi, de exemplu la scrierile referitoare la Elisabeth din moştenirea următoarelor persoane:
Arhiducele Albrecht (Arhivele de Stat Maghiare din Budapesta).
Consilierul de stat, baronul Adolf von Braun (Arhivele Casei, Curţii Imperiale şi de Stat din Viena).
Aghiotantul general imperial, contele Carl Grunne (proprietate particulară).
Jurnalul arhiducesei Sophie (prin amabilitatea dr. Otto von Habsburg).
Jurnalul prinţului Carl Khevenhuller-Metsch) (prin amabilitatea prinţului Max von Khevenhuller-Metsch).
Foarte multe amănunte inedite i le datorez arhivarului şi istoricului Richard Sexau din Műnchen. Sexau a făcut copii detaliate şi exacte ale unor surse aflate în proprietate privată care, din păcate, nu mi-au fost accesibile în original: în primul rând Jurnalul celei mai mici fiice a împăratului, arhiducesa Marie Valerie, precum şi Jurnalul nepoatei Elisabethei, ducesa Amelie von Urach şi corespondenţa amănunţită dintre mama, soacra şi mătuşile împărătesei.
În moştenirea istoricului Heinrich Friedjung (Biblioteca Municipală din Viena, Colecţia de manuscrise) am descoperit consemnate discuţii foarte valoroase cu contesa Festetics, doamna de onoare a împărătesei.
Şi în moştenirea conteului Egon Caesar Corti (Arhiva Casei, Curţii Imperiale şi de Stat din Viena) am găsit câteva copii – ce-i drept, cam risipite – ale unor surse de informaţie (în primul rând ale scrisorilor Elisabethei către soţul ei, fiica Marie Valerie şi mama ei, ducesa Ludovica). În cazurile când sursele citate deja de Corti mi-au fost accesibile şi mie, am recurs la variantele originale, cu care ocazie mi s-au părut adeseori mai impor tante alte citate decât cele ale lui Corti (fără să urmăresc prin aceasta să minimalizez meritele lui Corti în prelucrarea unor surse noi). Tocmai trecerea încă o dată în revistă a următoarelor surse
în original mi-a dat prilejul să ajung la multe concluzii inedite:
Jurnalul doamnei de onoare, contesa Marie Festetics (Biblioteca Szechenyi din Budapesta).
Jurnalul diplomatului austriac, contele Alexander Hubner (Institutul de Istorie al Universităţii din Padova).
Moştenirea aghiotantului general imperial, contele Franz Folliot de Crenneville (Arhiva Casei, Curţii Imperiale şi de Stat din Viena).
Moştenirea doamnei de onoare, contesa Therese Furstenberg (Arhiva familiei Furstenberg din Weitra/Waldviertel) (prin amabilitatea prinţului şi contelui Johannes von und zu Furstenberg).
Fireşte că am recurs şi la corespondenţa diplomatică în măsura în care se referă la împărăteasă – şi anume la cea accesibilă în Arhiva Casei, Curţii Imperiale şi de Stat din Viena, în Arhiva Federală Elveţiană şi în Arhiva Federală din Bonn. Am găsit multe amănunte şi în presa timpului, păstrată în colecţia de tipărituri a Bibliotecii Naţionale Austriece.
Noile surse prelucrate aici duc la conturarea unei imagini noi a împărătesei, care se îndepărtează în multe privinţe de imaginea tradiţională (aşa cum reiese din biografia alcătuită de contele Egon Caesar Corti, în anul 1934).
Confruntarea cu lucrarea lui Corti (cărţile ulterioare despre Elisabeth se bazează pe cartea acestuia, din care cauză nu mai sunt amintite aici) scoate în evidenţă problema principală de care m-am izbit în timpul redactării, când noile surse au dus încetul cu încetul la conturarea unei imagini noi a împărătesei. Am început să mă întreb dacă este cazul să dau publicităţii aceste aspecte, adeseori foarte private şi personale, şi am fost de câteva ori tentată să-mi întrerup lucrarea. Căci unele susceptibilităţi vor fi, în mod inevitabil, lezate, iar un monument frumos va fi nu numai pus sub semnul întrebării, ci de-a dreptul demolat.
Totuşi: deşi Elisabeth năzuia mereu să fie o persoană particulară, nu a fost niciodată. Funcţia ei de împărăteasă era o funcţie oficială şi istorică. Refuzul de a îndeplini obligaţiile care reveneau acestei funcţii însemna, ce-i drept, o decizie particulară, consecinţele erau însă de natură oficială. Căci lua naştere un vid exact acolo unde, conform tradiţiei, ar fi trebuit să se situeze împărăteasa, şi anume în viaţa mondenă, socială şi de familie – dar, în cazul unei împărătese, tocmai viaţa de familie nu reprezenta o afacere privată.
Consecinţe deosebit de importante a avut atitudinea împărătesei Elisabeth faţă de soţul ei şi fiul ei – care erau, oricum, împăratul, respectiv prinţul moştenitor al celui mai mare stat european după Rusia. Acest raţionament m-a determinat în cele din urmă să duc la sfârşit cartea. Căci o apreciere corectă a persoanei împăratului Franz Joseph nu este posibilă decât dacă ţinem cont şi de acea personalitate care – făcând abstracţie de un clişeu dulceag – a jucat un rol considerabil în viaţa sa, chiar dacă prin refuz: Elisabeth, „iubita şi angelica Sisi”. Acelaşi lucru este valabil – deşi la alt nivel – şi în cazul prinţului moştenitor Rudolf, unicul şi nefericitul fiu al Elisabethei.
Au trecut atât timpurile relatărilor făcute de curte cât şi cele ale denigrării vechii monarhii. Mă simt obligată să mă supun exigenţelor ştiinţifice ale depistării adevărului; în plus, consider că persoana împărătesei Elisabeth cu toate problemele ei, dar şi cu năzuinţele surprinzător de „moderne” şi niciodată banale este o apariţie tipică pentru faza finală a monarhiei austro-ungare.
„Funcţionarul” pragmatic şi leal, care era împăratul Franz Joseph, şi împărăteasa Elisabeth – o fiinţă nonconformistă, extrem de inteligentă, care dădea frâu liber fanteziilor ei – sunt personaje complementare: ca semnele plus şi minus, ca ziua şi noaptea; contradictorii, dar totuşi în raport de condiţionare reciprocă, fiecare reprezentând o fatalitate pentru celălalt. O tragedie privată în fruntea unui imperiu aflat în dezagregare, la fin de siecle.
Aduc cele mai calde mulţumiri doamnelor şi domnilor care m-au ajutat în munca mea – în primul rând domnilor dr. O. Gauye şi dr. Ch. Graf (Arhiva Federală Elveţiană din Berna), Ambasadei Elveţiei din Viena, doamnei dr. Elisabeth Springer (Arhiva Casei, Curţii Imperiale şi de Stat din Viena) şi doamnei von Moisy (Biblioteca Bavareză de Stat din Műnchen), precum şi doamnelor Nischer-Falkenhof. Domnului Istvan von Szots îi mulţumesc pentru că mi-a mijlocit contactul cu arhivele din Ungaria şi mi-a tradus texte din limba maghiară; contesei şi contelui Laszlo Szapary pentru informaţiile conţinute în arhiva familiei, iar soţului meu pentru lecturarea manuscrisului şi ajutorul dat la corectură.
Viena, vara anului 1981
Brigitte Hamann.
CAPITOLUL 1
Logodnă la Ischil
În duminica de 18 august a anului 1853, de ziua de naştere a împăratului, o fată de 15 ani, venită de la ţară, de la Possenhofen în Bavaria, intră în istoria Austriei: împăratul Franz Joseph I o ceru în căsătorie pe verişoara sa, ducesa Elisabeth de Bavaria şi, după cum era de aşteptat, familia fetei îşi dădu asentimentul.
Logodnica nu atrăsese până acum nimănui atenţia în mod special. Era o copilă timidă, nematurizată, încă în formare, cu cosiţe lungi de un blond închis, o siluetă extrem de subţirică şi ochi căprui deschis, cu o expresie uşor melancolică. Crescuse ca un copil al naturii, înconjurată de încă şase surori şi fraţi plini de temperament, departe de orice protocol curtenesc. Ştia să călărească foarte bine, să înoate, să pescuiască, să se caţere pe munţi, îşi iubea locurile natale, mai ales munţii bavarezi şi lacul Starnberg, pe al cărui mal se înălţa castelul Possenhofen, reşedinţa de vară a familiei. Vorbea în dialect bavarez şi avea prieteni buni printre copiii de ţărani din împrejurimi. Gradul ei de instruire şi manierele erau destul de precare, întocmai ca tatăl şi fraţii ei, nu dădea doi bani pe ceremonial şi protocol – ceea ce nu deranja câtuşi de puţin curtea regală din Műnchen. Căci ramura aceasta a familiei Wittelsbach nu deţinea funcţii oficiale la curte, putându-şi deci permite să ducă o viaţă privată după pofta inimii.
Mama, ducesa Ludovica, începuse de mai multă vreme să caute o partidă potrivită pentru Elisabeth, a doua ei fiică. Tatonase terenul în Saxonia, cu multă precauţie, dar fără mari speranţe:„…Aş fi, fireşte, foarte fericită să o ştiu pe Sisi la voi… Dar, din păcate, există puţine şanse – căci unicul care ar intra în discuţie [probabil prinţul Georg, al doilea fiu al regelui Saxoniei, Johann] nu cred că va manifesta interes pentru ea; în primul rând se ridică întrebarea dacă i-ar plăcea, în al doilea rând probabil că îl va interesa averea… Este drăgălaşă fiind atât de proaspătă şi vioaie, dar nu are trăsături frumoase.” În primăvara anului 1853, Sisi se întoarse de la Dresda fără logodnic. Rămânea în umbra surorii mai mari, Helene, mult mai frumoasă, mai instruită şi mai serioasă, pentru care familia visa un viitor deosebit: să o mărite cu împăratul Austriei; în comparaţie cu Helene, Sisi era răţuşca cea urâtă a familiei.
Logodnicul, împăratul Franz Joseph, avea pe atunci vârsta de 23 de ani: un tânăr frumuşel, blond, cu trăsături blajine şi o siluetă delicată, zveltă, ce ieşea în mod foarte avantajos în evidenţă graţie uniformei colante, de general, pe care obişnuia să o poarte. Nu este de mirare că toate contesele vieneze suspinau după el, cu atât mai mult cu cât la balurile înaltei aristocraţii se dovedea a fi un dansator bun şi pasionat.
Acest tinerel chipeş şi extrem de manierat era unul din cei mai influenţi oameni ai epocii sale. Titulatura „mare”, completă: Franz Joseph I, prin graţia lui Dumnezeu împărat al Austriei; rege al Ungariei şi Boemiei; rege al Lombardiei şi Veneţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiţiei, Lodomeriei şi Iliriei; rege al Ierusalimului etc.; arhiduce al Austriei; mare duce de Toscana şi Cracovia; duce de Lotaringia, de Salzburg, Stiria, Carintia, Craina şi Bucovina; mare principe de Transilvania; marchiz de Moravia; duce de Silezia Superioară şi Inferioară, de Modena, Parma, Piacenza şi Guastalla, de Auschwitz şi Zator, de Teschen, Friaul, Ragusa şi Zara; conte (ridicat la rangul de prinţ) de Habsburg şi Tirol, de Kyburg, Gorz şi Gradisca; principe de Trient şi Brixen; marchiz de Lausitz şi Istria; conte de Hohenembs, Feldkirch, Bregenz, Sonnenberg etc.; senior de Triest şi de Cattaro; mare voievod al Voievodatului Serbia, etc… etc.
Urcase pe tron în 1848, anul revoluţiei, la vârsta de optsprezece ani, după ce unchiul său, împăratul Ferdinand I – un om bolnav psihic şi fizic – abdicase, iar tatăl său, arhiducele Franz Carl, un personaj nevolnic, renunţase la tron. Contrastând atât de puternic cu figura jalnică oferită de predecesorul său, tânărul împărat se bucură în scurt timp de simpatie generală, chiar şi din partea lui Bismarck, care făcuse în 1852 cunoştinţă cu el, şi notase apoi următoarele:
„Tânărul domnitor al acestei ţări mi-a făcut o impresie foarte bună: elanul celor două zeci de ani se îmbină cu demnitatea şi caracterul rezolut al vârstei adulte; ochi frumoşi, mai ales când vorbeşte animat, şi o expresie deschisă, cuceritoare, cu deosebire când zâmbeşte. Dacă nu ar fi împărat, aş spune că este puţin prea grav pentru vârsta sa.”
Franz Joseph era un suveran autocrat, comandant suprem al armatei, domnind fără parlament, fără constituţie, ba chiar fără prim-ministru. Miniştri erau doar consilieri ai înaltului lor stăpân, acesta hotărând în exclusivitate politica statului. Asigura liniştea şi coeziunea numeroaselor sale ţări cu ajutorul unor forţe militare şi poliţieneşti redutabile, înăbuşind orice tendinţe democratice şi de afirmare naţională. Vechea glumă referitoare la era Metternich rămăsese valabilă şi pentru prima perioadă a domniei lui Franz Joseph: suveranitatea se bazează pe o armată de soldaţi care stau în picioare, pe o armată de funcţionari care şed, pe o armată de preoţi care stau în genunchi şi pe o armată de delatori care mişună peste tot.
În 1853, Austria era cel mai mare stat european după Rusia, având aproximativ 40 de milioane de locuitori, la care se adăugau cei 600.000 de soldaţi; în statul multietnic trăiau 8,5 milioane de germani, 16 milioane de slavi, 6 milioane de italieni, 5 milioane de maghiari, 2,7 milioane de români, cam un milion de evrei şi cam 100.000 de ţigani. Cel mai nordic punct al imperiului era Hilgersdorf din Boemia de nord (astăzi Republica Cehă), iar cel mai sudic, muntele Ostrawizza din Dalmaţia (astăzi Croaţia), cel mai vestic, Rocca d'Angera de la Lago Maggiore în Lombardia (astăzi Italia), iar cel mai estic Chilischeny din Bucovina (astăzi Ucraina). Majoritatea locuitorilor (29 milioane) se îndeletnicea cu agricultura. Austria ocupa locul întâi în lume în ceea ce priveşte culturile de în şi cânepă, şi locul al doilea după Franţa, în viticultură. Cultivarea pământului şi creşterea vitelor se făceau cu metode tradiţionale vechi de secole. Dezvoltarea tehnică era cu mult rămasă în urma în comparaţie cu statele apusene.
Datorită generalilor săi iscusiţi, Austria trecuse peste revoluţia din 1848 fără pierderi teritoriale. Adunarea constituantă din Kremsier, o elită intelectuală a „paşoptiştilor”, fusese împrăştiată cu ajutorul forţelor armate.
Mulţi deputaţi reuşiseră să se refugieze în străinătate, tot atât de mulţi zăceau însă în închisori. Tânărul împărat îşi încalcă promisiunea de a da, în fine, ţării o constituţie.
Dar în ciuda stării de asediu care nu fusese încă ridicate şi în ciuda forţelor militare considerabile, orizontul politic continua să fie, şi în 1853, brăzdat de focare incendiare, mai ales în Ungaria şi Italia de nord. Revoluţionarul italian Giuseppe Mazzini încercă la începutul lui februarie să declanşeze la Milano o revoltă populară, care este însă înăbuşită în decurs de câteva ore.
Şaisprezece italieni sunt executaţi, alţi patruzeci şi opt condamnaţi la detenţie grea „în lanţuri”.
Şi starea de acalmie din Viena era înşelătoare; în perioada tulburărilor de la Milano, la Viena are loc un atentat serios asupra tânărului împărat, în timp ce împăratul se plimba pe bastion, ucenicul croitor maghiar Johann Libenyi îi înfipse în gât un cuţit în formă de pumnal, provocându-i o rană destul de gravă. Libenyi se considera atentator din convingere politică, aşa încât în momentul arestării ţipă: „Eljen Kossuth!” Deci îl ovaţiona pe duşmanul de moarte al Habsburgilor, pe revoluţionarul maghiar care proclamase în 1849 republica maghiară, militând acum, din exil, pentru desprinderea Ungariei de Austria.
Libenyi este executat. Dar tentativa sa îl atenţionează pe tânărul împărat că tronul nu era chiar atât de invincibil şi sigur cum părea să fie.
Maiestatea sa imperială Franz Joseph se situa mai presus de toţi ceilalţi oameni; în schimb relaţia lui cu unica persoană care reprezenta şi pentru el o autoritate, şi anume cu mama sa, arhiducesa Sophie, era cât se poate de profundă şi apropiată. Aceasta se stabilise la curtea imperială din Viena în 1824 – o prinţesă bavareză în vârstă de 19 ani – în perioada dominaţiei lui Metternich. Împăratul Franz era bătrân, Ferdinand, fiul cel mai în vârstă – moştenitorul tronului – bolnav şi uşor debil mintal. Tânăra şi ambiţioasa prinţesă, foarte interesată de probleme politice, dădu la curtea vieneză de un vid de putere pe care îl umplu în curând cu personalitatea ei marcantă. Nu trecu mult timp şi dobândi faima de a fi „unicul bărbat” la această curte populată de nevolnici. Ea era cea care contribuise în 1848 la căderea lui Metternich căruia îi reproşa „că urmăreşte un lucru imposibil: să conducă monarhia fără împărat, cu un cretin ca reprezentant al coroanei”, referindu-se la cumnatul ei debil mintal, împăratul Ferdinand „cel Bun”. Sophie îşi împiedică soţul să preia succesiunea la tron, renunţă deci să devină împărăteasă şi să domnească în locul soţului ei care i se supunea în toate privinţele.
În felul acesta pregăti terenul pentru ca „Franzi” al ei să urce pe tron la Olmutz, în decembrie 1848. Mândria ei maternă era nelimitată. Repeta mereu că „este o mare binefacere să nu mai vedem sărmana făptură micuţă – pe care a trebuit să o acceptăm drept împărat aproape paisprezece ani de zile – bântuind peste tot fără nici un rost, ci figura agreabilă a tânărului şi iubitului nostru împărat, care încântă pe oricine.”
Franz Joseph îi rămase pentru tot restul vieţii recunoscător mamei sale. Se lăsa condus de mâna ei fermă, chiar dacă Sophie dădea asigurări că „o dată cu urcarea pe tron a fiului meu am luat decizia categorică să nu mă mai amestec în nici o afacere de stat; nu mă mai simt îndreptăţită să o fac ştiind că, după 13 ani în care ţara a fost a nimănui, acum a ajuns în mâini atât de bune, încât sunt bucuroasă să pot asista în linişte şi cu optimism la tot ce se întâmplă, lăsând în urmă luptele grele din anul 1848!” Sophie nu îşi respectă bunele intenţii. Verdictele sângeroase, neîndurătoare, date revoluţionarilor, abroga rea arbitrară a constituţiei promise – şi realizate pentru o scurtă perioadă – relaţiile strânse ale Austriei cu biserica – toate acestea nu erau considerate de opinia publică drept realizări ale tânărului împărat, încă prea puţin versat, ci ale arhiducesei Sophie, care în anii cincizeci rămăsese împărăteasa din umbră a Austriei.
Şi tatonările circumspecte ale Sophiei în încercarea de a-i găsi fiului ei o soţie erau dictate tot de interese politice. După revoluţia din 1848, Austria afişa o politică vădit progermană, încercând să rămână forţa conducătoare în Confederaţia Ţărilor Germane, adică să redobândească hegemonia faţă de Prusia o poziţie care slăbise tot mai mult în ultima vreme. Şi planurile matrimoniale urmăreau atingerea acestui obiectiv măreţ.
Primul ei gând fusese o încuscrire cu dinastia Hohenzollern, fiind dispusă să se împace chiar şi cu perspectiva unei nurori protestante, care să se convertească la catolicism înainte de căsătorie.
Tânărul împărat plecă deci în iarna anului 1852 la Berlin, cu un pretext politic şi familial, şi se îndrăgosti acolo rapid de o nepoată a regelui Prusiei, prinţesa Anna, de aceeaşi vârstă cu el. Deoarece fata era deja logodită, Sophie o întrebă pe sora ei, regina Elise a Prusiei, „dacă nu există nici o posibilitate ca această căsă-
torie tristă, impusă drăgălaşei Anna, deşi nu are nici o şansă să-i aducă fericirea, să fie totuşi evitată.”
Ea recunoscu pe faţă că tânărul împărat era foarte ambalat vorbind despre „fericirea care i se arătase ca un vis inconsistent, lăsând – helas – urme mult mai serioase şi profunde în inima sa tânără decât aş fi bănuit la început… Îl cunoşti destul de bine şi ştii că nu este atât de uşor să-i nimereşti gustul şi că nu se mulţumeşte cu oricine, deci că trebuie să poată iubi fiinţa care ai să-i devină tovarăşă de viaţă, să-i placă, să-i fie simpatică. Drăguţa copilă din preajma voastră pare să îndeplinească toate aceste condiţii; îţi dai deci seama cât de mult mi-aş dori-o pentru acest fiu al meu care are nevoie de fericire, după ce a trebuit să renunţe atât de timpuriu la o viaţă lipsită de griji şi la iluziile tinereţii. Regina Elise nu reuşi să îşi impună voinţa împotriva intereselor politicienilor prusaci. O încuscrire cu Austria nu intra câtuşi de puţin în vederile prusace. Tânărul împărat trebui să înghită înfrângerea personală; în plus vizita sa la Berlin avu parte de comentarii foarte puţin măgulitoare, de exemplu din partea prinţului Wilhelm, Viitorul Wilhelm I: „Noi, cei din Prusia, ne felicităm pentru faptul că Austria şi-a dovedit subordonarea, în capitala noastră, fără ca noi să fi făcut nici cea mai măruntă concesie politică.” Sophie îşi întinse tentaculele şi spre Dresda, în vederea unei căsătorii imperiale şi, concomitent, a consolidării influenţei austriece asupra Germaniei. De data aceasta era în joc prinţesa saxonă Sidonie, o făptură cam bolnăvicioasă care nu îi plăcu deloc împăratului.
Că Sophie îşi urmărea cu tenacitate planul de a avea o prinţesă germană la curtea din Viena ne-o dovedeşte al treilea proiect în care o atrase de data aceasta pe arhiducesa Ludovica, sora ei din Bavaria. Fiica cea mai mare a acesteia, Helene, se potrivea ca vârstă cu împăratul chiar dacă reprezenta o partidă mai puţin nobilă decât primele două. Căci era descendenta unei ramuri bavareze doar laterale, nu ca Sophie, care se trăgea din casa regală bavareză. Dar totuşi: Bavaria rămânea, alături de Saxonia, cea mai fidelă parteneră a Austriei în Confederaţia Ţărilor Germane, prin urmare o nouă încuscrire între Austria şi Bavaria putea fi utilă pe plan politic.
Existaseră până acum nu mai puţin de 21 de încuscriri între casa bavareză şi casa austriacă. Cea mai
proeminentă căsătorie din ultimii ani fusese cea a împăratului Franz cu sora mai mare a Sophiei, Karoline Auguste. (Căsătorindu-se cu al doilea fiu al împăratului Franz dintr-o căsătorie anterioară, şi anume cu arhiducele Franz Carl, Sophie devenise nora propriei ei surori.) Ducesa Ludovica era oarecum ruda săracă a surorilor ei mult mai influente, fiind singura dintre cele nouă fiice ale regelui Bavariei, Max I, care avusese parte de o căsătorie mai modestă cu vărul ei de gradul al doilea, ducele Maximilian de Bavaria, care obţinu de-abia în 1845 titlul de „Alteţă Regală”.
