CUVÂNT ÎNAINTE

Îndată ce a apărut cartea d-lui Ferdinand Lot asupra năvălirilor barbare, din care un capitol privea originile poporului român, enigmă și minune istorică în dezvoltarea națiunilor, am socotit ca fost elev al eminentului medievist al Sorbonei, că îmi revenea sarcina de a-i răspunde, înainte chiar ca alții, mai apropiați de acest subiect prin studiile și specialitatea lor, să-și fi spus cuvântul. Darea de seamă ce o pregăteam a luat însă repede proporțiile unui mic volum, care a și apărut, în limba franceză, în vara anului 1937.

Primirea atât de binevoitoare ce s-a făcut acestei lucrări, atât la noi cât și peste hotare – și recunosc că m-au mișcat îndeosebi rândurile prin care fostul meu profesor îmi cerea un alt exemplar pentru biblioteca Lavisse, spre a răspândi mai mult critica mea printre studenții săi – ca și, desigur, semnalarea unora din erorile comise de mine însumi, m-au îndemnat să pregătesc această ediție românească, în nădejdea că va putea interesa un cerc mai larg de cititori.

N-am înțeles însă să dau numai o versiune în limba noastră a textului francez, traducere la care m-a ajutat d. Al. Iordan de la biblioteca Academiei Române. Am adăugat un capitol asupra datelor arheologice, care a apărut și el deosebit într-o broșură în limba franceză, și am modificat cu totul unele pasaje, punân-du-le, pe cât mi-a fost cu putință, la curent cu bibliografia mai recentă. Astfel am adăugat la capitolul II unele considerațiuni asupra tezei d-lui Keramopulos, atât de mult discutată în presa noastră; la capitolul IV, preciziuni relative la numele României și la rezultatele anchetei întreprinse pentru alcătuirea Atlasului lingvistic al României; la capitolul V, contribuțiuni la înțelesul social al numelui de «Vlah» și «Rumân», și o rectificare, necesară, a interpretării ce o încercasem, a relațiunilor geografilor musulmani din veacul al X-lea și al XI-lea. Îmi dau bine seama că ar mai fi încă foarte multe de adăugat și de îndreptat, dar, din capul locului, lucrarea nu a fost și nici nu trebuie privită ca o examinare completă a unei probleme atât de vaste și de grele. Ea a avut doar rostul de-a aduce o lămurire și un răspuns.

Nu e însă mai puțin adevărat că pe tărâmul științific, ca și pe altele, nu putem rămânea în liniștea unor beati possidentes. Noi am considerat chestiunea românească închisă, o dată ce ne-am statornicit granițele de astăzi. Dar istoria nu se oprește în loc. În jurul nostru fierb tot mai aprig energiile altor popoare, năzuințe de expansiune, pofte de răzbunare.

Prea multă vreme, pe când alții revărsau asupra lumii civilizate sute de broșuri și de cărți de propagandă, sau răscoleau izvoarele istorice spre a afla un nou temei al drepturilor lor, noi n-am știut să opunem acestei bătălii de argumente și dovezi, care uneori pregătește alta mai aspră și mai sângeroasă, decât indiferență sau dispreț. Rezultatul acestei atitudini este cartea unui om de competența și obiectivitatea științifică a lui Ferdinand Lot.

Și doar adevărul a fost, este și va fi de partea noastră, iar dovezile se află la tot pasul în pământul însuși al țării, în graiul și în obiceiurile românești, așteptând de atâtea veacuri să fie date la lumină. Să o facem cât mai devreme, căci timp s-a pierdut destul.

Evenimentele ce se desfășoară în jurul nostru, în ceasul în care închei aceste pagini, mă determină să nu mai întârzii publicarea versiunii românești, pe care mi-o asigură binevoitorul sprijin al Fundației pentru literatură și artă «Regele Carol II» «La asemenea lucru, – scria odinioară cronicarul, – gând slobod și fără valuri trebuiește; ci noi trăim cumplite vremi, de cumpănă mare pământului nostru și nouă». Aș fi deplin mulțumit dacă în judecata viitorului, cărticica aceasta va aduce o mărturie a liniștii și a seninătății cu care neamul nostru, de atâtea ori încercat, poate încă o dată să înfrunte vremurile, încrezător în dreptul și în destinul său.

3 Septemvrie 1939.

G. I. B.

INTRODUCERE

Une énigme et un miracle historique: Le peuple roumain este titlul unui capitol din lucrarea pe care d. Ferdinand Lot, îndrumătorul studiilor medievale, al cărui elev am fost, a consacrat-o năvălirilor barbare și populării Europei, considerându-le ca o introducere la înțelegerea ultimelor tratate de pace[1]. Nu ne putem bucura îndeajuns de inițiativa învățatului autor al Sfârșitului Lumii Antice și începuturilor Evului Mediu; nimeni nu era mai îndreptățit, prin studiile sale anterioare, să lumineze problema originilor istorice ale noii Europe, contestată de câțiva ani în părțile noastre, de o propagandă îndemânatică și statornică, căreia îi place să aducă, în spirijinul tezelor susținute, argumente științifice pe care încearcă să le înfățișeze cu aparența unei perfecte obiectivități. Nimeni nu era de asemenea mai bine pregătit pentru a înțelege importanța unei evoluții, de care puțini dintre contemporani au ținut seamă, spre a arăta astfel opiniei publice rătăcite de tradiții istorice greșit înțelese, că tratatele de pace din secolul al XX-lea au restabilit, în fapt, o rânduială națională și politică care își are originile în Evul Mediu și că ele au desăvârșit închiderea parantezei imperialismelor erei moderne, în Europa Centrală și Orientală, așa cum prăbușirea Imperiului Otoman a fost pentru popoarele balcanice – fără a excepta pe însuși poporul turc – cauza, nu a unei creații artificiale de state noi, ci a unei adevărate renașteri naționale. Surparea dublei monarhii a Habsburgilor și căderea imperiului țarilor au fost condițiunile necesare pentru renașterea Poloniei, pentru unitatea română și iugoslavă. În concepția autorului, a arăta că tratatele din 1919 și 1920 n-au fost, în această parte a Europei, rezultatul nedrept al unei voințe arbitrare a învingătorilor, că ele n-au distrus fără rost tradiții monarhice de mai multe ori seculare și că au restabilit dimpotrivă, cu greșeli de amănunt de neînlăturat, echilibrul națiunilor pe care așezarea popoarelor în Evul Mediu a creat-o odinioară în aceste regiuni, înseamnă a contribui nu numai la înțelegerea pactelor internaționale care au statornicit noua așezare europeană, dar a face o operă de dreptate și de adevăr. Desigur, evenimentele ce se desfășoară sub ochii noștri au dat iarăși întâietate altor factori și altor forțe, ce depășesc cadrul național. Dar chiar acești factori nu vor putea să nu țină seama, în așezările ce se vor statornici în cele din urmă, de principiul național și etnic, ce a stat la temelia dezvoltării lor. Orice s-ar spune de nestatornicia lucrurilor omenești, e necesar totuși să se știe și să se repete că «sunt lumini care nu se sting, o dată ce au fost aprinse».[2]  

Nu am intenția să analizez în întregimea ei această lucrare, care este urmarea, dacă am înțeles bine intenția autorului, a frumoasei sale cărți asupra invaziunilor germane, întregind volumul consacrat de colecția Glotz «destinelor imperiului în Occident». Ceea ce îmi propun să examinez aci sunt cele două capitole consacrate «miracolului istoric» al poporului român, întregite prin câteva pagini asupra «Vlahilor» din Balcani și a relațiilor lor cu Slavo-Bulgarii[3]. Din pricina bogăției materialului am fost nevoit să depășesc limitele unei dări de seamă; unele din părerile d-lui Lot trebuiesc apropiate de acele ale câtorva lucrări recente, datorite istoricilor și filologilor din Europa Centrală și Orientală, de care el însuși n-a putut lua cunoștință înainte de tipărirea cărții sale; mă grăbesc să adaug că această apropiere nu privește decât concluziile, iar nu tendințele și metodele cu totul diferite. Am fost astfel adus să examinez din nou cele două argumente esențiale ale profesorului meu, problemele atât de discutate ale părăsirii Daciei și ale unității primitive a principalelor dialecte românești și să consider, în lumina noilor cercetări, observațiile pe care le-am făcut acum câțiva ani, asupra înțelesului geografic al denumirilor etnice, în cea mai mare parte a izvoarelor istorice din Sud-Estul Europei în Evul Mediu. Sper că aceste contribuții nu vor fi fără folos. De câțiva ani, unii istorici, care nu sunt Români, au deschis din nou în fața opiniei europene o «problemă romanească», pe care noi am crezut-o rezolvată.

Este deci timpul de a face cunoscut punctul nostru de vedere în acest proces, pe care alții l-au început, și cel mai frumos omagiu pe care pot să-l aduc îndrumării profesorilor mei de la Sorbona, e de-a lua parte la această dezbatere într-un spirit de obiectivitate științifică, care este desigur al lor, deși nu este acel al adversarilor noștri.

CAPITOLUL I

PĂREREA D-LUI LOT ASUPRA ORIGINILOR POPORULUI ROMÂN

În examinarea problemei, de atâtea ori dezbătute, a originilor poporului român, d. Lot s-a văzut obligat să ia parte la marea controversă, care de mai bine de un secol opune pe partizanii continuității daco-române celor ai imigrării. Principalele argumente ale uneia și ale celeilalte teze sunt repede trecute în revistă, dar de la început, acelea în favoarea teoriei imigrării par a cântări mai mult în judecata istoricului: slabă colonizare a Daciei după cucerirea lui Traian, mărturie formală a biografiei lui Aurelian scrisă de Vopiscus și a rezumatului lui Eutropius, despre părăsirea totală a Daciei în a doua jumătate a secolului al III-lea, desființarea desăvârșită a romanizării la Nordul Dunării, după această epocă și mai ales în Transilvania. «Niciodată, între sfârșitul celui de al IV-lea și al XIII-lea secol, nu este vorba de o populație romană trăind în vechea Dacie.

Această tăcere de zece veacuri este impresionantă[4].

E adevărat că o mărturie formală nu e neapărat irecuzabilă și că tăcerea scriitorilor bizantini, «singurii de care trebuie să ținem seama», poate fi datorită lipsei lor de interes pentru o plebe săracă și tăcută, ei rezervându-și toată atenția cuceritorilor barbari, care ocupă succesiv aceste ținuturi. Spirit cu totul obiectiv, autorul a înțeles gândul politic ascuns al istoricilor unguri și austriaci, care, după Hunfalvy și Roessler, au susținut că Valahii nu sunt autohtoni în Transilvania și că ei au imigrat în masă compactă după cucerirea maghiară, care a colonizat o țară pustie: «Trebuie să lăsăm la o parte ceea ce poate fi tendențios în această teorie. Chiar întemeiată din punct de vedere istoric, ea nu ar fi mai puțin nejustificată din punct de vedere politic.

Niciun popor din Europa n-a fost așezat, de când lumea, pe pământul pe care îl ocupă în prezent. Românii nu trebuie să cedeze Transilvania, mai mult decât Englezii Marea Britanie sau Ungurii valea Tisei, pentru a se reîntoarce cei dintâi în Germania, sau ceilalți în Siberia. Argumentele trebuie să le cântărim, fără nicio considerație de politică contemporană»[5].

Problema fiind astfel pusă și bine chibzuită, istoricul constată că indicațiile argumentelor de ordin lingvistic sunt hotărât contrarii teoriei continuității. Vocabular slav bogat în termeni bisericești și de organizare de Stat, relațiuni foarte vechi ale bisericii române cu metropola de la Ohrida[6], prezența cuvintelor albaneze în limba română, totul pare să atârne în cumpănă, în favoarea ipotezei formării poporului român la Sudul Dunării, într-un mediu balcanic. Acest mediu ar fi fost de asemenea mai favorabil latinizării, decât Dacia, nu îndestul de romanizată și fără îndoială golită de populația ei, după marea criză a năvălirilor barbare din secolul al III-lea. Însăși unitatea limbii române, care se afirmă până și în dialecte așa de îndepărtate, ca macedo-româna din miazăzi, nu se poate explica decât printr-o despărțire relativ recentă a celor două graiuri, «poate către secolul al X-lea»[7].  

Trebuie să presupunem deci existența a două migrațiuni: una determinată de părăsirea Daciei și de retragerea ultimilor coloniști romani dincolo de Dunăre, în cele două Dacii constituite de Aurelian în Moesia, după anul 271; cealaltă, în sens invers, efectuată de Valahii transdunăreni către miază-noapte, fără îndoială înainte de secolul al X-lea, migrațiune înceată și progresivă, care ar fi avut ca efect repopularea Transilvaniei, dar fără a străbate Bulgaria dunăreană și Muntenia, lăsată în stăpânirea ocupației slave și a năvălirii Cumanilor. «Așezarea «Valahilor» n-a putut să înceapă cu Valahia modernă. Muntenia a fost repopulată de către Valahii coborâți din Carpați. Ceea ce ne aduce la concluzia că Valahii au trebuit să ocupe mai întâi Transilvania, iar dacă în această regiune ei sunt imigrați veniți din spre miazăzi, au trecut neapărat marele fluviu la vest de Porțile de Fier. Data poate fi în mod aproximativ determinată prin diferite considerațiuni. Dacoromâna era despărțită de aromână, vorbită de către Iliro-romanii din Serbia și Croația, începând cu secolul al X-lea, astfel încât concordanțele lingvistice existente între albaneză și daco-română nu se găsesc în aromână.

Această constatare ne duce la concluzia că viitorii Români se despărțiseră de viitorii Morlahi la această epocă»[8]. De altă parte, rezultă limpede, din mărturiile hrisoavelor regilor Ungariei și din cronica rusească zisă a lui Nestor, că Românii erau în Transilvania încă din secolul al XI-lea, al X-lea sau chiar al IX-lea».

Într-un cuvânt, d. Lot a adoptat în liniile sale esențiale, dar cu o deosebire de trei sau patru secole, teoria susținută mai recent de Alexandru Philippide în voluminoasa sa lucrare asupra originii Românilor, carte care este mai mult opera unui filolog decât a unui istoric.

Nu te poți împiedica de a nu releva deosebirea dintre cele două migrațiuni: una sprijinită pe un text precis: rezumatul lui Eutropius, privind regiuni delimitate de geografia politică a imperiului roman; cealaltă întemeiată dimpotrivă pe tăcerea izvoarelor istorice, pe fapte de ordin lingvistic și urmând totuși un itinerar mai complicat decât acel arătat de texte. E vorba într-adevăr de o adevărată călătorie în zig-zag a strămoșilor poporului român. «Daco-ilirienii» ar fi străbătut întâi Banatul, ar fi ajuns în Transilvania și s-ar fi răspândit de acolo, printr-o nouă expansiune de la nord spre sud și est, în Muntenia și în Moldova. Dintre toate națiunile deprinse a călători, Românii, enigma și miracolul Evului Mediu, ar deține astfel cu siguranță recordul nestabilității teritoriale!

Dar ar însemna să anticipăm asupra concluziilor acestui studiu, comentând de pe acum pe cele ale eminentului autor al «invaziunilor barbare». Problema a fost atât de des discutată, că ar fi de prisos să înșirăm din nou o bibliografie prea cunoscută, sau să rezumăm părerile contradictorii ale partizanilor continuității și ai imigrării. Ceea ce trebuie reținut e că această a doua teorie, cu variante asupra cărora ne propunem să revenim, câștigă de câțiva ani tot mai mult teren: ea a fost admisă în parte de învățați români ca Philippide și l-a atras pe un medievist de talia lui Ferdinand Lot.

A aflat desigur un răsunet mai puternic în țările vecine României de astăzi, care n-au încetat de la război să ridice revendicări tot mai vehemente împotriva stipulațiunilor teritoriale ale ultimelor tratate de pace și au făcut să premeargă revizionismului politic o adevărată ofensivă științifică, tinzând să dovedească temeinicia pretențiunilor lor și să denunțe pe Români ca pe adevărați uzurpatori ai unei situații nemeritate și nedrepte, – dacă nu din punct de vedere strict etnic, cel puțin din acela al tradiției și al istoriei. Ceea ce trebuie să demonstreze e că poporul român, «singurul dintre popoarele europene care nu are istorie proprie până la sfârșitul Evului Mediu»[9], nu era deloc îndreptățit să-și stabilească stăpânirea politică asupra teritoriilor pe care nu le-a ocupat, în mersul întâmplător al pribegiilor sale, decât de la o dată recentă și că națiunile care au fost silite la sfârșitul războiului, printr-o pace nedreaptă, să-i cedeze aceste provincii, au cele mai mari drepturi din lume să le reclame și să le reia. De aceea, înainte de a analiza argumentele cărții recente a d-lui Lot, cu totul străin – după cum o afirmă de altfel el însuși – de acest gen de preocupări, trebuie să rezumăm pe scurt diferitele puncte de vedere ale istoricilor din țările vecine, care sunt toți de acord în a susține teoria imigrației, în ceea ce privește originile poporului român, pe teritoriul ce-l ocupă astăzi.

Ar însemna să lungim fără folos acest studiu, dacă am analiza aci lucrări mai vechi, a căror înșirare nu ar aduce nimic nou; mă voi mulțumi deci cu mărturia lucrărilor mai recente, care pot fi considerate în același timp ca cele mai reprezentative ale părerilor amintite mai sus și care au totdeodată avantajul de a ne arăta punctul la care au ajuns cunoștințele noastre și stadiul actual al cercetărilor și al problemelor. Spre a fi însă în afara oricărei bănuieli de păreri preconcepute, fie chiar legitime, voi provoca desigur mirarea eventualilor mei preopinenți, declarând că iau deocamdată de bune aceste teorii, socotindu-le cu totul justificate prin examenul obiectiv al izvoarelor și verificate în întregime prin studiul atent al faptelor și al condițiunilor istorice; dar totdeodată, pentru a nu arăta vreo preferință, trebuie să consider argumentele și concluziile lor deosebite, de o valoare riguros egală. Va fi chiar necesar, înainte de a începe orice altă cercetare, să comparăm aceste rezultate, și să coordonăm ideile mai mult sau mai puțin convergente. 

Întreprind această lucrare cu atât mai mult interes, cu cât îmi pare că acest lucru n-a fost încă făcut sub această formă – și nu fără motiv – de către istoricii români[10], cărora nu le-a convenit să întrunească într-un singur mănunchi argumente pătrunse de un spirit dușmănos națiunii lor, spre a ajunge la concluzii întotdeauna defavorabile și uneori injurioase, după mentalitatea și temperamentul diferiților autori. Îmi pare totuși că este o pregătire indispensabilă a oricărui studiu obiectiv și serios, al chestiunii atât de întunecoase și controversate a originilor și a alcătuirii istorice a poporului român.

CAPITOLUL II

TEORIA IMIGRAȚIUNII ÎN CÂTEVA LUCRĂRI RECENTE

À tout seigneur, tout honneur; în primele rânduri ale istoricilor care se opun ideii continuității daco-romane și românești la Nordul Dunării și în Carpați, se află bineînțeles Ungurii. Sunt desigur cei mai interesați să combată această teză și n-au lipsit de la această datorie. Printr-o fericită întâmplare, vederile școlii istorice maghiare asupra acestei chestiuni au fost de curând rezumate într-un studiu de înțeles general, datorit d-lui L. Tamás[11]). Autorul a avut grija de a indica planul chiar în introducere, nelăsând să se strecoare nicio îndoială asupra spiritului și scopului acestei lucrări. D. Tamás a grupat elementele a ceea ce îi place să denumească o «sinteză critică» în cinci capitole: primul conține lămuriri generale asupra celor patru ramuri principale ale poporului român, între altele o scurtă privire asupra istoriei sale politice, urmărită până în zilele noastre. Denumirile etnice indigene ale Românilor sunt puse înadins în vederea concluziunilor referitoare la trecutul acestui popor…

Al doilea capitol, ne spune autorul, este unul din cele mai importante… ar trebui găsite contra-argumente acceptabile.

«Acei care, pentru a nu se obosi, vor renunța a le combate și vor continua să creadă în dezvoltarea limbii române primitive pe un teritoriu care, în afară de unele provincii ale peninsulei balcanice, ar fi înglobat de asemenea vechea Dacie Traiană, vor arăta printr-o asemenea atitudine disprețul lor pentru orice argumentare științifică». Esențialul celui de al treilea capitol e că «trebuie subliniat de acum că tradiția savantă care face pe Românii din Transilvania coborâtori din coloniștii lui Traian, aduși în Dacia la începutul celui de al doilea secol al erei noastre, nu apare decât în secolul al XV-lea și că în timpul Evului Mediu mai mulți autori au considerat pe Români drept un popor venit din Orient». Autorul mai are grija să ne anunțe că în al patrulea capitol se ocupă «de argumentele pozitive și negative care tind să probeze că originea poporului și a limbii române trebuiesc căutate în ținuturile sud-dunărene». Al cincilea capitol și ultimul este consacrat notarului anonim al Regelui Bela, «singurul izvor medieval care cunoaște pe Români în Transilvania, în epoca cuceririi maghiare», iar problema întâietății elementului românesc în Transilvania, se înțelege întâietatea la năvălirea maghiară, este expediată în câteva pagini finale, scurte dar decisive[12].

Nu e vorba de a face aici analiza critică a argumentelor filologului ungur: ar însemna să lungim la infinit aceste observații. S-ar putea, de exemplu, să relevăm contrazicerea între primul capitol, care afirmă «că în secolul al X-lea al erei noastre strămoșii Românilor trăiau încă în peninsula balcanică», dar că migrațiunile vieții lor păstorești i-au împrăștiat spre toate punctele cardinale și că «e într-adevăr de mirare să-i vedem ocolind Dacia Traiană, unde Carpații le ofereau toate condițiunile cerute de viața lor păstorească»[13] și al treilea, unde se spune nu mai puțin limpede: «chiar bănuind că regiunile muntoase situate la Nordul Dunării au fost teatrul unei vieți păstorești neîntrerupte de la epoca romană până la imigrarea Românilor, continuitatea eventuală a exercitării acestei ocupații nu ar implica[14] numaidecât prezența constantă a păstorilor români în regiunile indicate». Ceea ce era deci atât de uimitor la începutul lucrării nu e decât firesc la capitolul al treilea, revenindu-se totuși, ca o supremă concesiune, la prima părere în cel următor. S-ar putea de asemenea examina cu mai multă atenție statisticile, pe baza cărora autorul consideră că a dovedit că Românii erau foarte puțin numeroși în Transilvania în secolul al XIII-lea și că populația românească nu s-a mărit «prin salturi» decât începând din secolul al XVII-lea, în urma masivelor imigrări din Valahia. Ne e de ajuns să amintim relațiunea unui martor obiectiv, călătorul german Conrad Jacob Hildebrandt, din 1656-58, care socotește pe «Valahi» nu numai ca pe poporul cel mai numeros în ținuturile Oltului și ale Mureșului, dar și cel mai vechi, coborâtor al grănicerilor romani – ce-i drept după Germani, pe care îi confundă cu Dacii lui Decebal. Iată deci că încă din veacul al XVII-lea, vechimea Românilor din Ardeal era un fapt recunoscut[15]. S-ar vedea de asemenea că faimosul hrisov din 1293 al Regelui Andrei al III-lea, ultimul dintre Arpadieni, adresat capitolului din Alba-Iulia, care hotăra să se așeze la Szekes (Secăreni) toți Olahii care se găsesc pe moșiile seniorilor, nu este îndestulător pentru a stabili într-un mod atât de categoric «că e vorba cel mult de câteva mii de suflete, pentru așezarea cărora întinderea unei singure proprietăți era suficientă». Ar fi ușor de demonstrat că nu e vorba cu siguranță în acest document «ignorat de știința românească», decât de Valahii dintr-o anumită regiune din Transilvania, că e vorba între altele de șaizeci de familii care au dreptul la scutirea de impozite asupra unei proprietăți a capitolului și că, mai mult, în aceeași epocă erau, în alte părți din Transilvania nobili valahi, de care nu putea fi desigur vorba să fie scoși de pe pământurile lor, spre a fi îngrădiți în hotarele strâmte ale domeniului regal din Szekes (Secăreni). S-ar părea de altfel că nici textul exact al diplomei nu îndreptățește această interpretare[16]. Iar în ce privește anacronismele Notarului Anonim, «Vlahii» fiind pentru d. Tamás tot atât de neverosimili ca și «Cumanii», în vremea așezării Maghiarilor la marginile Transilvaniei, se poate ușor înțelege că ambele denumiri, deși aparțin unei epoci mai recente, se aplică unor popoare de același neam din timpurile mai vechi, adică Dacoromânilor și Pecenegilor[17]. Dar toate aceste considerațiuni ne-ar duce prea departe și ar constitui o digresiune prea lungă[18].

Ne va fi de ajuns să amintim aici datele esențiale ale tezei d-lui Tamás, care nu face de altfel decât să rezume lucrările unei întregi serii de istorici și de filologi din țara sa. După metoda pe care îmi propun să o urmez, trebuie să admit deocamdată că are în totul dreptate și că concluziile sale sunt în întregime și ale noastre.

Să presupunem deci că ar fi demonstrat:

1. Că părăsirea Daciei a fost integrală, că romanizarea, de altfel superficială, a acestei provincii depărtate a fost cu totul nimicită de către năvălirile barbare din secolul al III-lea, că ipoteza continuității române în Dacia e cu totul fără temei.

2. Că numele de Romanus, păstrat de poporul român ca denumire etnică, reprezintă înțelesul Romaniei provinciale din secolul al IV-lea, înțeles pe care nu putea să-l aibă în timpul lui Aurelian și care arată deci și mai limpede formarea unei romanități balcanice, iar nu carpatice.

3. Că teoria continuității poporului român în vechea Dacie Traiană e opera erudiților Renașterii și că în Evul Mediu misionarii franciscani și dominicani credeau pe Valahi coborâți din unele ținuturi depărtate ale Asiei Centrale (confuzie de altfel destul de evidentă cu Pecenegii și Cumanii).

4. Că Romanii balcanici, amestecați cu Slavii, au emigrat progresiv, urmându-și turmele nomade, în regiuni ocupate altădată de imperiul roman, dar părăsite cu desăvârșire după secolul al III-lea și că această imigrare a avut loc cel mai devreme după secolul al X-lea, spre a lăsa Maghiarilor, care treceau Carpații la sfârșitul secolului al IX-lea, prilejul de a ocupa în Panonia și în Transilvania regiuni în totul pustii și de a exercita astfel, fără posibilitate de contestare, jus primi occupantis.

5. Că nu erau în Transilvania, în secolul al XIII-lea, decât un număr neînsemnat de Valahi, colonizați prin generoasa dar imprudenta inițiativă a regilor arpadieni și că numai începând din secolul al XVI-lea și al XVII-lea[19] numărul lor a crescut cu iuțeală în urma imigrărilor constante de la est și sud, din regiunile dunărene, populate de urmașii păstorilor balcanici, care se stabiliseră acolo și se înmulțiseră cu o repeziciune uimitoare.

Acestea odată admise, nu ne rămâne decât să aflăm aiurea patria adevărată a acestor neobosiți călători ai Evului Mediu și să delimităm teritoriul pe care s-a format poporul român, știut fiind că nu trebuie să-i mai căutăm originile în vechea Dacie Traiană.

De unde au venit Românii, dacă Transilvania le este interzisă înainte de secolul al XI-lea și al XII-lea? Sunt ei originari, cum își închipuiau Wilhelm de Rubruck și Roger Bacon, din Asia sau măcar din stepele Rusiei meridionale? Din acest punct de vedere nu e decât logic să cercetăm părerile istoricilor ruși. Ar trebui să citez aici cărți mai vechi și îndeosebi scrierile lui Filip Bruun asupra regiunilor Mării Negre, dacă întâmplarea unei corespondențe nu m-ar fi făcut să iau cunoștință de planul unei lucrări privind tocmai aceste probleme și datorită de altminteri unui cititor atent al lucrărilor lui Bruun și al izvoarelor sale. Spiritul acestui studiu este așa de asemănător aceluia care inspiră pe filologul ungur, concluziile sale prezintă un paralelism atât de remarcabil cu cele ale colaboratorilor lui Archivum Europae Centro-Orientalis, că n-am putut să rezist ispitei de a apropia pe acești autori, atât de strâns uniți prin simpatia lor comună pentru poporul român și istoria acestuia.

Cu prilejul publicării unei lucrări recente asupra «Vicinei și Cetății Albe»[20] am auzit întâia dată de d. Iacob Bromberg, emigrat basarabean locuind în apropiere de New-York, care de atunci s-a făcut cunoscut prin câteva note polemice la adresa României, în ziarele americane. În cele două scrisori foarte lungi pe care a crezut necesar să mi le trimită, cu privire la această carte, scrisori pline de o erudiție cam dezordonată, dar totuși abundentă, îmi făcea cunoscut un proiect, pe care de altfel de atunci l-a realizat; la data la care îmi scria, lucrarea era încă în pregătire și titlul său provizoriu era Historical and toponymical notes on Dobrudja, Moldo-Wallachia and Bessarabia. Judecând după o scrisoare de 18 pagini, cu un scris mărunt, era locul să credem că conclziunea nu-i însușirea caracteristică a acestui erudit și că revista care va întreprinde publicarea studiului său va trebui să-i rezerve un spațiu considerabil. De altfel nu ne-am înșelat: publicarea în două numere ale revistei Byzantion a studiului menționat ne-a îndreptățit în totul prevederile[21].

«De câțiva ani, scria d. Bromberg la 3 Septemvrie 1935, studiez documentele istorice ale țărilor din câmpia Dunării cu intențiunea precisă, o mărturisesc, de a spulbera pretențiunile istorice ale națiunii care se numește din secolul al XIX-lea «română» asupra unui teritoriu căzut sub stăpânirea sa în 1918, datorită unei înlănțuiri accidentale de împrejurări, unice în istorie. În prezent pregătesc publicarea unei lucrări asupra așezării Slavilor către anul 550 după Is.Hr., după Iordanes și Procopius, cu divagațiuni numeroase despre alte epoci și alte izvoare. Voi arăta că tocmai Basarabia e leagănul istoric al Slavonității, adică sălașul ei în epoca în care această rasă a fost numită pentru întâia oară cu numele de Slavi, care după aceea s-a înrădăcinat. Teza mea nu-i cu totul nouă, fiind atinsă de mulți cercetărori, începând cu P. J. Šafařik…»

La 17 Februarie 1936, d. Bromberg precizează: «Principatul lui Dragoș era slav și chiar rusesc și deloc românesc (termenul «La Russie moldave» e întrebuințat de savantul meu prieten, d. G. V. Vernadsky). E imposibil de dovedit că Ștefan cel Mare vorbea românește. Dar e în afară de orice îndoială că vorbea rusește»[22].

Cum toate aceste considerații erau întovărășite de unele comentarii asupra unor chestiuni de istorie și politică contemporană, se va înțelege lesne de ce nu am urmat raporturile mele epistolare cu d. Iacob Bromberg. Mă voi rosti cu alt prilej asupra valorii izvoarelor și mai ales asupra interpretării lor, în lucrarea d-lui Bromberg. Dar dacă trebuie să primim dinainte concluziile sale, cum am făcut-o pentru eminentul său coleg de la Budapesta, nu către răsărit trebuie căutate originea poporului român și leagănul migrațiunilor sale. Dacă Transilvania a fost ocupată de Unguri cu mult înaintea sosirii Valahilor, iar Basarabia și chiar Moldova sunt rezervate Slavilor, nu ne rămâne decât să trecem Dunărea și să ne îndreptăm cercetările spre peninsula balcanică. De altfel nu a fost un imperiu balcanic al Vlahilor și al Bulgarilor, cu mult înaintea întemeierii principatelor dunărene? Dar pentru aceasta trebuie să recurgem la istoricii bulgari, și în primul rând la erudiția d-lui P. Mutafciev[23].

Se știe că istoricul bulgar cu acest nume a întreprins, într-o lucrare publicată acum zece ani în limba sa părintească, iar mai târziu într-o redactare franceză revăzută, îndreptată și, mi se spune, mult îndulcită, o critică vehementă a lucrărilor d-lui Iorga asupra istoriei Evului Mediu bizantin și balcanic. Nu avem intenția să-l urmărim în toate detaliile acestei polemici; aceasta ne-ar duce de asemenea prea departe. Scopul lucrării este de altfel absolut identic cu acela al studiilor pe care le-am examinat mai sus; Românii n-au locuit niciodată, la începutul Evului Mediu, regiunile pe care le ocupă în prezent, și mai ales n-au stat niciodată în provinciile care ar putea să fie un obiect de litigiu din punct de vedere bulgar.

«Numele românesc al Dunării este desigur cea mai bună dovadă că poporul român s-a format în ținuturi depărtate de marele fluviu: Românii n-au apărut în vecinătatea sa decât atunci când cele două maluri și chiar regiuni mai depărtate în interior erau locuite de Slavi, de la care ei i-au învățat numele… Vechea populație romanizată a Munteniei occidentale actuale (am văzut că în Muntenia orientală n-a existat niciodată), a Transilvaniei, a Moesiei și a Scitiei Minore a fost împrăștiată și nimicită în vremea migrațiunilor. Urmele sale neînsemnate s-au contopit și au dispărut în mijlocul barbarilor care le-au urmat în țările dunărene; acest proces de asimilare și exterminare a fost încheiat de Slavi. În epoca slavo-bulgară primitivă – se poate afirma cu certitudine – nu se afla populație romană în regiunile limitrofe ale Dunării»[24].

Nu e vorba, în niciun caz, de Bulgaria Dunăreană și în special de Dobrogea, unde se amintesc cetățile protobulgare, care au fost regăsite până la malul Dunării. Dar mai mult încă, nu sunt Valahi nici în Bulgaria occidentală, în aceea a regatului lui Samuil și a fiilor săi: «În secolul al XI-lea grosul Valahilor balcanici locuia în regiunile unde îi găsim și în zilele noastre – Tesalia și munții vecini, către Epir și hotarul Macedoniei de Sud-Vest. În Macedonia chiar, atunci ca și acum nu se găseau decât sate valahe risipite sau chiar caravane nomade[25]. Nu se află – sau prea puțin – în al doilea Imperiu bulgar, acela al Asăneștilor, unde totuși cronicarii cruciadei a patra nu cunoșteau decât pe li Blac et li Commain. A căuta în aceste regiuni urmele istorice ale Valahilor nu-i decât o nouă nesocotință a imperialismului românesc, care, după ce și-a isprăvit cuceririle spre miază-noapte, pregătește o nouă expansiune, nu mai puțin nedreaptă către sud. D. Mutafciev o afirmă cu tot dinadinsul, în chipul cel mai categoric[26].

A urma o discuție începută în acest spirit ar însemna să ajungem la violențe de limbaj. Nu acesta este scopul nostru, și dacă am citat părerile d-lui Mutafciev, am făcut-o pentru că ele reprezintă, cu siguranță, expresiunea cea mai categorică și cea mai vehementă a unui punct de vedere pe care-l împărtășesc și alți istorici bulgari. Desigur că și ei înlătură cu aceeași energie ipoteza formării poporului român în Muntenia și în Bulgaria, ca și Ungurii pe aceea a continuității daco-romane în Transilvania sau unii Ruși pe aceea a prezenței Românilor în Moldova și în Basarabia, în Evul Mediu. Unde se găsește atunci această regiune misterioasă a obârșiei noastre? De unde s-a ivit acest popor, devenit pe neașteptate așa de numeros, încât a cotropit locurile tuturor vecinilor săi, fără să țină seamă de titlurile lor legitime de proprietate și de prioritate? Întrebarea a fost pusă chiar d-lui Muftaciev de către d. P. P. Panaitescu[27], într-un studiu critic apărut acum câțiva ani, iar istoricul bulgar i-a răspuns în ediția franceză a lucrării sale. «Sunt gata, spune el, să-i satisfac curiozitatea în câteva cuvinte, socotind să-mi dezvolt părerea pe larg, altădată și în altă parte. Consider ca leagăn primitiv al Românilor regiunile părții de Vest a peninsulei Balcanice, mai exact cele situate dincolo de hotarele de nord-vest ale Macedoniei, către Serbia de sud, Herzegovina, o parte din Muntenegru și Bosnia de sud. Împrăștiate în această vastă regiune muntoasă, elementele romane au supraviețuit epocii incursiunilor barbare și au găsit aici un refugiu. De acolo o parte din Romani s-au răspândit către sud, unde au ajuns la Pind și în Tesalia, alții către nord, de-a-curmezișul zonelor muntoase dintre Bulgaria actuală și Serbia și de acolo către Transilvania. Pentru acest motiv, în regiunile menționate, mai mult decât în oricare altă parte a peninsulei, urmele nomenclaturii topografice românești (și nu romane) au fost păstrate. În această regiune Valahii erau vecini apropiați ai Albanezilor, ceea ce explică numeroasele elemente comune ale celor două limbi»[28].

Iată o afirmație limpede. Dacă aruncăm o privire pe hartă putem să constatăm că regiunea care e hărăzită ca patrie de origine poporului român corespunde aproape teritoriului Iugoslaviei actuale, exceptând Croația și Slovenia. Nu am avut posibilitatea să cunosc în această privință părerea istoricilor iugoslavi și nu aș putea spune dacă această teorie, de altfel interesantă, a d-lui Mutafciev a fost comentată la Belgrad sau la Zagreb. Dar în lipsă de dări de seamă sau de lucrări mai recente, i-am putea opune această declarație nu mai puțin categorică, a acelui maestru al studiilor balcanice, care a fost Constantin Jireček:

«Ținuturile situate între munții stâncoși ai Muntenegrului, regiunile învecinate și afluenții Moravei sunt patria cea mai veche și mai constantă a poporului sârb. E o regiune muntoasă, răcoroasă și săracă, la vest o regiune carstică, la est munți împăduriți cu pășuni alpestre, proprii pentru creșterea vitelor, care nu puteau atrage mult pe cuceritori. Dar ea înfățișa de când lumea toate condițiunile necesare vieții păstorești. Pozițiunea țării era prielnică dezvoltării unui popor viguros, expansiv și războinic, care putea să se apere în contra atacurilor popoarelor străine, în munții săi și văile sale întărite de natură, dar care avea de asemenea obiceiul să ia ofensiva spre câmpiile de-a-lungul Adriaticei și spre văile de la sud și de la est. Condițiunile naturale au determinat aici un plus de populație, pe care aceste regiuni muntoase puteau să-l reverse în ținuturile câmpiei, despopulate de năvălirile istorice…»[29] «Centrul țării sârbești, adăugă Stoian Novaković, a fost format de valea Limei, unul din principalii afluenți meridionali ai Drinei. Trebuie adăugată aici valea Ibarului și cursul superior al Moravei occidentale. Țară puțin întinsă, formată din poalele și cele mai înaltă podișuri ale unui masiv, care e socotit printre cele mai înalte ale peninsulei. Apele acestei regiuni coboară către Sava, Dunăre și Adriatică… E un ținut hotărât de natură însăși, spre a deveni locul de naștere al unei rase.[30]» Dacă se admite, de altă parte, împreună cu același Jirecek că așezarea Iugoslavilor în aceste regiuni era cu desăvârșire încheiată către jumătatea secolului al VII-lea[31], e și mai greu de-a împăca aceste două teze, mai ales dacă Românii n-au pătruns la nordul Dunării, înaintea secolului al X-lea sau al XI-lea. Aceeași regiune n-a putut fi în același timp leagănul istoric a două națiuni și a două limbi diferite, una slavă și alta latină.

În fine, să mai adăugăm la toate aceste ipoteze privitoare la originile Românilor și așezările lor la nordul Dunării, teoria recentă a unui învățat grec, d. Keramopulos, cu specială privire la Aromâni sau Cuțovalahi, cum îi numește în titlul însuși al comunicării sale[32]. Spre deosebire însă de cercetătorii amintiți mai sus, d. Keramopulos nu numai că nu admite nicio emigrare a Românilor din Dacia în provinciile balcanice, dar socotește că nu poate fi nicio legătură de sânge sau de origine etnică între Dacii romanizați, de pe teritoriul României de astăzi, și elementele romanizate din sudul peninsulei, rezultat al unui proces istoric cu totul deosebit. Cu alte cuvinte, n-ar exista între limba română și dialectul aromân o apropiere mai mare decât între limbile romanice deosebite ale Europei apusene: franceza, italiana, spaniola. Românii din nordul Dunării fiind Daci care și-au însușit vorbirea latină, iar Aromânii: Greci care și-au pierdut limba, așa cum și-o pierduseră în vremurile moderne unele ramuri ale elenismului din Asia Mică. La aceasta se mai adăugă unele considerațiuni ciudate asupra numelui de «Vlah», apropiat de cuvântul arabo-semit fellah, care înseamnă și astăzi în Egipet țăran, muncitor al pământului, după cum denumirea de «Aromâni», pe care și-o dau Vlahii balcanici, n-ar avea un înțeles etnic, ci ar reprezenta doar amintirea cetățeniei imperiului roman, din care au făcut parte[33]. Pe când deci istoricii maghiari și bulgari ne contestă teritoriul, colegul lor grec ne anexează populația, lipsind poporul român de întreaga sa ramură meridională, transdunăreană.

Nu voi reveni asupra amănuntelor acestei argumentări, care, precum se vede, nu e prea convingătoare. O citație din lucrarea mai veche a d-lui Iorga nu e o dovadă hotărâtoare a deosebirii radicale între limba Aromânilor și aceea a Dacoromânilor, pe care dimpotrivă toți specialiștii filologiei și lingvisticii le consideră ca ramuri apropiate ale aceleiași limbi. D. Keramopulos are de altfel grija de-a recunoaște lipsa sa de competență în această materie, pe care o vădește îndeajuns necunoașterea termenilor păstorești, înșirați la sfârșitul comunicării. Și cum s-ar putea socoti admisibilă stăruința, într-adevăr mai mult decât miraculoasă, a străjerilor așezați de Romani în secolul al II-lea în. de Hr., după cucerirea Macedoniei, din care ar coborî, în aceleași localități și în aceleași regiuni, Vlahii de astăzi? În peninsula balcanică, străbătută în decursul veacurilor de nenumărate mișcări de populații, o asemenea dăinuire e de necrezut[34].

De altfel, fără a mai aminti de izvoarele bizantine cunoscute, Kekaumenes sau Kinnamos, care pomenesc din secolul al XI-lea și al XII-lea obârșia dinspre miază-noapte a Vlahilor, mă voi mărgini să amintesc aci, în ce privește pe Românii din Balcani, două texte medievale, din care cel puțin al doilea nu a fost încă folosit de istoricii noștri. Cel dintâi e cunoscuta descriere a dominicanului francez de la 1308, care ne arată «între Machedonia, Achaia și Tesalia» poporul foarte numeros, numit Blazi, care a părăsit pășunile Romanilor din Ungaria, după năvălirea Maghiarilor[35]. Al doilea este Libellus de Notitia Orbis al altui dominican, arhiepiscopul Ioan de Sultanyeh, în Persia, trimis în apus de Timur Lenk, învingătorul lui Baiazid, în 1405. În peninsula balcanică, în afară de Sârbi, el nu cunoaște în Macedonia decât pe Vulgari, care însă sunt coborâtorii coloniștilor romani și își trag numele din «limba vulgară romană. Ei se laudă a fi Romani și arată prin limba ce o vorbesc a fi ca și Romanii»[36]. Este evident că această etimologie e fantezistă, dar nu e mai puțin interesant de-a vedea confuzia între numele Bulgarilor și limba Aromânilor, desigur mult mai numeroși și mai răspândiți în aceste regiuni decât în zilele noastre[37].

Făcând însă abstracție de această ipoteză a fostului președinte al Academiei din Atena, care e încă mai greu de admis decât de combătut, enigma rămâne întreagă, ca și întrebarea pe care o ridică în mod firesc: de unde au venit atunci Românii? Să fie un caz de generație spontană în zorii timpurilor moderne? Enigma rămâne întreagă și concordanța tuturor acestor păreri autorizate, care ne obligă să căutăm originea Românilor din Evul Mediu pretutindeni, în afară de România, ajunge la această concluzie paradoxală dar evidentă, că acest popor care n-are istorie, nu are nici origine, nici patrie. Ar fi într-adevăr de deznădăjduit, dacă n-ar fi mai degrabă de râs. Ori trebuie să revenim, după un secol, la cele ce spunea în lecția sa de deschidere la Academia din Iași, Mihail Kogălniceanu: «Neavând istorie, fiecare popor dușman ne-ar putea zice: «Originea ta este necunoscută, numele tău nu-ți aparține, mai puțin pământul pe care locuiești». Și într-adevăr toate aceste cuvinte ni s-au spus de către străini, au negat originea noastră, pământul ni s-a sfâșiat, drepturile ni s-au călcat în picioare, numai pentru că n-am avut conștiința naționalității noastre, numai pentru că n-am avut pe ce să ne întemeiem și să ne apărăm drepturile.» Această protestare dramatică din 1843 să fie oare îndreptățită și în 1939?

În orice caz, trebuie constatat că, dacă se dă dreptate tuturor autorilor care contestă continuitatea poporului român pe teritoriul său, fără a vădi vreo preferință pentru unul sau altul, se ajunge cu toată buna credință la cea mai absurdă din concluzii. Dacă am încercat să stabilim aceste apropieri și concordanțe, este pentru a arăta, o dată mai mult, că n-am putea adopta aceste teorii fără un examen critic, cu atât mai necesar, cu cât sunt inspirate de sentimente dușmănoase națiunii române, și că autorii lor nu se feresc de a le da pe față. Dacă am fi ispitiți să acuzăm școala istorică românească de interpretări tendențioase, pentru a sluji scopuri patriotice, ar trebui să facem cel puțin aceleași rezerve pentru istoricii și filologii țărilor vecine, care urmăresc studiul acestor chestiuni, într-un spirit cu totul altul decât acel științific[38]. Ei acordă, într-adevăr, cea mai mare importanță literei unor anumite documente și unor anumite relații, fără să vadă totuși – și cea mai bună dovadă e rezultatul final al cercetărilor lor – că a ne opune texte, fără a ține seama de condițiile generale ale vieții și de dezvoltarea istorică, ne depărtează de realitate, aproape tot atât, dacă nu mai mult, ca o citire greșită sau o interpretare imperfectă. Vom încerca să aplicăm aici studiului acestei probleme, o metodă diferită.