Următoarea mare schimbare
De Immanuel Wallerstein, Randall Collins, Michael Mann, Georgi Derluguian și Craig Calhoun
Deceniile ce vor urma vor aduce surprize și schimbări radicale, imense provocări și răsturnări de situație neașteptate. Unele vor fi noi, altele vechi de când lumea, iar altele vor aduce cu sine alegeri politice fără precedent. Se prea poate să nu mai avem mult de așteptat – cu siguranță că viețile de adult ale celor care azi sunt tineri vor fi afectate. Însă nu este neapărat sau exclusiv un lucru rău. În deceniile ce urmează vom avea ocazia să procedăm diferit față de generațiile trecute. În această carte încercăm să aflăm, pe baza cunoașterii sociologice a istoriei lumii, cam cum vor arăta aceste provocări și oportunități. Ceea ce ne tulbură cel mai mult este că, odată cu sfârșitul Războiului Rece cu aproape trei decenii în urmă, a devenit demodată, aproape stânjenitoare, o discuție serioasă despre așteptările pe care le avem în viitor privind capitalismul.
Cvintetul nostru s-a reunit pentru a pune la cale această carte neobișnuită fiindcă la orizont se întrevede o schimbare importantă, o criză structurală mult mai puternică decât recenta mare recesiune care, mai târziu, va părea poate doar prologul perioadei de tulburări și transformări. Immanuel Wallerstein explică argumentația pe baza căreia prezice prăbușirea sistemului capitalist. Pe parcursul următoarelor trei sau patru decenii, capitaliștii, presați din toate părțile de costurile ecologice și sociale ale afacerilor și de creșterea populației globului, vor găsi că este imposibil să continue să ia aceleași decizii ca și până acum privind investițiile, într-o lume globalizată. În ultimele cinci secole, capitalismul a fost economia de piață mondială cosmopolitană, dar explicit ierarhică, în care elita operatorilor localizați în mod favorabil în centrul geografic a avut posibilitatea să obțină profituri aproape sigure. Însă, afirmă Wallerstein, această situație istorică, oricât de dinamică, își va atinge într-un final propriile limitări sistemice, la fel ca toate sistemele istorice.
Randall Collins se concentrează pe un mecanism mult mai specific care pune sub semnul întrebării viitorul capitalismului: repercusiunile politice și sociale apărute atunci când două treimi din clasa de mijloc educată, nu numai în Occident, ci și în restul lumii, vor intra în șomaj deoarece slujbele lor sunt înlocuite de noua tehnologie a informației. Comentatorii economici au descoperit recent diminuarea clasei de mijloc, însă au tendința să considere această problemă ca fiind un semnal vag de alarmă și nu caută o soluție. Collins examinează pe rând cele cinci soluții care au rezolvat în trecut, în capitalism, problemele sociale rezultate din nevoia de inovație tehnologică. Niciuna dintre aceste soluții nu pare să aibă puterea de a compensa înlocuirea tehnologică a forței de muncă din administrație și comunicare. Capitalismul din secolele al XIX-lea și al XX-lea a mecanizat munca manuală, însă a compensat acest fapt cu creșterea numărului de locuri de muncă pentru clasa mijlocie; acum, în secolul al XXI-lea, traiectoria înaltei tehnologii va conduce la existența unei clase de mijloc prea numeroase.
Craig Calhoun este de părere că reforma capitalismului va însemna salvarea acestuia. Calhoun dezvoltă ideea, al cărei adevăr îl recunoaștem cu toții, conform căreia capitalismul nu este numai o economie de piață, ci și o economie politică al cărei cadru este dat de instituții modelate de preferințele politice. Contradicțiile structurale pot fi inerente în economie, dar în domeniul politic ele pot fi remediate sau lăsate să fie ineficiente până la distrugere. Fie o parte dintre capitaliști, treziți la realitate, se vor confrunta cu costurile sistemice și cu responsabilitățile lor, fie vor continua să se comporte iresponsabil și nepăsător, așa cum procedează de când au slăbit puterile stângii/liberalilor cu o generație în urmă. Cât de radicală va fi schimbarea capitalismului contemporan în viitor nu este clar; o variantă ar fi economia socialistă centralizată, dar poate și mai probabil este capitalismul de stat după modelul chinezesc. Vor exista piețe și în viitor chiar dacă se vor schimba tipurile de proprietate și finanțare specifice capitalismului. Capitalismul va supraviețui, dar își va pierde în parte capacitatea de a sta la baza integrării economice mondiale.
Michael Mann indică și el o soluție social-democrată la problemele capitalismului, însă scoate la lumină probleme și mai profunde decât cele izvorâte din sursele multicauzale ale puterii. Pe lângă capitalism, acestea includ politica, geopolitica militară, ideologia și multitudinea regiunilor lumii. O astfel de complexitate face ca viitorul capitalismului să fie impredictibil. Amenințarea supremă, care este perfect predictibilă, este criza ecologică ce se va intensifica de-a lungul secolului al XXI-lea. Probabil că aceasta se va reflecta în crize de apă potabilă și alimente, poluare și migrații masive de populații, mărind posibilitatea unui război, și chiar a unui război nuclear. Însă Mann se concentrează pe problema centrală a cărții, viitorul capitalismului; iar în analiza lui, criza schimbărilor climatice este atât de greu de soluționat tocmai pentru că este produsul globalizării instituțiilor dominante în prezent – capitalismul, statele naționale autonome și drepturile consumatorului. Soluționarea crizei ecologice va implica o schimbare majoră a capitalismului de astăzi.
Toate acestea sunt proiecții structurale asemănătoare cu testele de stres din ingineria civilă sau, așa cum am auzit deja cu toții, din domeniul bancar. Niciunul dintre noi nu formulează o prognoză ca pe o condamnare sau laudă. Avem cu toții convingerile noastre morale și politice. Însă, domeniul nostru de studiu fiind sociologia istorică, recunoaștem că soarta societăților umane din ultimii zece mii de ani, cu excepția nivelului elementar al grupurilor de vânători-culegători, nu s-a schimbat în funcție de cât de mult bine sau rău au făcut acestea. Dezbaterea noastră nu dorește să analizeze cu cât este mai bun sau mai rău capitalismul decât alte societăți existente până acum. Întrebarea este dacă are vreun viitor?
Întrebarea este ecoul unei vechi preziceri. Prăbușirea iminentă a capitalismului era nucleul ideologiei oficiale a Uniunii Sovietice care s-a prăbușit ea însăși. Însă asigură oare aceasta viitorul capitalismului? Georgi Derluguian arată care era de fapt locul experimentului sovietic într-un cadru mai larg al geopoliticii mondiale, cine a cauzat în cele din urmă autodistrugerea sa și, de asemenea, cum a putut China să evite prăbușirea comunismului devenind în același timp cel mai recent miracol al dezvoltării capitaliste. Comunismul nu a fost o alternativă viabilă la capitalism. Însă felul în care a fost distrus blocul sovietic după 1989 sugerează ceva important cu privire la viitorul politic al capitalismului.
Această carte nu conține scenarii apocaliptice. Spre deosebire de futurologii care prezic viitorul pe termen scurt schimbând variabilele din niște scenarii existente, noi credem în inutilitatea scenariilor specifice. Evenimentele sunt mult prea accidentale și imprevizibile, fiindcă depind de voința a nenumărați indivizi și de condiții schimbătoare. Numai dinamica structurală mai profundă se poate calcula într-o oarecare măsură. Doi dintre noi, Collins și Wallerstein, am prezis la sfârșitul anilor 1970 sfârșitul comunismului sovietic. Dar nimeni nu a putut prezice nici data exactă, nici faptul că tocmai foștii membri ai Comitetului Central vor fi cei care vor sfâșia în mod cu totul irațional fostele lor poziții de superputere și pe cele din industrie. Rezultatul era imposibil de prezis fiindcă nu era inevitabil.
Putem spera tocmai fiindcă viitorul este imprevizibil. Criza sistemică dezbină și distruge constrângerile structurale care sunt ele însele materializarea moștenirii fostelor dileme și deciziile instituționale ale anumitor persoane. Mersul obișnuit al afacerilor este împiedicat, și la asemenea puncte de răscruce istorică apar căi divergente. Capitalismul, împreună cu distrugerea creativă a vechilor tehnologii și forme de producție, a fost și sursa inegalității și degradării mediului. Criza capitalistă profundă poate fi o oportunitate de a reorganiza afacerile planetare ale omenirii într-un fel care promovează dreptatea socială și face ca mediul să fie mai locuibil.
Principalul argument al volumului este că sistemele istorice dispar într-un fel mai mult sau mai puțin distructiv, transformându-se în același timp în altceva. Istoria societăților umane a cunoscut explozia revoluțiilor, momente de dezvoltare expansivă, precum și perioade dureros de lungi de stagnare sau involuție. Oricât de nedorite, acestea din urmă se numără totuși printre posibilele rezultate viitoare ale crizei globale. Structurile politice și economice ale capitalismului din prezent își pot pur și simplu pierde dinamismul sub influența costurilor crescânde și presiunilor sociale. Din punct de vedere structural, acest fapt ar putea duce la fragmentarea lumii în blocuri xenofobe defensive, opresive în interior. Unii ar putea vedea în aceasta conflictul dintre civilizații sau împlinirea unei anti-utopii, asemănătoare cu cea imaginată de Orwell în 1984, care se va sprijini pe cele mai noi tehnologii de supraveghere electronică. Căile de restabilire a ordinii sociale după un asemenea conflict extrem ar putea include unele asemănătoare cu fascismul, dar și posibilitatea unei democrații sociale mult mai largi.
În ultimele decenii, opinia prevalentă din politică și științele sociale este din ce în ce mai mult că nu merită nici măcar să ne gândim la o schimbare structurală majoră. Economia neoclasică își bazează modelele pe ipoteza unui univers social fundamental imuabil. Când are loc o criză, ajustările de politici și inovația tehnologică vor reînnoi fără excepție capitalismul. Însă aceasta nu este decât o generalizare empirică. Existența sistemului capitalist în ultimii 500 de ani nu este neapărat o dovadă că va exista mereu. Criticile cultural-filosofice ale diverselor convingeri postmoderne care au apărut ca o contra-mișcare începând cu anii 1980 – când s-au risipit, frustrate, speranțele utopice din 1968, iar comunismul sovietic era vizibil în criză – au ajuns să plece și ele de la ipoteza permanenței capitalismului, deși nu fără o doză serioasă de disperare existențialistă. Prin urmare, postmoderniștii culturali au fost nevoiți să își calce pe conștiință și să se confrunte cu realitățile structurale. Vom reveni în capitolul de concluzii la o discuție mai detaliată despre situația mondială din prezent, inclusiv despre climatul său intelectual.
Am scris intenționat această carte într-un stil mai accesibil, deoarece am dorit să ne adresăm unui public mai larg. Elaborarea argumentelor, cu toate notele de subsol, se poate regăsi în monografiile pe care le-am întocmit individual. Domeniul în care am realizat cea mai mare parte a cercetării profesionale se numește analiza sistemelor mondiale sau sociologia macro-istorică. Sociologia macro-istorică studiază originile capitalismului și ale societății moderne, precum și dinamica imperiilor și civilizațiilor străvechi. Analizând tiparele sociale pe perioade mai lungi, se poate vedea că istoria umană trece prin multiple contradicții și conflicte, cristalizându-se pe intervale mai mari de timp în configurațiile niciodată permanente ale unor structuri multiple care se intersectează. Aici părerile noastre converg în suficientă măsură încât să putem realiza împreună primul și ultimul capitol din această carte. Dar totodată avem fiecare propria teorie și propriul domeniu de expertiză, iar opiniile ce rezultă se reflectă în capitolele individuale. Acest scurt volum nu este un manifest pe o singură voce. Este o dezbatere între egali, pe baza cunoștințelor noastre despre trecutul și viitorul societăților umane. De aceea este o invitație la a ne întreba cu seriozitate care va fi următoarea mare schimbare.
La urma urmei, să profețim noi oare vreun tip de socialism? Răspunsul mai degrabă logic, decât o polemică sterilă despre probleme de credință ideologică, este alcătuit din două părți. În primul rând, nu este o profeție, deoarece am insistat să ne mărginim la regulile analizei științifice. În acest caz, aceasta înseamnă să arătăm cu acuratețe rezonabilă de ce ar putea să se schimbe lucrurile și cum putem trece de la o configurație istorică la o alta. Să fie socialismul destinația? Argumentele noastre ne vor purta până în viitorul pe termen mediu al următoarelor decenii. Randall Collins se întreabă: ce ar putea înlătura amenințarea sărăcirii clasei de mijloc al cărei rol în economia de piață bazată pe profit a devenit redundant din punct de vedere tehnologic? Ar putea lua forma unei reorganizări socialiste a producției și distribuției – mai bine zis, o economie politică concepută într-o manieră conștientă și colectivă în așa fel încât majoritatea populației să fie relevantă. Este deci extensia structurală a problemelor capitalismului avansat care indică socialismul drept cel mai probabil candidat care ar înlocui capitalismul. Dar lecțiile date de experiența statelor comuniste și socialiste ale secolului al XX-lea nu s-au uitat. Socialismul a avut propriile probleme, în principal izvorâte din hipercentralizarea organizațională care permitea despotismul politic și pierderea dinamismului economic în generațiile următoare. Odată ce criza capitalismului se va rezolva pe linia socialismului, problemele socialismului vor reveni în centrul atenției. Aventurându-se și mai departe în viitorul pe termen lung, Collins sugerează că socialismul însuși nu va rezista pentru totdeauna, iar lumea va oscila între diverse forme de capitalism și socialism care vor eșua pe rând din pricina propriilor neajunsuri.
Într-o proiecție diferită, mai optimistă, Craig Calhoun și Michael Mann văd posibilitatea unei alianțe de state naționale care se unesc pentru a preveni dezastrele ecologice și nucleare. Aceasta, afirmă ei, poate asigura vitalitatea neîntreruptă a capitalismului într-o versiune social-democrată mai benignă a globalizării. Indiferent ce urmează după capitalism, Georgi Derluguian arată că nu se va asemăna niciodată cu tiparul comunist. Din fericire, condițiile istorice care au înlesnit apariția „socialismului-fortăreață” de stil sovietic au dispărut odată cu confruntările geopolitice și ideologice ale ultimului secol. Immanuel Wallerstein consideră însă că este intrinsec imposibil de prevăzut ce anume va înlocui capitalismul. El nu lasă loc de îndoială că, în deceniile ce vor urma, capitalismul va fi înlocuit, în bine sau în rău, de un sistem mondial diferit – sau poate sisteme mondiale multiple. Alternativele includ un sistem non-capitalist care ar continua totuși trăsăturile ierarhice și polarizatoare ale capitalismului, sau un sistem relativ democratic și egalitarist. Se poate ca din tranziție să se nască mai multe sisteme mondiale distincte. Calhoun spune că s-ar putea dezvolta mai multe sisteme nu foarte strâns întrepătrunse care să facă față amenințărilor externe, precum și riscurilor interne ale capitalismului. Aceasta contrazice opinia larg acceptată că lumea a devenit ireversibil globală. Însă se pune aceeași întrebare: ce teorie dovedește această afirmație?
S-a dovedit falsă convingerea gânditorilor și liderilor politici de orice convingere ai secolului al XX-lea care credeau eronat că există o singură cale către viitor, așa cum au susținut și au încercat să impună promotorii entuziaști ai capitalismului, comunismului și fascismului. Niciunul dintre noi nu subscrie la viziunea utopică potrivit căreia voința umană poate împlini orice. Însă se poate demonstra că societățile sunt alcătuite în feluri variate. Rezultatul depinde semnificativ de viziunile politice și voințele care prevalează în urma marilor crize ce produc momente de schimbare. În trecut, asemenea momente au însemnat adesea prăbușirea sistemelor politice și revoluții. Dar ne îndoim profund că revoluțiile din trecut, care aveau loc în state separate, adesea cu o violență considerabilă, anticipează politica viitoare a crizelor capitaliste la nivel global.
Capitalismul nu este o fortăreață care să fie luată cu asalt de o gloată de revoluționari sau cu care să ne confruntăm într-o demonstrație idealizată. Și nici nu este doar un set de politici care să fie adoptate și corectate, ca în editorialele de afaceri. Este o iluzie ideologică veche și pernicioasă a multor liberali și marxiști despre capitalism că este echivalent cu economia de piață și munca salariată. A fost puternica credință a tuturor în secolul al XX-lea, indiferent de ideologie. Acum avem de-a face cu consecințele cu efect nociv ale acestei convingeri. Piețele au existat cu mult înaintea capitalismului, deci coordonarea socială prin piețe va exista cu siguranță și după dispariția capitalismului. Capitalismul nu este decât o configurație istorică anume a pieței, care poate deja e pe cale de dispariție, în care câștigul economic privat prin orice mijloace este scopul suprem și măsura succesului. O organizare diferită și mai satisfăcătoare a piețelor și societății umane este încă posibilă.
Fundamentul acestor afirmații se găsește în această carte și în scrierile noastre precedente. Pentru moment, iată o scurtă fabulă istorică. Omenirea visează să zboare din antichitate, și tot de atunci visează și la dreptatea socială. Timp de mai multe milenii zborul a fost o fantezie.
Apoi a sosit epoca baloanelor cu aer cald și a dirijabilelor. Timp de un secol, oamenii au făcut experimente cu acestea. Rezultatele știm că au fost nemulțumitoare sau chiar dezastruoase. Dar acum existau ingineri, oameni de știință și structura socială care le-a susținut și le-a stimulat inventivitatea. Reușita a venit în cele din urmă, odată cu noile motoare și cu aripile de aluminiu. Acum cu toții putem zbura. Majoritatea sunt nevoiți să se înghesuie pe locurile ieftine, iar cei mai îndrăzneți și mai ambițioși se pot bucura de senzațiile tari ale zborului autonom la comanda avioanelor mici sau parapantelor. Zborul uman a adus și ororile bombardamentelor aeriene și dronelor. Tehnologia propune, dar omul dispune. Vechile visuri se pot împlini, deși putem să ne confruntăm cu alegeri dificile. Dar insistăm că trebuie să fim optimiști, deoarece aceasta este o condiție istorică necesară pentru a profita de oportunitățile structurale colective mai bune. Schimbările sunt posibile când cei care concep și propun variante alternative câștigă atenția și susținerea publică.
