PDF Din Egipt. Descoperirea originilor crestinismului de Ahmed Osman carti istoria religiilor

PROLOG

Într-una din zilele anului 391 d.Hr., Teofil (Thephilus), episcopul numit de către romani, a plecat de la reşedinţa sa din cartierul regal Brucheion din Alexandria, aflat în fruntea unei mulţimi gălăgioase, şi se îndrepta spre Serapeumul din inima cartierului egiptean Rhakotis. Serapeumul, care fusese centrul veneraţiei egiptenilor vreme de mai multe secole, era format din încăperi înalte susţinute de coloane, fiind ornamentat cu statui care păreau vii, precum şi cu un mare număr de opere de artă, adăpostind totodată şi biblioteca lui Alexandru cel Mare. Oamenii agitaţi invadau străzile de-a lungul drumului canopic, cotind spre o stradă îngustă care ducea spre zona templului lui Serapis, întâlnind acolo alte grupuri de oameni, înainte de a urca marile scări de marmură conduşi de episcopul Teofil. Oamenii au năvălit pe platforma de piatră din faţa templului, apoi în interiorul acestuia, unde au avut loc evenimentele tragediei.

În starea de agitaţie, mulţimea de oameni nu a ţinut deloc cont de ornamentele din argint, de bijuteriile preţioase, statuile nepreţuite de bronz şi marmură, tapiseriile şi picturile murale rare, de stâlpii sculptaţi şi pictaţi, nici chiar de obiectele de granit şi marmură, de abanos sau lemn aromat, şi nici de fildeşul sau mobila exotică – toate fiind sparte în strigăte de bucurie. Dar asta nu era tot. Aceşti oameni gălăgioşi, plini de plăcere demonică, au pornit-o apoi spre bibliotecă, unde sute de mii de papirusuri şi pergamente, înscrise cu înţelepciune şi cunoştinţe vechi, au fost luate de pe rafturi, rupte în bucăţi şi aruncate în foc.

Câţiva ani mai târziu, ultimul dintre savanţii alexandrini a fost sfâşiat în bucăţi de un grup de călugări creştini. Într-o zi de post din luna martie a anului 415 d.Hr., aceştia au oprit trăsura Hypatiei, cea care l-a urmat pe tatăl său ca profesor de filosofie în Alexandria, au dezbrăcat-o, au târât-o într-o biserică aflată în apropiere, au ucis-o, au tăiat bucăţi de carne de pe trupul său cu bucăţi ascuţite de scoici şi au ars pe stradă ce a mai rămas din ea. Verdictul împotriva Hypatiei, care preda filosofia lui Platon, a fost erezia.

 

Ca rezultat al uciderii învăţaţilor din Alexandria, precum şi al distrugerii bibliotecii, care conţinea texte în greacă cu privire la toate aspectele înţelepciunii şi cunoştinţelor vechi, adevăratele origini egiptene ale creştinismului şi ale civilizaţiei vestice au fost şterse vreme de 16 secole. Scopul acestei cărţi este redescoperirea acestor origini, cu ajutorai dovezilor istorice şi arheologice.

Vom arăta cum poveştile Vechiului şi Noului Testament se bazează pe modelele unor fapte istorice ale Egiptului antic. Nu numai atât, vom înfăţişa şi doctrinele esenţiale ale iudaismului şi ale creştinismului care vin de fapt din Egipt. Vom merge chiar mai departe, într-o zonă care va fi greu de acceptat de către cititorii obişnuiţi, dar care va deveni cu atât mai convingătoare cu cât vor fi prezentate dovezi concludente. Toate personajele centrale ale Vechiului şi Noului Testament erau figuri istorice egiptene reale, care au trăit în perioade diferite de cele pe care le ştiam până acum.

Cercetătorii vestici, fie ei creştini, evrei sau atei, tind să ignore părerile egiptene atunci când interpretează faptele istoriei antice. Chiar şi Manethon, marele învăţat egiptean responsabil de aranjarea bibliotecii din Alexandria, a fost considerat „necalificat” când a scris grecilor despre chestiuni ştiinţifice. Comentând un fragment scris de Manethon în (Compendiu al doctrinelor fizice), W. G. Waddell scria:

 

Faptul că un preot egiptean căuta să instruiască lumea vorbitoare de limbă greacă despre istoria Egiptului şi despre credinţele religioase egiptene… nu este deloc surprinzător, dar pare destul de ciudat faptul că Manethon a simţit chemarea ca, în secolul al III-lea î.Hr., să scrie Compendiu al doctrinelor fizice, cu scopul aparent de a-i familiariza pe greci cu ştiinţa egipteană.

Manethon, Londra, 1940, p. XXVII

 

În plus, documentele islamice sunt ignorate complet, nefiind considerate „urmaşe” ale tradiţiilor antice atunci când se argumentează originea istoriilor biblice. Acest lucru nu poate fi justificat, mai ales că poveştile din Coran proveneau din aceeaşi sursă cu cărţile Bibliei.

Mai mult, descrierile din Coran sunt în concordanţă cu cele din Biblie în majoritatea cazurilor, ceea ce face mult mai importantă examinarea motivelor divergenţelor.

A venit vremea ca glasul Egiptului să fie auzit din nou. Datorită cercetării mele islamice, am încredere că sunt pe bună dreptate calificat să ofer o imagine echilibrată, care nu exclude nicio sursă de la verificare.

 

Până la distrugerea bibliotecii în anul 391 d.Hr., Alexandria a rămas cel mai important centru cultural al lumii antice, precum şi punctul central al influenţei reciproce exercitate de creştinism şi elenism, în ciuda celor patru secole de supremaţie romană. Fondat de Alexandru cel Mare în anul 331 î.Hr., acesta a fost primul oraş cosmopolit din istorie, unde macedonenii şi grecii trăiau împreună cu egiptenii şi evreii, şi unde învăţaţi din lumea largă veneau să facă cercetări. Aceştia veneau din Italia şi Grecia, din Anatolia şi din Levant, din Africa de Nord, Arabia şi chiar din Persia şi India. Nu împărţeau doar un habitat comun în Alexandria, dar toţi îmbrăţişau aceeaşi dorinţă de cunoaştere şi acelaşi interes pentru filosofia şi înţelepciunea antică, reprezentată în învăţămintele lui Hermes Trismegistus[1] şi în venerarea lui Serapis. Oraşul era, de asemenea, şi centrul iudaismului elenistic.

Tot în Alexandria, Filon Evreul, primul filosof evreu, şi-a scris cele 38 de cărţi în primul secol d.Hr. Oraşul avea, în plus, singura bibliotecă ce conţinea aproape toate cărţile civilizaţiilor antice, inclusiv textele greceşti ale Vechiului Testament.

Astfel, nu este deloc surprinzător faptul că Alexandria a devenit în timp atât de scurt cel mai important centru intelectual al creştinismului.

Colecţia bogată a cunoştinţelor antice scrise aflate în Serapeum[2] s-au dovedit a fi irezistibile pentru Diodorus Siculus, un învăţat sicilian, când a început, în secolul I î.Hr, în vremea lui Iuliu Cezar, să se documenteze pentru ambiţioasa operă Bibliotheca Historica. Diodorus, care era un entuziast al învăţăturilor lui Hermes Trismegistus (care au supravieţuit şi acum în învăţăturile sufismului islamic, în Cabala evreilor şi în francmasonerie), era convins de importanţa Egiptului ca sursă de cunoaştere. Acesta considera că zeii greci şi romani s-au născut acolo, că viaţa îşi avea acolo originile şi că tot acolo au fost făcute primele observaţii asupra stelelor. Ultimul învăţat celebru asociat cu Serapeumul înainte de distrugerea sa a fost Theon, un matematician celebru a cărui ediţie a Elementelor lui Euclid ne-a parvenit fragmentar şi a cărui fiică Hypatia a avut parte de o moarte tragică, dusă la îndeplinire de nepotul lui Teofil, episcopul Chirii.

Până la finele sec. Al IV-lea d.Hr., atunci când a fost distrusă biblioteca din Alexandria, Egiptul era privit ca un pământ sfânt, sursă de cunoaştere şi înţelepciune unde zeii s-au făcut cunoscuţi pentru prima oară. Astfel, pelerini din lumea largă, precum şi împăraţi romani, veneau la templele lui Isis şi Serapis, precum şi la Muntele Sinai.

Această situaţie a luat sfârşit în ultimii ani de domnie ai împăratului Theodosius I, care era zelos în reprimarea atât a păgânismului – credinţa în mai mulţi zei precreştini – şi a ereziilor – orice opinie contrară doctrinei creştine oficiale. Împărat roman între 379 şi 395 d.Hr., a promovat Crezul Conciliului de la Niceea, ca normă universală a ortodoxiei creştine, şi a prezidat cel de-al doilea conciliu general de la Constantinopol din anul 382 d.Hr., pentru a clarifica această formulă.

„Este dorinţa şi plăcerea noastră ca niciunul dintre supuşii noştri, fie ei magistraţi sau simpli cetăţeni, oricât de ridicată sau umilă ar fi poziţia sau condiţia lor, să nu venereze un idol fără viaţă în niciun oraş sau loc…” a declarat Theodosius în ultimul său decret. Mulţimi fanatice ale Bisericii au bătut drumurile, dărâmând şi jefuind templele. Mormintele vechi au fost profanate, statuile răsturnate şi sparte. În Alexandria, episcopul Teofil (Theophilus) a fost la fel de ambiţios ca împăratul Theodosius I, care l-a numit. Una dintre acţiunile sale pline de zel au dus la distrugerea şi arderea a mai bine de o jumătate de milion de cărţi aflate în biblioteca din Alexandria, descrisă mai sus.

Teofil din Alexandria (385-412) a fost unul dintre conducătorii religioşi care reprezentau guvernul imperial, fiind trimis de Roma pentru a impune ortodoxia oficială în Biserica din Alexandria. Acesta a condus o campanie împotriva păgânilor şi a ereziei în Egipt, care a inclus şi distrugerea Serapeumului (templul lui Serapis – iniţial un vechi zeu egiptean al lumii subterane, ulterior reintrodus ca zeitate oficială a Alexandriei şi Egiptului de către Ptolemeu I (305-284 î.Hr.), loc în care a fost plasată şi biblioteca alexandrină. Serapeumul, care era în acelaşi timp şi centrul venerării trinităţii egiptene formate din Osiris, Isis şi Horus, a devenit un punct important al sectelor gnostice creştine – acei creştini care căutau să acumuleze cunoştinţe spirituale prin intermediul misterelor şi prin încercările de autocunoaştere, interpretând scripturile în mod alegoric.

Primul împărat creştin, Constantin I (324-337 d.Hr.), a impus creştinismul ca religie acceptată în imperiu. Acesta a acordat Bisericii şi putere politică. Episcopii erau cunoscuţi ca şi consilieri ai statului, dar aveau şi anumite drepturi juridice: soluţiile lor în procesele civile au fost întărite legal. Episcopii îşi foloseau puterea nou dobândită în scopul răspândirii cuvântului Domnului şi al eliminării duşmanilor acestuia, care în acest caz nu erau numai păgâni, ci şi eretici – Roma îi considera pe creştinii egipteni eretici. Conform acestei tradiţii, Biserica din Alexandria a fost fondată nu de Sf. Petru, şi nici de Sf. Pavel, ci de Sf. Marcu Evanghelistul, chiar înainte de ceea ce este considerat a fi Consiliul Apostolic de la Ierusalim din anul 50 d.Hr. (menţionat în Faptele Sfinţilor Apostoli 15:28). Prima şcoală teologică din lume a fost constituită tot în Alexandria înainte de sfârşitul secolului al II-lea d.Hr., devenind un centru de influenţă al învăţământului creştin. Printre conducătorii săi s-au aflat şi faimosul Clement al Alexandriei şi Origene. Monahismul creştin ca instituţie a fost iniţiat în Egipt de către Sf. Antonie Coptul (cca 251-356 d.Hr.), care a fugit în singurătatea deşertului, lăsând în urmă satul său Coma, aflat nu departe de Tell al-Amarna, în Egiptul Mijlociu. Şi alţii i-au urmat exemplul, luând naştere o colonie de călugări în jurul peşterii sale din munţi.

Cu toate că Alexandria a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea primei teologii sistematice creştine, teologii alexandrini au fost puternic influenţaţi de filosofia neoplatonică[3]. Exegeza biblică de la Alexandria era alegorică şi mistică, urmând aceeaşi metodă ca şi cea a lui Filon Evreul, care a încercat să armonizeze filosofia cu Biblia. Interesul lor esenţial era concentrat pe misterul revelaţiei divine descris în detaliile literare şi istorice ale Vechiului Testament. Era aşadar o încercare de descoperire a lui Hristos în revelaţiile vechi. Autorii alexandrini căutau în Vechiul Testament simboluri ale celui Nou. Pentru primii creştini egipteni, acceptarea unui singur zeu (Dumnezeu) a fost un proces evoluţionar în care vechiul sistem a fost asimilat de cel nou, vechile zeităţi devenind fiinţe angelice şi mediatori între oameni şi Domnul nevăzut (despre acestea vom vorbi mai târziu în detaliu). Pentru ei, idolii nu reprezentau zeităţile în sine, fiind mai degrabă forma fizică în care fiinţele spirituale „locuiau” în timpul rugăciunilor. Învăţătorii gnostici şi-au găsit adepţii în Alexandria, şi mare parte din istoria ecleziastică a oraşului este marcată de ereziile care au apărut aici.

Serapeumul, fondat de Ptolemei (regi macedoneni care au domnit în Egipt după moartea lui Alexandru cel Mare) a devenit mai târziu şi centrul comunităţilor gnostice, atât hermeneutice (cei care aderau la învăţăturile lui Hermes Trismegistus), cât şi creştine. Unele secte gnostice creştine s-au format în cadrul cultului lui Serapis, care nu făceau distincţie între Hristos şi Serapis – acest fapt va fi explicat, de asemenea, în această carte. Biblioteca din Serapeum a devenit treptat un centru important pentru cercetători şi intelectuali, veniţi din întregul Imperiu Roman, ale căror păreri erau în contradicţie cu învăţăturile Bisericii. Din acest motiv a fost considerat eretic, trebuind distrus.

O dată cu distrugerea Serapeumului, nu s-au pierdut doar cunoştinţele egiptene; au dispărut şi cele mesopotamiene, siriene, palestiniene, evreieşti şi greceşti. Toate realizările ştiinţifice ale vechilor civilizaţii, privite ca erezii de episcopul Teofil, au dispărut într-o singură zi – cărţi de astronomie, anatomie, medicină, geometrie, geografie, istorie, filosofie, teologie şi literatură, precum şi copii ale evangheliilor gnostice ale lui Hristos. Rezultatul a fost începutul epocii întunecate, care a durat mai bine de zece secole după aceea. Toate ramurile ştiinţelor, precum şi scrierile eretice care nu aderau la învăţăturile Bisericii Oficiale au fost interzise de stat. Astfel, cărţile canonice ale Scripturii au rămas principala sursă a cunoştinţelor Occidentului până la Renaşterea din secolul al XV-lea.

În vreme ce descoperirea unor copii ale vechilor manuscrise interzise, în special aparţinând filosofilor hermeneutici şi neoplatonici, au produs epoca renaşterii civilizaţiei occidentale din secolul al XV-lea în artă, ştiinţă şi tehnologie, istoria a fost nevoită să-i aştepte pe arheologii moderni ca să scoată la iveală papirusuri şi alte artefacte, pentru a ne recăpăta amintirile. În cartea sa Archives In The Ancient Worlds (Arhivele lumii antice), Ernst Posner, istoric american, a spus despre realizările arheologilor din această perioadă că sunt „monumentale – comparabile într-un fel cu descoperirea Americii… o nouă dimensiune de aproape două milenii a fost adăugată istoriei omenirii, aşa cum era ea cunoscută în 1850… Acum putem observa cu profund respect realizările culturale ale ţărilor din jurul Estului mediteranean şi putem evalua relaţiile lor cu culturile Greciei şi Romei, precum şi posibila influenţă asupra acestora.”

 

Voi demonstra cum Egiptul apare ca loc al naşterii profesorilor noştri spirituali – de la Imhotep, cel care a construit prima piramidă în secolul al XXVII-lea î.Hr., la Moise şi Akhenaton, care au recunoscut existenţa unui singur zeu (Dumnezeu), la adepţii lui Osiris (zeul egiptean al lumii subterane şi judecătorul morţilor), Hermes Trismegistus şi Iisus Hristos, care căutau salvarea spirituală şi viaţa eternă. Mulţumită arheologilor moderni, o nouă eră apare acum la orizont, cu Egiptul restabilit la locul său iniţial.

Pare a fi îndeplinirea unei vechi profeţii, conform căreia asupra Egiptului se vor abate nenorociri, dar care promitea şi restabilirea ordinii, într-un final. Această profeţie se găseşte în textele hermetice ale lui Asclepius, descoperite în biblioteca de la Nag Hammadi (detalii în Apendicele 1 de la finalul acestei cărţi). Acesta este un dialog între Hermes Trismegistus şi un iniţiat, Asclepius. Într-o secţiune apocaliptică cu paralele semnificative între egipteni şi greci, vorbitorul prevede căderea şi apoi ridicarea din nou a Egiptului:

 

…eşti ignorant, O Asclepius, nu ştii că Egiptul este imaginea raiului? Mai mult, este adăpostul raiului şi al forţelor care se află în rai. Dacă se cuvine să spunem adevărul, pământul nostru este templul lumii. Şi se cuvine să ştii că va veni o vreme când egiptenilor li se va părea că au servit divinitatea degeaba, că întreaga lor activitate religioasă va fi dispreţuită. Pentru că toată divinitatea va părăsi Egiptul şi va fugi în rai. Iar Egiptul va fi văduvit; va fi abandonat de zei. Iar străinii vor veni în Egipt şi îl vor conduce… şi în acea zi, cea mai pioasă dintre ţări va deveni cea mai nepioasă. Nu va mai fi plină de temple, ci va fi plină de morminte. Egiptul, iubitor al lui Dumnezeu şi locul de adăpost al zeilor, şcoala religiei va deveni un exemplu al nepioşeniei…

Apoi, Egiptul va reveni la statutul iniţial. Şi stăpânii pământului… se vor stabili într-un oraş aflat într-un colţ al Egiptului care va fi construit spre apusul soarelui.

 

Isaia, profetul Vechiului Testament din secolul al VI-lea î.Hr., confirmă profeţia şi prezice apariţia unui salvator în Egipt:

 

Prorocie pentru Egipt. Iată Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea feţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei. Voi întărâta pe egipteni unii împotriva altora şi se vor război frate cu frate şi prieten cu prieten… iar Egiptul îşi va pierde mintea… În ziua aceea, va fi un jertfelnic în mijlocul pământului Egiptului şi un stâlp de pomenire la hotarul lui, pentru Domnul. Acesta va fi un semn şi o mărturie pentru Domnul Savaot în pământul Egiptului… şi atunci El le va trimite un mântuitor şi un răzbunător care-i va mântui.

Isaia 19:1-3; 19-20

 

Evanghelia lui Matei, în scrierile sale despre naşterea lui Hristos, a confirmat faptul că mântuitorul prezis de Isaia va apărea în Egipt ca fiind acelaşi personaj cu Iisus. Matei a introdus fuga Familiei Sfinte în Egipt, folosind cuvintele profetului Osea (11:1), anunţând împlinirea profeţiei lui Isaia: ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: «. Din Egipt am chemat pe Fiul Meu.»” (Matei, 2:15)

Helmut Koester, profesor de istorie a creştinismului vechi de la Universitatea Harvard, cel care a tradus în limba engleză Evanghelia lui Toma de la Nag Hammadi (care include multe informaţii necunoscute despre Hristos), vorbea despre nevoia unei „reevaluări extensive şi minuţioase a istoriei vechi a creştinismului”. Acesta a continuat, spunând: „Sarcina nu se limitează la citirea surselor cunoscute, ci şi la o cercetare atentă a noilor texte, pentru redefinirea locului lor potrivit în cadrul imaginii istoriei vechi a creştinismului. Mai degrabă imaginea convenţională este cea supusă îndoielii.” Acestea sunt subiectele pe care le voi aborda în această carte.

Introducere

Până în secolul al XVIII-lea – epoca luminilor, care căuta să aplice gândirea critică şi raţională în locul presupunerilor şi superstiţiilor – principala sursă de informaţii a Occidentului erau Vechiul şi Noul Testament. Cartea Facerii, prima din Vechiul Testament, ne spune cum Dumnezeu a creat universul în şase zile şi cum s-a odihnit în cea de-a şaptea. În centrul acestui univers se afla pământul. Acesta a fost perceput vreme de mai multe secole ca fiind o entitate plată în jurul căreia se mişcau soarele, luna, stelele şi alte planete. În acelaşi timp în care a creat Universul, se spune că Dumnezeu a creat şi primele două fiinţe umane, Adam şi Eva. Pentru că teologia era principala sursă prin intermediul căreia putea fi înţeleasă lumea, cercetătorii aveau atâta încredere în Cartea Facerii încât au oferit şi un moment precis, o dată precisă a apariţiei lui Adam – ora 9, în 26 octombrie 4004 î.Hr.

Ştiinţa modernă a lansat ideea clară că elementele variate ale acestei poveşti nu trebuie luate în serios. Pământul este sferic şi nu plat; acesta a existat – conform oamenilor de ştiinţă – vreme de miliarde de ani, iar primul om modern de pe această planetă a apărut în urmă cu mai bine de 200.000 de ani.

Abordarea critică a cercetătorilor biblici, în special în Germania (sălaşul primilor cercetători biblici), în vremea iluminismului se concentra în special asupra cronologiei Vechiului Testament. Până atunci, acesta a fost considerat a fi cuvântul inspirat al Domnului, oferit lui Moise pe Muntele Sinai în secolul al XIV-lea î.Hr. Cu toate acestea, studiul cu privire la modalitatea în care a apărut Vechiul Testament ne aduce la cunoştinţă faptul că în forma în care se află acum a fost scris la Babilon cândva între secolele VI şi II î.Hr. Până atunci, cel puţin 800 de ani lipsesc de la moartea lui Moise şi exodul israeliţilor din Egipt. În perioada secolelor următoare, poveştile biblice s-au transmis oral din generaţie în generaţie, cu rectificări şi interpretări inevitabile în cazul textelor care se transmit din gură în gură. Se pare astfel că multe din relatările Vechiului Testament nu sunt tocmai exacte. Această suspiciune a fost confirmată în cele două secole următoare prin intermediul explorărilor, al descoperirilor arheologice şi printr-o înţelegere mai profundă a istoriei. A devenit foarte clar că, spre exemplu, relatarea din Cartea lui Iosua cu privire la cucerirea Pământului Făgăduinţei în secolul al XV-lea î.Hr. Prin intermediul unei campanii militare rapide este o invenţie, după cum voi demonstra.

Începutul convenţional abordat de oricine care caută identitatea lui Iisus îl constituie cele patru evanghelii canonice ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Totuşi, aceste evanghelii nu trebuie privite nici ca biografii, şi nici ca istorii în sensul modern al cuvintelor, ci mai degrabă ca nişte lucrări teologice al căror scop primar este proclamarea credinţei în Iisus ca Fiu al Domnului, Stăpân şi Mesia, răstignit şi înviat din morţi, şi care se va reîntoarce triumfător cândva în viitor, pentru a judeca lumea.

În secolul al II-lea d.Hr., părinţii romani ai vechii Biserici, combătând ceea ce considerau a fi erezie, au început să plaseze această teologie într-un fundal istoric, oferind locaţii şi date pentru viaţa lui Iisus. Aceste doctrine au fost întărite de autorităţi din secolul al IV-lea, când Roma a trecut la creştinism, care s-a răspândit apoi în întreaga lume. În momentul în care Roma, centrul civilizaţiei, a adoptat creştinismul, cărţile vechi au fost arse pentru a se şterge amintirea trecutului, iar istoria a fost rescrisă cu scopul de a „confirma” noile interpretări ale evenimentelor trecute.

Descoperirea a două seturi de documente vechi în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial au servit la întărirea credinţei că Iisus a trăit, suferit şi murit cu multe secole înainte de începutul acceptat al erei creştine. Documentele cele mai cunoscute sunt Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite în peşterile de la Khirbet Qumran începând cu anul 1947. Aceste manuscrise evreieşti şi aramaice au stârnit o mare încântare, pentru că erau datate din anul 200 î.Hr. Până în 50 d.Hr., acoperind astfel anii de dinaintea vieţii lui Iisus în Palestina, conform relatărilor ortodoxe. Numele Qumran al locului în care locuiau esenienii (cei care au redactat Manuscrisele – n. Ed. Rom.) poate indica o origine veche egipteano-israelită a acestei comunităţi, cuvântul fiind cunoscut şi ca Imran, legat direct atât de dinastia de la Amarna, cât şi de Imran, tatăl lui Moise şi Miriam. După părerea mea, acest nume al locaţiei eseniene indică faptul că unii dintre descendenţii lui Akhenaton şi Moise se aflau printre primii lideri ai acestei comunităţi. Pot să-i identific pe esenieni ca membri ai unei mişcări din care au ieşit profeţi ca Isaia şi Ieremia, până la exilul babilonian. După revenirea din exil, preoţii din templul de la Ierusalim nu au mai permis nicio profeţie. Faptul că această comunitate eseniană s-a stabilit la Qumran în timpul secolului al II-lea î.Hr. Nu înseamnă că aceasta a fost data în care aceştia au prins viaţă. (Dovezile în sprijinul acestui fapt, revelator pentru mulţi dintre cititori, vor fi explicate în capitolele care urmează.)

Cu toate acestea, cei care au scris aceste manuscrise nu fac referire la viaţa şi misiunea lui Iisus în Galileea şi Iudeea. În schimb, aceştia îl identifică pe Salvator cu Profesorul Virtuţii, ucis de un Preot Rău, aşteptând acum revenirea sa ca să li se alăture în Banchetul mesianic anual, asemănător în multe privinţe cu Cina cea de Taină creştină. Deşi a trecut o jumătate de secol de când primele suluri au fost scoase la lumină, nu este foarte clar dacă a fost publicat conţinutul întreg al acestora. Acest fapt a atras după sine suspiciunea existenţei unei cenzuri ecleziastice, pentru că acestea contraziceau relatările despre viaţa lui Iisus din evangheliile canonice.

Manuscrisele au distras atenţia de la o altă colecţie importantă de documente antice descoperite la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, doi ani mai târziu. Acestea s-au dovedit a fi o parte din biblioteca gnosticilor (o sectă condamnată şi persecutată în primii ani de Biserica Creştină) şi care includea evanghelii necunoscute anterior, precum şi scrieri creştine despre Iisus. În mod remarcabil, în acestea nu găsim nicio menţiune despre locurile şi personajele familiare poveştilor din evanghelie – Betleem, Nazaret, Ierusalim, regele Irod şi Ioan Botezătorul, spre exemplu.

Dacă implicaţia acestor două descoperiri este faptul că Iisus nu a trăit în perioada menţionată de evangheliile canonice, atunci când a trăit? Voi demonstra cum chiar Vechiul Testament oferă dovezi că Iisus a trăit cu câteva secole mai devreme. El este identificat cu Iosua, cel care l-a urmat pe Moise ca şi conducător al israeliţilor. Aceasta era, într-adevăr, o parte a învăţăturilor părinţilor vechii Biserici Creştine. S-a făcut o încercare în explicarea acestei identificări prin lansarea ideii că Iosua nu trebuie privit ca un Hristos preexistent. Totuşi, relatările Sf. Pavel despre evenimentele de pe drumul Damascului indică faptul că persoana care i-a urmat lui Moise ca şi conducător al israeliţilor a fost realul Iisus, iar cei care au crezut mai târziu au avut întâlniri spirituale cu spiritualul Hristos, aşa cum spune Pavel despre întâlnirea lui: „… îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge.” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 1:16)

 

Scopul acestei cărţi este încercarea de a stabili – printr-o abordare obiectivă, bazată pe date verificabile – cursul evenimentelor istorice care se află în spatele poveştilor pe care le citim în Vechiul şi Noul Testament şi de a ajunge la concluzii cu privire la modul în care s-a modelat înţelegerea noastră în ziua de azi. Aceasta nu este o lucrare teologică: scopul său este de a oferi poveşti biblice cu o mai mare autenticitate istorică faţă de cea de care s-au bucurat până acum.

Partea I

Poporul ales

După aceea a zis iarăşi Dumnezeu către Avraam: «Pe Sarai, femeia ta, să nu o mai numeşti Sarai, ci Sarra să-i fie numele. Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da din ea un fiu;… şi ea va fi mamă de popoare şi regi peste popoare se vor ridica dintr-însa».

Facerea 17:15, 16

Capitolul unu

Avraam, Sarra şi Faraon

Cu mai bine de 50 de secole în urmă, pe la începuturile istoriei, egiptenii credeau că fiinţele umane erau formate din elemente spirituale şi fizice. Ei priveau moartea ca pe o plecare din corp a elementului spiritual, dar mai credeau că, datorită faptului că elementul fizic putea fi ţinut în siguranţă şi protejat, spiritul va reveni în trup la un moment dat din viitor şi că, atunci, decedatul va începe o a doua viaţă. Datorită acestui fapt, aceştia se preocupau de păstrarea trupului prin mumificare, construind pentru acesta morminte în care să-l adăpostească. Aceştia credeau şi în divinitatea regilor. Un faraon egiptean era privit ca personificarea zeului Horus, tatăl său fiind Ra, zeul-soare. Egiptenii au fost prima naţiune care au construit temple pentru numeroşii lor zei şi au pus bazele unei preoţii organizate, care practica rituri zilnice şi supraveghea festivalurile anuale.

Marile piramide stau ca dovadă, după 47 de secole, a puterii divine a regilor, fiind un simbol al încercărilor omenirii de a atinge cosmosul universal. Astronomia era o ramură importantă a ştiinţei egiptene încă de la începuturile istoriei şi nu se mai poate nega faptul că Marea Piramidă a fost construită într-un mod care să ajute la observarea stelelor şi care să permită o citire a mişcărilor acestora. Vechii egipteni credeau că mişcările şi poziţiile stelelor la un moment dat au efecte asupra comportamentelor oamenilor şi asupra destinului acestora.

 

Poporul evreu şi-a făcut prima apariţie în istorie în secolul al XV-lea î.Hr., în vremea lui Avraam, cel care a fost privit de evrei şi creştini ca fiind fondatorul celor 12 triburi ale Israelului. În cadrul acestui capitol voi argumenta faptul că patriarhatul lui Avraam are o importanţă simbolică pentru israeliţi, pentru descendenţii lor şi, desigur, pentru creştini.

Avram şi soţia sa Sarai (ca să le dăm numele de origine) şi-au început – conform Bibliei – călătoria în istorie la Ur (modernul Tell Muqayyar) din

sudul Mesopotamiei, un oraş important la 300 km sud-est de modernul Bagdad, capitala Irakului. Grupul, condus de Terah, tatăl lui Avram, îl includea şi pe Lot, nepotul lui Terah şi al lui Avram. Cartea Facerii nu oferă nicio explicaţie cu privire la motivele care l-au determinat pe Terah să plece împreună cu familia sa spre marele drum comercial care se întindea de-a lungul Eufratului la nord-vest de Babilon, trecând la vest prin Canaan, ca să se unească cu porturile din estul mediteranean. Nu se oferă de altfel – aşa cum se obişnuieşte în Biblie – nicio dată la care ar fi început această călătorie. Datorită descendenţilor lui Avram şi Sarai – Iosif şi Moise – aceştia pot fi identificaţi ca trăind în secolul al XIV-lea î.Hr., fiind o presupunere rezonabilă ideea că Terah şi familia sa au plecat din Ur la sfârşitul secolului al XVI-lea sau probabil în primii ani ai secolului al XV-lea.

De la Ur până în Canaan sunt mai bine de 1.000 de km; Canaanul în vremea respectivă ocupa în general aceeaşi zonă în care se află acum modernul Israel şi Gaza. Familia a făcut călătoria în două etape, stabilindu-se pe o perioadă nedeterminată la Haran, în valea Eufratului, unde Terah a trecut în nefiinţă. Ni se oferă acum primul indiciu despre relaţia specială pe care o avea familia lui Avram cu Dumnezeu. Se spune că Domnul i-a vorbit lui Avram astfel: „Ieşi din pământul tău… şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu… Şi Eu voi ridica din tine un popor mare…” (Facerea 12:1-2).

Ca răspuns la această promisiune, aceştia şi-au continuat călătoria spre Canaan, vechiul pământ al Palestinei, o ţară în care apariţia străinilor era un lucru obişnuit. Comercianţii foloseau partea de coastă pentru călătoriile lor comerciale la sud şi la nord de Arabia şi Egipt. Oferea, de asemenea, şi pasaj de trecere pentru armate în timpul rivalităţilor imperialiste dintre Egipt, pe de o parte, şi statele mesopotamiene Mitanni, Asiria şi Babilon, pe de alta. În plus, în perioadele secetoase, zona suferea de invazii dese ale triburilor din învecinatul deşert al Arabiei, fapt atestat de Scrisorile de la Amarna[4].

Celor care încercau să trăiască de pe urma cultivării pământului, dealurile Canaanului le ofereau o provocare intimidantă. Clima era ostilă. În timpul verii, ţara era arsă de soare şi de căldură, precum şi de vânturile venite din deşert. Ploile de la sfârşitul toamnei care făceau posibilă săparea pământului ars erau urmate de ierni umede şi deseori foarte friguroase. Apoi, căldura soarelui creştea în intensitate şi ploile mai slabe din martie şi aprilie aduceau păşuni proaspete pentru oi, capre şi vite, înainte de intrarea într-un nou sezon uscat.

Cerealele puteau fi culese doar de pe câmpiile de pe coastă şi din văi, iar produsele agricole care se puteau obţine de pe dealurile stâncoase deloc ospitaliere – erau măslinele şi vinul. Vremurile de foamete erau obişnuite[5] – şi într-o astfel de perioadă se pare că Avram şi Sarai au pornit din nou de la Haran, spre sud, într-o călătorie care avea să facă primele legături între triburile semite şi casa regală din Egipt, asigurând familiei lui Avram un loc în istoria universală.

În comparaţie cu Canaanul, Egiptul era o ţară bogată şi avansată. În vreme ce o mare parte a acesteia era ocupată de deşert, pământul de pe ambele maluri ale Nilului (udat printr-un sistem complex de canale de irigaţie şi stăvilare), precum şi pământul din delta fluviului (inundat în fiecare an din cauza ploilor abundente şi a zăpezilor topite de pe înălţimile Etiopiei) era foarte fertil. Inundaţiile, atribuite lacrimilor zeiţei Isis, erau o trăsătură importantă a vieţii egiptenilor. Festivalurile religioase erau ţinute în onoarea zeiţei şi, chiar şi în ziua de azi, când Nilul începe să inunde, data de 17 iunie este cunoscută ca „noaptea căderii”.

Cele mai importante recolte egiptene includeau grâul (pentru pâine), orzul (pentru bere), legumele, fructele (strugurii pentru vin) şi inul (pentru ulei şi fire pentru ţesături). Pământul era atât de bogat încât existau chiar şi două recolte în acelaşi an. Egiptenii creşteau şi porci, capre, oi, raţe şi gâşte, suplimentându-şi meniul cu peştele din Nil, cu păsările sălbatice din mlaştini şi cu vânatul din deşert. Cu toate că Biblia spune că Avram şi Sarai au pornit spre Egipt într-o perioadă de foamete, se pare că au existat şi alte motive ale plecării lor, cum ar fi, probabil, comerţul. Cu siguranţă, ei nu au stat în Delta Estică a Nilului – aşa cum ar fi fost de aşteptat dacă erau numai în căutarea mâncării – ci s-au îndreptat spre locul în care se afla curtea lui Faraon (care cred eu că era Tuthmosis al III-lea, aşa cum voi demonstra mai târziu).

În acea perioadă, curtea regală se putea afla în cel puţin trei locuri: Memfis, Heliopolis sau Teba. Memfisul, aflat la 12 mile sud de modernul Cairo, era un centru comercial important, binecuvântat cu Marele Templu al lui Ptah, patronul artelor şi artizanilor. Heliopolisul – cunoscut în Biblie ca oraşul On, din greacă – era oraşul egiptean sfânt original, situat la mică distanţă la nord de modernul Cairo, fiind centrul venerării zeului-soare Ra. Amândouă aceste oraşe au fost folosite de către Curte ca adăpost de căldura insuportabilă a verii egiptene. Cu toate acestea, în perioada Dinastiei a XVIII-a (1575-1335 î.Hr.), Heliopolis a scăzut în importanţă faţă de Teba – modernul Luxor, aflat la 450 de km spre sud, pe malul estic al Nilului, pe partea opusă Văii Regilor, fiind principalul centru al venerării zeului Amon-Ra – devenind apoi capitala celor două ţinuturi ale Egiptului[6].

Oriunde s-ar fi dus Avram şi Sarai şi oricare ar fi fost scopul lor, noi nu ştim decât că Sarai era „o femeie frumoasă” şi, pe măsură ce se apropiau de Egipt, Avram, temându-se că va fi ucis dacă se va afla că Sarai este soţia lui şi dacă Faraon o va plăcea, a spus: „Zi deci că-mi eşti soră… şi pentru trecerea ta să trăiesc şi eu!” (12:13). Acest fapt, conform Cărţii Facerii, s-a dovedit a fi o precauţie înţeleaptă. Curtenii i-au spus lui Faraon despre „frumoasa femeie” care a apărut în mijlocul lor, acesta luând-o în casa lui şi căsătorindu-se cu ea. Avram a fost răsplătit pentru mâna „surorii” sale cu oi, măgari, boi şi servitori[7].

Cu toate acestea, idila nu a durat prea mult. Biblia ne spune că s-a abătut „ciuma” asupra Casei lui Faraon din cauza faptului că acesta s-a căsătorit cu soţia altui bărbat. Faraon a trimis după Avram şi l-a întrebat: „Ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că aceasta e soţia ta? Pentru ce ai

zis: Mi-e soră?… Acum dar iată-ţi femeia! Ia-ţi-o şi te du!” (12:18, 19).

Avram şi Sarai au plecat înapoi în Canaan cu daruri generoase. Faraonul i-a oferit lui Sarai şi o slujnică egipteancă, Agar, şi, o dată ajunşi în siguranţă în Canaan, Sarai a dat naştere unui fiu, Isaac. Esenţa acestei relatări biblice a călătoriei spre Egipt este Sarai, soţia lui Avram, care a devenit şi soţia faraonului conducător. Acest fapt, conform tradiţiilor timpului, însemna nu numai plătirea preţului pentru soţie lui Avram, dar şi relaţii sexuale în noaptea în care s-a săvârşit căsătoria. Aşadar, apare următoarea întrebare: Cine era tatăl adevărat al lui Isaac?

Dovezile pe care le avem la dispoziţie – căsătoria; postura lui Avram de „frate” al lui Sarai, aceasta fiind văzută de prinţii lui Faraon care i-au povestit acestuia despre frumuseţea sa, fiind luată la palatul regal; căsătoria cu regele şi tratamentul generos faţă de Avram (darurile care constau în oi, măgari etc.); darul pentru Sarai – slujnica Agar, eforturile elaborate (aşa cum voi demonstra mai jos) ale naratorului biblic de a adăuga cât mai mulţi ani între întoarcerea cuplului în Canaan şi naşterea lui Isaac; referinţele textuale din Talmud (cea mai importantă carte a legilor religioase ale iudaismul postbiblic), urmând ca importanţă Vechiul Testament în relatările despre istoria de început a israeliţilor şi Coranul, cartea sacră a Islamului; istoria descendenţilor imediaţi ai lui Isaac – dovedesc faptul că nu Avram, ci Faraon era tatăl lui Isaac.

(Eforturile naratorului biblic de a ascunde adevărul cu privire la părintele lui Isaac au, se pare, rădăcini istorice care merg mai departe de faptul că acesta era fructul unei a doua căsnicii „păcătoase”. În decursul anilor care au urmat, israeliţii urmau să se reîntoarcă în Egipt, unde au rămas vreme de patru generaţii până la Exod, când, împovăraţi de tratamentul şi persecuţia egiptenilor, aceştia au fost conduşi de Moise în prima etapă a călătoriei lor spre Pământul Făgăduinţei. Au trecut mai multe până această poveste a fost scrisă (egiptenii nu au scris nimic în cronicile lor), până ce Egiptul şi faraonul său au devenit un simbol al urii pentru israeliţi. Naratorul biblic încerca aşadar din răsputeri să ascundă orice relaţie de familie dintre Israel şi Egipt. Dar, revenind la povestea imediată…)

După revenirea cuplului în Canaan, citim în Cartea Facerii despre o serie de profeţii în care, iniţial, Avram are o importanţă mai mare decât Sarai. Se spune că Domnul i-a apărut lui Avram într-o viziune şi i-a spus: „Să ştii bine că urmaşii tăi vor pribegi în pământ străin, unde vor fi robiţi… Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni…” (Facerea 15:13, 16). Domnul a făcut, de asemenea, un legământ cu Avram, spunând: „Urmaşilor tăi voi da pământul acesta de la râul Egiptului până la râul cel mare al Eufratului” (15:18).

În acest punct, naratorul biblic încearcă să sugereze faptul că Sarai nu putea avea copii: „A luat deci Sarai… pe Agar egipteanca, slujnica sa, la zece ani după venirea lui Avram în pământul Canaan, şi a dat-o de femeie lui Avram, bărbatul său.” (16:3). Imediat după aceea aflăm că Agar a conceput, şi un înger al Domnului i-a adus vestea că va avea un fiu „şi-i vei pune numele Ismael” (16:11).

Ni se spune că Avram avea 86 de ani când s-a născut Ismael[8]. Alţi 13 ani au fost lăsaţi să treacă înainte de relatarea altei vizite – din nou la Avram – din care a rezultat schimbarea numelui său şi a soţiei sale Sarai: „Şi nu te vei mai numi Avram, ci Avraam va fi numele tău, căci am să te fac tată a mulţime de popoare… şi regi se vor ridica din tine” (17:5, 6). Domnul mai spune: „… toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur” (17:10). Această comandă, pe care Avraam a îndeplinit-o, a unit din nou triburile evreieşti cu Egiptul, pentru că până în acel moment doar Egiptul dintre popoarele orientale a adoptat obiceiul circumciziei (practica apăruse devreme în istoria egipteană, după cum se poate observa pe mumiile care au supravieţuit). În acelaşi timp, Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Pe Sarai, femeia ta să nu o mai numeşti Sarai, ci Sarra să-i fie numele. Şi o voi binecuvânta şi-ţi voi da din ea un fiu… şi regi peste popoare se vor ridica dintr-însa” (17:15, 16). În ceea ce priveşte schimbarea numelui, sar în ebraică înseamnă prinţ, iar Sarra este forma feminină, care poate fi interpretată ca „regina”.

Auzind veştile că Sarra, aşa cum i se spunea acum, avea să poarte cel puţin un copil, Avraam „a căzut atunci cu faţa la pământ şi a râs, zicând în sine: E cu putinţă oare să mai aibă un fiu cel de o sută de ani? Şi Sarra cea de nouăzeci de ani e cu putinţă oare să mai nască?” (17:17). Domnul l-a asigurat cu următoarele cuvinte: „Adevărat, însăşi Sarra femeia ta va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isaac…” (17:19)

Chiar şi atunci, naratorul biblic nu a considerat prudentă introducerea naşterii lui Isaac. Acesta a interpolat încă două poveşti, ca să risipească orice umbră de îndoială cu privire la identitatea tatălui lui Isaac prin plasarea unei mari perioade de timp – mai mult de nouă luni – între plecarea Sarrei din Egipt şi naşterea lui Isaac. Mai întâi, acesta descrie cum Avraam căuta să-l elibereze pe nepotul său Lot, care fusese capturat de inamici. Apoi, în timpul unei vizite la Gerar, în sudul Canaanului (unde, ni se spune, Avraam şi-a luat din nou măsuri de precauţie spunând că Sarra era sora lui), regele s-a îndrăgostit de ea, în ciuda vârstei ei înaintate, şi era cât pe ce să o ia de nevastă, când Domnul i-a apărut în vis şi l-a avertizat să nu se căsătorească cu o femeie care este deja soţia altui bărbat. Doar acum, după trecerea mai multor ani de la revenirea din Egipt, suntem lăsaţi în sfârşit să aflăm despre naşterea lui Isaac, la un an după promisiunea pe care Domnul i-o făcuse lui Avraam.

Cronologia prezentată de naratorul biblic relevă faptul că Ismael trebuie să fi fost cu 14 ani mai mare decât Isaac. Un aspect al acestei incertitudini devine clar, totuşi, o dată cu relatarea modului în care, după naşterea fiului său, Sarra i-a izgonit pe Agar şi Ismael după ce i-a văzut bătându-şi joc de Isaac. Povestea care urmează indică faptul că Ismael nu era suficient de mare ca să poată umbla şi, astfel, nici capabil să-şi bată joc de cineva:

 

Atunci s-a sculat Avraam dis-de-dimineaţă, a luat pâine şi un burduf cu apă şi le-a dat Agarei; apoi, punându-i pe umeri copilul, a slobozit-o; şi ea… a rătăcit prin pustiul Beer-Şeba. Când însă s-a sfârşit apa din burduf, a lepădat ea copilul sub un mărăcine. Şi ducându-se, a şezut în preajma lui, ca la o bătaie de arc, căci îşi zicea: „Nu voiesc să văd moartea copilului meu!”… şi-a ridicat glasul şi a plâns.

Şi a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde era şi îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar şi a zis:

„Ce e Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este!”… Atunci i-a deschis Dumnezeu ochii şi a văzut o fântână cu apă şi, mergând, şi-a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea.

(21:14-19)

 

Cu toate că această poveste nu este menţionată în Coran, tradiţia islamică[9] este de acord cu Biblia, reprezentându-l pe Ismael ca fiind un copil mic, purtat de mama sa şi incapabil a se mişca din locul în care fusese lăsat, dar o fântână cu apă a apărut deodată la picioarele lui.

În toate relatările despre vizitele de dinaintea naşterii lui Isaac, cu excepţia schimbării numelui Sarrei şi a promisiunii că „regi peste popoare se vor ridica dintr-însa”, Avraam este prezentat ca figura principală. O dată ce apare şi Isaac, accentul se schimbă. Relatarea unei alte apariţii a Domnului în faţa lui Avraam spune: „… toate câte-ţi va zice Sarra, ascultă glasul ei; pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi” (21:12). Sensul literal al textelor ebraice nu înseamnă neapărat că Isaac era fiul „fizic” al lui Avraam, ci că acesta era tatăl său adoptiv. Este, de asemenea, semnificativ faptul că, în acea vreme şi chiar şi în ziua de azi, un copil nu poate fi considerat evreu, indiferent cine i-ar fi tatăl, dacă mama sa nu este evreică. Această apariţie a Domnului este urmată de o relatare (Facerea 22:9-12) despre cum Avraam l-a dus pe Isaac pe vârful unui munte, unde s-a oferit să-l sacrifice pe rug, o decizie curioasă în cazul în care Isaac era fiul său. Totuşi, Avraam sacrifică un berbec în locul lui Isaac, după ce un înger al Domnului l-a avertizat: „Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău…”

Identificarea lui Isaac ca prinţ al Egiptului nu depinde doar de această analiză a relatării din Cartea Facerii. Surse nonbiblice indică faptul că, în cazul lui Isaac – Avraam – care avea încă şapte fii mai mari (Ismael cu Agar şi alţi şase cu o altă soţie, Chetura) – era privit ca tată adoptiv. Talmudul menţine o tradiţie conform căreia nimeni dintre cei care îl cunoşteau pe Avraam nu credea că Isaac era fiul lui: „În ziua în care Avraam şi-a înţărcat fiul Isaac, a făcut un mare banchet, şi toate popoarele lumii râdeau de el spunând: «Aţi văzut bătrânii aceia care au găsit un copil pe stradă şi acum pretind că este fiul lor…?»” (Talmudul babilonian, Isidore Epstein, Londra 1952). Un vers din Coran (Profeţii, Capitolul [Sura] 21:72) spune despre Avraam:

 

„… L-am onorat cu Isaac şi,

ca un dar adiţional,

(cu un nepot), Iacov…”

 

Acest vers indică faptul că Isaac şi Iacov, nepotul care nu fusese născut când a murit Avraam, nu erau al lui. Un alt capitol din Coran, menţionându-i pe cei trei profeţi – Moise, Aaron şi Ismael – vorbeşte despre ei în Maria, Capitolul 19:58, ca fiind:

 

Posteritatea lui Avraam

şi Israel (Iacov)…”[10]

 

Singura explicaţie posibilă a acestui vers este aceea că unii dintre aceşti profeţi – Moise, Aaron şi Ismael – erau descendenţii lui Iacov, şi nu ai lui Avraam. Insistând asupra acestui fapt, avem doi strămoşi numiţi (Avraam şi Iacov), precum şi trei descendenţi numiţi: (Moise, Aaron şi Ismael). Este foarte clar că dacă Iacov era descendent al lui Avraam, acesta ar fi fost numit pe lista descendenţilor, şi nu împreună cu Avraam, ca strămoş.

Cine a fost faraonul care s-a căsătorit cu Sarra şi l-a conceput pe Isaac? Dovezile şi, în special, cronologia descendenţilor Sarrei (Isaac, Iacov, Iosif şi Moise – patru generaţii care o separă pe Sarra de Moise) îl indică pe Tuthmosis al III-lea (1490-1436 î.Hr.), al cincilea faraon al Dinastiei a XVIII-a, marele luptător al lumii antice (şi cu patru generaţii înaintea lui Akhenaton)[11] – şi, aşa cum vom putea observa în capitolul următor, aceeaşi persoană cu strămoşul regal David, din casa căruia – aşa cum ne asigura atât Noul, cât şi Vechiul Testament – va veni noul Mesia.