PDF Moise, Faraonul Egiptului de Ahmed Osman carti istoria religiilor

Cuvânt înainte

Am venit la Londra din Cairo acum un sfert de secol, intenţionând să-mi dedic timpul încercării de a stabili legături între Biblie şi ceea ce ştim, dintr-o mare varietate de surse, despre istoria egipteană. Alegerea Londrei a fost dictată de facilităţile pentru cercetare net superioare de acolo.

Iniţial, în timp ce îmi câştigam pâinea predând limba arabă, am început studiul intensiv. M-am înscris în Egypt Exploration Society (Societatea pentru Explorarea Egiptului) şi am petrecut şase ani familiarizându-mă cu istoria antică a ţării mele şi învăţând hieroglifele. Am învăţat de asemenea ebraica şi am studiat Biblia.

Totuşi, când am încercat să folosesc aceste cunoştinţe, m-am trezit faţă în faţă cu aceeaşi problemă care i-a nedumerit pe oamenii de ştiinţă timp de mai mult de un secol – stabilirea unui punct de plecare prin identificarea unei personalităţi majore din Biblie cu una din istoria egipteană. Cine a fost Iosif, patriarhul care a dus tribul lui Israel din Canaan în Egipt? Cine a fost faraonul al cărui nume nu era menţionat şi care l-a numit vizir, conducătorul virtual al ţării în numele faraonului? Cine a fost Moise? Dacă, aşa după cum cred eu, Vechiul Testament este o operă fundamental istorică, personajele care apar în istorisirile ce le conţine trebuiau să corespundă unor personalităţi din istoria Egiptului.

Au trecut însă alţi cincisprezece ani până m-am lovit de un indiciu fundamental (în ceea ce, privind în urmă, mi se pare un moment de inspiraţie) ce se găsea într-un fragment din Biblie atât de familiar, încât mi se părea greu de crezut că semnificaţia lui nu mă izbise înainte. Pasajul respectiv este din Geneză. Fraţii patriarhului Iosif, ni se spune, l-au vândut pe acesta în sclavie, în Egipt, unde, pentru că a interpretat visul lui Faraon despre şapte ani de belşug, urmaţi de şapte ani de foamete, a fost numit vizir. Mai târziu, fraţii au vizitat de două ori Egiptul, în perioadele de foamete din Canaan. Cu ocazia celei de-a doua vizite, Iosif şi-a dezvăluit identitatea, dar i-a asigurat că nu trebuiau să se învinuiască pentru fapta lor, pentru că nu ei au fost aceia care l-au trimis acolo, „ci Dumnezeu; El m-a făcut tatăl lui Faraon” (Geneza 45:8).

Tatăl lui Faraon! m-am gândit imediat – şi, după cum am spus, nu puteam să înţeleg de ce nu făcusem legătura înainte – la Yuya, vizirul a doi conducători din Dinastia a Optsprezecea. Deşi Yuya nu avea aparent sânge regal, mormântul său a fost descoperit în Valea Regilor, în 1905. Nu i s-a dat prea multă atenţie, deoarece era considerat comparativ puţin important. Totuşi, Yuya este singurul om în al cărui mormânt a fost descoperit titlul it ntr n nb tawi – sfântul părinte al Stăpânului celor Două Ţinuturi, titlul formal al faraonului. El apare o dată pe una dintre ushabti (statueta funerară regală nr. 51028, din catalogul Muzeului din Cairo) şi de mai mult de douăzeci de ori pe papirusul său funerar.

Ar putea fi Iosif şi Yuya aceeaşi persoană? Faptul că răspunsul este afirmativ este demonstrat în prima mea carte, Străinul din Valea Regilor. O dată ce această legătură a fost stabilită, toate celelalte date au început să se ordoneze de la sine:

 

• A devenit posibilă crearea unor cronologii care să se potrivească în cazul lui Avraam şi Moise, pe de o parte, şi de la Tutmes al III-lea, al şaselea faraon al Dinastiei a Optsprezecea, până la Seti I, al doilea faraon al Dinastiei a Nouăsprezecea, pe de altă parte.

A devenit evident, de asemenea, că:

 

• Dintre cele trei intervale de timp date de Vechiul Testament – patru generaţii, 400 de ani şi 430 de ani – pentru şederea israeliţilor în Egipt, patru generaţii este intervalul corect, o opinie la care învăţaţii evrei au ajuns printr-un alt raţionament;

 

• Deoarece se ştie că israeliţii erau în Egipt la sfârşitul Dinastiei a Optsprezecea şi începutul Dinastiei a Nouăsprezecea, Coborârea în Egipt trebuie să fi avut loc cu mai mult de două secole mai târziu decât cred majoritatea oamenilor de ştiinţă, fapt care explică de ce efortul lor de a identifica personalităţi biblice cu altele din istoria egipteană s-a întins atât de mult; ei şi-au canalizat cercetările asupra unei perioade greşite;

 

• Cei patru regi de la Amarna – Akhnaton, Smenkhkare, Tutankhamon şi Ay – care au condus ţara într-o perioadă tumultuoasă a istoriei egiptene, când s-a făcut o încercare de a înlocui multitudinea de zei ai ţării cu un zeu monoteist, erau toţi descendenţi ai patriarhului Iosif;

 

• Exodul a fost precedat de încheierea stăpânirii de la Amarna de către Horemheb, ultimul rege al Dinastiei a Optsprezecea.

 

Această carte este o încercare de a duce mai departe povestea pe care am relatat-o în Străinul din Valea Regilor, demonstrând că Moise trebuie privit ca şi faraonul Akhnaton.

 

Ahmed Osman

Londra, 1989

 

 

Introducere

În august 1799, în timp ce trapele franceze reparau fortificaţiile de la nord de Rasheed – pe malul stâng al Nilului, la treizeci de mile est de Alexandria – un ofiţer care începuse să demoleze un perete antic a lovit cu târnăcopul o piatră neagră. Piatra, despre care s-a crezut că era o parte a unui templu dintr-o epocă mai timpurie, s-a dovedit a purta trei inscripţii. În partea de sus erau paisprezece rânduri de hieroglife; în mijloc, treizeci şi două de rânduri de scriere demotică, forma simplificată a scrierii egiptene antice; iar în partea de jos, cincizeci şi patra de rânduri de scriere greacă. Textul grec a fost tradus şi publicat, dar importanţa reală a Pietrei (de la) Rosetta, după cum a fost chemată după numele european al locului unde a fost găsită, nu a fost recunoscută până în 1818. Atunci, Thomas Young (1773–1829), un fizician, om de ştiinţă şi filolog britanic, a reuşit să descifreze numele lui Ptolemeu în secţiunea cu hieroglife şi a dat valoarea fonetică corectă majorităţii hieroglifelor. Deşi omul de ştiinţă britanic a fost acela care a făcut primii paşi, decodificarea finală a inscripţiilor de pe piatră a fost realizată trei ani mai târziu de către un filolog francez strălucit, François Champollion (1790–1832).

Cu ajutorai informaţiilor proaspăt descoperite, Champollion a reuşit să traducă unele texte egiptene care, până atunci, fuseseră un mister total pentru istorici. Printre acestea se aflau cadrele ornamentale cu lista de regi de pe pereţii templului lui Osiris de la Abydos, din Egiptul de Sus. Lista, care conţinea şi numele regilor Dinastiei a Optsprezecea, nu conţinea însă nicio menţiune despre Akhnaton sau ceilalţi regi de la Amarna – Smenkhkare, Tutankhamon şi Ay – care i-au urmat. În aceste condiţii, nu este surprinzător că, atunci când la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, arheologii au dat peste figura ciudat conturată a lui Akhnaton, între ruinele de la Tell el-Amarna, în Egiptul Mijlociu, la început nu au fost siguri ce să creadă despre el. Unii au crezut că, asemeni reginei Hatshepsut, acest faraon nou-descoperit a fost o femeie care s-a deghizat în faraon. Un alt motiv de nedumerire a fost faptul că Akhnaton urcase pe tron ca şi Amenhotep al IV-lea, dar îşi schimbase mai târziu numele. Aveau de a face cu un singur faraon sau cu doi?

În anii de la începutul secolului douăzeci, când în oraşul Amarna au fost desfăşurate săpături arheologice şi s-au aflat mai multe lucruri despre Akhnaton şi familia sa, el a devenit un punct de interes al egiptologilor din acea perioadă, care au văzut în el un umanist vizionar, precum şi primul monoteist. Akhnaton a fost considerat un rege care a revoluţionat sistemul religios antic egiptean, cu multele sale zeităţi reprezentate de fetişuri sau forme animale. El a înlocuit vechii zei cu un zeu unic, Aton, care nu avea imagine sau formă, un zeu universal, nu numai pentru Egipt, ci şi pentru Kush (Nubia) la sud şi Siria la nord, un zeu pentru întreaga lume.

A fost un poet care a scris un imn închinat lui Aton, care are o asemănare izbitoare cu Psalmul 104 din Biblie. El şi-a instruit artiştii să exprime liber ceea ce simţeau şi vedeau, aceasta rezultând într-o artă nouă, realistă şi simplă, care era diferită din multe puncte de vedere de forma tradiţională de expresie artistică egipteană. Am fost lăsaţi să-l vedem pe acest rege ca un om obişnuit, cu fiicele şi soţia sa, mâncând sau aducând ofrande lui Aton. El nu era asemeni prototipului militar de faraon din Dinastia a Optsprezecea. Deşi regii şi prinţii Asiei vestice au încercat de multe ori să-l implice în războaiele lor recurente, el a refuzat să devină părtaş la disputele lor. Nu e de mirare, deci, că egiptologii de la începutul secolului au văzut în el o expresie a propriilor lor idei moderne.

„Cel mai remarcabil dintre toţi faraonii şi primul individ din istoria umanităţii” sunt cuvintele pe care James Henry Breasted, învăţatul american, le-a ales pentru a-l descrie.[1] Aceasta este o temă la care el s-a întors şi pe care a dezvoltat-o într-o carte de mai târziu: „Este important să observăm… că Akhnaton a fost un profet… Ca şi Iisus, care, pe de o parte s-a inspirat pentru predicile sale din crinii de pe câmp, păsările cerului sau nori şi, pe de altă parte, din societatea care îl înconjura în pilde ca şi cea cu fiul risipitor, bunul samaritean sau femeia care a pierdut o parte din bani, tot astfel acest profet egiptean revoluţionar s-a inspirat din contemplarea atât a naturii, cât şi a vieţii oamenilor…”[2]

Aceeaşi temă se regăseşte în opera lui Arthur Weigall, egiptolog britanic: „… o dată cu numele lui Akhnaton se conturează din întuneric o figură mai clară decât aceea a oricărui faraon şi o dată cu ea apare cântecul păsărilor, voci de copii şi parfumul unei multitudini de flori. Măcar o dată putem să privim direct în mintea unui rege al Egiptului şi putem vedea câteva dintre faptele sale şi tot ceea ce se observă este demn de admiraţie. Akhnaton a fost numit «primul individ din istoria umanităţii»; dar, dacă el este prima figură istorică a cărei personalitate ne este cunoscută, el este de asemenea primul dintre toţi oamenii fondatori de doctrine religioase. Akhnaton poate fi considerat în termeni temporali şi, având în vedere noile idei impuse de el, poate şi din punct de vedere al genialităţii sale, ca şi primul idealist al lumii.”[3]

Pentru preotul James Baikie, un alt egiptolog britanic, el a fost „… un visător idealist, care a crezut cu adevărat că oamenii erau meniţi să trăiască în adevăr şi să spună adevărul.”[4]

Totuşi, nu toţi oamenii de ştiinţă au avut o părere atât de entuziastă şi de admirativă faţă de primul dintre regii de la Amarna. Unii, ca şi filologul britanic Alan H. Gardiner, a scris despre el astfel: „coloşii verticali de la curtea din Karnak par să fie expresia unei fanatice hotărâri, după cum a confirmat, în mod fatal, evoluţia sa istorică.”[5] John Pendlebury, care a fost implicat în mare parte a explorărilor timpurii de la Amarna, a ajuns la concluzia: „Principala preocupare a lui [Akhnaton] a fost religia. El şi regina [Nefertiti] au devenit supuşii lui Aton. În zilele noastre, noi i-am numi fanatici religioşi.”[6]

Natura controversată a caracterului şi învăţăturilor lui Akhnaton au trezit în cele din urmă interesul lui Sigmund Freud, părintele evreu al psihanalizei, care a introdus un nou element în dezbatere când Europa era pândită de război, pe la mijlocul anilor 1930. În iulie 1934, Freud a scris ciorna a ceea ce urma să devină mai târziu prima parte a cărţii Moise şi monoteismul. Această secţiune introductivă a fost publicată iniţial în revista germană Imago, în 1937, cu titlul „Moise este egiptean”.

Freud a demonstrat în articolul său că numele liderului evreu nu provenea din ebraică, după cum se crezuse până atunci, ci avea ca origine un cuvânt egiptean, mos, care înseamnă copil. El a demonstrat de asemenea că povestirea despre naşterea lui Moise este o reproducere a altor mituri antice despre naşterea unor mari eroi ai istoriei. Totuşi, Freud a subliniat că mitul despre naşterea şi viaţa lui Moise se deosebeşte de cele ale altor eroi şi variază faţă de acestea într-un punct esenţial. Pentru a ascunde faptul că Moise era de fapt egiptean, mitul naşterii sale a fost răsturnat, pentru a face ca el să se nască din părinţi de origine umilă şi să fie apoi ajutat de familia sa cu un statut superior: „În cazul lui Moise, situaţia este diferită. Aici, prima familie – care în alte cazuri este una distinsă – este destul de modestă. El este copilul unor evrei leviţi. Dar a doua familie – spre deosebire de cele umile, în care sunt crescuţi de obicei eroii – este înlocuită de casa regală a Egiptului. Această divergenţă de la tiparul obişnuit i-a nedumerit pe mulţi cercetători.” Tot în 1937, dar mai târziu, Imago a publicat un alt articol de Freud, cu titlul „Dacă Moise ar fi fost egiptean”. Acesta dezbătea problema de ce Moise, dacă era egiptean într-adevăr, le-ar fi transmis celor care îl urmau o credinţă monoteistă, mai degrabă decât pletora antică egipteană de zei şi imagini. În acelaşi timp, Freud a găsit mari similitudini între noua religie pe care Akhnaton a încercat să o impună ţării sale şi învăţăturile religioase atribuite lui Moise. De exemplu, el scria: „Crezul evreu spune: «Schema Yisrael Adonai Elohenu Adonai Echod».” („Ascultă, O Israel, Domnul Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu”). Deoarece litera ebraică d este o transliterare a literei egiptene t, iar e devine o, el a continuat să explice că această propoziţie din crezul evreu ar putea fi tradusă „Ascultă, O Israel, Aton Zeul nostru este singurul Zeu.” La scurt timp după publicarea acestor două articole, s-a aflat că Freud suferea de cancer. La trei luni după ce nemţii au invadat Austria, în iunie 1938, el a părăsit Viena şi a căutat refugiu în Londra, unde, simţindu-şi aproape sfârşitul, a decis că dorea să-şi vadă cele două articole, plus o a treia parte, scrisă în Viena, dar rămasă nepublicată, publicate sub forma unei cărţi în engleză. Aceasta, simţea el, urma să furnizeze climatul potrivit vieţii sale distinse. Intenţiile sale nu s-au bucurat însă de aprobarea multor învăţaţi evrei: ei simţeau că unele dintre ideile sale, mai ales cea susţinută în a treia parte, nepublicată, că Moise a fost ucis chiar de cei care îl urmaseră ca protest împotriva stricteţii credinţelor sale monoteiste, nu puteau decât să îngreuneze situaţia evreilor pe care îi aştepta o nouă Asuprire, de către nazişti. Profesorul Abraham S. Yahuda, teologul şi filologul evreu american, l-a vizitat pe Freud în noua locuinţă a acestuia de la Hampstead, Londra, şi l-a implorat să nu publice această carte, dar Freud a refuzat să se lase convins, iar Moise şi monoteismul a apărut pentru prima dată în martie 1939. În cartea sa, Freud a sugerat că unul dintre înalţii oficiali, care se numea probabil Tutmes, era un adept al religiei lui Aton. După moartea regelui, Tutmes a ales tribul evreilor, care trăia deja în ţinutul Gosen din Delta Estică, ca să fie poporul său ales, i-a scos din Egipt în timpul Exodului şi le-a transmis principiile religiei lui Akhnaton.

Freud a murit la vârsta de 83 de ani, la şase luni după ce cartea sa a fost publicată. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial nu numai că a oprit toate săpăturile arheologice din Egipt, ci a întârziat şi reacţiile la ideea pe care o lansase Freud. Acestea însă nu s-au lăsat aşteptate, după ce lumea s-a întors la pace. Noul concurent care urma să între în scenă era un alt psihanalist evreu, Immanuel Velikovsky, care se născuse şi fusese educat în Rusia în primii ani ai secolului şi apoi emigrase în Palestina, înainte de a se stabili în Statele Unite. În 1952, el a publicat prima parte a cărţii sale, Ages in Chaos (Epoci în haos), în care a încercat să folosească dovezi ale unor erupţii vulcanice din Sinai, pentru a data Exodul evreilor din Egipt la începutul Dinastiei a Optsprezecea, două secole mai devreme de domnia lui Akhnaton, pentru a-l situa pe Moise într-un punct îndepărtat al istoriei, care l-a precedat pe regele egiptean. Dar nu numai atât. Într-o operă separată, Oedip şi Akhnaton, el a încercat să demonstreze că Oedip din mitul grecesc clasic avea origini istorice egiptene şi că Akhnaton a fost regele Oedip care s-a căsătorit cu propria mamă, regina Tiye.

Se poate spune că opera lui Velikovsky a dat în anii de după război tonul pentru reevaluările asupra istoriei lui Akhnaton. În general, oamenii de ştiinţă au făcut eforturi pentru a distruge imaginea timpurie măgulitoare a regelui şi să rupă orice legătură între el şi monoteismul lui Moise. Unul dintre primii care s-a avântat în această cruciadă a fost Cyril Aldred, un egiptolog scoţian. În cartea sa despre primul dintre regii de la Amarna, publicată în 1968, el a încercat să explice absenţa organelor genitale la un colos nud al regelui de la Karnak, prin faptul că Akhanton trebuie să fi fost victima unei boli supărătoare:

 

Totul indică faptul că astfel de caracteristici deosebite erau rezultatul unei afecţiuni cunoscute medicilor şi patologilor sub numele de sindromul Fröhlich. Pacienţii bărbaţi care suferă de această boală prezintă în mod frecvent o corpolenţă similară celei a lui Akhnaton. Organele genitale rămân infantile şi pot să fie atât de acoperite de grăsime încât să nu fie vizibile. Adipozitatea poate varia în grad de severitate, dar există o distribuţie tipic feminină a acesteia în regiunea pieptului, abdomenului, pubisului, coapselor şi feselor. Totuşi, membrele inferioare sunt subţiri… Există garanţie pentru a crede că el suferea de sindromul Fröhlich şi dorea să fie reprezentat cu toate aceste diformităţi care îi diferenţiau înfăţişarea de cea a celorlalţi oameni.[7]

 

Totuşi, avem dovezi clare că Akhnaton a avut cel puţin şase fiice de la regina Nefertiti. Aldred a fabricat o explicaţie ingenioasă pentru această contradicţie evidentă: „Până de curând a fost posibil să se speculeze că, deşi fiicele lui Nefertiti semănau cu un rege, nu este deloc sigur că acesta era Akhnaton, mai ales în cazul în care Amenhotep al III-lea trăia încă la doi ani după ce se născuse ultima dintre fiice. Deşi poate părea deplasat ca Amenhotep al III-lea să-şi fi asumat responsabilităţile maritale unui coregent steril, în mediul regalităţii de origine divină, o astfel de lărgire a responsabilităţilor nu este întru totul exclusă.”

Totuşi, în paginile aceleiaşi cărţi, el ne spune că Akhnaton nu era, la urma urmei, impotent. Autorul contrazice speculaţia sa de mai devreme, sugerând că Akhnaton s-a căsătorit cu propria fiică, cea mai vârstnică, Merytaten, şi a fost tatăl unui copil cu ea: „La moartea lui Nefertiti, locul acesteia a fost luat de Merytaten… S-ar părea că ea este mama prinţesei Merytaten-cea-mică, conform unei inscripţii recent publicate, descoperită la Hermopolis [oraşul situat peste Nil de la Amarna, unde Ramses al II-lea a folosit pietre de la Amarna pentru a-l construi], dar este imposibil de spus cine a fost tatăl, deşi pare să se subînţeleagă că acesta era Akhnaton.” Apoi, autorul continuă să sugereze chiar că regele a avut o relaţie homosexuală cu fratele – coregentul – ginerele său, Smenkhkare. Încercarea lui Aldred de a distruge imaginea favorabilă de mai devreme a lui Akhnaton l-a dus pe un drum pe care alţii au fost mai mult decât bucuroşi să-l urmeze. Ultimul a fost profesorul Donald Redford de la Toronto University, un om de ştiinţă eminent, atât în domeniul studiului Vechiului Testament, cât şi al egiptologiei, care scria în cartea sa Akhnaten, the Heretic King (Akhnaton, regele eretic), publicată în 1984:

 

Personajul istoric Akhnaton este foarte diferit de figura pe care unii i-au creat-o. El nu a fost un umanist şi, cu siguranţă, nu a fost un romantic umanist. A face din el o figură cristică este un fals pur. El nu este însă nici mentorul lui Moise: există o mare diferenţă între monoteismul rigid, coercitiv, rarefiat al faraonului şi henoteismul evreu [credinţa într-o singură divinitate, fără a susţine că aceasta este singura] pe care îl vedem prin prisma distorsionată a textelor scrise la sute de ani după moartea lui Akhnaton.

 

Redford îşi concentrează antipatia pentru acest rege prin următoarele cuvinte: „Un bărbat considerat urât, comparativ cu standardele vremii, izolat în palatul său şi în minoritatea sa, cu siguranţă apropiat da mama sa, posibil ignorat de tatăl său, întrecut în strălucire de fraţii şi surorile sale, nesigur pe el, Akhnaton a suferit singura nenorocire de a urca pe tronul Egiptului şi al imperiului lui.” Apoi continuă: „Dacă regele şi cercul său îmi inspiră dispreţ, simt neîncredere atunci când îi contemplez «religia»”.[8]

Încercarea postbelică de a-l crucifica pe Akhnaton şi de a-i discredita religia a fost unanimă în sensul că toţi oamenii de ştiinţă care ar fi avut o opinie mai puţin ostilă au păstrat o tăcere suspectă. La baza campaniei de discreditare a lui Akhnaton se află de fapt o dorinţă de a-l lăuda pe Moise şi monoteismul său, prin reliefarea trăsăturilor negative ale intrusului egiptean şi ale religiei pe care a încercat să o introducă în ţara sa. În mod ironic, acei exegeţi care au condus această campanie dură şi-au ales prost ţinta. Atacându-l pe Akhnaton, ei îl atacau de fapt chiar pe eroul lor – căci, după cum aproape a reuşit Freud să demonstreze, Akhnaton şi Moise erau una şi aceeaşi persoană.

Unele dintre argumentele care susţin această afirmaţie sunt în mod necesar lungi şi complicate, iar cititorul obişnuit ar putea să le găsească greu de urmărit şi întrucâtva plictisitoare. Prin urmare, unde mi s-a părut necesar, am încercat să fac un rezumat al unor astfel de argumente şi al concluziilor care rezultă din ele, iar pentru cei care doresc să aibă mai multe detalii, am oferit o relatare mai detaliată în Appendix.

 

 

 

Sursa: Alan H. Gardiner, Egypt of the Pharaohs (Egiptul faraonilor) (Clarendon Press, Oxford, 1961).

 

Aceste date sunt menţionate aici pentru a fi de ajutor cititorului: acurateţea unora dintre ele şi problema dacă a existat o coregenţă între vreunii dintre regii menţionaţi va fi discutată mai târziu.

 

Cărămizi Fără Paie

Dacă Moise şi Akhnaton ar fi fost una şi aceeaşi persoană, din acest fapt decurg o serie de alte lucruri. Este necesar să demonstrăm că ei au fost născuţi de aceeaşi părinţi, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; că religia monoteistă a lui Moise şi religia monoteistă a lui Akhnaton, pe care el a încercat să o impună Egiptului, sunt similare; că, fiind îndepărtat de la putere în anul al şaptesprezecelea al domniei sale, Akhnaton nu şi-a găsit sfârşitul, ci s-a refugiat în Sinai, unde se pot găsi urme ale cultului zeului său, Aton; că alte câteva personaje biblice pot fi identificate cu personaje din istoria egipteană; şi, în cele din urmă, că poate fi stabilită o cronologie pentru şederea israeliţilor în Egipt, care se potriveşte cu cronologia faraonilor care au domnit la sfârşitul Dinastiei a Optsprezecea şi începutul celei de-a Nouăsprezecea.

Acestea, după cum se va vedea, sunt probleme complexe. Dovezile de care dispunem sunt deseori contradictorii şi au fost interpretate – şi de multe ori interpretate greşit – în diferite moduri. Perioada pe care se întinde şederea în Egipt, perioada de domnie a diferiţilor regi, dacă Akhnaton a fost sau nu coregent cu tatăl său, Amenhotep al III-lea, situarea exactă a oraşului de graniţă fortificat, Zarw, unde cred eu că s-a născut Moise/Akhnaton, şi multe alte probleme au fost subiectul dezbaterilor şi disputelor dintre exegeţi. Prin urmare, va fi necesar nu numai să furnizez dovezile care vor demonstra adevărul, ci şi să arăt scăpările celorlalte teorii care au fost emise.

 

Cea mai detaliată, dar nu singura sursă pe care o avem pentru a obţine informaţii despre viaţa lui Moise este Vechiul Testament şi mai ales Exodul.

 

Exodul începe cu o scurtă reluare a relatării din Geneză despre Coborârea israeliţilor în Egipt, pentru a se alătura patriarhului Iosif, care, fiind vândut de fraţii săi ca sclav în Egipt, se ridicase la funcţia de vizir, după ce interpretase visele lui Faraon despre şapte ani de belşug, urmaţi de şapte ani de foamete. Deoarece ocupa această funcţie, Iosif a reuşit să obţină de la Faraon permisiunea ca tatăl său Iacob (Israel) şi tribul său să coboare din Canaan şi să locuiască în Egipt. În total, ni se spune, numărul de israeliţi, inclusiv Iosif şi familia sa, care s-au stabilit în Egipt ca rezultat al acestui aranjament, era de şaptezeci, iar la şaizeci şi nouă le este dat şi numele. Israeliţilor, care erau păstori, nu li s-a permis să se stabilească în Egiptul propriu-zis, deoarece păstorii erau consideraţi „o urâciune” pentru egipteni, din pricina ocupaţiei şi stăpânirii Deltei Estice de tribul pastoral al hicsoşilor, care a precedat întemeierea Dinastiei a Optsprezecea. Israeliţilor li s-a dat ţinutul Goshen, în aceeaşi zonă din estul Deltei Nilului, care conform tradiţiei biblice era departe de scaunul de domnie al lui Faraon.

Restul capitolului care deschide cartea Exodului este ocupat de un sumar destul de confuz al povestirii care va urma. Aproape de începutul povestirii, care se desfăşoară în mod evident în Delta Estică, ni se spune că israeliţii „s-au mărit, s-au înmulţit şi au ajuns foarte puternici şi ţara s-a umplut de ei.” (1:7).

Deoarece tribul lui Israel era alcătuit numai din 70 de bărbaţi, femei şi copii, la sosirea în Egipt, această creştere mare a numărului lor sugerează că au trecut ani buni în acest interval, o părere care pare să fie confirmată de versetul următor, cu referire la regele „care nu cunoscuse pe Iosif” (1:8) până la perioada lui Horemheb, care a încheiat perioada Amarna, nu există niciun rege despre care să se poată spune că nu l-a cunoscut pe Iosif – pe care eu l-am identificat ca fiind Yuya[9], vizirul lui Tutmes al IV-lea şi al succesorului său, Amenhotep al III-lea – de vreme ce toţi regii de la Amarna erau descendenţii lui Iosif. Urmează apoi o relatare a Asupririi, al cărei motiv, ni se spune, a fost „ca nu cumva, dacă va izbucni un război, să se unească şi el cu vrăjmaşii noştri, să lupte împotriva noastră…” (1:10). Egiptenii i-au pus pe israeliţi să construiască oraşele Pithom şi Ramses şi le-au făcut viaţa „amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp” (1:14). Apoi întâlnim o contradicţie. Când israeliţii au continuat să se înmulţească, faraonul care domnea atunci a dat ordin ca toţi copiii de sex bărbătesc care urmau să li se nască să fie ucişi. Totuşi, aflăm că în acel timp – în perioada când Moise este pe cale să apară în povestire – israeliţii aveau numai două moaşe, „una numită Shifra şi cealaltă Pua.” (1:15). Acesta este un argument în favoarea ideii că, acest lucru trebuie să fi avut loc devreme în timpul şederii, când două moaşe erau suficiente pentru nevoile femeilor israelite şi că, deoarece faraonul a putut să le vorbească personal acestora, trebuie că pe atunci reşedinţa sa se afla în apropiere de Goshen, unde se stabiliseră israeliţii. Moaşele nu s-au supus însă ordinelor date de Faraon, drept care el a dat un nou ordin ca toţi copiii de sex bărbătesc care li se năşteau israeliţilor să fie aruncaţi în râu.

O dată cu al doilea capitol, ajungem la povestirea despre Moise – naşterea sa, uciderea unui oficial egiptean care l-a făcut să fugă din Egipt, căsătoria şi întoarcerea sa, în cele din urmă în Egipt, pentru a conduce Exodul – toate acestea relatate cu o cronologie mai satisfăcătoare. El s-a născut, ni se spune, unui om din casa lui Levi şi unei fiice a lui Levi, al cărei nume este dat mai târziu – Iochebed. Cunoscând pericolul care îi păştea pe toţi nou-născuţii israeliţi de sex bărbătesc, Iochebed şi-a ascuns fiul timp de trei luni. Apoi, nemaiputând să-l ascundă ea însăşi pentru mai mult timp, l-a ascuns între trestiile de pe malul Nilului, într-un coş de papirus, uns cu lut şi smoală. Fiica lui Faraon a văzut coşul când a coborât la râu să se scalde şi a trimis-o pe o sclavă să i-l aducă. Când a deschis coşul, copilul a început să plângă şi acesteia i s-a făcut milă de el. „Este un copil de-al evreilor”, a spus ea.

Până în acest punct se înţelege că Moise a fost primul născut în familia sa. Totuşi, aici aflăm că el avea deja o soră mai mare, Miriam, care a privit din depărtare tot ce se întâmplase. Ea s-a apropiat de fiica faraonului şi i-a spus: „Să mă duc să-ţi chem o doică dintre evreice ca să-ţi alăpteze copilul?” Când această sugestie s-a dovedit acceptabilă, sora a chemat-o pe mama ei, care a fost de acord să alăpteze copilul în schimbul plăţii unei sume de bani. Mai târziu, când copilul a crescut, ea l-a dus înapoi la fiica lui Faraon, care l-a adoptat ca şi cum ar fi fost propriul ei copil, şi acum i-a dat numele de Moise, care a fost alegerea ei (şi care va fi subiectul unei analize mai târziu) şi pe care a explicat-o prin fraza laconică „căci l-am scos din apă”.

Această relatare familiară a naşterii lui Moise are câteva aspecte ciudate. Pare ilogic ca o mamă, dornică să-şi ţină în viaţă copilul de trei luni, să-l lase să plutească pe Nil într-o „ambarcaţiune” atât de fragilă. Apoi, după intervenţia prinţesei, fiind înapoiat mamei sale, copilul tot risca să-şi piardă viaţa. Mai mult decât atât, explicaţia că a fost mai târziu crescut în palat, deoarece prinţesa l-a adoptat, pare puţin probabilă, deoarece obiceiurile vremii nu ar fi permis ca o prinţesă necăsătorită să adopte un copil.

Cartea Exodului nu dă detalii despre copilăria lui Moise. Aflăm despre el numai când este un adult. Într-o zi a ieşit ca să-şi vadă poporul la muncă silnică, a întâlnit un egiptean care biciuia un evreu, l-a ucis şi i-a ascuns cadavrul în nisip. Auzind că vestea despre acest lucru ajunsese la Faraon, Moise s-a refugiat la Midian, în Sinai, pentru a nu fi executat. Acolo, în timp ce se odihnea lângă o fântână, cele şapte fete ale unui preot din Midian au sosit la faţa locului pentru a adăpa turma de oi a tatălui lor. La scurt timp au apărut şi alţi păstori şi au încercat să le alunge, dar Moise le-a venit în ajutor. Când fetele s-au întors acasă, Reu’el, tatăl lor, le-a întrebat: „Pentru ce vă întoarceţi aşa de curând astăzi?”

Ele i-au spus despre întâlnirea cu păstorii. „Un egiptean ne-a scăpat…” au explicat ele. „Chiar ne-a scos apă din belşug şi a adăpat turma.”

„Unde este?” le-a întrebat tatăl lor. „Chemaţi-l să mănânce pâine.” Invitaţia s-a dovedit a fi începutul unei şederi prelungite. Moise a devenit un oaspete al casei preotului, care i-a dat de soţie pe una dintre fiicele sale, Sefora, iar ea i-a dăruit lui Moise un fiu, pe care el l-a numit Gherşon.

În Egipt, după trecerea unui număr de ani, un nou faraon a venit la tron, dar nenorocirile israeliţilor au continuat şi Dumnezeu le-a auzit strigătele de ajutor. Într-o zi, când Moise era pe câmp şi păştea turma socrului său – al cărui nume este dat aici ca fiind Ietro, nu Reu’el – a ajuns cu oile pe Muntele Horeb (Muntele Sinai), muntele lui Dumnezeu, unde Domnul i s-a arătat într-un rug care părea să ardă, dar nu era mistuit de flăcări. Atras de acest fenomen ciudat, Moise s-a apropiat, iar Domnul i-a spus: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob.” (3:6) Apoi a continuat: „Eu te voi trimite la Faraon şi vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe fiii lui Israel.”

Moise şi-a exprimat dubiile cu privire la capacitatea sa de a duce la bun sfârşit această sarcină şi a întrebat: „Iată, când mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi spune «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi» şi ei mă vor întreba: «Care este Numele Lui?», ce le voi spune?”

Iar Domnul i-a răspuns: „EU SUNT CEL CE SUNT. Vei spune fiilor lui Israel «EU SUNT m-a trimis la voi». Aşa să vorbeşti fiilor lui Israel: «Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi».”

Moise a protestat că israeliţii nu l-ar fi crezut niciodată că Domnul i s-a arătat. Dumnezeu l-a întrebat: „Ce ai în mână?”

Moise a răspuns: „Un toiag.”

Dumnezeu i-a spus să-l arunce la pământ, drept care acesta s-a transformat într-un şarpe. Domnul i-a spus: „întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă.” Moise a făcut ce i s-a apus, iar şarpele a fost din nou transformat în toiag.

Apoi Domnul i-a spus: „Bagă-ţi mâna în sân.” Moise din nou a făcut ce i s-a spus şi când şi-a scos-o, mâna i se acoperise de lepră. Domnul i-a spus să bage mâna în sân din nou, iar când şi-a scos-o, aceasta era din nou sănătoasă. În cele din urmă, Domnul i-a spus: „Dacă nu vor crede aceste două semne şi nu vor asculta de glasul tău, să iei apă din râu şi s-o torni pe pământ; şi apa… va deveni sânge…”

Moise a continuat să protesteze: „Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară… căci vorba şi limba îmi sunt greoaie… trimite pe cine vei vrea să trimiţi…”

Deoarece aceasta era prima dată când Moise urma să se adreseze israeliţilor, s-ar părea că el nu era sigur dacă va putea să-i facă să-l înţeleagă.

Răspunsul lui Dumnezeu arată clar că, pe lângă sora de care deja am aflat, Moise avea un alt frate levit, care, în pasajul care urmează, ni se spune că era cu trei ani mai în vârstă: „Nu-i oare acolo fratele tău Aaron, levitul? Ştiu că el poate vorbi bine. Iată că el însuşi vine înaintea ta. Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvinte în gura lui. El îţi va fi drept gură.” Dumnezeu l-a asigurat de asemenea pe Moise că viaţa nu îi era în pericol dacă se întorcea în Egipt, pentru că „toţi cei care căutau să-ţi ia viaţa au murit”.

Moise şi-a luat soţia şi fiii – până acum aflaserăm numai de un singur fiu, Gherşon – „i-a pus călare pe măgari şi s-a întors în ţara Egiptului. Şi Moise a luat în mână toiagul lui Dumnezeu.” (4:20) în timpul călătoriei, el l-a întâlnit pe fratele său, Aaron. Ajungând în Egipt, ei au apărut împreună în faţa unei adunări a bătrânilor fii ai lui Israel, unde Aaron a istorisit tot ceea ce Dumnezeu îi spusese lui Moise. Apoi, Moise şi Aaron au mers la Faraon – aici din nou nu se indică vreo distanţă – şi i-au cerut permisiunea de a face o călătorie în pustie pentru a aduce jertfe lui Dumnezeu. Faraonul a refuzat să îi lase. În loc de aceasta, el a dat poruncă supraveghetorilor să nu le mai dea paie pentru cărămizi: ei trebuiau să şi le adune singuri, dar să facă acelaşi număr de cărămizi ca şi până atunci. „Sunt nişte leneşi”, a spus regele. „De aceea strigă spunând «Hai să mergem şi să aducem jertfe Dumnezeului nostru».”

Israeliţii i-au învinuit pe Moise şi pe Aaron pentru situaţia grea în care i-au adus. Pe de altă parte, Moise şi Aaron şi-au înnoit rugăminţile ca israeliţii să fie lăsaţi să plece, dar Faraon a rămas neclintit. Prin urmare, Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea de a-şi întinde mâna şi de a-i pedepsi pe egipteni. Şi Dumnezeu a trimis o serie de zece urgii – sânge, broaşte, păduchi, muşte, ciuma vitelor, vărsatul negru, piatră şi foc, lăcuste, întuneric – asupra ţării. Ca o pedeapsă finală, Dumnezeu l-a asigurat pe Moise: „Pe la miezul nopţii voi trece prin Egipt; şi toţi întâii-născuţi din ţara Egiptului vor muri.” Înainte ca acea noapte – a paisprezecea din luna Abib, care trebuie considerată ca prima lună a anului evreu – să se fi sfârşit, Faraon a trimis din nou după Moise şi Aaron şi le-a spus: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi fiii lui Israel. Duceţi-vă şi slujiţi Domnului, cum aţi zis.”

A doua zi, a cincisprezecea, a început Exodul, de la Ramses la Succoth. Şase sute de mii de oameni şi familiile lor se spune că au părăsit ţara care le fusese ca o casă timp de 430 de ani. De la Succoth, israeliţii şi-au continuat drumul spre Eltham, unde şi-au aşezat tabăra înainte de a începe călătoria peste pustie, spre Marea Roşie.

În Egipt, faraonul s-a răzgândit cu privire la decizia de a-şi lăsa foştii sclavi să plece şi a pornit într-o expediţie cu carele şi trupele sale, pentru a-i recaptura. Ei i-au găsit pe israeliţi pe malul Mării Roşii, aparent prinşi în capcană între ape şi egiptenii care îi urmăreau. Evident înspăimântaţi, ei au protestat în faţa lui Moise: „Nu erau oare morminte în Egipt, ca să ne aduci să murim în pustie?” Dar Moise şi-a folosit toiagul pentru a crea un drum printre doi pereţi de apă, de fiecare parte. Când egiptenii au pornit în urmărirea lor, apele s-au reaşezat şi s-au întors asupra lor, iar ei s-au înecat până la ultimul. Israeliţii erau liberi – iar Miriam, sora lui Aaron, şi-a luat tamburina şi toate femeile au făcut la fel, dansând în sunetul tamburinelor, în vreme ce Miriam le cânta:

 

Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat măreţia:

A năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ.

 

De la Marea Roşie, israeliţii şi-au continuat drumul în deşert, unde au călătorit timp de trei zile, fără să găsească apă, iar când în cele din urmă au găsit nişte apă, aceasta era atât de amară, încât nu au putut să o bea. Ei i-au vorbit lui Moise, întrebând: „Ce vom bea?” Această nemulţumire, însoţită uneori de ameninţări că vor alege un nou lider care să îi ducă înapoi în Egipt, este o temă recurentă în restul Pentateuchului, primele cinci cărţi ale Vechiului Testament.

În a treia lună după Exod, tribul homar a ajuns la Muntele Horeb (Muntele Sinai), muntele lui Dumnezeu, unde Moise a primit Cele Zece Porunci. Israeliţii însă au devenit nerăbdători în timpul absenţei lui Moise de patruzeci de zile. Aaron a adunat cerceii de aur ai tuturor, a turnat metalul într-o formă de viţel. Ziua următoare, israeliţii s-au trezit devreme, au adus jertfe pe un altar în faţa viţelului de aur şi apoi s-au aşezat să mănânce şi să bea. Când Moise s-a întors şi a descoperit ce se întâmplase, el s-a mâniat atât de tare, încât a aruncat din mână cele două table pe care se aflau înscrise învăţăturile lui Dumnezeu, iar acestea s-au sfărâmat, iar apoi a ars în foc viţelul de aur. Apoi, el le-a spus: „Cine este pentru Domnul să vină la mine!” Leviţii au fost aceia care i s-au alăturat, iar el le-a spus: „Fiecare din voi să se încingă cu sabia; mergeţi şi străbateţi tabăra de la o poartă la alta şi fiecare să omoare pe fratele său, fiecare pe prietenul său şi fiecare pe ruda sa.” Leviţii i-au urmat ordinele şi aproximativ trei mii de idolatri au murit în acea zi.

După ce Moise s-a întors la muntele lui Dumnezeu, unde el a obţinut alte două table pe care se aflau scrise învăţăturile Domnului, el le-a dat israeliţilor instrucţiuni despre construirea unui cort, primul templu mobil al evreilor. Cortul Întâlnirii a fost ridicat, ni se spune, în prima zi a primei luni a celui de-al doilea an.

La mijlocul cărţii Exodului ni se dau detalii despre familia lui Moise. Ni se dau numele celui de-al doilea fiu al său, Eleazar; numele fiilor lui Levi, bunicul lui Moise (Gherşon, Kohath şi Merari); numele fiilor lui Kohath (Amram, Izhar, Elebron şi Uzziel) şi detalii despre căsătoria lui Amram: „Amram a luat de soţie pe mătuşa sa Iochebed; şi ea i-a născut pe Aaron şi pe Moise.”

În vreme ce cartea Exodului este sursa principală, alte trei cărţi din Pentateuch – Numeri, Leviticul şi Deuteronomul – furnizează şi alte informaţii despre călătoria israeliţilor de la plecarea lor din Egipt şi până la sosirea la graniţele Pământului Făgăduinţei, nemulţumirile cu privire la autoritatea lui Moise fiind o temă recurentă. Cartea Numeri ne spune că Moise a trimis un lider din fiecare din cele douăsprezece triburi ancestrale să exploreze Canaanul, Ţara Făgăduinţei. La întoarcere, ei i-au raportat: „Cu adevărat, este o ţară în care curge lapte şi miere şi iată-i roadele. Dar poporul care locuieşte în ţară este puternic, cetăţile sunt întărite şi foarte mari.”

Caleb, unul dintre cei doisprezece soli, a spus: „Hai să ne suim cu îndrăzneală şi să punem mâna pe ţară, căci putem s-o cucerim.” Aproape toţi au protestat: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi… Înaintea noastră şi faţă de ei parcă eram nişte lăcuste.” În acea noapte, toţi israeliţii s-au întors împotriva lui Aaron şi a lui Moise, spunând: „Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?”, iar printre ei spuneau: „Să ne alegem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt.”

Caleb şi Iosua, celălalt optimist, le-a spus: „Ţara pe care am străbătut-o noi ca să o cercetăm este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta şi ne-o va da. Nu vă temeţi de oamenii aceia. Domnul este cu noi.” Drept urmare, israeliţii au ameninţat să-i ucidă cu pietre, dar ca pedeapsă, Dumnezeu a condamnat întreaga generaţie, în afară de cei care au avut încredere în Caleb şi Iosua, să petreacă patruzeci de ani în pustie, în loc să între în Ţara Făgăduinţei.

Când israeliţii au ajuns în Deşertul Zin şi s-au stabilit pentru un timp la Kadesh – unde Miriam, sora profetă a lui Aaron a murit şi a fost înmormântată – au existat mai multe plângeri cu privire la lipsa apei. Israeliţii s-au certat din nou cu Moise, întrebând: „Pentru ce aţi adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să murim în ea, noi şi vitele noastre? Pentru ce ne-aţi scos din Egipt şi ne-aţi adus în acest loc rău, unde nu este nici loc de semănat, nici smochini, nici vii, nici rodii, nici apă de băut?”

Atunci, Moise şi-a folosit toiagul, cu care a lovit stânca şi din acel loc a ieşit apă. Apele au fost numite Meriba – un loc din partea centrală-nordică a Sinaiului, la sud de Canaan – şi după cum aflăm mai târziu, pentru acest act a fost Moise pedepsit de Dumnezeu, care nu i-a permis să treacă în Ţara Făgăduinţei.

Cartea Numeri ne spune de asemenea că cortul construit de israeliţi era situat cu faţa spre est şi că, de la Kadesh, ei şi-au continuat drumul spre un loc situat la frontiera cu Edom, în partea de nord-est a Sinaiului şi spre sud de Marea Moartă, unde Aaron a murit pe vârful Muntelui Hor. În plus, atât Numeri, cât şi Leviticul conţin unele referinţe la lepră. Din cartea Numeri aflăm că: „Domnul i-a vorbit lui Moise şi i-a spus: «Porunceşte fiilor lui Israel să scoată dintre ei pe toţi cei care suferă de o boală a pielii sau cei cu scurgeri şi toţi cei care sunt necuraţi căci s-au atins de un mort…»” Ni se relatează de asemenea un incident când atât Aaron, cât şi Miriam l-au criticat pe Moise pentru că şi-a luat ca a doua soţie o femeie cuşită (din Nubia sau Etiopia). Dar Dumnezeu li s-a arătat şi le-a vorbit cu asprime: „Cum îndrăzniţi să vorbiţi împotriva slujitorului meu Moise? Dintre toţi din casa mea, numai în el am încredere.” Apoi, când Domnul a plecat, pielea lui Miriam a devenit bolnavă şi albă ca zăpada. Lepra şi purificarea pielii constituie de asemenea subiectul a trei capitole (13–15) despre purificarea şi curăţirea din cartea precedentă, Levitic, care indică de asemenea faptul că israeliţii obişnuiau să se roage de două ori pe zi, dimineaţa şi seara.

După toate eforturile sale, Moise nu a ajuns în Ţara Făgăduinţei. Când israeliţii şi-au făcut tabăra pe malurile râului Iordan, lângă Ierihon, el a aflat, conform Deuteronomului, că lui nu îi va fi dată posibilitatea de a trece râul, indiferent cât de mult s-ar fi rugat:

 

Lasă-mă, te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!… Dar Domnul mi-a zis:

Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta… căci nu vei trece Iordanul acesta. (3:25–7)

 

Mai târziu, pe parcursul cărţii Deuteronomului, avem o relatare a morţii lui Moise. Domnul i-a spus: „Urcă pe muntele acesta Abarim, de pe Muntele Nebo, care este în ţara Moabului” – cu graniţele între Sinai şi Iordanul de Est – „în faţa Ierihonului; şi priveşte ţara Canaanului, pe care o dau în stăpânire fiilor lui Israel… Tu vei muri pe munte… pentru că aţi păcătuit împotriva mea în mijlocul fiilor lui Israel, lângă apele Meriba, la Kadesh, în pustiul Zin… nu vei intra în ţara pe care o dau fiilor lui Israel.” (32:49–52)

După ce a binecuvântat poporul, Moise i-a lăsat cu Iosua şi a urcat pe munte. Acolo, după ce a privit Ţara făgăduinţei, şi-a găsit moartea şi a fost înmormântat de Domnul într-un mormânt pe care nu-l cunoaşte nimeni, din câmpiile Moabului.

Ultima menţionare a lui Moise în Vechiul Testament este la fel de curioasă ca şi unele aspecte ale naşterii sale. Această menţionare se află în cartea a doua a Împăraţilor, care oferă relatări despre diferiţi conducători, la mai mult de cinci secole după Exod, conducători dintre care unii au încercat să respecte învăţăturile lui Dumnezeu, iar alţii mai puţin. Din categoria primilor făcea parte Ezechia:

 

El a făcut ce era drept înaintea Domnului, întocmai cum făcuse tatăl său David.

A îndepărtat înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti, a tăiat aşerele şi a tăiat în bucăţi şarpele de bronz pe care-l făcuse Moise, căci până în acele zile fiii lui Israel arseseră tămâie înaintea lui. (II Împăraţi 18:3–4)

 

Această referinţă este în mod particular semnificativă, deoarece un toiag pe vârful căruia se afla un şarpe era simbolul autorităţii faraonului.