Introducere
Infernul a terorizat generaţii întregi de credincioşi. Este unul dintre cele mai vechi coşmaruri ale omenirii, legat de teama de lumea necunoscută în care intrăm o dată ce ne-am încheiat viaţa, „teamă în ceva de după moarte, un tărâm neaflat de unde nimeni nu se întoarce”. Iată motivul tainic care ne face mai degrabă să „răbdăm aceste rele decât să zburăm spre alte neştiute”, scrie Shakespeare în celebra tiradă a lui Hamlet.
Problema infernului e infinit mai veche decât dogma creştină. Apărut cu mult înaintea creştinismului, el s-a menţinut şi după ce aceasta a început să piardă teren. Infernul aparţine întregii omeniri, credincioşilor ca şi necredincioşilor. Dar, asemenea hidrei din Lerna, are mai multe capete şi, indestructibil, se reconstituie iarăşi şi iarăşi. De aceea preferăm să vorbim nu de infern, ci de infernuri. De la epopeea sumeriană a lui Ghilgameş la Huis clos[1], omul a încercat mereu să-şi imagineze cum ar putea fi lumea infernală, ce fel de suferinţe ar trebui să îndure acolo. Eroi, poeţi, călugări vizionari au întreprins, unii după alţii, călătorii în infern, de unde ne-au adus imagini oribile, ciudat de diferite unele de altele, expresii ale spaimelor, ale fantasmelor, ale concepţiilor despre rău specifice vremii lor.
Infernul există în toate civilizaţiile, dar evoluează cu fiecare dintre ele. În lucrarea de faţă ne propunem tocmai să facem istoria acestor variaţii. Ele reflectă spaimele colective ale societăţilor, încercând să ofere un răspuns problemei fundamentale a râului moral. Locul central, în această istorie, este ocupat de infernul creştin, sistemul cel mai durabil, cel mai organizat, cel mai complet dintre toate mitologiile infernale, apogeul unei idei mult mai vechi, hărăzit unor noi dezvoltări în lumea laicizată de astăzi.
De un preţios ajutor ne-au fost, bineînţeles, remarcabilele studii publicate recent pe tema imaginarului lumii de dincolo. Să amintim aici în special studiul lui Michel Hulin, La Face cachée du temps, de o mare bogăţie documentară şi de o excepţională profunzime a analizelor.[2] într-o lucrare celebră, Jacques Le Goff a adus lămuriri în legătură cu naşterea purgatoriului[3], iar Jean Delumeau, după ce a tratat pe larg problema fricii de iad în Le Peche et la Peur[4], a iniţiat cercetări asupra istoriei paradisului.[5]
Lumea de dincolo este examinată de omologi moderni ai lui Dante, vizitatori scrupuloşi din breasla universitară, călăuziţi nu de Vergilius, ci de Clio. După atâţia alţii, coborâm şi noi în infern, pentru a cunoaşte istoria acestui lăcaş înspăimântător cu nenumărate feţe. Îl vedem apărând cu cinci mii de ani în urmă ca un vis urât în memoria colectivă. Treptat, coşmarul se precizează, se structurează, în diferite religii, înainte de a se întoarce, insidios, pe pământ şi de a deveni realitate în gândirea filozofică contemporană. Infernul este oglinda faptelor noastre ruşinoase, a remuşcărilor noastre, a răului aflat pretutindeni. Infernul ne însoţeşte permanent, ca un veşmânt fără moarte, piele de cameleon căpătând culoarea spaimelor fiecărei epoci.
PARTEA ÎNTÂI
PREFIGURĂRILE ȘI NAŞTEREA COȘMARULUI
CAPITOLUL I
Originile infernului: infernul pentru toţi
Infernul nu are act de naştere. Într-un anume fel, este vechi de când lumea sau, mai curând, de când e răul pe pământ. Căci numai după o îndelungată experienţă a râului, omul ajunge treptat să-şi închipuie sau să descopere – cum doriţi – că greşeala morală trebuie să fie urmată de o pedeapsă.
În accepţiunea cea mai generală, infernul este o situaţie de suferinţă în care se află un individ ca urmare a unei greşeli morale de care s-a făcut vinovat. Această pedeapsă se deosebeşte de pedepsele prevăzute de justiţia umană: ea este impusă de puteri supranaturale sau îşi are originea într-un destin răzbunător. De obicei, chinurile încep după moarte şi durează totdeauna un timp foarte îndelungat, uneori chiar veşnic.
Probabil că ideea de infern nu a apărut chiar de la începuturile lumii, de vreme ce implică o serie de noţiuni foarte elaborate: pe de o parte, supravieţuirea sufletului sau a unui dublu al acestuia, pe de altă parte, rudimentele unei morale sau cel puţin existenţa unor interdicţii a căror încălcare să poată justifica damnaţiunea. Preistoria nu ne-a prea lăsat indicaţii în această privinţă. Cu aproximativ 50000 de ani înainte de Cristos, înhumarea cadavrelor se practică în numeroase locuri de pe glob. Dar ce rituri şi ce credinţe ascunde ea? Dacă, după moarte, individul trăieşte o altă viaţă, probabil sub forma unui dublu material, unde se desfăşoară aceasta? Nu putem face decât fragile ipoteze cu privire la o eventuală lume de dincolo preistorică; unii susţin că misterul şi întunericul din adâncul peşterilor ţineau poate loc de „infern” pentru omul de Cro-Magnon.[6] Oricum, nu se făcea probabil nici o diferenţă între buni şi răi în acel lăcaş al morţilor, care preceda poate reîncarnarea. În acele timpuri, abaterea morală nici nu prea putea reprezenta altceva decât nerespectarea anumitor tabuuri şi rituri, decât anumite practici impure. Să fi condamnat oare aceste „păcate” pe cei ce le săvârşeau la o a doua moarte sau la vreo pedeapsă postumă? E puţin probabil.
Primele reprezentări cunoscute ale noţiunii de infern sunt într-adevăr lipsite de orice idee de răsplată sau de pedeapsă. În toate cazurile infernul este un simplu lăcaş al morţilor, al tuturor morţilor fără deosebire. Formele pe care acesta le îmbracă sunt variate, dar atmosfera pe care o implică este întotdeauna neliniştitoare. Căci omul se teme instinctiv de lumea de dincolo: el îşi închipuie iadul cu mult înainte de a-şi imagina raiul. Este vorba despre o copie a vieţii pământeşti, un soi de vis din care dispare ceea ce dă relief şi savoare existenţei, o împărăţie a umbrelor în care rătăcesc fantome lipsite de bucurie. Bineînţeles, acestea nu îndură nici un fel de cazne, dar locul este cu adevărat lugubru.
O îndreptăţită curiozitate îl împinge de timpuriu pe om să-şi viziteze viitoarea reşedinţă. „Coborârile în infern” figurează printre cele mai vechi texte ale literaturii religioase mondiale, devenind ulterior o temă din ce în ce mai populară. Acest loc de unde nimeni n-a revenit vreodată va fi obiectul unor numeroase descrieri precise ce trădează spaima fundamentală a omului în faţa necunoscutului de dincolo de mormânt. De-a lungul secolelor, nenumăraţi vizitatori – zei, eroi, personaje de legendă sau, pur şi simplu, oameni dornici să afle ce soartă le este rezervată celor răi: Ghilgameş, Ulise, Vergilius, Dante şi atâţia alţii – vor dezvălui conţinutul plăsmuirilor lor infernale, populând imaginaţia oamenilor cu scene deseori cumplite, preferabile totuşi unei incertitudini de nesuportat.
Este practic imposibil să stabilim o cronologie a primelor călătorii în infern; ele apar în diferite civilizaţii imediat ce acestea ating o anumită maturitate în domeniul moral şi în ceea ce priveşte credinţa în viaţa de dincolo a sufletului sau a unui dublu material. Reflectând cultura oamenilor care îl plăsmuiesc, infernul dat la iveală de astfel de călătorii are trăsături originale. Mai impresionante poate însă decât deosebirile existente, asemănările pe care le descoperim între aceste reprezentări ne vor permite să creionăm imaginarul antic al infernului.
INFERNUL PENTRU TOŢI: MESOPOTAMIA
Primele călătorii în infern pe care le cunoaştem au apărut în Orientul Mijlociu, cu aproape două mii de ani înaintea erei noastre. Cea mai celebră dintre ele, călătoria lui Enkidu, povestită în miturile akkadiene, are numeroase corespondenţe în miturile sumeriene. Unele fragmente din această povestire au fost găsite şi în oraşele hitite din Asia Mică datând de la mijlocul mileniului al II-lea, fapt ce dovedeşte larga răspândire şi popularitatea acestui episod.
La moartea lui Enkidu, prietenul şi slujitorul lui Ghilgameş, eroul porunceşte să se facă în pământ o gaură prin care duhul acestuia să poată urca până la el şi îi cere să-i povestească ce a văzut în infern. Urmează un dialog emoţionant, de tip arhaic, frust, pe parcursul căruia Enkidu se arată reticent; evident, cele văzute nu prea oferă motive de bucurie şi el ezită să le aducă la cunoştinţa prietenului său:
— Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene, spune-mi care-i legea lumii subpământene pe care o cunoşti!
— Nu, nu ţi-o voi spune, prietene, nu ţi-o voi spune:
dacă ţi-aş destăinui legea lumii subpământene pe care o cunosc, te-ai porni pe plâns!
— Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plâns!
— Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale, este astăzi pradă viermilor ca o haină veche.
Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale, este astăzi acoperit cu pulbere.
Ghilgameş se interesează apoi de soarta anumitor persoane. Cu toate că textul a suferit mutilări în mai multe locuri, majoritatea răspunsurilor pot fi descifrate cu uşurinţă:
— Pe cel pe care moartea lui lacună l-ai văzut?
— L-am văzut: stă întins pe un pat şi bea apă rece, proaspătă.
— Pe cel care a căzut în încăierare, l-ai văzut?
— L-am văzut: tatăl şi mama îi ţin capul şi femeia lui se lipeşte de el.
— Pe cel al cărui stârv e părăsit pe câmp, l-ai văzut?
— L-am văzut: sufletul său n-are odihnă în Infern.
— Pe cel al cărui suflet n-are pe nimeni care să-i facă slujbe, l-ai văzut?
— L-am văzut: se hrăneşte cu resturile din ulcele şi cu rămăşiţele de mâncare ce se aruncă în uliţă![7]
Morţii aceştia, a căror soartă pe lumea cealaltă nu e deloc de invidiat, sunt cei care au avut un destin nefericit pe pământ, cei lipsiţi de mormânt, a căror amintire nu e păstrată de nimeni. Într-un cuvânt, condiţiile de viaţă din infern sunt legate de destinul terestru al fiinţei materiale, dar legătura nu este de ordin moral. Aceste spirite oropsite, aceşti condamnaţi, edimmu, prototipuri ale osândiţilor la chinurile veşnice, au suferit mai întâi pe pământ: printre ei se află accidentaţii, înecaţii, femeile care au murit la naştere, fetele de măritat care au murit fecioare, prostituatele răpuse de boală, cei fără copii, de al căror mormânt nu are cine să se îngrijească. După moarte, toţi aceştia îşi strigă necontenit nemulţumirea pentru viaţa de care au avut parte. Acriţi şi frustraţi de soartă, devin răi şi-şi chinuie tovarăşii, dar şi pe cei vii, cărora le otrăvesc viaţa prin vizitele lor repetate.[8] Chiar Ghilgameş este atacat într-o zi de o ceată de edimmu, de care nu scapă decât prin fugă.
Viaţa în infern nu este decât continuarea celei de pe pământ; nu este avută în vedere nici o compensaţie, cei care suferă fiind mereu aceiaşi. În plus, aceştia se răzbună pe ceilalţi, a căror soartă nu este, de altfel, nici ea mai de invidiat, căci rătăcesc prin întuneric şi praf. Să reţinem că lipsesc diavolii care chinuiesc sufletele. Iadul are mulţi paznici, care veghează ca nimeni să nu scape, dar nu este necesară inventarea unor chinuri; „damnaţii”, roşi de nemulţumiri, se sfâşie unii pe alţii, devenind propriii lor călăi.
Greşeala şi suferinţa sunt totuşi legate între ele, căci totul se hotărăşte pe pământ. Lumea babiloniană, moştenitoare a concepţiilor sumeriene şi akkadiene, se caracterizează printr-o înaltă exigenţă morală, la fel ca şi codurile judiciare elaborate în primele secole ale mileniului al II-lea, printre care se află şi celebrul cod al lui Hammurabi (cam pe la 1750). Acest text, care reglementează orânduirea socială, prevede pentru fiecare delict o pedeapsă precisă, severă, proporţională cu gravitatea greşelii. Codul proclamă intenţia de a „introduce dreptul în ţară, de a-l lichida pe răufăcător şi pe pervers, de a-l împiedica pe cel puternic să-l asuprească pe cel slab”[9]. Dreptul şi morala, sunt aici strâns legate, zeii fiind garanţii pedepselor ce-i aşteaptă pe contravenienţi.
Exigenţele morale sunt la înălţimea obligaţiilor sociale, pe care de altfel le şi reflectă. Bineînţeles, ele presupun că zeii, la fel ca regele, îi pedepsesc pe vinovaţi. Iar pedeapsa lor, întocmai ca aceea aplicată de justiţia regală, este imediată şi terestră, manifestându-se prin nenorociri diverse: accidente, boli, sărăcie, sterilitate. Este vorba, fără îndoială, de o justiţie imanentă, ale cărei efecte se fac simţite chiar şi în lumea de dincolo, de vreme ce nenorocirile din viaţa pământească se prelungesc după moarte. Unele tablete magice spun că oamenii loviţi de cutare sau cutare calamitate consultă preoţii pentru a afla cauza pedepsei şi pentru a fi izbăviţi de ea. Preotul îl întreabă pe „penitent” în cadrul unei adevărate spovedanii: „L-a despărţit pe fiu de tată?
— L-a despărţit pe tată de fiu?
— A despărţit-o pe fiică de mamă?
— A despărţit-o pe mamă de fiică?
— A despărţit-o pe noră de soacră?
— A despărţit-o pe soacră de noră?
— A despărţit fratele de frate?
— A despărţit prietenul de prieten?
— A despărţit tovarăşul de tovarăş?”
Iar pentru păcatele prin omisiune: „Nu şi-a făcut datoria să-l elibereze pe prizonier, să-l dezlege pe cel ferecat în lanţuri?
— A spus despre prizonier: «Să fie dus în temniţă!» Despre cel cu lanţuri la mâini şi la picioare: «Să fie pus în lanţuri!»?
— A rostit vorbe de ocară la adresa bunicului, a nutrit ură împotriva fratelui mai mare?
— Şi-a dispreţuit tatăl sau mama?
— Şi-a recunoscut o vină măruntă, dar nu una mare?
— A spus lucruri care nu sunt clare?
— A rostit cuvinte de revoltă, cuvinte de insultă?
— A folosit vreun cântar măsluit?
— A luat bani ce nu i se cuveneau, a refuzat bani cuveniţi?
— A mutat din loc ţăruşul despărţitor corect aşezat?…
— A pătruns în casa semenului său?
— A luat nevasta aproapelui său?
— A vărsat sângele aproapelui?
— A furat veşmintele aproapelui?
— A refuzat să-l ajute pe omul liber aflat la nevoie?
— A alungat pe omul cel bun departe de familia lui?
— A despărţit o familie adunată laolaltă?
— S-a răzvrătit împotriva vreunei autorităţi?
— A rostit vorbe cinstite cu inimă necinstită?… A mers pe calea răului?
— A încălcat limitele justiţiei?
— A făcut ce nu e frumos?”[10]
Cei care au săvârşit aceste păcate sunt pedepsiţi în viaţa pământească: „Sunt păcătos şi de aceea sunt bolnav” spune un imn babilonian. Preotul încearcă să obţină iertarea greşelilor. În caz de nereuşită, nefericitul va suferi şi pe lumea cealaltă, unde va deveni edimmu. Totul se hotărăşte pe pământ: aceasta este principala învăţătură. Infernul începe oarecum în viaţa prezentă; cei vii au chiar puterea de a-i pedepsi pe cei morţi acţionând asupra rămăşiţelor lor pământeşti, ceea ce şi fac de altfel în mod sistematic cuceritorii, care distrug mormintele şi cadavrele în oraşele cucerite.
Alte texte sumeriene şi akkadiene arată că viaţa nu e prea plăcută în infern, indiferent dacă eşti bun sau rău. Povestirea coborârii reginei Inanna în infern datează din prima jumătate a mileniului al II-lea. Potrivit acestui mit sumerian, Inanna, regina cerului, se duce să viziteze infernul, unde domneşte sora ei Ereşkigal. Ca să ajungă acolo, trebuie să treacă prin şapte porţi; la fiecare poartă, un paznic îi ia o haină sau o bijuterie, astfel încât, la sfârşitul călătoriei, este complet goală. Unii cercetători văd în această despuiere simbolul nudităţii sufletelor, care apar transparente în faţa zeilor. Akkadienii reiau acest mit, în care Inanna se numeşte Iştar, şi adaugă numeroase precizări:
Către Tărâmul fără întoarcere, împărăţia lui Ereşkigal,
Iştar, fiica lui Sân îşi îndreptă gândul…
Către casă întunecată, locuinţa lui Irkalla…
Către drumul de pe care nu te poţi întoarce,
Către casa ai cărei locuitori sunt lipsiţi de lumină
În care nu au drept bun decât praful şi drept hrană decât lutul.
În care nu văd nici o lumină, locuind în beznă,
În care sunt îmbrăcaţi, ca păsările, cu aripi drept veşmânt,
Şi în care uşa şi zăvorul sunt acoperite de praf.[11]
Întunericul şi praful sunt cele două elemente caracteristice infernului mesopotamian, în care rătăcesc sufletele, înzestrate cu aripi, zburând la întâmplare şi hrănindu-se cu noroi. Orice speranţă de evadare este zadarnică: şapte ziduri groase cu porţile zăvorâte împiedică comunicarea cu exteriorul, asemenea extraordinarelor fortificaţii babiloniene din acea epocă. Iştar, care a putut ieşi din infern datorită intervenţiei tatălui său, va trebui să trimită pe altcineva în loc, în cazul de faţă, pe soţul ei. Ereşkigal, stăpâna împărăţiei, nu renunţă niciodată la pradă. Ea mai trimite asupra lui Iştar şi cele „şaizeci de calamităţi”, care lovesc fiecare parte a corpului. Să fie oare toate spiritele din împărăţie supuse suferinţelor, sau acestea o privesc numai pe zeiţă? Iată o întrebare la care e greu de răspuns. În orice caz, locatarii infernului nu mai au activitate sexuală: „Bărbatul doarme în camera sa, cu fiica lui alături”, precizează textul.
Pentru a ajunge în infern, Arallu, se face o lungă călătorie spre soare-apune, traversând un pustiu şi un lac întins, cu ape negre. Tema călătoriei apare regulat în primele reprezentări ale infernului. Obstacolele întâlnite corespund mediului geografic respectiv: aici, Mesopotamiei, ţară înconjurată de zone deşertice.
Moştenitori ai vechilor mituri despre infern, asirienii le dau o nuanţă mai sălbatică, mai înfricoşătoare. O tăbliţă de la Assur, datând de pe la mijlocul secolului al VIII-lea, povesteşte viziunea prinţului asirian Kumma. Acesta are revelaţia întunecatei împărăţii a lui Ereşkigal şi a soţului ei Nergal, un ţinut populat de zei monstruoşi, pe jumătate oameni, pe jumătate animale. Paznicul Nedu are cap de leu, picioare de pasăre şi mâini de om; Mamitu are cap de capră, mâini şi picioare de om.
Apărătorul răului avea cap de pasăre; aripile lui erau întinse şi zbura de colo-colo; picioarele şi mâinile lui erau de om. Ia iute, luntraşul infernului, avea cap de pasăre zu, patru mâini şi picioare.”[12] „Un om avea corpul negru ca smoala şi faţa de pasăre zu; purta o mantie roşie; în mâna stângă ţinea un arc, iar în dreapta o sabie, cu piciorul stâng strivea un şarpe.”[13]
Prizonier al zeului infernului, Kumma povesteşte: „Infernul era un loc înfricoşător; în faţa suveranului, nimic nu mişca. Acesta urlă furios şi apoi răcni spre mine cu forţa înspăimântătoare a unei furtuni dezlănţuite; sceptrul, însoţitor al zeităţii ce te umple de groază, ca o viperă, fu ridicat ameninţător pentru a mă ucide.”[14]
Această degradare a imaginii infernului trebuie probabil pusă în legătură cu cruzimea războinicilor asirieni. Cronicile regale vorbesc fără încetare despre torturile la care sunt supuşi de către suveran inamicii învinşi: sunt traşi în ţeapă, li se taie membrele, li se jupoaie pielea, li se scot ochii. Universul infernal este puternic influenţat de această dezlănţuire de sălbăticie; ca şi în lumea celor vii, în el îşi face loc spaima, cu atât mai mare cu cât pe pământ regii se înverşunează asupra morţilor spre a le face „existenţa” şi mai chinuitoare, ori chiar spre a-i nimici, a-i ucide a doua oară. În anul 646, Assurbanipal, care tocmai cucerise Susa, spune triumfător într-o inscripţie: „Am devastat şi am distrus mormintele regilor mai vechi şi mai noi care au venerat-o pe Iştar şi care s-au ridicat împotriva regilor, strămoşii mei; le-am dezgropat osemintele, lăsându-le în bătaia soarelui, şi le-am luat cu mine la întoarcerea în Asiria. Le-am silit sufletele să nu-şi găsească nicicând odihna, lipsindu-le de ospeţele funerare şi de libaţiuni.”[15] Însă nimic nu pare încă să-i deosebească, în infern, pe cei buni de cei răi. Cel rău este pedepsit pe pământ cu sărăcia şi cu boala, iar soarta lui de după moarte nu este decât continuarea logică a acestor nenorociri.
Totuşi, primele indicii ale unei contestări a justiţiei imanente apar în Mesopotamia. Omul drept este oare într-adevăr mai fericit decât cel rău pe pământ? Un Dialog între stăpân şi sclav se arată foarte sceptic în această privinţă: „Urcă-te pe movilele vechilor ruine şi plimbă-te în jur: contemplă craniile oamenilor morţi de demult şi a celor morţi de curând: care este al răufăcătorului şi care este al celui ce face bine?”[16]
Dialogul despre mizeria umană constată că succesul îi surâde mai degrabă celui rău: „Mulţimea laudă vorbirea omului meşter în ucideri, dar înjoseşte pe cel umil, care n-a urgisit pe nimeni. Răufăcătorul este dezvinovăţit şi urmărit de cel drept. Tâlharului i se dă aur, iar cel fără ajutor e lăsat flămând. Tăria răufăcătorului ei o sporesc, iar pe cel slab îl ruinează, pe cel umil îl doboară.”[17] În sfârşit, un text anterior lui Iov povesteşte viaţa unui om drept peste care se abătuseră toate necazurile, dar care a fost în cele din urmă salvat de zeul Marduk.[18] În ciuda acestor texte târzii, care anunţă începuturile unei reflecţii asupra răului şi asupra pedepsirii lui, civilizaţiile mesopotamiene, de la cea sumeriană până la cea asiriană, rămân în ansamblu fidele ideii de infern neliniştitor pentru toţi – unde nu există nici judecată, nici chinuri veşnice –, aflat în prelungirea nenorocirilor din viaţa terestră.
JUSTIŢIA IMANENTĂ ŞI ŞEOL-UL VECHILOR EVREI
Acest tip de infern se regăseşte, cu unele nuanţe, la popoare foarte diverse, în general seminomade, în a căror concepţie rostul lui este de a împiedica despărţirea totală dintre vii şi morţi. Este, de pildă, cazul evreilor, până în secolul al II-lea. Cum lucrările de exegeză au permis să se stabilească ordinea cronologică a scrierilor biblice, Scriptura stă mărturie că, timp de secole, evreii au avut doar o concepţie foarte vagă despre lumea de dincolo; ea consta exclusiv în existenţa sub formă de umbre a „sufletelor” într-un loc întunecat, şeol: „Nicăieri, scrie André Chouraqui, nu se vorbeşte, la evrei, despre un infern în care s-ar plăti poliţele pentru cele petrecute în viaţa pământească. Această idee va apărea mult mai târziu, în epoca elenistică, probabil sub anumite influenţe persane.”[19] Nenumăratele aluzii la şeol din Vechiul Testament ne permit, în ciuda unor incoerenţe, să ne facem o idee despre acest tip de infern. Şeol-ul este un ţinut subteran, situat „în cele mai de jos ale pământului” (Psalmi 62, 9)[20]; pentru a ajunge acolo, trebuie să cobori: „… mă voi pogorî în locuinţa morţilor, la fiul meu”, spune Iacob (Facerea 37, 35): „Domnul omoară şi învie; El coboară în locuinţa morţilor şi iarăşi scoate”, declară Ana (I Regi 2, 6).
Aşadar, este vorba despre o uriaşă gaură care, în diverse texte, se prezintă sub aspectul unui puţ, al unui rezervor, al unei prăpăstii ori al unei gropi adânci: „Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor” anunţă Isaia (Isaia 38,17); „Doamne, scos-ai din iad sufletul meu, mântuitu-m-ai de cei ce se coboară în groapă” (Psalmi 29, 3); „Să-i înghiţim de vii, ca locuinţa morţilor, şi întregi, ca pe cei ce se coboară în pământ”, ameninţă păcătoşii în Pilde (Pilde 1, 12). La fel ca la babilonieni, o uşă solidă închide această uriaşă cavitate subterană; este o închisoare de unde nimeni nu poate scăpa: „Negura se risipeşte, piere, tot astfel cel ce coboară în iad nu mai vine înapoi. / Nu se mai înapoiază în casa sa şi locuinţa sa nu-l va mai cunoaşte” (Iov 7, 9-10). Eşti prins înăuntru ca într-o plasă ori într-o capcană: „Durerile iadului m-au înconjurat; întâmpinatu-m-au laţurile morţii” (Psalmi 17, 6).[21]
Aici este împărăţia întunericului total, a tăcerii absolute, a noroiului, a prafului, a viermilor şi a paraziţilor. Nimeni nu coboară în şeol cu inima uşoară, după cum spune Iov:
Nu sunt oare zilele mele destul de puţine? Dă-Te la o parte ca să pot să-mi vin puţin în fire,
Mai înainte ca să plec spre a nu mă mai întoarce din ţinutul întunericului şi al umbrelor morţii,
Tara de întuneric şi neorânduială unde lumina e totuna cu bezna (Iov 10, 20-22).
Mai pot să nădăjduiesc? Împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu
- am întins în inima întunericului.
Am zis mormântului: Tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: Voi sunteţi mama şi surorile mele!
Atunci unde mai este nădejdea mea şi cine a văzut pe undeva norocul meu?
El s-a rostogolit până în fundul iadului şi împreună cu mine se va cufunda în ţărână (Iov 17, 13-16).
La rândul lui, Isaia declară: „Sub tine se vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău” (14, 11), iar psalmul 144,17 spune: „Nu morţii îl laudă pe Domnul, căci ei coboară toţi în imperiul tăcerii.”
Un infern cu un caracter atât de pronunţat negativ şi care aminteşte cu atâta insistenţă condiţia reală a cadavrului te face chiar să te întrebi dacă vechii evrei cred în vreun fel de viaţă de dincolo. Situaţia defunctului, culcat în praf, nemişcat, lipsit de gânduri şi neputând să simtă nimic, este într-adevăr foarte aproape de neant; o letargie definitivă, o stare de comă eternă. În plus, aceeaşi soartă îi aşteaptă şi pe cei buni şi pe cei răi: nici judecată, nici pedeapsă, nici răsplată. Ecclesiastul constată acest lucru cu amărăciune şi resemnare:
Este un mare rău în tot ceea ce se face sub soare, căci toţi au aceeaşi soartă şi pe lângă aceasta inima oamenilor este plină de răutate şi nebunia în inima lor dăinuieşte toată viaţa lor şi se duc în acelaşi loc cu cei morţi;
Oare cine va rămâne în viaţă? Pentru toţi cei vii este o nădejde, căci un câine viu este mai de preţ decât un câine mort.
Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat.
Şi dragostea lor, ura lor şi pizma lor a pierit de mult şi nu se vor mai bucura niciodată de ceea ce se face sub soare (Ecclesiastul 10, 3-6).
Dacă cel rău este pedepsit, el îşi primeşte pedeapsa în viaţa terestră, ca la babilonieni: justiţia imanentă îl sancţionează prin nenorociri concrete, materiale. Dar după aceea,
… în locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune (Ecclesiastul 9, 10).
Într-o primă etapă, pedeapsa e colectivă: dacă unii săvârşesc păcate, tot poporul este pedepsit. Acest iad terestru se manifestă în patru forme esenţiale: ocupaţia străină sau deportarea, ciuma, foametea, fiarele sălbatice. Pe vremea Profeţilor, începând din secolul al VIII-lea, concepţia despre pedepse se individualizează, dar rămâne exclusiv terestră. Cartea lui Iezechiel, datând din secolul al VI-lea î.Cr., ilustrează această evoluţie. Dumnezeu îi explică omului sistemul său penal:
Fiu al omului, dacă vreo ţară ar păcătui înaintea Mea, abătându-se în chip nelegiuit de la Mine, şi Eu aş întinde mâna Mea asupra ei, aş zdrobi în ea tot spicul de grâu şi aş trimite asupra ei foametea şi aş începe să pierd în ea pe oameni şi pe dobitoace;
Dacă s-ar afla acolo cei trei bărbaţi: Noe, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor…
Sau dacă aş trimite asupra acestui pământ fiarele rele, care l-ar văduvi de popor, şi dacă el din pricina fiarelor ar ajunge pustiu şi de nestrăbătut, Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în el, precum este de adevărat că Eu sunt viu… tot aşa este de adevărat că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa iar ţara ar ajunge pustie.
Sau dacă aş aduce în ţara aceasta sabie şi aş zice. „Sabie, străbate ţara” şi aş începe a pierde acolo pe oameni şi animale,
Atunci aceşti trei bărbaţi, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat… că ei n-ar scăpa nici pe fii, nici pe fiice, ci numai ei singuri ar scăpa.
Sau dacă Eu aş trimite ciuma în ţara aceasta, şi aş revărsa asupra ei urgia Mea în vărsare de sânge ca să pierd din ea şi pe oameni şi pe animale, Apoi Noe, Daniel şi Iov, aflându-se în ea, precum este adevărat că Eu sunt viu… tot aşa este de adevărat că n-ar scăpa nici fii, nici fiice; prin dreptatea lor ei şi-ar scăpa numai viaţa lor (Iezechiel 14, 13-20).
Până la apariţia primelor cugetări din literatura moralizatoare, în secolul al V-lea î.Cr., infernul, în sensul de suferinţe impuse ca pedeapsă pentru greşelile morale, se află pentru evrei, ca şi pentru babilonieni, pe pământ. El nu există însă în lumea de dincolo, unde buni şi răi intră, pentru vecie pare-se, într-o aceeaşi stare de letargie, în şeol.
Şi greşelile sancţionate sunt cam aceleaşi ca la popoarele vecine: greşeli religioase, ca venerarea idolilor, greşeli rituale, ca violarea tabuurilor asupra lucrurilor impure, greşeli sociale, riguros codificate în legea mozaică. Pedepsele, severe, respectă pe cât posibil legea talionului, care asigură menţinerea proporţiei dintre greşeală şi sancţiune. Cum legea este de expresie divină şi preoţii joacă un rol esenţial în aplicarea ei, pedepsele umane şi divine tind să se confunde. În aceste condiţii, se mai justifică oare imaginea unei noi judecăţi şi a unor noi pedepse în lumea de dincolo? Timp de secole, combinaţia dintre justiţia divină imanentă şi tribunalele omeneşti pare să-i fi satisfăcut pe evrei, care nu au proiectat nici un fel de sistem compensator pe tărâmul celălalt.
DE LA INDIA VEDICĂ LA ETRUSCI
În perioada lor arhaică, majoritatea civilizaţiilor şi-au reprezentat un lăcaş al morţilor nediferenţiat, o macabră lume de dincolo a tuturor defuncţilor, fără pedepse speciale pentru cei răi. În India, în perioada vedică, la sfârşitul mileniului al II-lea înaintea erei noastre, locul se numea fie karta (gaură), fie vavra (închisoare), fie parshana (prăpastie) şi semăna ciudat de mult cu şeol-ul ebraic. În acest lăcaş subteran, preta, adică decedatul, duce o viaţă de fantomă. Fără să mai poată încerca sentimente ori senzaţii, rătăceşte de colo-colo şi revine uneori pe pământ pentru a-i chinui pe cei vii. Totuşi, în Rigveda şi în Atharvaveda nimic nu indică existenţa vreunei judecăţi ori a împărţirii în buni şi răi. În aceasta din urmă apare însă termenul infern: naraka, transformat treptat în loc de suferinţă, efect indirect al credinţei într-un gen de apoteoză celestă pentru cei care primesc sacrificiul vedic. Fără să fie încă vorba de judecată, cei mulţi, care nu se număra printre aleşi, văd degradându-li-se condiţiile de supravieţuire în împărăţia lui Yama, stăpânul infernului. Această concepţie, încă necristalizată la sfârşitul perioadei vedice, nu ne îndreptăţeşte în nici un caz să vorbim de damnaţiune sau de suferinţe impuse ca pedeapsă pentru greşelile morale.[22]
Aceeaşi idee a unei vieţi de după moarte, fără judecată, există şi la primii locuitori ai Italiei. Puţinele mărturii de care dispunem pentru perioada anterioară sosirii etruscilor ne permit să presupunem că localnicii cred în ceva comparabil cu viaţa de dincolo, din moment ce practică evocarea manilor. Începând din secolul al VIII-lea, frescele etrusce oferă ceva mai multe precizări: sufletul morţilor este însoţit până la poarta infernului de o călăuză înaripată, Charun, care seamănă destul de bine la înfăţişare cu un demon. Se remarcă şi intervenţia altor demoni: unul dintre ei ţine în mână un sul pe care este consemnată starea civilă a defunctului, dar faptul reprezentat nu are valoare de judecată. În acest infern nu există nici suferinţe, nici cazne.[23]
MACABRUL INFERN HOMERIC
Textele încep să spună mai multe despre tărâmul celălalt văzut ca infern în Grecia arhaică. Într-adevăr, încă din timpurile cele mai vechi, grecii manifestă un interes deosebit pentru infern. Poeţii, în special Hesiod şi Homer, descriu universul infernal, iar textele care le sunt atribuite ne dau o idee despre reprezentarea acestuia în Grecia secolului al VIII-lea, fără să putem însă preciza cât la sută din viziunea globală se datoreşte credinţelor populare, cât preoţilor şi cât imaginaţiei poetice a autorilor lor. Oferind o sinteză a acestor trei categorii de elemente, suficient de verosimilă ca să fie acceptată de populaţie, ei contribuie la fixarea miturilor, care se transmit fără critici demne de luat în seamă până în veacul al V-lea.
Informaţiile pe care le-am putea culege din aceste povestiri sunt nesigure şi dintr-un alt motiv: ca şi Iliada şi Odiseea, Teogonia se referă cu precădere la lumea zeilor şi a eroilor. Hadesul e plin de nemuritori legendari, cu destin supraomenesc şi nu e sigur că lumea cealaltă rezervată muritorilor corespunde în concepţia grecilor cu acest loc select. Oricum, Hadesul, ca destinaţie finală, nu este niciodată privit cu plăcere.
Infernul are mulţi vizitatori: în ciuda prezenţei Cerberului, se intră şi se iese ca la moară, unii coborând chiar în căutarea rudelor şi a prietenilor, pe care doresc să-i readucă pe pământ. Pe de o parte, amatorii de vizite nu mai au loc unii de alţii, pe de alta, prizonierii evadează cu prea mare uşurinţă. E cineva care să nu fi făcut turul infernului? Heracles a coborât ca să-l elibereze pe Tezeu; Admetes îl străbate în căutarea lui Alcest; Dionysos o scoate de acolo pe mama sa Semele; Orfeu ratează încercarea de a o readuce pe pământ pe Euridice; Tiresias, Ahile, Ulise vizitează locul cu de-amănuntul. Şi de astă dată avem impresia că viaţa terestră se continuă sub pământ.
În raport cu Mesopotamia, aici apare totuşi o noutate importantă: în Hades există doi judecători: Rhadamante, eroul cretan celebru pentru înţelepciunea şi dreptatea lui, şi fratele său Minos. Dar cine sunt mai exact aceia pe care îi judecă ei? De fapt, nu-i vedem judecând şi nimic nu dovedeşte că răii sunt pedepsiţi prin cazne. Sigur, în infern există suplicii, dar nu este nicidecum vorba despre pedepse dictate în urma unor încălcări ale moralei. Pur şi simplu Zeus îşi plăteşte poliţele: Ixion, regele Thesaliei, este legat de o roată de foc care se învârteşte încontinuu, pentru că a vrut să se unească cu Hera; lui Titios doi vulturi îi sfâşie permanent ficatul, din cauza aceluiaşi gen de ofensă adusă primului dintre zei; Ascalaphus poartă în spate povara unei stânci uriaşe; Sisif îşi împinge necontenit la deal bolovanul; Tantal încearcă zadarnic să bea şi să mănânce; Danaidele se străduiesc din răsputeri să umple vasul fără fund. Toţi ne apar ca nişte prototipuri sau alegorii ale unor vicii – excesele sexuale, poftele veşnic nesătule, înşelătoria, trufia spirituală – şi atunci am fi în faţa unor adevărate exemple de damnaţi. În Odiseea, Ulise este martorul următoarelor suplicii:
Atunci văzui pe Minos
Cel falnic, al lui Joe fiul. Cu sceptru
Leit în aur el şedea pe scaun
Şi judeca pe morţi, iar ei în juru-i
Stau în picioare sau şedeau la curtea
Cu poarta largă-a iadului şi-acolo
Cătau s-audă de la el osânda.
În lunca de-asfodel zării în urmă
Pe uriaşul Orion în goană
Luând sălbăticiunile, pe care
El însuşi le ucise în coclauri
De munte cu-o măciucă din aramă
De nesfărâmat. Şi mai văzui pe fiul
Slăvitei Ţărne, Titios zaplanul.
El lung de-o sută şi cincizeci brăţare
Zăcea pe jos. Doi zgripţori stau alături
Şi pliscul şi-nfigeau în măruntaie
Şi-i ciuguleau ficatul, dar cu mâna
El nu putea înlătura pe zgripţori,
Căci vru să siluiască pe soţia
Lui Joe, pe Latona cea-nchinată,
Când ea mergea la Pito prin oraşul
Cel cu frumoase locuri Panopeus.
Văzui şi pe Tantal care-n picioare
Stătea în iaz cu unda până-n barbă
Şi suferea cumplit. Murea de sete,
Dar n-avea de băut nimic să-mpumne,
Căci cum se apleca să bea bătrânul
Pierea-nghiţită apa şi sub dânsul
Uscat şi negru s-alegea pământul.
Deasupra-i atârnau frunzoase ramuri
De pomi înalţi si-ndoldurați de poame,
…
Dar cum dădea moşneagul să le-ajungă,
Le vântura spre nori deodată vântul.
Văzui şi pe Sisif trudind amarnic:
Purta un stei de piatră uriaşă
Cu braţele-amândouă şi spre-o culme
Se încorda din mâini şi din picioare
S-o-mpingă tot la deal, dar când sta gata
S-o suie-n vârf, o straşnică tărie
O da-napoi şi-afurisita piatră
Se tot rostogolea pân’ la câmpie.
Iar el zorea şi-o împingea spre culme
Şi tot curgea sudoarea de pe dânsul
Şi capul lui plutea în prăfărie.[24]
Din păcate, aşa cum a arătat Victor Bérard, acest pasaj este fără îndoială o interpolare târzie, motiv pentru care povestirea originară despre infern îşi pierde conotaţia de loc al supliciilor.[25] Numai câteva indicii sugerează o soartă diferită pentru cei buni şi pentru cei răi „la capătul lumii, /Pe câmpii Elizei, pe unde şade/Bălanul Radamanti, unde omul trăieşte mai ferice, că nu-i ploaie/Şi nici ninsoare nu-i, nici iarnă lungă, /Ci pururea suflare lină-adie/Din Ocean şi mângâie pe oameni”, ori în „livada cu asfodel”[26], unde unii se bucură de o soartă privilegiată. Dacă ne limităm la indicaţiile ce apar cel mai des şi care reflectă, după toate aparenţele, părerile cele mai răspândite printre specialişti, viziunea infernului este foarte apropiată de aceea a babilonienilor şi a evreilor de dinainte de exil.
Hadesul este un loc lugubru, întunecos şi învăluit în ceţuri: „lui Hades, a Iadului beznă, /Cerul întins i-a căzut, cu norii şi slava, lui Zeus”, spune Iliada.[27] Intrarea se află la capătul lumii, unde curg ale Oceanului ape, hăt departe spre apus; Ulise ajunge acolo urmând sfaturile lui Circe:
Ajunserăm la capătul de ape
Pe-afundul Ocean, unde-i cetatea
Poporului cimerian, de-a pururi
Învăluit în ceaţă şi-ntuneric,
Că-n veci nu-l vede luminosul soare,
Când el spre cerul înstelat se suie
Şi spre pământ la vale se coboară,
Ci beznă urgisită cotropeşte
Pe bieţii muritori. Sosind acolo
Cu vasul poposirăm. Ne luarăm
Nămaiele cu noi şi-o apucarăm
Pe lângă Ocean până ce furăm
La locul unde ne spusese Circe.[28]
Este o lume subterană al cărei aspect îţi dă fiori. Iliada vorbeşte despre existenţa unor „vaste locuinţe înfricoşătoare, de care se înfioară înşişi zeii”, „în împărăţia lui Hades, în adâncurile ascunse ale Pământului.”[29] O lume închisă – „Poseidon o poartă/Grea de aramă i-a pus” – care, la Hesiod, seamănă cu un urcior gigantic sau cu o „genune adâncă”[30], prevăzută cu porţi masive, înspăimântătoare la vedere: „Urăsc aşa cum urăşti porţile Hadesului”, obişnuieşte să spună Ahile; iar Ulise foloseşte o expresie asemănătoare: „Pe acesta îl urăsc la fel de mult ca porţile Hadesului.” în lumea asta care, potrivit lui Hesiod şi lui Homer, este umedă şi miroase a mucegai[31], există o uimitoare reţea hidrografică: fluviul Ocean, care o desparte de lumea celor vii, afluentul lui, Styxul, şi un subafluent, Cocitul; cât despre Aheron, acesta este un fluviu de foc, dar totodată în matca lui curg ape reci ca gheaţa.[32]
Infernul are două niveluri. Sub Hades se află Tartarul, hău adânc, închisoare a Titanilor, din care nu există scăpare. Zeus ameninţă că acolo îi va trimite pe nemuritorii care ar da dovadă de nesupunere. „Cum o să simt că vreunul e dus de la noi şi mai umblă/Una din armii s-ajute, pe-ahei ori pe cei de la Troia, /El pe Olimp se va-ntoarce bătut şi făcut de ocară; /Ori îl apuc şi-i dau drumul în bezna Tartarului negru, /Colo departe sub glie-n prăpastia cea mai afundă, /Temniţa oarbă cu poarta de fier şi pragul de aramă, /Jos pe sub lumea cealaltă pe cât pe sub cer e pământul.”[33] Distincţia Hades-Tartar arată deja un început de diferenţiere între condamnaţi: o distincţie pe care o vom întâlni în creştinism, între infernul superior din care se va naşte purgatoriul, şi infernul inferior, reşedinţă a lui Satana.
Toţi morţii sunt într-o stare jalnică şi stârnesc spaima vizitatorului; Ulise îi vede strângându-se în jurul lui:
Atunci din beznă s-adună mulţime
De suflete de morţi, feciori, neveste,
Moşnegi sărmani şi fragede copile
Cu pieptul de curând cuprins de jale
Şi mulţi străpunşi de suliţi ferecate.
Bărbaţi răpuşi în luptă, toţi cu arme
Însângerate. Se-mbulzeau spre groapă
Roind de pretutindeni cu un vuiet
Asurzitor. Îngălbenii de spaimă.[34]
Infernul este locuinţa tuturor oamenilor, cu excepţia celor rămaşi neînmormântaţi. Iată de ce Patrocle îl imploră pe Ahile: „Pune-mă-n groapă curând, ca aşa să pot trece pe poarta/Iadului. Umbrele morţilor, dusele suflete, acolo/Calea mi-aţin peste râu şi-ncă nu mă primesc între ele; /De-asta zadarnic mă vântur la poartă pe lumea cealaltă.”[35] Ahile încearcă atunci să-l cuprindă pe prietenul său, dar „sufletul ca un fum dispare sub pământ ţipând. Uimit, Ahile se ridică, bătu din palme şi rosti aceste cuvinte de jale: „Doamne, e drept că aieve pe lumea cealaltă mai este/Sufletul, umbra de om, dar neîntrupat e cu totul. /Chiar astă-noapte văzui cum stete la capul meu umbra/Bietului nostru Patrocle şi cum el cu plâns şi cu gemet/Mă ruga câte toate; la chip era-ntocmai ca dânsul.”[36]
Nici soarta celor care au fost înmormântaţi nu este mai de invidiat: toţi sunt „umbre ce zboară” scoţând din când în când ţipete care amintesc mai mult de cele ale liliecilor decât de cele ale rândunelele. Iată, la sfârşitul Odiseii, sufletele peţitorilor Penelopei aflate în drum spre Hades. Jalnică ceată de umbre neputincioase şi temătoare, sufletele îl urmează pe zeul Hermes. Nici aici nu este vorba de vreo judecată ori de vreo împărţire în buni şi răi; pretendenţii, care sunt departe de a fi nişte sfinţi, ajung toţi în câmpia cu asfodel, unde se întâlnesc cu Ahile, cu Patrocle, cu Aiax:
În vremea asta Hermes din Cilene
Chemă la sine sufletele celor
Care-au peţit. Purta cu el frumoasa
Nuia de aur, mijlocul cu care
Adoarme după voie ori deşteaptă
Pe oamenii cei adormiţi. Cu joarda-i
El le urni, şi ele după dânsul
Mergeau piţigăind. Cum liliecii
În fundul unei peşteri uriaşe
Tot zboară ţiuind când pică vreunul
Din stolul lor cel atârnat sub stâncă
Şi stau acolo strânşi pe lâng-olaltă,
Aşa plecară chiţăind deodată
Şi sufletele ce urmau pe Hermes,
Blajinul zeu, pe mucedele drumuri.
Trecur-aşa Oceanul, Stânca Albă
Şi poarta Soarelui şi tot norodul
De vise, şi curând erau pe lunca
De asfodel, pe unde e locaşul
De suflete, – ale morţilor năluce.[37]
Sufletele îi pot aştepta pe cei vii, aşa cum i s-a întâmplat lui Ulise în timpul vizitei în infern: „Se adună mulţime de suflete de morţi… roind de pretutindeni cu un vuiet/Asurzitor. Îngălbenii de spaimă.”[38] Vicleanul Ulise nu-şi găseşte scăparea decât prin fugă. În sfârşit, Ahile îşi exprimă dezgustul faţă de infern:
Mai bine-aş vrea să fiu argat la ţară,
La un sărac cu prea puţină stare
Decât aici în iad să fiu mai mare.[39]
