I. Casa Justiţiei

Beth Hamishpath – Casa Justiţiei: cuvintele acestea, rostite cu glas sonor de grefierul tribunalului, ne fac să sărim în picioare, căci anunţă sosirea celor trei judecători care, cu capul descoperit, în robe negre, pătrund printr-o uşă laterală în sala de judecată pentru a-şi ocupa locurile pe cel mai înalt nivel al podiumului. La cele două capete ale mesei lor lungi, care avea să fie curând acoperită cu nenumărate cărţi şi peste o mie cinci sute de documente, se află stenodactilografele tribunalului. Imediat lângă judecători se află traducătorii, de ale căror servicii este nevoie pentru schimburile directe de cuvinte între acuzat sau avocatul acestuia şi completul de judecată. În rest, acuzaţii, vorbitori de limbă germană, ca de altfel toţi cei din public, urmăresc lucrările conduse în ebraică prin intermediul transmisiei simultane la radio, excelentă în franceză, suportabilă în engleză şi de-a dreptul comică, deseori chiar neinteligibilă, în germană. (În contextul obiectivităţii scrupuloase a tuturor pregătirilor tehnice în vederea acestui proces, printre misterele minore care înconjoară noul stat Israel se numără şi acela că, deşi exista un procent ridicat al populaţiei de origine germană, totuşi nu a fost posibilă găsirea unui translator competent în singura limbă pe care acuzatul şi avocatul său o puteau înţelege. Vechea prejudecată care plana asupra evreilor germani – cândva foarte accentuată în Israel – nu mai este suficient de puternică pentru a oferi o explicaţie. Singura explicaţie posibilă rămâne încă mai vechea, dar încă foarte populara „Vitamină P”, cum numesc israelienii protecţia, în cercurile guvernamentale şi birocratice.) Pe un rând mai jos decât translatorii, faţă în faţă, şi deci cu profilul spre sală, se pot vedea boxa de sticlă a acuzatului şi boxa martorilor. Şi, în fine, pe rândul cel mai de jos, cu spatele spre public, se află procurorul cu cei patru asistenţi ai săi, ca şi avocatul apărării, care, de-a lungul primelor săptămâni, avea să fie însoţit de un asistent.

Niciun moment nu se va putea observa ceva teatral în comportamentul judecătorilor. Felul în care se mişcă nu este studiat, atenţia lor intensă, veşnic trează, ce se crispează sub impactul durerii în vreme ce ascultă relatările suferinţelor, este întru totul naturală; nerăbdarea lor în faţa încercării acuzării de a prelungi la nesfârşit aceste audieri este spontană şi dinamizatoare, atitudinea lor faţă de apărare este poate puţin prea politicoasă, ca şi cum ar avea permanent în vedere faptul că „Dr. Servatius a fost aproape singur în această bătălie epuizantă, într-un mediu neprietenos”, iar comportamentului lor faţă de acuzat nu i se poate reproşa nimic. Este atât de evident că judecătorii sunt trei oameni buni şi cinstiţi, încât nu surprinde pe nimeni faptul că niciunul dintre ei nu cedează tentaţiei de a şarja în cadrul acestui proces – pretinzând că ei, născuţi şi educaţi în Germania, trebuie să aştepte traducerea în ivrit. Lui Moshe Landau, preşedintele completului de judecată, îi e destul de greu să-şi amâne replica până când traducătorul şi-a făcut datoria, şi adesea intervine în traducere, corectând-o şi ameliorând-o, cu o evidentă mulţumire pentru că are acest prilej de amuzament într-o chestiune altfel sumbră. Câteva luni mai târziu, în timpul interogatoriului contradictoriu al acuzatului, va reuşi chiar să-i facă pe colegii săi ca, în dialogul cu Eichmann, să facă apel la limba lor maternă, germana – o dovadă, dacă mai era nevoie de aşa ceva, a remarcabilei sale independenţe faţă de opinia publică obişnuită în Israel.

De la bun început, nu există nicio umbră de îndoială că judecătorul Landau este acela care dă tonul şi că face tot posibilul pentru a evita ca acest proces să devină un spectacol, sub influenţa histrionismului procurorului. Or, dacă nu reuşeşte întotdeauna, unul dintre motive este simplul fapt că lucrările se desfăşoară pe un podium, în faţa unui public, iar minunatul strigăt al grefierului de la începutul fiecărei noi şedinţe joacă rolul de cortină care se ridică. Oricine ar fi fost acela care a proiectat această sală a noii Beth Ha’am, Casa Poporului (înconjurată acum de garduri înalte, păzite de la acoperiş până-n pivniţă de gărzi de poliţie înarmate până în dinţi şi cu un şir de barăci de lemn în curtea din faţă, în care erau percheziţionaţi minuţios toţi cei care soseau), a avut în minte, mai mult ca sigur, un teatru, cu fosă pentru orchestră şi cu galerie, cu avanscenă şi scenă, şi cu uşi laterale pentru intrarea actorilor. Cu siguranţă, acest tribunal nu este un loc nepotrivit pentru procesul-spectacol la care se gândise prim-ministrul Israelului, David Ben Gurion, atunci când hotărâse ca Eichmann să fie răpit din Argentina şi să fie adus la Tribunalul Districtual din Ierusalim pentru procesul care îi era intentat pentru rolul jucat în cadrul Soluţiei Finale a chestiunii evreieşti. Or, Ben Gurion, pe drept numit „arhitectul statului”, rămâne regizorul tehnic invizibil al lucrărilor procesului. Nu a participat la nicio înfăţişare; în sala tribunalului, el vorbeşte prin gura lui Gideon Hausner, procurorul general, care, reprezentând guvernul, face tot posibilul, chiar tot posibilul, pentru a-şi asculta şeful şi dacă, întâmplător, performanţa sa maximă nu este suficient de bună, aceasta se datorează faptului că procesul este prezidat de cineva care slujeşte cu credinţă justiţia, aşa cum dl Hausner slujeşte statul Israel. Justiţia cere ca acuzatul să fie incriminat, apărat şi judecat, iar toate celelalte chestiuni aparent mai importante – „Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva?” şi „De ce s-a întâmplat?”, „De ce evreii?” şi „De ce germanii?”, „Care a fost rolul celorlalte naţiuni?” şi „În ce măsură Aliaţii erau şi ei răspunzători de desfăşurarea evenimentelor?”, „Cum de puteau colabora evreii, prin intermediul propriilor lideri, la propria distrugere?” şi „De ce s-au dus la moarte ca mieii la tăiere?” – să fie lăsate în suspensie. Justiţia insistă asupra importanţei lui Adolf Eichmann, fiul lui Karl Adolf Eichmann, omul din boxa de sticlă (special construită pentru a-i asigura protecţia), de talie mijlocie, subţire, de vârstă medie, cu început de chelie, cu o proteză care nu i se potriveşte şi ochi miopi. Pe tot parcursul procesului acuzatul nu încetează a-şi întinde gâtul spre banca juraţilor (nu priveşte nici măcar o dată spre asistenţă) şi îşi păstrează cu disperare, iar de cele mai multe ori cu succes, stăpânirea de sine în ciuda ticului nervos al gurii, căpătat cu siguranţă mult înainte de a fi început procesul. Sunt judecate faptele sale, nu suferinţele evreilor, nu poporul german şi nici omenirea, nici măcar antisemitismul sau rasismul.

Iar justiţia, deşi poate o „abstracţie” pentru cei ce împărtăşeau modul de gândire al lui Ben Gurion, se dovedeşte a fi un stăpân mult mai sever decât primul-ministru, cu toată puterea sa. Modul de guvernare al acestuia din urmă, după cum nu întârzie să demonstreze dl Hausner, este permisiv; îi permite procurorului să ţină conferinţe de presă şi să dea interviuri pentru televiziune în timpul procesului (programul american, sponsorizat de Corporaţia Glickman, este întrerupt întruna – afaceri, ca întotdeauna! – de reclame imobiliare) şi chiar să aibă izbucniri „spontane” în faţa reporterilor din clădirea tribunalului – este sătul de interogatoriul încrucişat la care este supus Eichmann, care răspunde prin minciuni la toate întrebările; permite priviri furişe aruncate în sală şi manifestarea teatrală a unei vanităţi ieşite din comun, care ajunge, în cele din urmă, să triumfe la Casa Albă printr-un compliment al Preşedintelui Statelor Unite pentru „o treabă bine făcută”. Justiţia nu permite nimic de genul acesta. Cere izolarea, permite mai curând regretul decât furia, şi recomanda o atenţie deosebită pentru a evita ca o anumită persoană să iasă prea tare în evidenţă. Vizita judecătorului Landau în Statele Unite, la scurt timp după proces, nu a fost mediatizată, excepţie făcând organizaţiile evreieşti direct vizate.

Şi totuşi, oricât de susţinută ar fi fost încercarea de a împiedica „ieşirea la rampă a vreunuia dintre protagonişti”, aceştia se aflau acolo, aşezaţi în partea superioară a platformei, privind publicul ca de pe scena unei reprezentaţii. Publicul se presupunea că reprezintă lumea întreagă, şi, de-a lungul primelor săptămâni, a şi fost alcătuit în cea mai mare parte din ziarişti şi redactori de reviste care sosiseră la Ierusalim din cele patru colţuri ale lumii. Aveau să urmărească un spectacol la fel de senzaţional ca Procesul de la Nürnberg, numai că de această dată „în centrul atenţiei avea să se afle tragedia evreimii ca naţiune”. Căci, „dacă îl vom acuza pe Eichmann şi de crimele comise împotriva ne-evreilor, […] aceasta” nu este pentru că el chiar le-ar fi comis ci, în mod surprinzător, pentru ca noi nu facem nicio distincţie etnică. O afirmaţie remarcabilă, desigur, pentru un procuror care o rosteşte în discursul său inaugural. S-a dovedit a fi afirmaţia-cheie din dosarul acuzării. Căci acest dosar a fost construit ţinând cont de ceea ce au suferit evreii şi nu de ceea ce a făcut Eichmann. Or, conform celor spuse de dl Hausner, aceasta distincţie avea să fie nerelevantă, deoarece „nu era decât un singur om care fusese implicat aproape exclusiv în probleme care ţineau de evrei, a cărui sarcină fusese distrugerea acestora, al cărui rol în instaurarea regimului nedrept se limitase doar la chestiunea evreiască. Acesta era Adolf Eichmann”. Nu era oare logic să-i fie prezentate instanţei toate detaliile suferinţelor evreilor (care, desigur, nu au fost niciodată contestate) şi să se caute apoi dovezile care, într-un fel sau altul, l-ar fi pus pe Eichmann în legătură cu cele întâmplate? Procesul de la Nürnberg în care acuzaţii au fost „condamnaţi pentru crime comise împotriva indivizilor de diverse naţionalităţi”, lăsaseră deoparte tragedia evreilor pentru simplul motiv ca Eichmann nu se numărase atunci printre cei aduşi în faţa instanţei.

Credea oare cu adevărat dl Hausner că Procesul de la Nürnberg ar fi acordat o atenţie sporită sorţii evreilor dacă Eichmann s-ar fi aflat atunci pe banca acuzaţilor? Greu de presupus. Ca majoritatea celor din Israel, el credea ca numai un tribunal evreiesc le putea face dreptate evreilor şi că era de datoria evreilor să-şi judece duşmanii. De aici şi ostilitatea practic unanimă a celor din Israel faţă de simpla menţionare a unui tribunal internaţional care l-ar fi condamnat pe Eichmann nu pentru crimele „împotriva poporului evreu”, ci pentru crime împotriva umanităţii aplicate unor reprezentanţi ai poporului evreu. De aici ciudata afirmaţie autolaudativă: „Noi nu facem deosebiri etnice”, care sună mai puţin ciudat în Israel, unde dreptul rabinic guvernează statutul personal al cetăţenilor evrei, ceea ce are drept rezultat faptul că niciun evreu nu se poate căsători cu un ne-evreu; căsătoriile încheiate peste hotare sunt recunoscute, dar copiii din căsătoriile mixte sunt bastarzi din punct de vedere legal (copiii cu părinţi evrei născuţi în afara căsătoriei sunt legitimi), iar dacă se întâmplă ca cineva să aibă o mama ne-evreică, acesta nu poate beneficia nici de ceremonia de căsătorie, nici de cea de înmormântare. Ultragiul privind această chestiune a devenit şi mai acut în 1953, când o parte însemnată a jurisdicţiei privind dreptul familiei a fost preluată de instanţa laică. Femeile pot acum moşteni proprietăţi şi se bucură, în general, de un statut similar cu cel al bărbaţilor. De aceea, e greu de presupus că respectul pentru credinţă sau puterea minorităţii religioase fanatice a fost acela care a împiedicat guvernul israelian să substituie jurisdicţia laică dreptului rabinic în ceea ce priveşte căsătoria şi divorţul. Cetăţenii Israelului, religioşi sau nereligioşi, par să fie de acord în privinţa faptului că este de dorit să existe o lege care să interzică contractarea căsătoriilor mixte, şi acesta este principalul motiv pentru care – aşa cum au recunoscut-o, în afara tribunalului, chiar şi oficialităţile israeliene – toată lumea a fost de acord şi cu indezirabilitatea unei constituţii scrise în care o asemenea lege ar fi trebuit să figureze, într-un mod jenant. („Motivaţia invocată împotriva căsătoriilor civile este aceea că ar diviza Casa Israelului, şi că i-ar despărţi pe evreii din Israel de evreii din diaspora”, aşa cum a afirmat recent Philip Gillon, în Jewish Frontier.) Oricare ar fi motivele, exista desigur ceva uluitor în naivitatea cu care acuzarea denunţa infamele Legi de la Nürnberg din 1935, care interziceau căsătoriile mixte şi relaţiile sexuale dintre evrei şi germani. Corespondenţii cei mai bine informaţi erau pe deplini conştienţi de ironia faptului, dar nu au menţionat acest lucru în rapoartele lor. Îşi închipuiau că nu era momentul potrivit pentru a le spune evreilor ce nu era în regulă cu legile şi instituţiile din propria lor ţară.

Dacă publicul prezent la proces urma să fie lumea întreagă, iar piesa prezentată să fie imensa panoramă a suferinţelor evreieşti, realitatea depăşea cu mult aşteptările şi scopurile propuse. Ziariştii au rămas la datorie nu mai mult de două săptămâni, după care componenţa publicului a suferit o schimbare dramatică. Asistenţa urma să fie formată, de acum încolo, de israelieni, dintre aceia care erau prea tineri pentru a cunoaşte povestea sau, în cazul evreilor orientali, care nu o auziseră niciodată. Procesul se voia a-i iniţia pe aceştia în ceea ce înseamnă să trăieşti printre ne-evrei, încercând să-i convingă că numai în Israel putea fi un evreu în siguranţă, ducând o viaţă onorabilă. (Pentru corespondenţii de presă, lecţia era rezumată într-o broşură despre sistemul de legi al Israelului, care fusese înmânată jurnaliştilor. Autoarea acesteia, Doris Lankin, citează o decizie a Curţii Supreme prin care doi taţi care îşi „răpiseră copiii aducându-i cu ei în Israel” erau sfătuiţi să-i trimită înapoi la mamele lor care, trăind peste hotare, aveau, după lege, drept de custodie asupra copiilor. Aceasta, adaugă autoarea – nu mai puţin mândră de o asemenea legalitate strictă decât era dl Hausner în dorinţa sa de a condamna crima chiar şi atunci când victimele erau ne-evrei, – „în ciuda faptului că trimiterea copiilor înapoi, încredinţându-i în custodia şi în grija mamelor, însemna a-i condamna la a se angaja într-o luptă inechitabilă cu elementele ostile din diaspora”.) În publicul de acum se găseau însă extrem de puţini tineri; asistenţa nu era formată nici din israelieni, alţii decât evreii, în general. Sala era plină de „supravieţuitori”, de oameni de vârstă mijlocie sau chiar vârstnici, imigranţi din Europa, cum eram şi eu, care cunoşteau pe dinafară tot ce era de ştiut şi care nu aveau dispoziţia necesară pentru a li se da lecţii şi nu aveau desigur nevoie de acest proces pentru a trage propriile concluzii. Pe când martorii se perindau unul după altul, ororile adunându-se una după alta, ei stăteau acolo, ascultând în public poveşti pe care cu greu le-ar fi putut suporta în particular, dacă ar fi trebuit să-l aibă în faţă pe narator. Cu cât se desfăşura mai pe larg „calamitatea poporului evreu aparţinând acestei generaţii” şi cu cât retorica domnului Hausner devenea tot mai grandilocventă, cu atât mai palid şi mai fantomatic apărea chipul din boxa de sticlă şi niciun gest cu degetul în semn de „şi acolo se află monstrul responsabil de toate acestea” nu-l mai putea trezi la viaţă.

Exact aspectul spectaculos al procesului a fost acela care s-a prăbuşit sub greutatea acelor atrocităţi de neimaginat. Un proces seamănă cu o piesă de teatru prin aceea că începe şi se încheie cu făptaşul, nu cu victima. Un proces-spectacol are nevoie, încă mai mult decât un proces obişnuit, de o delimitare clară, care să stabilească linia de demarcaţie dintre ceea ce s-a făcut şi cum s-a făcut. În centrul unui proces nu se poate afla decât acela care a comis fapta – şi, din acest punct de vedere, acesta se aseamănă eroului dintr-o piesă de teatru –, iar dacă suferă, atunci trebuie să sufere pentru ceea ce a făcut, nu pentru ceea ce i-a făcut pe alţii să sufere. Nimeni nu ştie mai bine acest lucru decât judecătorul care prezidează procesul, în faţa ochilor căruia procesul începe să degenereze într-un spectacol sângeros, ca „o navă lipsită de cârmă, aflată în voia valurilor”. Dar dacă eforturile sale de a evita acest lucru erau adesea vane, vina pentru această înfrângere aparţinea, în mod straniu, apărării, care abia dacă s-a ridicat să conteste vreo mărturisire, oricât de nerelevantă sau de lipsită de importanţă ar fi fost. Dr. Servatius, aşa cum îl numea toată lumea, fără excepţie, a fost ceva mai curajos atunci când a venit momentul prezentării documentelor, iar cea mai impresionantă dintre rarele sale intervenţii a avut loc atunci când acuzarea a introdus ca dovadă jurnalele lui Hans Frank, fostul guvernator general al Poloniei şi unul dintre principalii criminali de război spânzuraţi la Nürnberg. „Nu am decât o singură întrebare. Este oare Adolf Eichmann numele acuzatului menţionat în acele douăzeci şi nouă de volume [de fapt erau treizeci şi opt]?… Numele Adolf Eichmann nu apare niciodată în toate acele douăzeci şi nouă de volume. […] Mulţumesc, nu mai am întrebări.”

Aşa se face că procesul s-a transformat într-o reprezentaţie, dar spectacolul cu care dorise Ben Gurion să înceapă a avut totuşi loc, sau mai curând „lecţiile” care a crezut el că trebuie ţinute evreilor şi ne-evreilor, israeliţilor şi arabilor, pe scurt lumii întregi. Aceste învăţăminte care urmau să fie trase dintr-un eventual spectacol erau menite a fi diferite în funcţie de fiecare dintre receptori. Ben Gurion subliniase aceste învăţăminte înainte de a începe procesul, într-o serie de articole care explicau motivul pentru care evreii îl răpiseră pe acuzat. Era lecţia dată lumii ne-evreieşti: „Vrem să stabilim în faţa naţiunilor întregii lumi cum milioane de adulţi, din simplul motiv că se întâmplase să fie evrei, şi un milion de copii, care erau din întâmplare copii evrei, au fost omorâţi de către nazişti.” Sau, în cuvintele Davar-ului, organul partidului Mapai al dlui Ben Gurion: „Aduceţi la cunoştinţa opiniei publice din lumea întreaga faptul că nu numai Germania nazistă poartă răspunderea distrugerii a şase milioane de evrei din Europa.” Şi, din nou, citându-l pe Ben Gurion: „Vrem ca naţiunile lumii să ştie […] şi ar trebui să le fie ruşine.” Evreii din diaspora trebuie să-şi aducă aminte că iudaismul, „vechi de patru mii de ani, cu creaţiile sale spirituale, cu restricţiile sale etice şi cu aspiraţiile sale mesianice”, s-a confruntat întotdeauna cu „o lume ostilă”, că evreii au degenerat până la a ajunge să se îndrepte spre moarte ca oile şi că numai constituirea unui stat evreiesc le-a dat evreilor posibilitatea de a răspunde loviturilor primite, aşa cum s-a întâmplat şi cu israeliţii în războiul de independenţă, în aventura Suezului şi în accidentele – practic cotidiene – de la graniţele nefericite ale Israelului. Iar dacă evreilor aflaţi în afara hotarelor Israelului trebuia să li se arate diferenţa dintre eroismul israelit şi supusa pasivitate evreiască, lecţia era bună şi pentru locuitorii Israelului: „generaţia de israelieni care au crescut după Holocaust” era în pericol de a-şi pierde legăturile cu poporul evreu şi, prin extensie, cu propria istorie. „Este necesar ca tineretul nostru să ţină minte prin ce a trecut poporul evreu. Vrem ca ei să cunoască cele mai tragice evenimente din istoria noastră.” În fine, unul dintre motivele pentru care Eichmann a fost adus în faţa instanţei a fost acela „de a ne da posibilitatea să descoperim şi alţi nazişti, de exemplu legăturile dintre nazişti şi unii şefi arabi”.

Dacă acestea ar fi fost singurele motivaţii pentru aducerea lui Adolf Eichmann în faţa Tribunalului Districtual de la Ierusalim, procesul ar fi fost un eşec din aproape toate punctele de vedere. În anumite privinţe, învăţămintele erau superflue, în altele trimiteau pe o pistă greşită. Datorită lui Hitler, antisemitismul fusese discreditat, poate nu pentru totdeauna, dar cu siguranţă pentru o vreme, şi asta nu pentru că evreii deveniseră dintr-odată mai populari, ci deoarece, pentru a folosi chiar cuvintele domnului Ben Gurion, majoritatea oamenilor „înţeleseseră că, în zilele noastre, camerele de gazare şi fabricile de săpun sunt consecinţe posibile ale antisemitismului”. La fel de superfluă a fost şi lecţia destinată evreilor din diaspora care nu aveau nevoie de marea catastrofă în care şi-a găsit sfârşitul o treime din poporul lor pentru a se convinge de ostilitatea lumii. Convingerea că antisemitismul este etern şi omniprezent a fost nu numai cel mai puternic factor ideologic al mişcării sioniste de la Afacerea Dreyfus încoace; era şi cauza unei, altfel inexplicabile, permanente disponibilităţi a comunităţii evreieşti germane de a negocia cu autorităţile naziste în primele etape ale regimului. (Inutil să mai menţionăm că exista o prăpastie între aceste negocieri şi colaborarea ulterioară a Judenräte-lor [Consiliilor evreieşti]. Nu erau puse încă în discuţie chestiunile morale, ci numai o decizie politică al cărei „realism” era discutabil: termenul de „ajutor concret”, aşa cum a fost formulat argumentul, era preferabil denunţurilor „abstracte”. Era vorba, de fapt, de o Realpolitik lipsită de nuanţe machiavelice. Pericolele ascunse nu au ieşit la iveală decât ani mai târziu, după izbucnirea războiului, când contactele zilnice dintre organizaţiile evreieşti şi birocraţia nazistă înlesniseră peste măsură de mult traversarea de către funcţionarii evrei a acelui abis care despărţea ajutorul dat evreilor să fugă de sprijinul acordat naziştilor pentru a-i deporta. Această convingere a fost cea care a dat naştere periculoasei incapacităţi a evreilor de a-i deosebi pe prieteni de duşmani. Evreii germani nu erau însă singurii care îşi subestimau inamicii, deoarece ei considerau că toţi ne-evreii erau cam o apă şi un pământ. Dacă primul ministru Ben Gurion, din toate punctele de vedere practice şeful statului evreu, dorea să întărească acest gen de „conştiinţă evreiască”, atunci el nu a avut un bun sfătuitor. Căci o schimbare de mentalitate este, de fapt, una dintre cerinţele esenţiale pentru existenţa statală a Israelului, care a făcut prin definiţie din evrei un popor între popoare, o naţiune între naţiuni, un stat printre state, depinzând acum de o pluralitate care nu putea permite dihotomia veche de când lumea şi, din păcate, adânc înrădăcinată religios, dintre evrei şi ne-evrei.

Contrastul dintre eroismul israelian şi supunerea pasivă cu care s-au îndreptat către moarte evreii – sosind la timp în punctele de transport, mergând pe propriile picioare la locul de execuţie, săpându-şi propriile morminte, dezbrăcându-se şi aranjându-şi cu grijă hainele, culcându-se unul lângă altul pentru a fi împuşcaţi – părea un argument subtil, iar procurorul, întrebând martorii unul după altul, „De ce nu aţi protestat?”, „De ce v-aţi urcat în tren?”, „Cincisprezece mii de oameni erau acolo şi doar câteva sute de soldaţi aveaţi de înfruntat – de ce nu v-aţi răsculat, de ce nu i-aţi atacat?”, nu făcea decât să justifice faptul, în toată amploarea sa. Tristul adevăr al chestiunii este însă că poziţia era cu totul greşită, întrucât niciun grup sau popor ne-evreu nu s-a comportat diferit. Cu şaisprezece ani în urmă, aflat încă sub impactul direct al evenimentelor, David Rousset, un fost deţinut de la Buchenwald, descria ceea ce ştia ei că se întâmplase în toate lagărele de concentrare: „Triumful SS-ului cere ca victima torturii să se lase purtată în laţ fără vreo umbră de protest, să renunţe, abandonându-se până într-atât încât să înceteze a-şi mai afirma identitatea. Şi nu degeaba. Nu gratuit, sau din pur sadism doresc oamenii SS-ului înfrângerea voinţei victimei. Ei ştiu că sistemul care reuşeşte să-şi distrugă victima înainte ca aceasta să urce pe eşafod […] este de departe cel mai bun în ceea ce priveşte menţinerea în sclavie a unui întreg popor. Este cel mai bun sistem în a-l supune. Nu este nimic mai îngrozitor decât această procesiune de fiinţe umane care se îndreaptă către moarte ca proştii” (Les Jours de notre mort, 1947). Instanţa nu a primit niciun răspuns la această întrebare crudă şi stupidă, dar răspunsul ar fi putut fi găsit cu uşurinţă de oricine ar fi permis propriei imaginaţii să se oprească puţin asupra sorţii acelor evrei olandezi care, în 1941, în vechiul cartier evreiesc al Amsterdamului, au îndrăznit să atace un detaşament al forţelor germane de securitate. Patru sute treizeci de evrei au fost arestaţi, ca represiune, şi torturaţi pur şi simplu până ce şi-au dat sufletul, întâi la Buchenwald şi apoi în lagărul austriac de la Mauthausen. Luni în şir, a fost ca şi cum ar fi murit de mii de ori, şi oricare dintre ei şi-ar fi invidiat semenii de la Auschwitz şi chiar pe cei de la Riga şi Minsk. Există multe lucruri mult mai rele decât moartea, iar SS-ul a avut grijă ca nici unul dintre acestea să nu fie vreo clipă prea departe de capacitatea de a raţiona şi de imaginaţia victimelor sale. În această ordine de idei – poate mai mult decât orice altceva – încercarea deliberată de la proces de a prezenta doar aspectul evreiesc al istoriei denatura adevărul, chiar şi adevărul evreiesc. Gloria revoltelor din ghetoul din Varşovia şi eroismul acelor alţi câţiva care au ripostat consta exact în aceea că ei refuzaseră moartea, comparativ mai uşoară, pe care le-o ofereau naziştii – în faţa plutonului de execuţie sau în camerele de gazare. Iar martorii de la Ierusalim care au depus mărturie despre rezistenţă şi rebeliune, despre „micul loc ocupat de acestea în istoria Holocaustului”, au confirmat, o dată în plus, că numai cei foarte tineri fuseseră capabili de a lua „decizia că nu putem merge pentru a fi măcelăriţi ca oile”.

Dintr-un anumit punct de vedere însă, aşteptările domnului Ben Gurion în ceea ce priveşte procesul nu au fost înşelate. Procesul a devenit, într-adevăr, un instrument important în descoperirea altor nazişti şi criminali, nu însă şi în ţările arabe, care oferiseră, în mod făţiş, refugiu la sute de astfel de indivizi. Legăturile marelui Muftiu cu naziştii, în timpul războiului, nu erau deloc un secret; el sperase că aceştia aveau să-l ajute la punerea în practică a unor „soluţii finale” în Orientul Apropiat. Aşa se face că ziarele de la Damasc şi Beirut, de la Cairo şi din Iordania nu-şi ascundeau simpatia pentru Eichmann sau regretul că el „nu-şi terminase treaba”; iar o emisiune radio de la Cairo a dat chiar o uşoară notă antigermană comentariilor din ziua deschiderii procesului, plângându-se că „în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu existase nici măcar un singur incident în care un avion german să fi zburat deasupra unei aşezări evreieşti şi să, fi lansat vreo bomba asupra acesteia”. Faptul că naţionaliştii arabi simpatizaseră cu naziştii este bine cunoscut, motivele sunt evidente şi nu era nevoie nici de Ben Gurion şi nici de acest proces pentru „a descoperi acest lucru”. El nu se ascundeau deloc. Procesul a scos în evidenţă doar faptul că toate zvonurile despre legăturile lui Eichmann cu Haj Amin el Husseini, fostul Muftiu al Ierusalimului, erau nefondate. (Eichmann îi fusese prezentat Muftiului în timpul unei recepţii oficiale, în acelaşi timp cu alţi şefi de departamente.) Muftiul avusese legături strânse cu Ministerul de Externe german şi cu Himmler, dar acesta nu era un lucru nou.

Dacă remarca lui Ben Gurion privitoare la „legăturile dintre nazişti şi unii şefi arabi” era lipsită de scop, faptul că, în acest context, el nu a menţionat Germania de Vest este surprinzător. Desigur, era liniştitor să auzi ca Israelul „nu-l mai considera pe Adenauer răspunzător pentru Hitler”, şi că „pentru noi, un german decent, deşi aparţine aceleiaşi naţiuni care, cu douăzeci de ani în urmă, a participat la uciderea a milioane de evrei, este o fiinţă umană decentă”. (Nu a existat nicio menţiune referitoare la arabii decenţi.) În ultimii zece ani, Republica Federală Germania, deşi nu recunoscuse încă statul Israel – probabil de teamă ca ţările arabe să nu recunoască Germania lui Ulbricht – a plătit Israelului şapte sute treizeci şi şapte de milioane de dolari ca reparaţii de război. Aceste plăţi urmau să se încheie în curând şi Israelul încerca acum să negocieze cu Germania Federală acordarea unui împrumut pe termen lung. Altfel spus, relaţia dintre cele două ţări, şi mai ales relaţia personală dintre Ben Gurion şi Adenauer, fusese destul de bună şi dacă, în urma procesului, câţiva deputaţi din Knesset – Parlamentul israelian – au reuşit să impună anumite restricţii asupra programului de schimburi culturale cu Germania Federală, acesta era un aspect pe care Ben Gurion nici nu-l prevăzuse şi nici nu sperase să apară. Mai remarcabil este însă faptul că Ben Gurion nu prevăzuse – sau cel puţin nu s-a obosit să menţioneze – că prinderea lui Eichmann avea să marcheze primul efort serios al Germaniei de a aduce în faţa instanţei măcar pe aceia direct implicaţi în omor. Agenţia Centrală pentru Investigarea Crimelor Naziste, înfiinţată cu întârziere de statul vest-german, în 1958, şi condusă de procurorul Erwin Schüle, se lovise de tot felul de dificultăţi, datorate în parte lipsei de cooperare din partea martorilor germani, în parte lipsei de bunăvoinţă a instanţelor locale de a-i acţiona în justiţie pe cei implicaţi, pe baza materialului trimis de Agenţia Centrală. Tribunalul de la Ierusalim nu a scos la iveală noi dovezi importante, de genul celor necesare pentru descoperirea asociaţilor lui Eichmann, însă vestea senzaţionalei capturări a lui Eichmann şi a procesului iminent au avut un impact suficient de mare pentru a convinge instanţele locale să se folosească de descoperirile domnului Schüle şi să depăşească reţinerea nativă care îi împiedica să facă ceva în cazul „criminalilor care se află printre noi”, excepţie făcând tradiţionala metodă de a oferi o recompensă pentru capturarea criminalilor bine cunoscuţi.

Rezultatele au fost uimitoare. La şapte luni după sosirea lui Eichmann la Ierusalim – şi cu patru luni înaintea deschiderii procesului – Richard Baer, succesorul lui Rudolf Höss la comanda lagărului de la Auschwitz, a putut fi, în sfârşit, arestat. Într-un ritm rapid, majoritatea membrilor aşa numitului Comando Eichmann – Franz Novak, care trăia în Austria, ca tipograf, dr. Otto Hunsche, care se instalase, ca avocat, în Germania Occidentală, Hermann Krumey, care devenise farmacist, Gustav Richter, fost „consilier pentru problemele evreieşti” în România, şi Willi Zopf, care deţinuse acelaşi post la Amsterdam – au fost, la rândul lor, arestaţi. Deşi dovezile împotriva lor fuseseră publicate în Germania cu ani înainte – în cărţi, reviste şi articole –, niciunul dintre ei nu găsise necesar să trăiască sub un nume de împrumut. Pentru prima dată de la începerea războiului, ziarele germane erau pline de rapoarte referitoare la procesele criminalilor nazişti, toţi ucigaşi în masă (după mai 1960, luna în care a fost prins Eichmann, doar crima de gradul întâi mai putea fi adusă în faţa instanţei; toate celelalte delicte au căzut sub incidenţa prescrierii, care, în cazul crimei, survine după douăzeci de ani), iar reţinerea instanţelor locale de a intenta proces pentru aceste crime s-a manifestat în sentinţele extrem de indulgente primite de acuzaţi. (Aşa se face că Otto Bradtisch, membru al Einsatzgruppen, unităţile mobile de execuţie ale SS-ului în Est, a fost condamnat la zece ani de muncă silnică pentru uciderea a cincisprezece mii de evrei; dr. Otto Hunsche, expertul juridic al lui Eichmann, personal răspunzător de o deportare de ultim moment a circa o mie două sute de evrei unguri, dintre care ce puţin şase sute au fost ucişi, a fost condamnat la cinci ani de muncă silnică, iar Joseph Lechthaler, care i-a „lichidat” pe locuitorii evrei din Slutsk şi Smolensk, în Rusia, a fost condamnat la trei ani şi şase luni.) Printre cei proaspăt arestaţi se aflau oameni foarte importanţi în timpul regimului nazist, dintre care majoritatea fuseseră deja denazificaţi de instanţele germane. Unul dintre aceştia era generalul SS Karl Wolff, fostul şef al personalului particular al lui Himmler, care, conform unui document înaintat la Nürnberg în 1946, întâmpinase „cu deosebită bucurie” vestea că „de două săptămâni, un tren ducea zilnic cinci mii de membri ai Poporului Ales” de la Varşovia la Treblinka, unul dintre centrele de exterminare din Răsărit. Altul era Wilhelm Koppe, care condusese iniţial gazările de la Chelmno, pentru a deveni apoi succesorul lui Friedrich-Wilhelm Krüger, în Polonia; fusese unul dintre cei mai cunoscuţi comandanţi superiori ai SS care primiseră misiunea de a face Polonia judenrein[1], pentru ca, în Germania postbelică, Koppe să devină directorul unei fabrici de ciocolată. Din când în când se mai pronunţau şi sentinţe grele, dar acestea păreau încă mai discutabile atunci când erau administrate unor acuzaţi cum ar fi Erich von dem Bach-Zelewski, fost general din grupul demnitarilor SS, dar şi de diverşi şefi ai poliţiei. Fusese judecat în 1961 pentru a fi participat la rebeliunea Röhm din 1934, şi condamnat la trei ani şi jumătate; apoi, în 1962, a fost acuzat din nou, pentru uciderea – în 1933 – a şase comunişti germani, adus în faţa unui complet de judecată la Nürnberg şi condamnat la închisoare pe viaţa. Niciun cap de acuzare nu menţiona că Bach-Zelewski fusese şeful brigăzilor împotriva partizanilor de pe frontul de Est sau că participase la masacrarea evreilor de la Minsk şi Mogilev, în Rusia Albă[2]. Trebuiau oare instanţele germane să facă „distincţii etnice” pretextând că „crimele de război” nu sunt crime? Sau este oare posibil ca ceea ce era o sentinţă neobişnuit de aspră, cel puţin pentru tribunalele Germaniei postbelice, să fi fost pronunţată pentru că Bach-Zelewski se numărase printre puţinii care încercaseră efectiv o depresie nervoasă după omorurile în masă, care suferiseră protejându-i pe evrei de Einsatzgruppen şi care depuseseră mărturie pentru acuzare, la Nürnberg? În plus, el era singurul din această categorie care, în 1952, se autodenunţase public pentru omor în masă, fără a fi însă adus în faţa instanţei pentru această acuză.

Speranţele ca acum lucrurile să se schimbe sunt foarte mici, chiar dacă administraţia Adenauer a fost silită să dea afară din sectorul juridic peste o sută patruzeci de judecători şi procurori, laolaltă cu numeroşi ofiţeri de poliţie, toţi cu un trecut mai mult decât compromiţător, şi să-l demită pe Wolfgang Immerwahl Frankel, procurorul-şef al Curţii Supreme Federale, deoarece acesta – în ciuda celui de-al doilea nume al sau – fusese sincer atunci când i se ceruseră amănunte despre trecutul său nazist. S-a apreciat că, dintre cei unsprezece mii cinci sute de judecători din Bundesrepublik, cinci mii erau activi în instanţe în timpul regimului hitlerist. În noiembrie 1962, la scurtă vreme după epurările din corpul juridic şi la şase luni după ce numele lui Eichmann dispăruse din cadrul rubricilor de ştiri, a avut loc la Flensburg, într-un tribunal aproape gol, mult aşteptatul proces al lui Martin Fellenz. Fostul reprezentant al demnitarilor SS şi al şefilor de politic, care fusese un membru de seamă al Partidului Liber Democratic din Germania lui Adenauer, a fost arestat în iunie 1960, la câteva săptămâni după capturarea lui Eichmann. A fost acuzat de a fi participat, purtând chiar răspunderea parţială, la uciderea a patruzeci de mii de evrei, în Polonia, după mai bine de şase săptămâni de audieri detaliate, procurorul a cerut pedeapsa maximă – condamnarea la muncă silnică pe viaţă. Or, tribunalul l-a condamnat pe Fellenz la patru ani, din care acesta efectuase deja doi ani şi jumătate aşteptând în închisoare să fie judecat. Oricum ar fi, nu încape îndoială că procesul lui Eichmann a avut cele mai mari consecinţe în Germania. Atitudinea poporului german faţă de propriul trecut, care le-a dat de furcă vreme de peste cincisprezece ani tuturor experţilor în domeniul chestiunii germane, nu putea fi mai clar demonstrata: germanii înşişi nu dădeau prea multă importanţă problemei, într-un fel sau altul, şi nu prea le păsa de prezenţa masivă a criminalilor în ţară, din moment ce nu prea exista posibilitatea ca vreunul dintre ei să comită crime din proprie iniţiativă; totuşi, dacă opinia publică mondială – sau, mai curând, ceea ce germanii numeau das Ausland (străinătatea), reunind sub un singur apelativ toate ţările, cu excepţia Germaniei – ar fi devenit insistentă şi ar fi cerut ca aceşti oameni să fie pedepsiţi, atunci ei ar fi fost pe deplin dispuşi să cedeze, cel puţin până la un anumit punct. Cancelarul Adenauer prevăzuse aceasta stânjeneală şi a dat glas temerii sale că procesul avea să „stârnească din nou toate ororile”, producând în toată lumea un nou val de sentimente antigermane, aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat. În timpul celor zece luni de care a avut nevoie Israelul pentru pregătirea acestui proces, Germania s-a preocupat să-şi asigure un statut onorabil, având în vedere rezultatele previzibile ale procesului, dovedind un zel nemaiîntâlnit în căutarea şi acţionarea în justiţie a criminalilor de război aflaţi pe teritoriul ţării. Nicio clipă însă, autorităţile germane sau vreun segment semnificativ al opiniei publice nu au cerut extrădarea lui Eichmann, ceea ce părea a fi mişcarea evidentă, din moment ce orice stat suveran este mândru de dreptul său de a-i judeca pe aceia care îi aduc prejudicii. (Poziţia oficială a guvernului Adenauer, care susţinea că acest lucru nu era posibil deoarece nu exista niciun tratat de extrădare între Israel şi Germania, nu stă în picioare; aceasta nu însemna decât că Israelul nu era obligat să accepte extrădarea. Fritz Bauer, procuror general la Hessen, a intuit chestiunea şi a cerut guvernului federal de la Bonn să înceapă procedurile de extrădare. Însă, în privinţa acestei chestiuni, sentimentele domnului Bauer erau acelea ale unui evreu german şi nu erau împărtăşite de opinia publică germană, nu numai că cererea sa a fost refuzată de guvernul de la Bonn, dar abia dacă a fost remarcată şi nu a fost susţinută de nimeni. Un alt argument împotriva extrădării, prezentat de observatorii trimişi de guvernul vest-german la Ierusalim, a fost acela că Germania abolise pedeapsa capitală şi era, în consecinţă, incapabilă de a da sentinţa pe care o merita Eichmann. În contextul indulgenţei arătate de instanţele germane faţă de criminalii nazişti vinovaţi de omoruri în masă, este greu să nu suspectezi aceasta obiecţie de rea-credinţă. Desigur, cel mai mare risc politic al unui proces al lui Eichmann care s-ar fi judecat în Germania ar fi fost achitarea din lipsă de mens rea, după cum a subliniat J.J. Jansen, în Rheinischer Merkur, 11 august 1961.)

Mai există însă un alt aspect, mai delicat şi mai relevant din punct de vedere politic, al acestei chestiuni. Una este să-i descoperi pe criminali şi pe ucigaşi în ascunzătorile în care se află, şi alta să îi găseşti, înfloritori şi afirmaţi social, în viaţa publică – pentru a-i cuprinde pe acei nenumăraţi indivizi din administraţia federală şi de stat şi, în general, din serviciul public, ale căror cariere înfloriseră în timpul regimului hitlerist. Este însă adevărat că, dacă administraţia Adenauer ar fi fost mult prea reticentă în a folosi funcţionari cu un trecut nazist compromiţător, ar fi existat riscul de a nu mai avea deloc o administraţie. Adevărul se situează, desigur, exact la cealaltă extremă a afirmaţiei lui Adenauer că „doar un procent destul de mic” de germani fuseseră nazişti şi că o „mare majoritate fusese fericită să îi ajute ori de câte ori putea pe concetăţenii evrei”. (Un ziar german, Frankfurter Rundschau, şi-a pus cel puţin întrebarea evidentă, care îşi aştepta de mult rândul – de ce atât de mulţi oameni, care nu se poate să nu fi cunoscut, de exemplu, dosarul procurorului-şef, au ales să păstreze tăcerea – pentru a veni, apoi, cu un răspuns şi mai previzibil: „Pentru că se simţeau ei înşişi vinovaţi.”) Logica procesului lui Eichmann, aşa cum a gândit-o Ben Gurion, cu accentul pus pe chestiunile de ordin general în detrimentul preciziei legale, ar fi cerut darea în vileag a complicităţii tuturor birourilor şi autorităţilor germane în ceea ce priveşte Soluţia Finală – a tuturor angajaţilor civili din ministerele de stat, din forţele armate regulate, împreună cu Statul lor Major, din sectorul juridic şi din lumea afacerilor. Însă, deşi acuzarea – aşa cum a conceput-o dl Hausner – a mers până într-acolo încât să cheme la bară martor după martor pentru a depune mărturie pentru lucruri care – deşi suficient de adevărate şi de îngrozitoare – nu aveau, în cel mai fericit caz, decât o foarte vagă legătură cu acuzatul, ea a evitat cu grijă să abordeze chestiunile incendiare – referitoare la practic omniprezenta complicitate, care a depăşit cu mult rândurile membrilor de partid. (Înaintea procesului lui Eichmann au existat zvonuri extrem de răspândite care numeau „câteva sute de personalităţi de marcă ale Republicii Federale ca fiindu-i complici”, însă aceste zvonuri erau false. În discursul său inaugural, dl Hausner a menţionat ca acei „complici la crimă ai lui Eichmann nu erau nici gangsteri, nici oameni de condiţie proastă”, şi a arătat că ar trebui să „îi depistăm – doctori şi judecători, cărturari, bancheri şi economişti – care au făcut parte din acele consilii care au decis exterminarea evreilor”. Aceasta promisiune nu a fost respectată, dar nici nu ar fi putut fi respectată în forma în care fusese făcută. Căci nu existase niciodată un „consiliu care să decidă” ceva, iar „demnitarii în robă cu grade academice” nu au decis niciodată exterminarea evreilor, ei nu au făcut decât să se reunească pentru a stabili paşii necesari pentru a duce la îndeplinire un ordin trasat de Hitler.) Şi totuşi, atenţiei instanţei i-a fost supus un asemenea caz: acela al dr. Hans Globke, unul dintre ce mai apropiaţi consilieri ai lui Adenauer care, cu peste douăzeci şi cinci de ani în urmă, a fost coautorul unui comentariu infam la adresa Legilor de la Nürnberg şi, ceva mai târziu, autorul strălucitei idei de a-i obliga pe toţi evreii germani să aibă, drept un al doilea prenume, „Israel” sau „Sarah”. Însă numele dr. Globke – doar numele său – a fost înserat de către apărare în procedurile curţii districtuale, şi asta, probabil, numai din speranţa de a „convinge” guvernul lui Adenauer să înceapă procedurile de extrădare. În orice caz, era îndoielnic faptul că fostul Ministerialrat (consilier ministerial) de Interne şi actual Staatssekretär (secretar de stat) în cancelaria lui Adenauer ar fi fost mai îndreptăţit a figura în istoria a ceea ce au suferit cu adevărat evreii din partea naziştilor decât era ex-Muftiul Ierusalimului.

Căci istorie era – cel puţin din punctul de vedere al acuzării – ceea ce stătea în centrul procesului. „În acest proces istoric, în boxa acuzării nu se află un individ, şi nici numai regimul nazist, ci însuşi antisemitismul de-a lungul întregii istorii.” Aceasta a fost linia iniţiată de Ben Gurion şi urmată cu credinţă de dl Hausner, care şi-a început discursul inaugural (desfăşurat de-a lungul a trei şedinţe) cu faraonii din Egipt şi cu decretul lui Haman „de a distruge, măcelări, şi a-i face să piară”. A continuat, citându-l pe Ezechil: „şi când eu Dumnezeu am trecut pe lângă tine şi te-am văzut murdărit cu sângele tău, şi-am grăit: Trăieşte, deci, în sângele tău”, explicând ca aceste cuvinte trebuie interpretate ca fiind „imperativul cu care s-a confruntat această naţiune încă de la apariţia sa pe scena istoriei”. Era o istorie nepotrivită şi o retorică ieftină; mai rău decât atât, era evident în contradicţie cu punerea sub acuzaţie a lui Eichmann – sugerând că, poate, el nu era decât un executor inocent al unui destin misterios dinainte stabilit, sau chiar al antisemitismului –, care era poate necesară pentru a marca traseul străbătut de „calea pătată de sânge pe care a mers acest popor” pentru a-şi împlini destinul. Câteva şedinţe mai târziu, atunci când prof. Salo W. Baron, de la Universitatea Columbia, a depus mărturie în favoarea istoriei mai recente a evreimii est-europene, dr. Servatius nu a mai putut rezista tentaţiei de a pune întrebările evidente care se cereau puse: „De ce a căzut tot acest ghinion pe capul poporului evreu?” şi „Nu credeţi că la baza sorţii acestui popor stau motivaţii iraţionale dincolo de capacitatea de înţelegere a unei fiinţe umane?” Nu există oare acolo ceva de genul „spiritul istoriei, care împinge istoria înainte […] fără influenţa oamenilor?” Nu este oare dl Hausner în principal de acord cu „şcoala dreptului istoric” – o aluzie la Hegel – şi nu a demonstrat el că „ceea ce fac liderii nu va duce întotdeauna la scopul şi la destinaţia pe care o doresc? […] Aici intenţia era de a distruge poporul evreu; obiectivul nu a fost atins şi acum a luat fiinţă un stat nou şi înfloritor”. Argumentul apărării ajunsese acum periculos de aproape de cele mai recente noţiuni antisemite referitoare la Înţelepţii Sionului, prezentate cu toată seriozitatea cu patru săptămâni înainte, în cadrul Adunării Naţionale Egiptene, de către deputatul şi ministrul adjunct de externe Hussain Zulficar Sabri: Hitler era nevinovat de măcelărirea evreilor; el era doar o victimă a sioniştilor, care îl „siliseră să comită crime care aveau să ducă, în cele din urmă, la atingerea scopului lor – crearea statului Israel”. Cu această excepţie, dr. Servatius, în spiritul filosofiei istoriei propuse de procuror, plasase Istoria pe locul rezervat în general Înţelepţilor Sionului.

În ciuda intenţiilor lui Ben Gurion şi a tuturor eforturilor acuzării, în boxă a rămas un individ, o persoană în carne şi oase. Or, dacă lui Ben Gurion „nu-i păsa ce verdict se dădea în cazul lui Eichmann”, era, în mod indiscutabil, de datoria tribunalului de la Ierusalim să dea unul.