Hercule Poirot îşi luă micul dejun în micul dar fermecător de cochetul său apartament din Whitehall Mansions. Îşi savurase brioşa şi ceaşca de ciocolată fierbinte. Lucru neobişnuit, căci era robul obiceiurilor şi rareori se abătea de la rutina micului săudejun, îi ceruse valetului său, George, să‑i prepare o a doua ceaşcă de ciocolată. În timp ce o aştepta, se uită din nou la poşta de dimineaţă care zăcea pe masă.
Meticulos de ordonat ca întotdeauna, pusese plicurile goale într‑un teanc îngrijit. Fuseseră deschise cu mare atenţie, cu cuţitaşul pentru hârtie de forma unei săbii miniaturale pe care îl primise cadou cu mulţi ani în urmă de la vechiul său prieten Hastings. Al doilea conţinea aceleaşi înştiinţări pe care le găsea lipsite de interes pliante publicitare, în majoritate - şi pe care, într‑o clipă, avea să‑l roage pe George să le arunce. Al treilea teanc cuprindea scrisori care nu necesitau un răspuns de vreun fel, sau cel puţin confirmare de primire.
De ele avea să se ocupe după micul dejun, şi în nici un caz înainte de ora zece. Poirot considera că era absolut lipsit de profesionalism să‑ţi începi ziua de lucru înainte de zece. Când lucra la un caz, ei bine, asta era altceva. Îşi amintea că odată el şi Hastings stătuseră până în zori ca să...
Dar nu, Poirot voia să‑şi lase gândurile să se ocupe de trecut. Ultimul lor caz, în care fusese implicată o organizaţie criminală la nivel internaţional, cunoscută ca „Cei patru mari”, fusese încheiat în mod mulţumitor, şi Hastings se întorsese în Argentina, la soţia şi la ferma lui. Deşi vechiul său prieten venea din când în când la Londra cu afaceri legate de ferma sa, era extrem de puţin probabil ca Poirot şi el să lucreze din nou împreună la rezolvarea unui caz. Oare de asta se simţea Poirot neliniştit în această frumoasă dimineaţă de mai a anului 1934? Retras din activitate cu ostentaţie, fusese ademenit în afara acelei retrageri mai mult decât o dată când i se prezentase o problemă deosebit de interesantă. Îi făcuse mare plăcere să fie iarăşi pe urma vânatului, avându‑l pe Hastings alături pe post de un fel de tablă sonoră pentru ideile şi teoriile lui. Dar de câteva luni, lui Poirot nu i se mai prezentase nimic de interes profesional. Nu mai existau crime ingenioase şi criminali? Totul era numai violenţă şi brutalitate, genul de crimă sau jaf sordide care era sub demnitatea lui, a lui Poirot, să‑l investigheze?
Gândurile îi fură întrerupte de sosirea lui George care apăru, în linişte, cu acea a doua, bine venită, ceaşcă de ciocolată. Bine venită nu numai pentru că Poirot avea să‑i savureze gustul dulce şi delicios, ci şi pentru că ea avea să‑i dea posibilitatea să mai amâne câteva minute constatarea că ziua, o frumoasă dimineaţă însorită, se întindea în faţa lui fără nimic mai interesant la orizont decât mişcarea în aer liber prin parc şi o plimbare prin Mayfair spre restaurantul lui preferat din Soho unde avea să ia masa singur, o masă compusă din - ce oare? - poate puţin pâte pentru început, şi apoi limbă de mare bonne femme, urmată de...
Îşi dădu seama că George, după ce pusese ciocolata pe masă, i se adresa. Impecabilul şi imperturbabilul George, englez până în măduva oaselor, era de ceva timp cu Poirot, şi era tot ce îşi dorea acesta ca valet. Complet lipsit de curiozitate şi extrem de reţinut în a‑şi exprima o părere personală cu privire la vreun subiect, George era o mină de informaţii despre aristocraţia engleză, şi la fel de fanatic de ordonat ca marele detectiv. Poirot îi spusese nu o dată: „Calci admirabil pantalonii, George, dar imaginaţie nu, nu ai”. Oricum, imaginaţie avea Hercule Poirot din belşug. Talentul de a călca o pereche de pantaloni aşa cum trebuie era, după părerea lui, un lucru rar. Da, era cu adevărat norocos că îl avea pe George să aibă grijă de el.
-... şi astfel, domnule, mi‑am luat libertatea să promit că veţi da telefon la rândul dumneavoastră în aceasta dimineaţă, spunea George.
– Te rog să mă scuzi, dragul meu George, dar gândurile îmi erau în altă parte. Spui că a telefonat cineva?
– Da, domnule. Aseară, domnule, când eraţi la teatru cu doamna Oliver. M-am dus la culcare înainte de întoarcerea dumneavoastră, şi n‑am considerat necesar să vă las un mesaj la acea oră târzie.
– Cine a sunat?
– Domnul a spus că este sir Claud Amory, domnule. Şi‑a lăsat numărul de telefon, care se pare a fi undeva în Surrey. A spus că e vorba de o problemă delicată, şi când telefonaţi să nu vă spuneţi nimănui numele, ci să insistaţi să vorbiţi personal cu sir Claud.
– Mulţumesc, George. Lasă numărul de telefon pe biroul meu. Am să‑l sun pe sir Claud după ce răsfoiesc Times. E puţin cam devreme pentru telefoane, fie ele chiar şi legate de probleme delicate.
George se înclină şi ieşi, iar Poirot îşi bău ciocolata, după care luă ziarul din acea dimineaţă şi ieşi pe balcon. Câteva minute mai târziu Times fu lăsat deoparte. Ştirile internaţionale erau, ca de obicei, deprimante. Îngrozitorul acela, Hitler, care transformase tribunalele germane în filiale ale partidului nazist, fasciştii care luaseră puterea în Bulgaria şi, cel mai rău din toate, în chiar ţara lui Poirot, Belgia, patruzeci şi doi de mineri erau daţi morţi ca urmare a unei explozii la o mină din apropiere de Mons. Ştirile interne nu erau nici ele mai bune. În pofida codelilor oficialilor, femeile care concurau la Wimbledon aveau voie să poarte şorturi în vara asta. Nici în ferpare nu exista vreo alinare, căci cei de vârsta lui Poirot şi mai tineri păreau să insiste să moară.
Cu ziarul abandonat, Poirot se rezemă confortabil în fotoliul de răchită, cu picioarele pe un scăunel. Sir Claud Amory, se gândi la el. Numele nu‑i era străin. Îl mai auzise undeva. Da, acest sir Claud era bine cunoscut într‑un cerc sau altul. Dar ce era? Era politician? Avocat? Funcţionar public ieşit la pensie? Sir Claud Amory. Amory!
Soarele dimineţii scălda balconul, şi Poirot îl găsi suficient de cald ca să rămână în bătaia lui câteva minute. Curând avea să devină prea fierbinte pentru el, căci el nu era un adorator al soarelui. „Când soarele mă va goni în casă, îngână el, voi consulta Who’s Who. Dacă acest sir Claud este o persoană cu o oarecare distincţie, atunci, de bună seamă, este inclus în acel admirabil volum. Dacă nu...”. Micul detectiv ridică din umeri într‑un gest expresiv. Snob inveterat, era deja predispus să îi ţină partea lui sir Claud, în virtutea stilului său. Dacă avea să fie găsit în Who’s Who, un volum în care se puteau găsi şi detaliile carierei lui Poirot, atunci probabil că acest sir Claud era cineva cu o pretenţie îndreptăţită la timpul şi atenţia lui, ale lui Hercule Poirot. Curiozitatea îmbinată cu o briză răcoroasă îl grăbiră pe Poirot să intre în casă. Se duse în bibliotecă şi, de pe un raft în care se aflau cărţi de referinţă, scoase volumul gros, roşu, al cărui titlu Who’s Who era imprimat cu litere aurii pe cotor. Dând paginile, ajunse la ceea ce îl interesa şi citi cu glas tare:
AMORY, sir Claud (Herbert); înnob. 1927; n. 24 Nov. 1878. c.1907, Helen Graham (d. 1929). Educ. Weymouth Gram. Sch; Colegiul King’s, Londra. Fizician cercetător laboratoarele GEC, 1905; RAE Farborough (Depart. Radio), 1916; Inst. Cercet. Minist. Aerului, Swanage, 1921; a demonstrat un nou principiu pentru accelerarea particulelor: acceleratorul linear de unde circulatorii, 1924. Decorat cu Medalia Monroe a Soc. de Fizică. Publicaţii: articole în reviste de ştiinţă. Adresa: Abbofs Cleve, nr. Market Cleve, Surrey. Tel: Market Cleve 314. Club: Athenaeum.
– Ah, da, îngână Poirot. Renumitul savant. Îşi aminti o conversaţie pe care o avusese cu câteva luni mai înainte cu un membru al guvernului Majestăţii sale, după ce Poirot returnase nişte documente dispărute ale căror conţinut se putea dovedi jenant pentru guvern. Discutaseră despre securitate şi politicianul recunoscuse că măsurile de securitate nu erau suficient de puternice, în general. „De exemplu, spusese el, la ce lucrează acum sir Claud Amory este de o importanţă fantastică în oricare război viitor, dar el refuză să lucreze în condiţii de laborator unde el şi lucrarea lui ar putea fi sub pază. Insistă să lucreze singur la reşedinţa lui de la ţară. Nici un fel de securitate. Înspăimântător!”
– Mă întreb, îşi spuse Poirot punând la loc Who’s Who, mă întreb dacă sir Claud vrea să‑l angajeze pe Hercule Poirot pe post de câine de pază? Invenţiile de război, armele secrete nu sunt pentru mine. Dacă sir Claud...
În camera de alături sună telefonul şi Poirot îl auzi pe George răspunzând. Un moment mai târziu, apăru valetul.
– E iarăşi sir Claud Amory, domnule.
Poirot se duse la telefon.
– Alo. Hercule Poirot la telefon, anunţă el.
– Poirot? Nu ne‑am cunoscut, dar avem cunoştinţe comune. Mă numesc Amory, Claud Amory...
– Am auzit de dumneavoastră, desigur, sir Claud.
– Ascultă, Poirot. Am o problemă a naibii de spinoasă. Sau mai degrabă, s‑ar putea să am. Nu sunt sigur. Lucrez la o formulă pentru bombardarea atomului - n‑am să intru în detalii, dar Ministerul Apărării o consideră de o importanţă covârşitoare. Lucrarea mea e acum terminată, şi am realizat o formulă pe baza căreia se poate produce un explozibil nou şi mortal. Am motive să bănuiesc că cineva din casa mea încearcă să fure formula. Nu pot să spun mai mult acum, dar ţi‑aş rămâne profund îndatorat dacă ai veni în weekend la Abbofs Cleve, ca oaspete al meu. Vreau să duci dumneata formula când te întorci la Londra şi să o înmânezi personal ministrului. Există motive întemeiate pentru care curierul ministrului nu poate face treaba asta. Am nevoie de o persoană care aparent este o persoană ştearsă, nu are legătură cu lumea ştiinţifică, dar care e destul de isteaţă...
Sir Claud continuă să vorbească. Hercule Poirot îşi privi în oglindă capul chel, în formă de ou, şi mustaţa unsă şi răsucită cu grijă, şi îşi spuse că, într‑o lungă carieră, nu fusese nicicând o persoană ştearsă, şi nici nu se considerase aşa. Dar un weekend la ţară şi şansa de a‑l cunoaşte pe distinsul savant puteau fi plăcute, după cum, fără îndoială, plăcute aveau să fie şi mulţumirile unui guvern recunoscător.
– Aş fi încântat să vă fiu de folos, dragul meu sir Claud, îl întrerupse el. Am să sosesc sâmbătă după‑amiază, dacă vă convine, şi mă voi întoarce la Londra cu ceea ce doriţi să iau cu mine luni dimineaţă. Aştept cu nerăbdare să vă cunosc.
Curios, se gândi el punând receptorul în furcă. S-ar fi putut foarte bine ca agenţi străini să fie interesaţi de formula lui sir Claud, dar chiar era posibil ca cineva din casa savantului... În fine, weekend‑ul avea să dezvăluie mai multe, fără îndoială.
– George, strigă el, te rog să‑mi duci costumul gros de tweed şi haina de seară şi pantalonii la curăţătorie. Trebuie să le am până vineri, întrucât în weekend plec la ţară.
Vorbea de parcă pleca în stepele din Asia Centrală şi pentru o viaţă.
Apoi, revenind la telefon, formă un număr şi aşteptă câteva momente până vorbi.
– Dragul meu Hastings, n‑ai vrea să‑ţi laşi treburile la o parte câteva zile şi să vii la Londra? E foarte plăcut, în perioada asta a anului...
Casa lui sir Claud Amory, Abbot's Cleve, se afla la periferia micului oraş - sau mai degrabă a satului supradezvoltat - Market Cleve, cam la douăzeci şi cinci de mile de Londra. Casa în sine, un conac victorian mare dar cu o arhitectură de nedescris, era aşezată în mijlocul unui peisaj de ţară blând unduitor, ici şi colo puternic împădurit. Aleea de pietriş, de la poartă până la uşa principală a lui Abbot' s Cleve, şerpuia printre copaci şi tufişuri dese. În spatele casei, pe toată lungimea ei, se întindea o terasă, de la care o pajişte în pantă cobora până la o grădină oarecum neglijată.
În seara de vineri, la două zile după conversaţia avută prin telefon cu Hercule Poirot, sir Claud stătea în biroul său, o cameră mică dar comfortabil mobilată de la parterul casei, pe partea dinspre est. Afară, lumina începea să pălească. Valetul lui sir Claud, Tredwell, un individ înalt, cu aspect lugubru şi maniere de‑o corectitudine impecabilă, bătuse gongul pentru cină cu câteva minute mai devreme şi, fără îndoială familia era acum adunată în sufrageria din cealaltă parte a holului.
Sir Claud tamburina în masă cu degetele, obiceiul lui când se străduia să ia o decizie rapidă. Era un bărbat intrat în cincizeci de ani, de talie şi înălţime medii, cu părul încărunţit pieptănat peste cap, şi ochi de un albastru rece şi pătrunzător. În expresia feţei lui de acum, neliniştea se amesteca cu nedumerirea.
Se auzi o bătaie discretă în uşă şi Tredwell apăru în prag.
– Scuzaţi‑mă, sir Claud, m‑am gândit că poate nu aţi auzit gongul...
– Da, da, Tredwell, e în regulă. Vrei să le spui că vin şi eu în scurt timp? Spune‑le că vorbesc la telefon. De fapt, chiar sunt pe cale să dau un telefon scurt. Ai putea chiar să începi să serveşti.
Tredwell se retrase în linişte, şi sir Claud trase cu un oftat telefonul spre el. Scoase dintr‑un sertar al biroului o agendă mică, o consultă scurt, apoi ridică receptorul.
– Aici Market Cleve, trei‑unu‑patru. Vreau să‑mi faceţi legătura cu un număr din Londra. Dădu numărul, apoi se rezemă în scaun, aşteptând. Degetele mâinii drepte începură să tamburineze nervos în birou.
Câteva minute mai târziu, sir Claud Amory se alătură grupului din sufragerie, aşezându‑se la locul său în capul mesei în jurul căreia stăteau deja şase persoane, în dreapta lui sir Claud stătea nepoata lui, Barbara Amory, avându‑l alături pe Richard, vărul ei şi singurul fiu al lui sir Claud. În dreapta lui Richard Amory stătea un oaspete, un italian, dr. Carelli. În continuare, în capătul celălalt al mesei, stătea Caroline Amory, sora lui sir Claud. Ea se ocupa de gospodărie de la moartea soţiei lui, survenită cu câţiva ani înainte. Edward Raynor, secretarul lui sir Claud, stătea în dreapta lui Caroline Amory, care era o domnişoară între două vârste, iar între el şi stăpânul casei stătea Lucia, soţia lui Richard Amory.
În această seară cina nu era deloc festivă. Caroline Amory făcu unele tentative de a întreţine o conversaţie cu dr. Carelli, care îi răspunse destul de politicos, fără însă a fi deosebit de vorbăreţ. Când ea se întoarse să‑i adreseze o remarcă lui Edward Raynor, tânărul care în mod normal era politicos şi sociabil, tresări nervos, îngână o scuză şi arătă stânjenit. Sir Claud era la fel de taciturn cum era de obicei la masă, dacă nu şi mai taciturn. Richard Amory îi arunca din când în când o privire neliniştită soţiei sale, Lucia. Sigură Barbara Amory era bine dispusă şi discuta lejer cu mătuşa ei Caroline.
În timp ce Tredwell servea desertul, sir Claud i se adresă brusc, vorbind destul de tare ca vorbele sale să fie auzite şi în celălalt capăt al mesei.
– Tredwell, eşti bun să suni la garajul lui Yackson din Market Cleve, şi să îi rogi să trimită o maşină cu şofer la gară la trenul de opt şi cincizeci? Un domn care ne vizitează după cină soseşte cu acel tren.
– Prea bine, domnule, spuse Tredwell şi se retrase. Abia ieşi din cameră când Lucia, îngânând o scuză, se ridică brusc de la masă şi ieşi grăbită din cameră, mai să dea peste Tredwell care închidea uşa.
Traversând holul, o luă în grabă pe coridor şi intră într‑o cameră mare din fundul casei. Biblioteca - cum era în general numită - servea în mod normal şi ca salon. Era mai degrabă o încăpere confortabilă decât una elegantă. Din ea, un glasvand se deschidea către terasă, iar o altă uşă dădea în biroul lui sir Claud. Pe poliţă, deasupra unui şemineu larg, se aflau un ceas demodat şi câteva ornamente, precum şi un vas cu hârtiuţe răsucite folosite la aprinderea focului.
Mobilierul din bibliotecă consta dintr‑o bibliotecă înaltă pe care se afla o cutie de tablă, un birou cu un telefon pe el, un scaun fără spetează, o masă mică cu un gramofon şi discuri, o banchetă, o masă pentru cafea, o masă cu rafturi laterale pentru cărţi şi cărţi pe ea, două scaune cu spetează dreaptă, un fotoliu, o altă masă pe care stătea o plantă într‑un vas de aramă. Mobilierul era, în general, de modă veche.
Lucia, o tânără frumoasă de douăzeci şi cinci de ani, avea un păr bogat de culoare închisă care i se revărsa pe umeri şi nişte ochi căprui care puteau străluci fascinant, dar în care acum mocnea o emoţie înăbuşită greu de definit. Ezită în mijlocul camerei, apoi se duse la glasvand şi, desfăcând uşor draperiile, se uită în noapte. Scoţând un oftat abia auzibil, îşi lipi fruntea de geamul rece şi rămase pierdută în gânduri. Din hol se auzi glasul domnişoarei Amory „Lucia... Lucia... unde eşti?” Un moment mai târziu domnişoara Amory intră în cameră. Merse la Lucia, o luă de braţ şi o împinse uşor către banchetă.
– Gata, draga mea, ia loc aici. Într‑o clipă sau două ai să te simţi bine.
În timp ce se aşeza. Lucia îi adresă un surâs vag de mulţumire.
– Da, sigur, spuse ea. De fapt, mi‑a trecut. Deşi vorbea perfect engleza, poate prea perfect, câte o inflexiune ocazională trăda faptul că engleza nu era limba ei maternă. Mi‑a trecut senzaţia de leşin, continuă ea. Ce caraghios din partea mea! Nu mi s‑a mai întâmplat niciodată. Nu îmi imaginez de ce tocmai acum. Te rog să te duci înapoi, mătuşă Caroline. Mă simt foarte bine. Scoase o batistă din poşetă şi îşi tamponă ochii sub privirea bănuitoare a lui Caroline Amory, apoi băgă batista la loc şi zâmbi. Mă simt bine, repetă ea. Zău.
Domnişoara Amory nu părea convinsă.
– N-ai arătat deloc bine toată seara, dragă, să ştii, spuse ea privind‑o neliniştită pe Lucia.
– Serios?
– Serios, întări domnişoara Amory. Se aşeză pe banchetă, lângă Lucia. Probabil că ai răcit puţin, dragă. Verile noastre englezeşti pot fi înşelătoare, să ştii. Nu seamănă deloc cu soarele fierbinte din Italia cu care eşti mai obişnuită. Italia e încântătoare, întotdeauna am fost de părerea asta.
– Italia, murmură Lucia cu o privire pierdută, în timp ce îşi lăsa pe banchetă poşeta. Italia...
– Ştiu, copila mea. Trebuie că ţi‑e tare dor de ţara ta. Probabil că a fost un contrast groaznic - vremea pe de o parte, şi obiceiurile pe de altă parte.
– Nu! Nu mi‑e dor de Italia! strigă Lucia cu o vehemenţă care o miră pe domnişoara Amory. Niciodată!
– Oh, haide, copila mea, nu e nici o ruşine să‑ţi fie dor de acasă...
– Nu! repetă Lucia. Urăsc Italia. Mereu am urât‑o. Aici, în Anglia, cu oameni amabili ca voi, mă simt ca în rai. E un adevărat rai aici!
– E foarte drăguţ din partea ta că spui asta, draga mea, deşi sunt sigură că eşti numai politicoasă. E adevărat că am încercat cu toţii să te facem să te simţi fericită şi ca acasă, dar ar fi absolut normal să tânjeşti uneori după Italia. Şi apoi, neavând mamă...
– Te rog... te rog..., o întrerupse Lucia, nu vorbi de mama.
– Nu, fireşte că nu, dacă preferi să nu vorbesc. N-am vrut să te tulbur. Să‑ţi aduc nişte săruri? Am în camera mea.
– Nu, mulţumesc. Zău, mă simt foarte bine acum.
– Nu‑i nici un deranj, să ştii, insistă Caroline Amory. Am nişte săruri foarte bune, de un roz minunat, într‑o sticluţă absolut adorabilă. Şi foarte înţepătoare. Clorură de amoniu, să ştii. Sau esenţă de săruri? Nu ţin minte niciodată. Dar, oricum, nu din cele cu care se curăţă baia.
Lucia zâmbi blând, dar nu răspunse. Domnişoara Amory se ridică şi nu se putea hotărî dacă să plece sau să stea. Se duse în spatele banchetei şi aranjă pernuţele.
– Da, continuă ea, trebuie să fie o răceală bruscă. Azi dimineaţă erai întruchiparea sănătăţii. Să fie oare emoţia de a‑ţi vedea prietenul italian, dr. Carelli? A apărut atât de neaşteptat, nu‑i aşa? Trebuie să fi fost un adevărat şoc pentru tine.
Richard, soţul Luciei, intrase în bibliotecă în timp ce Caroline Amory vorbea. Era limpede că domnişoara Amory nu‑l observase, căci nu înţelegea de ce cuvintele ei păreau să o tulbure pe Lucia, care se rezemă de spetează, închise ochii şi se cutremură.
– Oh, ce este, draga mea? întreabă domnişoara Amory. Îţi vine iar să leşini?
Richard Amory închise uşa şi se propie de cele două femei. Un englez chipeş în jur de treizeci de ani, cu părul de culoarea nisipului, înălţime medie şi o siluetă robustă, musculoasă.
– Du‑te şi termină‑ţi masa, mătuşă Caroline, spuse el. Stau eu cu Lucia.
Domnişoara Amory era tot nehotărâtă.
– Oh, tu eşti, Richard? Păi poate ar fi mai bine să mă întorc, spuse ea şi făcu câţiva paşi spre uşă. Ştii că tatăl tău nu poate să sufere nici un gen de dezordine. Mai ales că avem un musafir care nu e un prieten apropiat al familiei. Se întoarse iarăşi spre Lucia. Tocmai spuneam, dragă, nu‑i aşa, ce ciudat lucru că acest dr. Carelli a apărut aşa, din senin, fără să aibă idee că tu trăieşti prin părţile astea. Ai dat pur şi simplu peste el în sat, şi l‑ai invitat aici. Trebuie să fi fost o mare surpriză pentru tine, nu‑i aşa?
– A fost, răspunse Lucia.
– Lumea este cu adevărat mică, întotdeauna am spus‑o, continuă domnişoara Amory. Prietenul tău este un bărbat bine, Lucia.
– Crezi?
– Arată a străin, desigur, dar e foarte chipeş. Şi vorbeşte foarte bine englezeşte. Şi chiar nu ştiai că se află prin părţile astea?
– Câtuşi de puţin, răspunse apăsat Lucia.
Richard Amory îşi urmărise cu atenţie soţia. Acum vorbi din nou.
– Ce surpriză încântătoare trebuie să fi fost pentru tine, Lucia.
Soţia lui ridică repede privirea, dar nu răspunse. Domnişoara Amory zâmbi.
– Da, chiar aşa, spuse ea. Îl cunoşteai bine în Italia, draga mea? Eraţi buni prieteni? Presupun că eraţi.
În glasul Luciei apăru o amărăciune bruscă.
– Nu mi‑a fost niciodată prieten, spuse ea.
– Oh, înţeleg. O simplă cunoştinţă. Dar a acceptat generoasa ta invitaţie să rămână. Deseori îmi spun că străinii forţează puţin nota. Oh, nu mă refer la tine, dragă, fireşte... Domnişoara Amory se opri şi roşi. Adică, tu eşti pe jumătate englezoaică, în tot cazul. Se uită ştrengăreşte la nepotul ei şi continuă. De fapt, acum e complet englezoaică, nu‑i aşa, Richard?
Richard Amory nu răspunse la întrebarea şireată a mătuşii sale, ci se duse la uşă şi o deschise, gest care era o invitaţie pentru domnişoara Amory să se întoarcă la ceilalţi.
– Ei bine, spuse aceasta pornind cu reţinere către uşă, dacă sunteţi sigur că nu mai pot face nimic...
– Nu, nu. Tonul lui Richard era repezit, ca şi cuvintele. Cu un gest nesigur şi un ultim zâmbet nervos adresat Luciei, domnişoara Amory ieşi.
Scoţând un oftat de uşurare, Richard închise uşa şi se întoarse la soţia sa.
– Ce‑i mai place să trăncănească! se plânse el. Credeam că n‑o să mai plece.
– Încearcă doar să fie amabilă, Richard.
– Oh, a fost. Dar încearcă prea mult.
– Cred că ţine la mine, murmură Lucia.
– Poftim? Oh, desigur. Tonul lui Richard Amory era abstract. Stătea în picioare, studiindu‑şi cu atenţie soţia. Preţ de câteva minute domni o tăcere tensionată. Apoi, venind mai aproape de ea, Richard îşi întrebă soţia: Eşti sigură că nu vrei să‑ţi aduc nimic?
Lucia ridică privirea spre el, cu un zâmbet forţat.
– Nimic, Richard, mulţumesc. Întoarce‑te în sufragerie. Acum mă simt perfect.
– Nu, am să stau cu tine.
– Dar aş prefera să rămân singură.
Urmă o pauză, apoi Richard trecu în spatele banchetei şi întrebă:
– Pernele stau bine? N-ai mai vrea una sub cap?
– Stau comod aşa cum stau, protestă Lucia. Deşi, n‑ar fi rău să fie mai mult aer. Vrei să deschizi glasvandul?
Richard se duse la glasvand şi umblă la încuietoare.
– La naiba! exclamă el. Bătrânul l‑a încuiat cu una din încuietorile alea inventate de el. Nu se poate deschide fără cheie.
Lucia ridică din umeri.
– În fine, nu contează.
Richard se întoarse şi se aşeză pe un scaun de lângă masă. Se aplecă, sprijinindu‑şi coatele pe coapse.
– Minunat tip, bătrânul! Mereu inventează câte ceva.
– Da, spuse Lucia. Trebuie să fi scos o mulţime de bani din invenţiile iui.
– Munţi de bani, spuse întunecat Richard. Dar nu banii îl atrag. Toţi savanţii ăştia sunt la fel. Mereu sunt pe urma a ceva absolut inaplicabil, care nu poate interesa pe nimeni altul în afara lor. Bombardarea atomului, auzi tu!
– Dar, în tot cazul, tatăl tău e un om mare.
– Presupun că e unul din savanţii de frunte din prezent, bombăni Richard. Dar nu înţelege decât punctul lui de vedere. Vorbea cu iritare crescândă. Mă tratează al naibii de rău.
– Ştiu, confirmă Lucia. Te ţine aici, înlănţuit în casa asta, aproape ca şi cum ai fi prizonier. De ce te‑a făcut să renunţi la armată şi să vii aici?
– Presupun că s‑a gândit că l‑aş putea ajuta în munca lui. Dar ar fi trebuit să ştie că eu n‑am să fiu de nici un folos în acest sens. Pur şi simplu n‑am cap pentru asta. Doamne, Lucia, uneori mă cuprinde disperarea! Mă uit la el cum înoată în bani, şi îşi cheltuieşte fiecare penny pe invenţiile alea ale lui. Ai gândi că, într‑o zi, o să‑mi dea şi mie ceva care să fie al meu, şi să‑mi permită să mă eliberez de locul ăsta.
Lucia se îndreptă de spate.
– Bani! exclamă ea cu amărăciune. Totul se reduce la asta. Bani!
– Mă simt ca o muscă prinsă într‑o plasă de păianjen, continuă Richard. Neajutorat. Absolut neajutorat.
Lucia îl privi cu ochii imploratori.
– Oh, Richard, şi eu la fel.
Soţul ei se uită la ea alarmat. Vru să vorbească, dar ea continuă:
– Şi eu la fel. Neajutorată. Şi vreau să scap. Se ridică brusc şi veni către el, vorbind cu surescitare. Richard, pentru Dumnezeu, până nu e prea târziu, du‑mă de aici!
– Să te duc de aici? Glasul lui Richard era pustiu şi deznădăjduit. Unde?
– Oriunde, răspunse Lucia, cu surescitare crescândă. Oriunde în lume! Dar departe de casa asta. Asta‑i important, departe de casa asta! Mi‑e frică, Richard, îţi spun, mi‑e frică. Există umbre... se uită peste umăr de parcă le vedea, există pretutindeni umbre.
– Cum să plecăm fără bani? întrebă Richard cu amărăciune. Un bărbat fără bani nu e bun de nimic pentru o femeie, nu‑i aşa, Lucia?
Ea făcu un pas înapoi.
– De ce spui asta? Ce vrei să spui?
Richard continuă să se uite la ea în tăcere, cu chipul încordat dar ciudat de lipsit de expresie.
– Ce se întâmplă cu tine în seara asta, Richard? Eşti altfel, eşti schimbat...
Richard se ridică de pe scaun.
– Serios?
– Da. Ce este?
– Ei bine... începu Richard, apoi se opri. Nimic. Nu e nimic.
Dădu să se îndepărteze, dar Lucia îl trase înapoi şi îşi puse mâinile pe umerii lui.
– Richard, dragul meu... începu ea. El îi luă mâinile de pe umeri. Richard...
Ducându‑şi mâinile la spate, Richard se uită la ea.
– Crezi că sunt prost? întreabă el. Crezi că n‑am văzut că acest vechi prieten al tău ţi‑a strecurat în mână un bilet în seara asta?
– Vrei să spui că te‑ai gândit că... El o întrerupse cu sălbăticie.
– De ce ai plecat de la masă? Nu ţi‑a venit să leşini. A fost o prefăcătorie. Voiai să fii singură ca să‑ţi citeşti preţiosul bilet. Nu mai aveai răbdare. Erai aproape nebună de nerăbdare pentru că nu puteai scăpa de noi. Mai întâi mătuşa Caroline, apoi eu.
Ochii lui erau reci de durere şi supărare.
– Richard eşti nebun! Oh! E absurd. Doar nu crezi că îmi pasă de Carelli, nu‑i aşa? Dragul meu Richard, dragul meu... de tine îmi pasă. De nimeni altcineva decât de tine. Trebuie să ştii asta.
Richard nu o slăbea din priviri.
– Ce e în biletul ăla? întrebă el liniştit.
– Nimic, absolut nimic.
– Atunci arată‑mi‑l.
– N-nu pot, spuse Lucia. L-am rupt.
Un zâmbet rece apăru şi dispăru de pe faţa lui Richard.
– Nu, nu l‑ai rupt. Arată‑mi‑l.
Lucia rămase tăcută o clipă. Se uită imploratoare la el.
– N-ai încredere în mine, Richard?
– Ţi l‑aş putea lua cu forţa, rosti el printre dinţi în timp ce înainta cu un pas către ea. Mă bate gândul...
Lucia făcu un pas înapoi cu un strigăt slab, cu ochii fixaţi pe faţa lui că şi cum voia să‑l facă să o creadă. El se întoarse brusc.
– Nu, spuse el ca pentru sine. Există unele lucruri care nu se fac. Se răsuci iar spre Lucia. Dar, pe cuvântul meu, am să aflu de la Carelli.
Lucia îl prinse de braţ, alarmată.
– Nu, Richard, să n‑o faci! Te implor, nu face asta.
– Te temi pentru amantul tău, nu‑i aşa?
– Nu e amantul meu, protestă Lucia cu înfiorare.
Richard o luă de umeri.
– Poate că nu e... încă. Poate că...
Auzind glasuri pe hol, se opri. Făcând un efort să se controleze, se duse la şemineu, scoase o tabacheră şi o brichetă şi îşi aprinse o ţigară. În timp ce uşa dinspre hol se deschidea şi glasurile deveneau mai puternice, Lucia se duse la scaunul eliberat de curând de Richard şi se aşeză. Era albă la faţă şi avea pumnii strânşi de încordare.
Intră domnişoara Amory însoţită de nepoata ei Barbara, o tânără de douăzeci şi unu de ani, extrem de modernă. Legănându‑şi poşeta, Barbara se îndreptă către Lucia.
– Bună, Lucia, te simţi bine acum? întreabă ea.
