Scurtă explicaţie
În acest „autoportret” îmi pun, mai explicit, o problemă mai veche. Ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin? Biografia mea n-are nimic spectaculos. Poate, doar faptul că am trăit uşor somnambulic, între realitate şi vis, să fie interesant. Dar dacă văd în urma mea, cum înclin să văd, „un destin”, mă lovesc de alte întrebări. M-am înşelat, oare, crezând că destinul este, în bună măsură, o consecinţă a caracterului nostru? E adevărat că ereditatea a jucat rolul de ursitoare şi că defectele mele au făcut restul? în fine, e greşită sau nu convingerea mea că destinul nu e ocult şi tenebros, ci acţionează la vedere prin amănunte de o teribilă banalitate, perfect anodine, cărora nu le-am dat, însă, importanţa cuvenită?
Am încercat un răspuns, folosindu-mă de întâmplări împrăştiate, în parte, prin alte cărţi ale mele.
În rest, explicaţia pentru nevoia mea de confesiune e foarte simplă. Fiind un introvertit, nu am cum să scap de „eu”. Nu pot să scriu dacă nu mă descriu.
Octavian Paler
1. De dimineaţă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi-l mâneam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent.
În acea vară care mi se părea, într-adevăr, nesfârşită, am întâlnit pe cineva care citea cu pasiune Memoriile lui Casanova. L-am întrebat dacă nu găsea uşor obositoare şi suspectă flecăreala aventurierului veneţian. Încercasem şi eu o lectură, dar renunţasem. „Mereu aceleaşi asalturi amoroase, aceleaşi tertipuri, aceeaşi strategie, nu e cam plicticos, totuşi?” Eram tânăr, nu puteam avea decât o părere obraznică despre un bătrân escroc internaţional, bolnav de podagră, care, pentru a-şi umple cu ceva timpul, după ce balul vieţii se terminase, şi-a descris minuţios cuceririle. Căci hainele scumpe şi bijuteriile deveniseră inutile, cunoaşterea desăvârşită a tacticilor de seducţie nu-i mai folosea la nimic. Doar amintirile îi ofereau ocazia de a retrăi totul şi de a nu ieşi din scenă neobservat.
Cum cunoştinţele unui expert notoriu în inima feminină sunt totdeauna de folos, am luat şi eu cartea într-o după-amiază pe plajă. Fără prea mult succes, însă. După primul capitol, am preferat să mă azvârl în mare şi, apoi, să lenevesc pe nisip. Prezentul era mai important.
Mă voi fi gândit, măcar, că nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe? Mă tem că nu. Probabil, nu eram pregătit să-mi pun această problemă, pe care doar cineva ajuns la vârsta mea, care ştie că un prezent prea gol se cere umplut cu ceva, o poate înţelege.
Cândva, mi-am zis că la bătrâneţe mă voi feri de patru gafe. 1) Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânăr. 2) Nu voi da sfaturi nimănui. 3) Nu voi invoca mereu experienţa mea. 4) Şi nu voi povesti de o sută de ori acelaşi lucru. De bine, de rău, primele trei reguli le respect. Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr? N-aş face decât să îngreunez o situaţie şi aşa dificilă. Să dau sfaturi, n-am chef. Şi nici n-are nimeni nevoie de ele. Iar despre experienţa mea ce-aş putea spune? Poate, doar că viaţa a avut un sens câtă vreme n-am ţinut să-i dau unul. În clipa în care am încercat s-o fac, mi-a sunat în urechi, ironică, vorba Eclesias-tului despre deşertăciune. Ultima regulă era, însă, o dovadă de superficialitate. N-am prevăzut că, într-o zi, aş putea suferi de un exces de memorie, cum suferă alţii de un exces de suc gastric. Pe urmă, nu bănuiam, ceea ce ştiu azi, că trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găseşti şi azi, şi mâine, şi poimâine, aceleaşi lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleaşi. Trecutul trăieşte, e viu, ia parte la prezent, îl influenţează şi se schimbă în funcţie de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanţă, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înţelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esenţiale. De aceea, azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate. Mergi pe o stradă oarecare, fără să-ţi treacă prin minte că, pe o altă stradă, la o altă oră, într-o altă zi, ai fi intrat pe alt făgaş al destinului pentru ca, mai târziu, privind înapoi, să descoperi că totul a atârnat de un „fleac”, de un amănunt oarecare. Dacă n-ar fi existat „unchiul George”, eu n-aş fi nimerit la cel mai simandicos liceu din Bucureşti... Dacă tatăl meu n-ar fi avut motive personale să dorească să „evadez” din Lisa... Dacă n-aş fi evitat să sar un gard care a fost micul meu Rubicon... Sau dacă într-o dimineaţă friguroasă de iarnă, când m-am întors cu faţa la perete, aş fi readormit... Viaţa mea ar fi arătat, cu siguranţă, altfel, n-aş fi, azi, aici, într-o cameră plină de cărţi şi de molii (interesant e că moliile m-au urmărit prin toate camerele unde am locuit în Bucureşti). „Eu” n-aş mai fi fost „eu” cu toate problemele mele de-acum.
Din păcate, n-am ţinut niciodată un jurnal. Am încercat de mai multe ori, dar n-am reuşit să-mi duc prea departe intenţia. Mi se părea fie că dădeam prea mare importanţă unor întâmplări nerelevante, fie că nu eram suficient de sincer. Încât n-am posibilitatea să confrunt ceea ce am trăit cu ceea ce îmi amintesc că am trăit. Nu mai dispun decât de ceea ce îmi amintesc că am trăit. Restul s-a şters ca un film voalat.
Pe vremea când vedeam în Memoriile lui Casanova un lung strigăt de regret al unui flecar, eram convins că, dincolo de îndoieli, nu mai există nimic. Nici măcar Dumnezeu. Nutream un respect superstiţios şi uşor stupid pentru certitudini. Respect pe care îl poate nutri numai o minte juvenilă, dispusă să creadă că absolutul poate fi arătat cu degetul. Acum, m-am lămurit că nu există un „dincolo de îndoieli”. Certitudinile au un final, care mie mi-a fost dat să-l trăiesc, îndoielile ne însoţesc, însă, până la moarte. Nu stau, oare, eu la îndoială, azi, dacă merită sau nu să trăieşti ca o epavă, ca o paragină biologică? Şi n-am nici un răspuns la asta. Seara, când mă pregătesc să mă culc, mă gândesc că aş putea muri în somn, cum au păţit şi alţi cardiaci. Dimineaţa, când văd lumina cenuşie care se strecoară de-afară printre jaluzele, sunt fericit că voi vedea din nou cerul limpezindu-se. Un cer albit de secetă azi.
2. Odată, aşteptam trenul undeva nu departe de Oradea sau poate chiar la Oradea, nu mai ţin minte, e mult de-atunci. Era noapte, mă întorceam la Bucureşti, mă simţeam frânt de oboseală şi, aşezându-mă pe una din băncile de pe peron, am adormit. M-am pomenit într-un tren care mergea, între două vagoane, pe podeaua metalică mobilă de deasupra tampoanelor, complet buimăcit, înfrigurat, speriat, întrebându-mă cum ajunsesem şi ce căutam acolo. Eram destul de treaz pentru a pricepe că trecusem printr-o mare primejdie, dar nu îndeajuns pentru a mă desprinde de bara de care mă ţineam strâns, aşteptând să mă lămuresc ce se întâmplase. Şi nu mă lămuream deloc. După un timp, a trecut cineva care m-a întrebat de ce nu intram în vagon. I-am explicat că, probabil, adormisem adânc, nu observasem venirea trenului şi abia când trenul s-a pus în mişcare am sărit de pe bancă, disperat că rămân în gară, şi m-am agăţat cum am putut. Pe măsură ce vorbeam, mă linişteam. Chiar am râs: „Asta a fost”. După care m-am asigurat că mă aflam, într-adevăr, în trenul pentru Bucureşti şi m-am dus să-mi caut un loc.
Dar să încerc altă explicaţie care e, poate, mai bună.
Mă revăd într-o odaie mică, sărăcăcioasă, cu lut pe jos, fără sobă, cu o lampă de gaz pe o măsuţă ovală. Afară, noaptea căzută peste periferiile cartierului Ferentari. Din când în când, loveam cu o lingură de lemn în pălăria metalică a unui ceas deşteptător, pentru a-mi birui somnul, neavând un reşou la care să-mi fac o cafea. Aşa mi-am pregătit examenele, patru ani, la Litere, la Drept şi la Filosofie. În timpul anului, cu excepţia după-amiezelor în care îmi permiteam luxul de a merge la un film, pe bulevard, colindam bibliotecile, citind tot ce găseam despre Evul Mediu. Scriam o Reabilitare a Evului Mediu, pe care o visam operă capitală, dar al cărei manuscris l-am pierdut, din păcate, în toamna anului 1948. Lăsam pregătirea examenelor pentru sesiuni. Contam pe memoria mea, capabilă, potrivit calculelor verificate în practică, să reţină, aproape fidel, orice text, parcurs cu o viteză de douăzeci şi şase de pagini pe oră. Toate examenele din studenţie au fost pentru mine doar o simplă problemă de timp. Aveam nevoie, la fiecare examen, de numărul de ore care, înmulţit cu douăzeci şi şase, să-mi permită să parcurg cursul până la capăt, însemnând pe margine, după o metodă proprie, cu diverse culori, pasajele mai importante. O săptămână, două, mai târziu, însă, textul memorizat astfel începea să pălească.
Aşa îmi explic că, pe lângă întâmplări disparate, îmi amintesc, mai ales, stări, senzaţii. Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi şi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie numai frânturi de viaţă.
3. Într-o seară (câţi ani să fie de-atunci? cred că aproape douăzeci), m-a căutat un profesor de la liceul „Spiru Haret” pentru a mă anunţa că în prima decadă din decembrie va avea loc, ca de obicei, întâlnirea foştilor absolvenţi ai liceului. Cum nu participasem niciodată, m-a rugat să fac tot posibilul pentru a fi prezent. Nu-mi reproşa nimic, dar fără să vrea profesorul R. m-a pus în situaţia să mă simt un nerecunoscător. Nu mă leagă chiar nimic de liceul unde am învăţat? „Eu am învăţat numai şapte clase la «Spiru Haret», i-am precizat grăbit. Ultima clasă de liceu am urmat-o la Făgăraş. Acolo am absolvit, de fapt.” Argumentul nu l-a convins. Mi-a replicat, râzând, că totuşi principalele amintiri din liceu le am probabil de la „Spiru”. Ceea ce, fireşte, e adevărat. Luat prin surprindere, n-am găsit un pretext politicos ca să refuz invitaţia. I-am promis că mă voi gândi, dar după ce am închis telefonul mi-a părut rău că n-am fost mai categoric. Nu mă credeam în măsură să comunic ceva important noilor generaţii de elevi. Dar profesorul R. a revenit a doua zi dimineaţa cu un nou telefon. M-a întrebat dacă nu cumva puteam să-l anunţ şi pe profesorul George Şerban, telefonul acestuia fiind defect. „îmi imaginez că-l vedeţi.” „Vă înşelaţi, i-am zis. Nu l-am văzut de când...” Aici m-am oprit. Mi s-a părut nepotrivit să intru în amănunte cu un străin, să-i explic de ce nu-l mai văzusem de multă vreme pe fratele mamei, de la care tata a aflat de existenţa liceului „Spiru Haret” (unde „unchiul George” era subdirector şi profesor) şi de concursul la care m-am prezentat în toamna anului 1937 pentru obţinerea uneia din cele cinci burse oferite de comitetul şcolar copiilor săraci, dar de care anumite împrejurări m-au înstrăinat pe la sfârşitul clasei a VII-a. Ca să pun punct conversaţiei, am promis că voi găsi, cumva, un mijloc pentru a-l anunţa de întâlnire.
În următoarea zi, am cutreierat vreo oră străzile care pătrund în Şoseaua Mihai Bravu, acoperite în parte de noroiul lipicios rămas de la camioane şi înmuiat de ploaie, în căutarea blocului cu numărul P 12. De câteva ori am fost pe punctul să renunţ. Îmi părea rău că-mi luasem obligaţia să-l anunţ pe „unchiul George” de întâlnirea de la liceu, riscând o regăsire jenantă, mai ales că nu mă simţeam în stare să înfrunt o explicaţie; ce rost mai avea să-i fac reproşuri unui om de nouăzeci de ani?
„Unchiul George” îşi trecuse examenul de licenţă cu distincţia maximă, „magna cum laude”. Din păcate pentru el, bursa de studii rezervată în principiu celui mai bun student din ţară, care i-ar fi permis să se specializeze în străinătate, i-a fost acordată unui absolvent cu rezultate mai slabe, dar cu relaţii mai puternice. Experienţă din care a reţinut, pe lângă amintirea unei nedreptăţi, convingerea că, mai presus de orice, e poziţia socială. Adora să fie salutat respectuos, să i se zică „domnul” şi de către surori şi să ţină mici discursuri iluministe ţăranilor din Lisa, strânşi în jurul lui, pe uliţă, duminica după-amiază. În Bucureşti, îşi dorea să fie invitat de lumea bună, să aibă relaţii care să-l asigure că ambiţiile sale mergeau pe teren solid, se purta, din câte am auzit, fermecător cu cucoanele mai ales, pe scurt, prospera în limite mic-burgheze şi nu era, se spunea, deloc rău ca profesor. Mie, însă, îmi arăta o altă faţă, aspră şi autoritară. Nu vroia să se afle că eram rude, poate şi din grija de a nu-i influenţa pe ceilalţi profesori, dar, poate, şi pentru că-l supăra, cumva, sunetul strident făcut de blacheurile bocancilor mei pe coridoarele unui liceu neobişnuit cu aşa ceva. O singură dată mi-a arătat simpatie. Mi-a cerut, când am plecat într-o vacanţă de Crăciun, prin clasa a II-a sau a III-a, să mă duc să văd dacă livada lui din „luncă” era bine împrejmuită. I-am scris despre lacătul care atârna, încuiat inutil, la poarta unui gard părăginit, cu nenumărate spărturi prin care iepurii intrau nestingheriţi şi rodeau coaja merilor, iar el mi-a trimis o telegramă neaşteptată de care am fost mândru: „Felicitări pentru stil”. Când m-am întors însă din vacanţă, în prima dimineaţă, ni s-a inspectat ţinuta la intrarea în liceu. Cu acea ocazie a ieşit la iveală aspectul neregulamentar al buzunarelor mele, pe care le înfundam la micul dejun, la internat, cu pâine, în vederea recreaţiilor. Am fost pus să le golesc şi am primit de la „unchiul George” o palmă usturătoare şi umilitoare în faţa colegilor.
Până la urmă am găsit blocul. Era şi timpul. Ploaia formase adevărate băltoace, iar pantofii mei începuseră să tragă apa ca o sugativă.
Am întârziat puţin înainte să sun. M-am întrebat cum va reacţiona, văzându-mă. Ce-mi va spune? Ce să-i spun? Ca să tai nodul gordian al încurcăturii în care mă vârâsem singur, am apăsat lung, ferm, butonul soneriei, pregătindu-mă să aud paşi. A urmat o lungă linişte şi, după o ezitare, am mai sunat o dată. De data aceasta, o voce răguşită mi-a strigat dinlăuntru :
— Intră.
Am împins uşa şi am pătruns într-un vestibul semiîntunecos. La capătul lui mai exista o uşă, care era deschisă. Cum nimeni nu-mi venea în întâmpinare, am tuşit şi aceeaşi voce mi-a repetat:
— Intră.
Mi-au trebuit câteva clipe, înaintând, până ce m-am dumirit de unde venea vocea. Din pat. „Unchiul George”, pe care l-am recunoscut imediat, şi un alt bătrân stăteau vârâţi sub plapumă, ca să se încălzească, fiecare cu câte o scufie pe cap.
— Mă scuzaţi, am zis, zăpăcit de acest tablou comic. Fără să mă îndepărtez de uşă, cu gândul să plec cât mai repede, am precizat scopul vizitei mele, care se nimerise să fie inoportună. Dar „unchiul George” a dat plapuma la o parte, s-a ridicat în capul oaselor şi, după aceea, vârându-şi picioarele în nişte papuci de pâslă, a venit spre mine cu mâinile întinse, în dorinţa evidentă de a mă îmbrăţişa.
— Ia te uită! Nu mă aşteptam la această vizită. După atâţia ani... Era să nu te mai recunosc, bată-te Dumnezeu să te bată.
în faţa mea se afla un bătrânel îmbrăcat într-un halat roz, scurt, demodat şi cu pantaloni negri. Scufia de pe cap îi dădea acum un aer şi mai caraghios, fiindcă „unchiul George” imita parcă gesturile unui om în ţinută de seară care-şi salută ceremonios şi afectuos oaspeţii. Avea exact atitudinea uşor teatrală de odinioară, numai că împuţinată şi oarecum degradată de vârstă, de ambianţă, din care pricină solemnitatea lui devenea puţin jenantă, dar şi înduioşătoare, între noi fuseseră cu totul alt gen de relaţii.
— Ţi-l prezint pe nepotul meu... s-a adresat el, protocolar, celuilalt bătrân, care rămăsese tăcut, lângă perete. Iar mie mi-a explicat: Dumnealui e un prieten al meu, fost funcţionar la Banca Naţională. Mai vine pe la mine şi stăm amândoi ca doi huhurezi bătrâni, amintindu-ne de tinereţe...
S-a aşezat pe un scaun tapiţat, cu stofă uzată, în spatele unui birou negru, de modă veche, cu vopseaua scorojită, invitându-mă să-mi scot pardesiul şi să-l pun pe marginea patului. Acum puteam să-l observ mai bine. Halatul, cu gulerul brodat, îi era ros în coate. Pantalonii negri şi cravata, tot neagră, îi dădeau un aer pedant. Chelise. Numai în jurul capului mai avea câteva fire de păr alb, moale, mort. Mi-a atras atenţia şi pielea craniului, uşor încreţită, ofilită.
Din ochii stinşi, nesiguri, pierise trufia de odinioară, dar nasul coroiat, de pasăre de pradă, precum şi obiceiul de a-şi răsturna capul pe spate, într-o atitudine de efect, îi restituiau ceva din aplombul pierdut.
— Cum m-ai găsit? mi-a zis şi, fără să aştepte răspunsul meu, a continuat pe un ton patetic, deplasând sensul întrebării. După cum vezi, m-am ramolit, am trăit prea mult.
Suferea, probabil, nu din pricină că trăise prea mult, ci din cauza marginalizării, a dispariţiei publicului din jurul său. Devenise un bătrânel şters, oarecare, într-o garsonieră din culisele vieţii, după ce râvnise să joace un rol pe scenă.
Dar ştia încă, din instinct, să domine. Şi-a închis ochii, şi i-a acoperit apoi cu palma, aplecându-şi capul, lăsându-mă să aştept stingherit. Între timp, celălalt bătrân a coborât cu mişcări încete din pat, şi-a încălţat pantofii, şi-a luat paltonul, căciula şi s-a retras discret.
— Nu te mai conduc, a zis „unchiul George”, fără să-şi schimbe poziţia.
— Nu, nu e nevoie, l-a aprobat celălalt. La revedere. De afară, se auzeau zgomotele maşinilor care veneau
să parcheze în spatele blocului sau plecau. Camera era decentă, dar cu un miros uşor şi stătut de singurătate, în lumina tulbure care se prelingea dinspre fereastră, „unchiul George” părea o nălucă a altui timp. S-a sculat, totuşi, neaşteptat de vioi de pe scaun.
Cu ce să te servesc?
Cu nimic. Mulţumesc.
Curios, se comporta de parcă ne despărţisem cu o zi înainte. Trecuse cu o uşurinţă uimitoare peste înstrăinarea pe care timpul o săpase între noi. Eu eram, în mod evident, mult mai încurcat decât el. La un moment dat, privindu-1, chiar m-am suspectat că mă folosisem de un pretext pentru a mă justifica faţă de mine însumi că-l căutam. Şi n-o făcusem oare în speranţa că, poate, voi ieşi astfel dintr-o inerţie a regretelor pe care doream să le limpezesc? Ajunsesem de mult la concluzia că era inutil să-i mai dezvălui reproşurile, întemeiate sau nu, pe care nu le rostisem la timpul potrivit. Preferasem, poate şi dintr-un soi de laşitate, să las vremea să le cicatrizeze, mulţumindu-mă să aflu cu totul întâmplător şi fragmentar, de la alţii, veşti despre el. Urmărindu-l cum dispărea în bucătărie, încă foarte drept pentru cei nouăzeci de ani ai săi, aproape un miracol de vitalitate, îmi părea rău că n-am lămurit când trebuia anumite lucruri care pe mine m-ar fi ajutat să mă eliberez de orice ranchiună, iar pe el să priceapă, eventual, reticenţele mele, să nu le atribuie o altă cauză.
L-am auzit moşmondind ceva în bucătărie, de unde a apărut cu un cuţit lung în mână.
— Nu e destul de ascuţit, mi-a zis, arătându-mi-1, după care s-a întors la treaba cu care se îndeletnicea acolo.
Juca teatru? Întâmplări petrecute demult, pe care le crezusem înmormântate pentru totdeauna în păcatele şi candorile anilor de liceu, experienţe care mă formaseră şi poate mă deformaseră reînviau cu o acuitate surprinzătoare şi absurdă. Încălcasem parcă un consemn şi stârnisem umbrele. Cu ce drept? Cu ce rost?
Din cameră, se observa destul de bine, lipseau unele obiecte care fuseseră, probabil, vândute recent, căci „unchiul George” se pregătea să emigreze în Italia, unde locuia verişoara mea Noriţa. Un dreptunghi mai curat pe perete indica locul unde fusese un tablou. Un altul, mai mare, sugera că acolo fusese un dulap care dispăruse. Pe fereastră se vedeau un petic de cer umed, mustind de ploaie, şi un zid neutru, sub un balcon de fier forjat acoperit cu sticlă verde. Dincoace de ea, însă, aproape totul devenea echivoc.
După vreo cinci minute, „unchiul George” a revenit din bucătărie, s-a scuzat că n-a reuşit să deschidă o conservă cu suc de fructe şi aşezându-se din nou pe scaun, în spatele biroului, a început să răscolească de zor prin sertare. Absorbit de ceea ce căuta, uitase, parcă, de mine. Scotea hârtii, acte vechi, multe dintre ele îngălbenite, le examina - ciudat, fără ochelari! - mormăind pentru sine, nemulţumit: „N-o găsesc, nu ştiu unde am pus-o. N-o găsesc, fir-ar să fie...”. În vreme ce aşteptam să termine, m-am întrebat ce-ar fi zis dacă i-aş fi amintit de palma pe care mi-a dat-o pentru că fusesem prins cu buzunarele pline de pâine, dar am alungat acest gând meschin. Unele amănunte, pe care avem prostul obicei să nu le uităm, ar fi o necuviinţă să le scoatem la lumină din adâncul mizeriilor noastre. În fond, el n-avea cum să-şi închipuie că în mintea mea de copil palma aceea va avea alte rezonanţe. A ridicat, deodată, capul din hârţoagele pe care le răsfoia.
— Vroiam să-ţi arăt ceva care te-ar putea interesa, întâmplător am dat peste această informaţie. Tu ştii de unde vine numele satului nostru, Lisa?
— Nu.
S-a rezemat de speteaza scaunului, a închis ochii pe jumătate, concentrându-se, şi a început să-mi explice ca unui elev.
— Herodot arată că Xerxes, trecând Helespontul, a poposit câtva timp lângă un râu care se numea „Lisos” şi care curgea pe lângă orăşelul „Lisaia”. Căutând în dicţionare, am aflat că există un cuvânt grecesc „lisos”, cu femininul „lise”, un adjectiv care înseamnă „neted, plăcut, blând, liniştit etc.”. Şi mi-am zis: cam aşa va fi fost locul unde a poposit armata lui Xerxes la 480 înainte de Christos...
Nu l-am mai urmărit. Explicaţia lui îmi părea pură fantezie. Am zâmbit în sinea mea amintindu-mi cum în liceu, când am auzit prima oară de Mona Lisa, m-am grăbit să-mi spun, încântat de această potrivire, că Lisa e un nume feminin. Şi „unchiul George” proceda oarecum la fel. Dar de ce-l preocupa chestiunea? Era vorba de o simplă, şi explicabilă, plăcere etimologică?
— Ei, ce zici? mi se adresă el.
— Ce să zic? Interesant.
— Nu-i aşa?
Pe birou se găsea o lampă veche. Alături, o lampă cu picior. În spatele scaunului tapiţat, o mică bibliotecă, fără cărţi. Numai pachete de hârtii legate cu sfoară.
— Acte, am aici acte foarte importante, mi-a zis „unchiul George”.
Privindu-l, mă încerca acelaşi regret: ce păcat că nu şi-a urmat vocaţia de filolog! Cu pasiunea şi aplicaţia lui pentru cercetare...
— Urlă casa pe mine, a murmurat el pe neaşteptate, răspunzând oarecum gândurilor care-mi treceau prin cap. Uneori mă duc la un pantofar din apropiere. Mă uit cum lucrează. Mai trece timpul.
Nu mai auzea foarte bine, din care pricină întreba mereu „ce?” şi s-a plâns, de asemenea, de cataractă.
— De ce nu te operezi? l-am întrebat. M-a fixat bănuitor.
— De ce să mă operez?
— Ca să poţi citi.
A rămas pe gânduri câteva clipe, după care mi-a răspuns cu vehemenţă.
— Nu mă operez. Îmi e frică.
Am încercat să-l asigur că nu e o operaţie grea, că în trei zile problema e rezolvată. Dacă vroia, îi aranjam eu. M-a privit neîncrezător.
— La vârsta mea?
— Da, fireşte, i-am zis.
După o altă clipă de tăcere, a dat energic din cap, negativ.
— Nu mă operez. Dacă aş putea, aş face ceva la picioare. Să pot să umblu. Mă dor muşchii. Şi mi-a arătat partea piciorului dintre coapsă şi genunchi. Mă dor groaznic. Înţelegi? Groaznic.
— Ar trebui totuşi să te operezi, am insistat eu, lipsit de tact.
— Nu, nu! s-a răstit el la mine. Şi a tăiat aerul cu mâna, dându-mi de înţeles că nu mai era dispus să discute această chestiune. După care, răscolind printre hârţoage din nou, s-a oprit la un carton vechi, îngălbenit. Diploma lui de licenţiat „magna cum laude”.
— De ce...? dar am renunţat să-l mai întreb de ce abandonase proiectele din tinereţe. Ce rost avea să-l amărăsc? El a priceput totuşi ce vrusesem să-l întreb. Şi, de data aceasta, a făcut un gest de lehamite, uitându-se în jur. Apoi a examinat îndelung peretele din spatele lui.
— N-am nici un cui care să ţină, a zis, obligându-mă să tresar. Ce vroia să spună? A, nu e ce gândeşti tu, a izbucnit el în râs. N-am intenţia să mă spânzur. Vreau să agăţ o fotografie a mea, mare, din tinereţe, pe care am înrămat-o. Te miră?
— Deloc.
— Atunci de ce zâmbeşti?
— Ţi s-a părut.
De fapt, observase bine. Îl recunoşteam în dorinţa lui. Dar m-a scutit de alte explicaţii, întorcându-se spre un fotoliu cu arcurile rupte, aflat sub fereastră, pe care se zărea o maşină de scris Remington, neagră, prăfuită.
— N-o cumperi? m-a întrebat el, cu un glas din care dispăruse orice umbră de melancolie şi din care am înţeles că în clipa aceea nu-l mai interesam, probabil, decât în calitate de posibil cumpărător.
— Am una la fel de uzată.
— Dar ce mai scrii?
Am rămas descumpănit. Nu ştiam ce să-i spun. M-am uitat la pachetele legate cu sfoară din bibliotecă, mi-am adus aminte de proiectele lui din tinereţe, de a se duce în Spania şi de a studia limba bascilor, şi deodată, dintr-un impuls obscur, am simţit nevoia să improvizez ceva. I-am zis că aş vrea să scriu o carte despre Don Quijote. Deoarece unii îl cred nebun. Dar, tot atât de bine, el poate fi considerat un sfânt. De altfel, a fost supranumit „un Christos spaniol”. Doar că nu e înconjurat de apostoli. E însoţit numai de Sancho Pânza, care nici măcar nu-şi dă seama că învăţătorul lui întemeiazăşi el o religie. Una în care credinţa în iluzii e valoarea supremă. În fapt, drumul lui Don Quijote, la fel ca al lui Iisus, e fără întoarcere. Doar că el va sfârşi ieşind din scenă, în loc să moară pe cruce.
„Unchiul George” m-a privit lung, cercetător. Mi s-a părut că pentru prima dată pe figura lui autoritară, acum veştejită, s-a ivit un licăr de simpatie pentru mine. Apoi, a izbucnit, cu o energie care m-a surprins, într-un hohot de râs.
— Cum? Cum ai zis?
Avea din nou figura de altădată şi, o clipă, m-am temut că-mi va da o palmă.
4. De fapt, nu-l minţisem decât pe jumătate. În studenţie, am avut şi eu un proiect legat de Spania. Am visat, nu să studiez limba bascilor, ci să pot reface într-o zi ruta lui Don Quijote, Spania fiind singura ţară pe care mi-am dorit cu adevărat s-o cunosc, împrejurările nu mi-au îngăduit, însă, decât o noapte şi o dimineaţă petrecute la Madrid, în trecere, între două avioane. De la aeroport, m-am dus la hotel, iar de la hotel, lăsându-mi valiza nedesfăcută, am pornit-o pe străzi. Şi am umblat absolut la întâmplare până noaptea târziu, când m-am întors răpus de oboseală. Dimineaţa, m-am trezit devreme şi am alergat la muzeul Prado unde, ce ironie! am avut la dispoziţie exact cele „trei ore” de care vorbeşte Eugenio d'Ors, după care, pe o căldură nimicitoare, a trebuit să fug la hotel, cu sufletul la gură, să-mi iau valiza şi să mă arunc în primul taxi, implorându-l pe şofer să facă imposibilul pentru a se descurca prin aglomeraţia infernală a amiezii spre aeroport.
După '89, când aş fi avut posibilitatea să-mi împlinesc proiectul la care visasem cândva, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc. Mă leagă şi azi de Spania un sentiment complicat, dar nu m-aş mai sui într-un avion să mă duc s-o văd. Pe deasupra, dacă în tinereţe mă credeam înrudit cu Don Quijote, acum constat că sunt exact opusul lui.
Cel puţin, dintr-un punct de vedere. Numele sub care Don Quijote a rămas celebru e un nume nou. Când pleacă, iese direct în câmp, ca să nu-l vadă nimeni şi nu ţine să-şi ia rămas-bun de la cineva. Astfel, el ne lasă să înţelegem că nu mai are trecut, că nu lasă nimic în urmă. Deşi e bărbat în vârstă, abia s-a născut. Trecutul este pentru Don Quijote o haină prea strâmtă, în care n-are cum să încapă ceea ce visează el. În schimb, în privinţa viitorului nu-şi face griji. Se lasă în voia calului, sigur că orice drum îl va duce la nemurire.
Eu sunt exact pe dos. Mă copleşesc amintirile, iar la viitor prefer să nu mă gândesc.
5. Marc Aureliu spune undeva în „însemnările” sale: zeii au ţinut sfat asupra mea şi au decis ce urma să mi se întâmple. Cu unul ca mine, nu cred că zeii şi-au pierdut vremea. Ce să caute ei prin Lisa? De ce i-ar fi interesat să intervină în regulile pe care tot ei le stabiliseră, probabil, cu multă vreme în urmă? Ştiau că viaţa în Lisa se supunea acestor reguli, fără să-şi permită vreo abatere, şi că instituţiile satului, bisericile (fiindcă erau două: una „mare”, ortodoxă, alta „mică”, greco-catolică), şcoala, crâşmele (acestea erau mai multe, cinci) şi „gura satului” vor veghea asupra fiecărui destin. În consecinţă, m-au lăsat şi pe mine să hotărăsc singur, de capul meu, ce voi face sau, mai exact, să mă descurc cum voi putea cu firea mea.
Azi, împlinesc 77 de ani. Vârstă pe care părinţii mei n-au atins-o. Tata a murit la 62 de ani. Mama, la 71. Acum, sunt mai bătrân decât ei. Soarta mi-a îngăduit să trăiesc mai mult, de ce m-aş plânge?
Nu, nu mă plâng. Cel mult, voi recunoaşte că-mi trăiesc bătrâneţea rău.
6. M-am întrerupt fiindcă a sunat telefonul. Era o greşeală. Cel care sunase căuta o firmă.
Faptul că nu mi-am sărbătorit ziua de naştere niciodată m-a scutit de felicitări, de ipocrizii, de euforii false. În schimb, mi-a lăsat aniversările să semene cu o cameră goală sau cu duminicile în care te aştepţi să se întâmple ceva deosebit de zilele obişnuite, şi nu se întâmplă. În mod fatal, am ajuns mereu la recapitulări, la bilanţuri, deşi ele mi-au fost tot mai neplăcute, pe măsură ce „mai târziu” devenea „prea târziu”.
Am în urma mea, trebuie s-o recunosc, nu puţine aspiraţii prea vagi sau, pur şi simplu, uitate, lucruri făcute pe jumătate sau făcute rău, ambiţii la care am renunţat sau pe care n-am fost în stare să le împlinesc. Nu mă consider un idealist ratat, dar nu sunt nici foarte departe de această condiţie în anumite privinţe. Sigur, eşecurile nu ne sunt totdeauna imputabile integral. Am fost „ajutaţi” şi de vremuri sau de împrejurări uneori. Alteori, se nasc din iluzii prea mari, din aşteptări exagerate, din supraestimarea posibilităţilor noastre. Dar eşecul meu în planul relaţiilor umane, care m-a adus la bătrâneţe în pragul mizantropiei, cum l-aş putea motiva? Prin tendinţa de a mă lăsa „folosit” de tristeţile mele? Prin dificultăţile pe care mi le-am creat singur fiind şi impulsiv şi uşor de rănit? M-am străduit în viaţă să rămân onest şi n-am pe conştiinţă nici o porcărie, dar asta nu a fost suficient, se pare. Dacă nu mi-a fost dat să fiu nici cinic, nici stoic, trebuia, poate, cel puţin, să refuz să fiu un „lup singuratec”. Or, n-am făcut decât să-mi duc şi în lume bârlogul, ca Diogene butoiul, mulţumit că, din când în când, mi se ofereau semne de prietenie şi de simpatie. Din care nu m-am socotit dator să învăţ ceva. Sau n-am putut.
În fond, nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţa. Nu mi-au lipsit ţintele false şi entuziasmele naive. Reveriile polare din adolescenţă, pe urmele lui Nansen sau Amundsen, au fost nişte mofturi romantice. Mă imaginam printre banchize stând lângă o sobă de teracotă pe care o înfundam continuu cu lemne. Căutarea „secretului secretelor” n-a fost nici ea o aventură prea serioasă, deşi mă înduioşează faptul că am fost în stare să-mi pierd atâtea după-amieze, prin anticariate, crezând într-o legendă. Poate, singura cu adevărat grea de consecinţe posibile în destinul meu a fost ideea că nu ne putem împlini prin „măsură”, ci prin „lipsa de măsură”; că nu „înţelepciunea” de a cântări atent orice risc e de invidiat, ci „nebunia” de a îndrăzni fără măsură, de a crede fără măsură, de a iubi fără măsură. Numai că tocmai aceasta convingere am tratat-o cu prea multă măsură!
Ceea ce am reuşit în mod sigur a fost să dau altora o impresie greşită despre mine. Par sau, oricum, am părut un ardelean sobru, cu picioarele bine înfipte în pământ, serios şi ursuz. Cum am mărturisit în Deşertul pentru totdeauna, din toate aceste trăsături, e adevărată numai ultima. Sunt posac, morocănos, am moştenit-o pe mama, ca fire. Şi n-am nimic din calităţile unui ardelean. Ardelenii sunt, în genere, buni gospodari, realişti, pragmatici. Eu sunt tot ce poate fi mai străin de aceste însuşiri. Gospodar nul, romantic înclinat să-şi viseze viaţa, în loc s-o trăiască, introvertit cu o sensibilitate bolnăvicioasă, care ajunge uşor jucăria susceptibilităţilor sale, cam aşa arată ce se ascunde sub aerul meu de persoană chibzuită. Dar se pare că nimeni nu m-a crezut. Mărturisirea mea a fost luată drept cochetărie. Probabil, când eşti prea sincer, dai de bănuit.
7. Ar fi cazul să spun ceva despre cea mai penibilă - şi cea mai inutilă - descoperire pe care ţi-o rezervă bătrâneţea. La un moment dat, constaţi că nu mai trebuie să faci nici un efort pentru a fi modest. Mai mult: modestia a încetat să fie o virtute. Acum, îţi e impusă de ceea ce trăieşti. Nu mai ai ambiţii, nu mai ai nici dorinţe, în afară de cele legate de sănătate. Nu-ţi mai pasă nici cum te îmbraci. Dacă, altădată, te simţeai lezat sau, măcar, deranjat când cineva arunca o părere nu tocmai bună despre tine, acum aproape nu te mai interesează cum te judecă alţii. Eşti, cumva, deasupra răutăţilor, a invidiilor sau a antipatiilor care ţi-au tulburat viaţa.
Mizeriile bătrâneţii nu sunt, fără îndoială, o noutate. Teoretic, cel puţin, le-am aşteptat şi eu. Căci nimeni nu scapă de ele. Modestia impusă, cu care nu te poţi lăuda, pe care te vezi constrâns s-o suporţi, e, însă, o surpriză greu de digerat. Ani în şir, ai crezut că însemni şi tu „ceva”. Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ţi închipui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa sau puterea de a accepta că nu însemni mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.
Dar n-aş vrea să las impresia că modestia e cea care îmi dă puterea de a vorbi, azi, şi în termeni neplăcuţi despre mine. Nu sunt nici pe departe în situaţia de a mă analiza cu detaşarea unui entomolog care studiază insectele puse sub lupă. Explicaţiile pentru ideea de a căuta destinul şi în defectele mele şi în „fleacuri” n-au nici o legătură cu modestia.
M-am convins că sinceritatea absolută nu e cu putinţă. Există în noi bariere, pudori şi ipocrizii pe care nu le putem depăşi. Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi. Aş vrea, însă, ca măcar sinceritatea de care sunt în stare să n-o ratez. Pe de altă parte - şi poate că, de fapt, aceasta e explicaţia principală - s-a accentuat în mine o pornire mai veche, autodestructivă, pe care am moştenit-o tot de la mama. Probabil, în psihiatrie boala aceasta, în care ai tendinţa de a te vedea ca persoană defectă, are un nume. Am şi citit ceva despre asta. Acum, ea s-a agravat. Instinctul vital, care m-a ajutat să fac faţăşi melancoliilor şi pesimismului, mereu latente în mine, dă semne de oboseală. Uneori, am impresia că nu mai aparţin lumii actuale. Şi dacă n-aş fi avut o totală inapetenţă pentru alcool, poate n-aş rămâne străin de zeul al cărui nume l-am văzut scris pe toate gardurile în mahalaua unde am locuit ca student, trecând prin groapa de la bariera „Bacchus”.
8. De bănuiala de „narcisism” nu ţin să mă apăr. Ce să spun? Să explic că însuşi termenul e dubios? Cine a citit atent legenda ştie că la originea întâmplării s-a aflat Nemesis, cea care veghea la greci ca totul în univers să fie în echilibru şi care, revoltată de răceala arătată de Narcis fetelor şi nimfelor îndrăgostite de el, l-a pedepsit pe tânărul misogin să se înamoreze de propriul chip. Pe deasupra, „narcisism” să însemne, oare, că nu mai poţi iubi decât disperat?
Cam toate certitudinile mele, câte au fost, sunt acum ciuruite de îndoieli, ca nişte haine roase de molii. Mi-ar fi greu să numesc una care să fi rămas intactă. Numai când deschid fereastra, dimineaţa, să vină aer proaspăt şi mă uit cum se luminează frunzele oţetarilor în curtea vecină, simt că pot iubi şi o lume pe care n-o înţeleg.
S-a înnorat oare? N-a mai plouat de vreo două săptămâni şi cred că, dacă va continua seceta care a pârjolit, am auzit, câmpurile, va fi compromis şi porumbul, nu numai grâul. Ieri au fost 40 de grade la umbră. Ceva mai devreme, când am ieşit în curte, căldura mirosea, parcă, a hoit. Dacă s-ar răcori puţin, aş putea să ies să mă plimb. Altfel, trebuie să rămân în casă. Doctorii mi-au recomandat să evit zăpuşeala.
9. Niciodată nu m-am gândit serios ce voi face la bătrâneţe. M-am comportat de parcă o asemenea perspectivă nu exista decât teoretic şi pentru mine. Chiar şi după ce am trecut de şaptezeci de ani, când nu mai puteam să alerg după autobuz, ca să-l prind în staţie, şi am început să am probleme cu somnul, n-am fost mai puţin superficial. Bătrâneţea continua să rămână, în capul meu, grija altora. Mă feream, cu o stupidă cochetărie, să spun că „sunt un om bătrân”. Preferam formula ipocrită„sunt un om în vârstă”. Şi mă străduiam să mă conving că totul era ca înainte. Aşa se face că nu m-am obişnuit treptat cu declinul fizic şi cu neplăcerile legate de el. Noutatea că viaţa s-a cam dus, că trebuie să mă bazez din ce în ce mai mult pe amintiri, m-a prins nepregătit, m-a luat prin surprindere. De aceea m-a zdruncinat, cred, mai rău decât pe alţii. Când am ieşit din spital, după infarct, era soare, aproape vară. Dar, în loc ca asta să-mi facă plăcere, căutam locurile cu umbră. Strada însorită mă obosea, îmi accentua sentimentul confuz de om terminat.
După doi ani, am suferit un accident cerebral. Din fericire, minor. Venite una după alta, cele două lovituri mi-au distrus, însă, sistemul defensiv. Am fost în situaţia unui boxeur care primeşte un pumn direct în bărbie şi se trezeşte prăbuşit la podea. Am început să-mi dau seama că, din actor pe scena vieţii, deveneam un figurant.
Situaţie în care te lămureşti, însă, pe deplin ce valoare are pretenţia că bătrâneţea este „vârsta înţelepciunii”. Pe dracu'! Depinde ce-or fi înţeles prin „înţelepciune” cei care au lansat enormitatea asta. Dacă s-au gândit, cumva, la „înţelepciunea” de a te ridica deasupra tuturor vanităţilor şi ambiţiilor, preferam să nu mă bucur niciodată de acest „privilegiu”. Acum, nu mă mai scol speriat că am întârziat unde trebuia să ajung, nu mă mai îmbrac în grabă, nu mai plec ca din puşcă, în schimb am descoperit că am prea mult timp liber, că semăn unui obiect scos din uz. Pascal zicea că toată nenorocirea omului vine de-acolo că nu poate rămâne liniştit în camera sa. Bine, şi ce să facă dacă rămâne? Aş fi vrut să fiu în altă parte acum, nu aici. Azi-noapte, m-am trezit dintr-un vis râzând şi bătându-mi palmele una de alta în timp ce spuneam: „Aceasta e mâna mea dreaptă şi aceasta e mâna mea stângă”. Numai că le arătam exact pe dos! Poate, mi-a fost dat să fiu mereu altundeva decât trebuia.
10. Abia acum înţeleg ce-a vrut să spună sfântul Augustin zicând că memoria îşi aminteşte chiar şi de uitare! Simt, aproape real, mirosul amar al toamnelor în care coceam, cândva, cartofi în pădure. Îi scoteam din jar cu coaja arsă, neagră şi plină de cenuşă, îi curăţăm şi îi mâneam în vreme ce mă înţepau ochii din pricina fumului, iar norii alergau deasupra noastră pe cer. Şi câtă frumuseţe exista în tristeţea acelor sfârşituri de vacanţă! Trântiţi în iarbă, după ce ne plictiseam de cartofi, ne mânjeam degetele cojind nuci verzi. În sat, câinii nu mai tresăreau noaptea prin somn, ca vara, când, toropiţi de căldură, se repezeau uneori furioşi spre poartă, deşi nu trecea nimeni. Soarele nu mai avea putere. Se apropiau ploile reci, vântul căpăta iz de iod, dar ultimele zile de vară îmi păreau de o dulceaţă sfâşietoare.
Mi-a plăcut să cred că faptul de a mă fi născut vara, în cea mai fierbinte lună a anului, nu e un simplu detaliu biografic. Şi nu mi se pare că m-am înşelat. Asta ar explica şi de ce tristeţile mele au fost, în general, luminoase, de ce, dincolo de aerul meu posac, au ars mereu otrăvurile unor pasiuni utopice. Aveam, mi s-a spus, fix un an când părinţii m-au luat cu ei la seceriş. Şi, după ce au aşezat leagănul la umbra unui snop de grâu, prinşi cu lucrul, n-au observat că, la un moment dat, am rămas fără apărare, sub soarele violent de iulie. Când şi-au dat seama, eram roşu ca un rac fiert. Urmările, din câte am înţeles, au fost dezastruoase. Numai printr-o minune am scăpat cu viaţă. Dar arsura aceea, care m-a costat un rând de piele, a devenit, parcă, destin, transformându-mă într-un „om al verii”. În nici un alt anotimp nu m-am simţit mai în largul meu. Toamnele, cu burniţele lor putrede, iernile cu zloată şi frig, primăverile, capricioase şi grăbite, n-au fost pentru mine decât o lungă aşteptare a verilor. Mi-au plăcut cerurile spălăcite de secetă, pietrele înnegrite de lumină la amiază, ierburile cu sucuri ameţitoare, puternice, zilele toride pe care le înjurau alţii, când câinii se târau cu limba scoasă după un petic de umbră. Vara, la mare, căpătăm culoarea castanelor coapte, dormind ore întregi pe nisipul fierbinte. Răpus de căldură, uitam pe plajă de aproape toate grijile şi problemele. Nicăieri, altundeva, secretul fericirii nu mi s-a părut atât de simplu. Eram tentat să caut urmele lui Ulise printre ciulinii înfloriţi şi pietrele de o strălucire cenuşie de pe faleză.
Într-un fel, vara m-a ajutat, probabil, să obţin prin simţuri ceea ce nu mi-a fost dat să am prin credinţă. N-a fost nevoie să aflu din cărţi sau de la alţii că sacrul există în natură, după ce am depăşit faza „preistorică” din viaţa mea. Verile petrecute în copilărie cu vacile pe Calea Secii mă făcuseră expert nu numai în mirosurile ierbii, ci şi în alte performanţe ale „bunului sălbatec”. N-aş putea confunda, nici azi, sunetul ploii dintr-un parc cu sunetul ploii dintr-o pădure. Când am crescut şi mă duceam la coasă, pe Seaca, mă culcam în iarbă, la amiază, să mă odihnesc o jumătate de ceas sub mărul cu mere „lătăneţe”. Deasupra mea, nu se clătina, deseori, nici o frunză. Lumina se filtra printre crengi, ascultam zumzetul insectelor şi nu-mi mai trebuia nimic.
Tot vara, dacă se prăbuşeau nori ameninţători, bolovănoşi, de grindină, dinspre Olt, întunecând cerul, se porneau să sune clopotele de la cele două biserici, implorându-l pe Dumnezeu să cruţe recoltele. De fiecare dată, asistam la un spectacol cosmic, în egală măsură grandios şi înfricoşător. Norii erau de un vânăt dur, ce bătea spre negru. Canonada fulgerelor şi trăsnetelor făcea aerul să vibreze, dându-i o tensiune misterioasă în care se amestecau panica şi evlavia. Păsările coborau, speriate, şi se ascundeau. Până şi nucii, de obicei calmi, nobili, păreau intimidaţi. Ascultam, fascinat, sunetele clopotelor care când se tânguiau, când aruncau spre cer o rugăminte patetică. Uneori, norii se risipeau ori se descărcau într-o ploaie violentă, dar fără grindină. Alteori, lanurile de grâu, de ovăz şi de porumb erau zdrobite.
Aşa ceva nu se poate trăi decât vara. Acum, însă, vara îmi arată o faţă ostilă, necunoscută. Soarele prea agresiv mă oboseşte, nu-l mai suport. Doar în amintiri mai pot crede că vara e anotimpul destinului meu.
