Cuvânt înainte

Am început să am unele reticenţe faţă de cuvântul „eseu”. Ele se datorează, poate, şi ambiguităţii care face ca eseul să poarte, în accepţiunea curentă, povara unui sens livresc. Lumea n-a uitat că Montaigne s-a retras în celebra lui bibliotecă, la etajul al doilea al unui turn, să reflecteze asupra condiţiei umane şi să-şi scrie opera. (Deşi ar fi trebuit să reţină şi detaliul că trei ferestre spărgeau în trei direcţii zidurile turnului şi de-acolo se zăreau în depărtare văile şi platoul din Périgord). Iată de ce simt nevoia să recunosc că nici dragostea, nici singurătatea nu le-am descoperit cu ajutorul cărţilor. Cu ajutorul lor am încercat să le înţeleg. Dar asta e cu totul altceva. Cât despre înţelepciune, ea reprezintă un domeniu în care nu mi-am făcut niciodată iluzii. Zeiţa Atena mi-a zâmbit totdeauna ironic.

De fapt, vreau să spun că nu în bibliotecă am găsit morala acestor scrisori imaginare adresate, unor umbre, dintre care unele mi-au dominat lecturile şi foamea de a admira, ci pe stradă, pe ţărmul mării sau printre amintiri. N-am urmărit aici mai mult decât să mărturisesc ceea ce am aflat cu ajutorul inimii de la viaţă. Şi, probabil, tot de aceea am aşezat după fiecare scrisoare un poem, fiind hotărât să respect nu legile literare, ci ale melancolicilor care m-au împins la confesiuni. Aceste versuri ale lui Rilke m-ar fi putut scuti de altă introducere: „Doamne, e timpul. Vara a fost mare,/coboară-ţi umbra peste cadavrele, solare / şi lasă vântul liber… De-acum cel singur va fi singur multă vreme,/ va sta de veghe, lungi scrisori va scrie”. Dar trebuie să adaug ceea ce oricine a descoperit măcar o dată: că în singurătate e nevoie de o dragoste sporită pentru a supravieţui. Şi mă interesează mai puţin dacă aşa ceva se poate numi înţelepciune, câtă vreme voi găsi în ceea ce simt logica de care am nevoie.

 

ÎNTÂIA IUBIRE
Scrisoare domnului Unamuno

 

Am uitat în ce împrejurări am văzut prima oară această moară de vânt. Ţin minte doar că aripile aproape putrede, bălăbănindu-se în aer, mi s-au părut atunci produsul ironic al unuia dintre detractorii lui Don Quijote. Încă nu aflasem câte primejdii ascunde o lume fără întrebări. În vremea aceea am râs şi eu de un bărbat cam ciudat care umbla prin păduri pândind flăcările ce dansează pe comori. Într-o zi, pe baza spuselor lui, a fost dezgropat din pământ un vas de lut plin cu monezi de aur. N-a mai râs nimeni şi unii au început să-l urmărească pe ascuns, convinşi că va găsi şi alte tezaure. Dar n-a mai găsit. Pe urmă s-a aflat că şi vasul acela îl descoperise din greşeală. Un copil îi mutase semnul pe care el îl lăsase ca să recunoască locul. Lumea a început să râdă din nou, fără să-şi pună problema că, fără credinţa acelui om ciudat, n-ar fi existat nici greşeala norocoasă.

Totuşi, altceva mă face să privesc această moară de vânt ca şi cum abia acum am văzut-o. Probabil, mi-am amintit aici că iluzia luptă cu mâinile goale împotriva motivelor de tristeţe, dar măcar ea refuză consolarea. Şi, între timp, s-au schimbat multe în modul meu de a judeca lucrurile. Am aflat că nu poţi să râzi liniştit de Don Quijote şi în acelaşi timp să-ţi faci iluzii. Apoi că toate acestea trebuie spuse mai devreme sau mai târziu. Şi e mai bine să nu amân.

 

Într-un fel, ştiu că măreţia lui Don Quijote nu poate nimic împotriva timpului. Eroismul lui nu poate birui o clepsidră. Am epuizat astfel singurul meu argument contra lui Don Quijote. Acum sunt liber, domnule Unamuno, să declar că-l iubesc tot atât de mult cât şi dumneavoastră pe Cavalerul nostru. Al nostru, adică al celor care, în fond, nu l-am dispreţuit niciodată, chiar când am greşit îndoindu-ne de el, şi n-am socotit că ar trebui internat într-un spital pentru a fi vindecat de iluziile sale. Bineînţeles, se vor găsi totdeauna destui care să-l compătimească. Tocmai de aceea e nevoie să existe şi unii care să-l apere; şi vreau să mă recunosc printre ei, cel puţin acum când am înţeles, cred, ce datorăm Cavalerului. Iar noi nu vom vorbi de compasiune, ci de orgoliu.

 

Mi-aş îngădui chiar să propun o altă metodă decât dumneavoastră care îi sfătuiţi pe cruciaţii ce vor pleca în căutarea mormântului lui Don Quijote să-i înfrunte pe hidalgii Raţiunii. Să-i înfrunte şi, mai ales, să evite să discute cu ei. La argumente, ziceţi dumneavoastră, cei plecaţi să răscumpere mormântul bunului Cavaler trebuie să răspundă cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance. Şi motivaţi: dacă vii cu argumente în faţa argumentelor, eşti pierdut. Poate mă număr printre aceşti hidalgi ai Raţiunii şi n-aş izbuti să iau parte la această cruciadă fără să mă întreb nimic. N-aş putea să le întorc spatele celor ce ne spun că există viitor şi că nu se reduce totul la ce se întâmplă cu noi. Şi totuşi, îl iubesc pe bunul Cavaler şi cred că-l putem apăra şi altfel de ironiile şi de batjocura scepticilor… Îmi vine în minte ce povestesc istoricii despre ziua când Sylla a renunţat la funcţia de dictator al Romei şi s-a îndreptat spre casă ca un individ oarecare. Trecătorii se fereau înfricoşaţi încă. Unul singur a început să-l urmărească, înjurându-l. Sylla nu se întoarse nici măcar când acesta scuipă în direcţia lui. Dar spuse puţinilor prieteni care îl însoţeau: „Ce imbecil! După acest gest, nu va mai fi niciun dictator în lume dispus să părăsească puterea”. Mă tem, domnule Unamuno, că dacă ne vom hotărî să răspundem cu insulte, cu pietre, cu strigăte pătimaşe, cu lovituri de lance, în loc să venim cu argumente, mă tem că oamenii vor spune despre noi: „Ce imbecili! După acest gest, nimeni nu-i va mai urma spre mormântul Cavalerului”. Şi nu văd de ce am evita argumentele când avem atâtea care pledează pentru Cavalerul nostru. De ce am renunţa să le invocăm? Să ne spună domnii care râd de Don Quijote: faptul că nu vom ajunge niciodată să pipăim orizontul înseamnă oare că nu trebuie să mai tindem spre el? Să ne explice, de ce mai urmăresc corăbierii steaua polară dacă n-o ating niciodată? N-ar fi mai săracă lumea fără cei încăpăţânaţi? Să ne răspundă.

Mai ales că noi nici n-am pretins vreodată că Don Quijote vede lumea corect. Am fost numai convinşi că el nu minte şi nici nu se joacă atunci când porneşte să ia cu asalt morile de vânt. Şi să ne spună detractorii Cavalerului nostru cum ar arăta o lume fără iluzii. Şi dacă nu vor şti, să le explicăm noi… Să presupunem, aşadar, că Don Quijote vede, dintr-o dată, totul ca şi ei. Pe obrazul său se întipăreşte mai întâi uimirea. Cum a putut să creadă că banala moară de vânt din faţa sa este un uriaş cu care trebuie să se lupte? Se fereşte să se întoarcă spre Sancho Panza, de teamă să nu vadă lucind în ochii lui ironia. Cum a putut să se avânte de atâtea ori într-o luptă ridicolă în care nu avea de învins decât fantome şi de cucerit decât batjocura celorlalţi? Şi ce sunt aceste arme stupide pe care le ţine în mâini? Şi ce este acest cal demn de milă pe care a încălecat? Strivit de ruşine, Don Quijote se pregăteşte să coboare… Apoi? Ce va face apoi? Se simte deodată foarte singur. Totul a devenit absurd şi nu ştie încotro să se îndrepte. Se va despărţi, fireşte, de Sancho Panza, acest scutier caraghios şi fidel şi va încerca să uite totul… (Coborând însă în praful drumului, Don Quijote zăreşte în apropiere un cimitir, iar, în faţa morţii, până şi hidalgii Raţiunii au nevoie de ajutorul Cavalerului. Mai există deci, se gândeşte el, o cavalcadă care nu va fi niciodată fără sens, în ciuda faptului că a fost totdeauna înfrântă. Se va avânta asupra morţii s-o răpună. Şi iată că Don Quijote crede din nou în sine. Se întoarce spre Rosinanta şi se pregăteşte să încalece iarăşi, în vreme ce Sancho Panza răsuflă uşurat.) Şi dacă denigratorii bunului Cavaler nu sunt mulţumiţi cu acest exemplu, să le dăm altele. Să-l oprim pe Gauguin din călătoria sa spre Tahiti. Să-l întoarcem din drum şi să scoatem din muzee toate pânzele pictate de el la tropice. Cu ce vom umple aceste goluri? Să-i smulgem lui Proust tocul cu care scrie În căutarea timpului pierdut. Să dărâmăm edificiul imens al amintirii construit de el din parfumul unei flori. Să-l obligăm să uite. Să-i provocăm o amnezie totală pentru a-şi uita nu numai iluziile, ci şi cărţile. Să dărâmăm piramidele şi să lăsăm deşertul singur. Dacă va fi nevoie, s-o ucidem şi pe Fata Morgana. Să-l scoatem pe Marc Aureliu din cortul unde noaptea îşi nota reflecţiile şi să-l trimitem printre ceilalţi împăraţi romani. Să-l împiedicăm pe Van Gogh să mai creadă că după moarte va ajunge într-o stea şi să mai picteze chiparoşi cu o stea în vârf. Să-i arătăm lui Leonardo un şarpe târându-se în ţărână şi să-l convingem să nu mai viseze la aparatul său de zburat. Să-l oprim pe Socrate în clipa când vrea să-şi soarbă otrava pentru a-i şopti să nu-şi facă nicio iluzie în legătură cu nemurirea… Să le înfăţişăm toate acestea celor care preferă iluziei blazarea. Şi apoi să-i întrebăm ce-au clădit pe lume scepticii? Dacă se vor uita miraţi la noi şi, în loc să ne răspundă, vor ţine să le explicăm ce vrem să susţinem prin aceste exemple, avem ce le spune. Există iluzii care nu s-au opus niciodată certitudinilor şi adevărului, ci numai îndoielilor şi morţii. Ştim şi noi că piramidele n-au apărat de moarte pe nimeni. Dar la fel de bine ştim că dreptatea aparţine acelora care cred în ceva, nu scepticilor. Credinţa că moartea poate fi învinsă printr-un mormânt n-a fost oare, cum s-a spus, una dintre valorile civilizaţiei egiptene? Numai o asemenea încredere era capabilă să ridice piramide. De altfel, într-o lume pe deplin logică, acolo unde există un deşert ar trebui să existe şi o piramidă. Şi oriunde nu mai e o speranţă ar trebui să-l chemăm pe Cavalerul nostru. Cei rătăciţi în deşert încep să moară în clipa când încetează să mai creadă în apa salvatoare. Înainte de a deveni nisip, capătă suflete de nisip. Crezând că recunosc numai zădărnicia oricărui efort, ei recunosc de fapt, moartea.

 

Cel mai adesea, domnule Unamuno, mi-l imaginez pe bunul Cavaler nu luând cu asalt morile de vânt, ci străbătând deşertul şi amintindu-şi că piramidele el le-a ridicat. Îl văd punându-şi coiful, luând în mână lancea şi suliţa, înstrunindu-şi calul şi pregătindu-se de atac împotriva singurătăţii din faţa lui. Vântul spulberă nisipul şi ridică un nor uscat care se va risipi în câteva clipe. Apoi fantoma deşertului aleargă pe nisipul fierbinte, fără să lase urme, dansând în calea caravanelor înnebunite de sete şi călăuzindu-le tot mai mult în adâncul deşertului, în adâncul singurătăţii unde îşi vor găsi moartea. Păsările, halucinate la rândul lor de sete, aşteaptă să le bea sângele după ce le vor rupe venele cu ciocul. Dar Cavalerul nostru nu se teme. El porneşte pe urmele acestor Circe ale pustiurilor, acestor sirene cu trup de nisip şi, în clipa când strigă, din strigătul său se înalţă piramide.

Acolo m-a dus steaua strălucitoare şi sonoră care ne va călăuzi, spuneaţi, spre mormântul lui Don Quijote; acolo m-a dus de câte ori m-am îndoit de dreptatea Cavalerului. Lângă majestatea funebră a piramidelor. Acolo nu e mormântul Cavalerului, ci al faraonilor, dar noi am recunoscut în piramide semnele lăsate de el în timp ce urmărea ielele singurătăţii prin deşert.

Aşa cum am înţeles că mormintele au valoare nu pentru morţi, ci pentru cei care trăiesc şi le văd. Într-adevăr, piramidele există în deşert tocmai pentru că au existat oameni care au crezut atât de mult în ceva, încât au ridicat un munte ca s-o dovedească. Ele nu mai au nicio însemnătate pentru faraoni, în schimb au o însemnătate covârşitoare pentru toţi cei care le privim. Ne vom putea consola vreodată cu ideea că ele sunt inutile? Nu cumva piramida e o filosofie necesară, chiar dacă sarcofagele sunt goale? Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei. Mai mult decât o problemă de inginerie, piramidele sunt o problemă de morală. Şi, oricum, acesta nu e locul cel mai potrivit pentru cei obişnuiţi să ridice din umeri. Dar parcă îi aud pe sceptici ricanând din nou: „Nicio piramidă n-a salvat până acum vreun om de la moarte”. Şi nu m-aş mira să-i aud punând fel de fel de întrebări veninoase. „Din moment ce mumiile îngropate în ele nu mai există, nu înseamnă că piramidele nu şi-au îndeplinit rolul? Nu înseamnă că au fost înălţate în zadar?” Ridicând asemenea obiecţii, ei ne dovedesc încă o dată că n-au priceput nimic din frământările bunului Cavaler pentru defăimarea căruia nu cruţă nici pietrele, nici vorbele de ocară sau ironiile. N-au priceput că rostul piramidelor nu era să ocrotească liniştea faraonilor, ci să conteste deşertul, să demonstreze că nu totul se reîntoarce în nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rostul acestor munţi de piatră nu era să apere mumiile îngropate în ei, ci să arate celor vii că oamenii n-au acceptat niciodată în întregime ideea morţii. Şi oare trebuie să judecăm piramidele după faptul că ascund sarcofage goale sau după faptul că, de mii de ani, ele se opun deşertului? „Sunt monumentul unei iluzii”, vor ocoli răspunsul duşmanii Cavalerului. Şi pentru prima dată vor spune astfel, fără voia lor, un lucru adevărat. Aşa este, piramidele sunt monumentul unei iluzii. Dar atât cât a supravieţuit din Egiptul antic a supravieţuit datorită acestei iluzii! Imperiul lui Alexandru s-a măcinat sub copitele cailor deoarece a crezut numai în sabie, în vreme ce piramidele au supravieţuit. Într-un fel, faraonii înmormântaţi în ele şi-au câştigat totuşi nemurirea, chiar dacă nu la această nemurire au visat. Nimeni, în afară de specialişti, n-ar mai şti azi ceva despre Keops, Kefren şi Mikerinos, dacă în deşert nu s-ar înălţa cele trei piramide, corăbii pe o mare de nisip care au refuzat să se scufunde şi să eşueze, navigând prin timp sub pavilionul unei speranţe care a fost, să le reamintim asta scepticilor, a celor ce le-au construit, nu a celor înmormântaţi în ele.

 

Să le reamintim, de asemenea, cum şi-a petrecut ultimul an de viaţă Carol Quintul: încercând zadarnic să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Ceea ce înseamnă că Don Quijote poate locui uneori şi într-un palat regal, numai că atunci el nu vrea să obţină nimic pentru alţii şi nimeni n-are îndrăzneala să-l ia în derâdere. Dacă se tem mai puţin de singurătate decât de regi, să îndrăznească scepticii să-şi debiteze ironiile în tăcerea teribilă a deşertului. Să ia un pumn de nisip şi să-l arunce dispreţuitor în obrazul şi aşa mutilat al Sfinxului. Oh, Sfinxul îi va ignora cu aceeaşi superbă linişte ca şi Cavalerul nostru. Cu ochii împăienjeniţi de nisip, el înfruntă la fel timpul, moartea şi aroganţa celor care nu cred în nimic decât în deşertul din ei înşişi.

Am descoperit, domnule Unamuno, că surâsul Sfinxului seamănă cu surâsul Cavalerului. Dacă nu cumva bunul Cavaler şi-a fixat el însuşi pe faţă această mască de piatră prin care contemplă invizibilul. Aflăm de la el de ce în doresc palmierii şi de ce o piramidă care nu poate nimic împotriva nedreptăţilor şi a morţii ne poate da totuşi un răspuns în privinţa celor blazaţi şi înrăiţi de mărginirea lor. Pe trupul lui se văd cicatricile tuturor luptelor pe care le-a purtat, le-a pierdut sau le-a câştigat. Şi, de fapt, aşa trebuie să arate chipul Cavalerului. Şi chipul artei. Nu frumos, delicat, ca al unui efeb grec. Căci împotriva tuturor ironiilor, el n-a încetat să spere că moartea poate fi îngenuncheată pe propriul ei domeniu. Vorba dumneavoastră, domnule Unamuno, cel care suferă trăieşte şi cel care trăieşte iubeşte şi speră chiar dacă deasupra porţii sale scrie Lasciate ogni speranza. Şi, poate, ceea ce ni se cere în primul rând nu e atât curajul de a ridica piramide, cât curajul de a crede în ele.

 

Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede limpede că nu negaţia era rostul lui. Îmi place să visez că într-o asemenea clipă scepticii aroganţi vor cădea în genunchi pe nisip implorând pe Cavalerul nostru să-i dezlege de beţia deznădăjduită de a spune „nu”. Căci abia atunci vor pricepe că piramidele nu sunt fiicele geometriei, ci ale unei filosofii care refuză să se resemneze. Şi că ele nu sunt ca faţadele satelor ridicate de Potemkin de-a lungul drumurilor pe care trecea Ecaterina cea Mare când îşi vizita imperiul. Dincolo de ele există un adevăr de care avem nevoie. Sunt lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată.

Deşi, există riscul să mă înşel. Ei sunt atât de trufaşi, uneori, şi atât de obişnuiţi cu mărginirea lor, încât s-ar putea ca boala lor să fie fără leac. Dacă-i vom chema la piramide, vor face călare pe cămile înconjurul lor şi pe urmă mă tem că se vor plictisi, vor pleca, nerăbdători să ajungă la hotel.

Tocmai de aceea trebuie să fim pregătiţi să găsim în noi ceea ce caută Don Quijote. Chiar şi steaua strălucitoare şi sonoră care m-a călăuzit spre piramide, chiar şi această stea care, ziceţi, va rămâne neclintită, liniştită deasupra capetelor noastre, străluceşte, de fapt, în noi. Sunt convins, ca şi dumneavoastră, ca toţi singuratecii, fără să se cunoască, fără să-şi ştie unii altora numele, merg împreună, ajutându-se între ei. Şi cum ne-am putea ajuta mai bine decât întărindu-ne unul altuia încrederea în ceea ce simţim fiecare? De aceea vă simt alături de mine şi tot de aceea mi-am luat îngăduinţa să vă scriu acum, când am descoperit lucind în mine din nou steaua strălucitoare şi sonoră a celor singuri şi totuşi solidari în dragostea lor pentru bunul Cavaler.

 

A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi. Şi cum blazaţii au prins gustul adevărurilor echivoce, s-ar putea să-i aud murmurând: „O dragoste adevărată e mai mult decât o iluzie”. Ştiam şi noi asta, domnilor! Dar bunul Cavaler nu ne-a cerut niciodată să renunţăm, ci să învingem deşertul cel puţin printr-o iluzie, dacă nu printr-o piramidă. Şi ne-a învăţat că nicio îndoială n-are dreptul să transforme gesturile noastre în nisip. Cu acest gând colindă drumurile, absorbit de idealurile lui şi compătimindu-i pe cei ce-l insultă şi-l ridiculizează: „sărmanii, sunt de nisip înainte de a muri; nici n-au aşteptat să moară şi au dat dreptate morţii”…

În mod normal sunt destule adevăruri aici pentru ca scepticii să aibă ce rumega. Din păcate, faptul că piramidele sunt goale i-a făcut şi pe unii oameni demni de toată stima să creadă că ele sunt nu numai goale, ci şi inutile. Acestora ar trebui să le reamintim că omul e mai măreţ cu cât încearcă mai încăpăţânat imposibilul. Suntem, într-adevăr, singurele animale care au descoperit că moartea e cel mai grav inconvenient. Asta nu ne-a ajutat să rezolvăm problema morţii, ci, dimpotrivă, a complicat-o. Totuşi, ne-a ajutat să deosebim nisipul de ceea ce durează. Lăncile au ruginit, ambiţiile găunoase s-au amestecat cu ţărâna, în schimb lumea e plină de monumente, cel puţin acolo unde nu s-a flecărit împotriva părţii de eternitate din noi. Misiunea uscăţivului şi sublimului nostru Cavaler nu era de a ne obişnui cu iluziile, ci cu încăpăţânarea. El era tot atât de necesar lumii ca şi piramidele, şi din aceleaşi motive. Căci bunul Cavaler al Iluziei este în realitate semeţul Cavaler al Încrederii. Şi niciodată nu-i vom respecta îndeajuns pe cei încăpăţânaţi, chiar dacă nu-i putem urma.

 

Dar cine mai are vreme de Don Quijote?, ne strigă scepticii. Abia e timp să se râdă de el. Abia e timp pentru o remuşcare, pentru a uita şi pentru a râde iarăşi. După moarte vom avea vreme destulă să ne războim cu morile de vânt. Acum suntem ocupaţi în cursa aceasta care goneşte spre moarte.

Şi, în definitiv, e treaba lor. N-au decât să gonească şi să facă glume deşucheate dacă asta le dă curaj. Proştii, nici măcar nu-şi dau seama că, atins de râsetele lor, Cavalerul primeşte ca prin minune noi puteri. Batjocura, ironiile nu fac decât să-l înalţe. Jignit, el devine măreţ. Lovit, devine invincibil. În vreme ce râd cu gura până la urechi, ei nu înţeleg că nu fac decât să ne dea dreptate. Nu-şi dau seama că nu mai e vorba demult de o carte şi că însuşi Cervantes dacă s-ar amesteca printre cei care râd ar păţi acelaşi lucru ca şi hidalgii scepticismului.

Ultimul nostru argument împotriva scepticilor va fi cel folosit de Napoleon într-o discuţie cu cardinalul Fesch, căruia i-a arătat cerul în plină zi şi l-a întrebat: „Vedeţi steaua aceea?” „Nu”, i-a răspuns cardinalul şi, într-adevăr, pe cer nu se zărea nimic. „Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii.” Aşa vom face şi noi, deşi nu vrem să cucerim lumea, ci doar o speranţă. Cât timp vom vedea steaua strălucitoare şi sonoră care arde luminoasă în noi, ne vom urma drumul şi nu vom suporta obiecţii. Din păcate, istoria şi viaţa nu respectă legendele, iar sabia lui Damocles nu atârnă totdeauna deasupra cui trebuie.

 

Aceeaşi vârstă

Am exact vârsta la care Don Quijote şi-a început aventurile,

am aceeaşi vârstă şi iubesc lumea la fel,

nu-mi mai lipseşte nimic.

Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic,

voi porni singur la drum.

Am aceeaşi vârstă, şi aceeaşi nevoie să cred,

nu-mi mai lipseşte nimic.

Poate-mi va lipsi Rosinanta,

dar nu-i nimic, voi merge pe jos.

Şi poate morile sale de vânt,

dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele.

Am aceeaşi vârstă cu Don Quijote şi drumul m-aşteaptă

şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vânt

nu-mi mai lipseşte nimic.

Ba da, eu m-am născut după Descartes.

 

A DOUA IUBIRE
Scrisoare domnului Hölderlin

Aţi scris undeva într-un vers: „La ce bun poetul, în vreme de secetă?” Şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul curaj, adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec.

Poetul

 

anunţă cetăţii, pământului că ploaia există,

anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet

în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit

şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi,

să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori

pământul bolnav,

 

aşadar un poet care nu e un profet al speranţei,

un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii

 

n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a speranţei.

La ce bun poetul în vreme de secetă?

Să cânte ploile tocmai atunci,

când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi

ne dor,

 

când soarele arde şi mâinile miros a îndoială,

când arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,

când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvânt

dificil

 

şi cel care cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit

ploile, care cântă torentele când oamenii ridicând braţele

rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să

anunţe ploile

 

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol

nori de ploaie,

 

cine să-şi ia riscul de a profeţi ploile dacă nu poezia,

cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei

şi cea care a coborât cu Dante în Infern?

 

A TREIA IUBIRE
Scrisoare domnului Camus

Îl aud în această noapte pe Sisif rostogolindu-şi stânca spre vârful muntelui. Nu mi-l pot imagina, ca dumneavoastră, fericit, dar simt că n-are acum mai multe motive ca altădată să se plângă. El trebuie să ştie că acest munte este tot ce are. În afara lui nu există nimic. Am mai gândit asta despre Sisif şi faptul că nu s-a schimbat nimic în felul cum îl privesc înseamnă că unele, cel puţin, dintre ideile noastre nu sunt întâmplătoare şi, poate, ele exprimă chiar mai mult decât vrem. Stânca se va rostogoli, e adevărat, dar important este ce simte Sisif câtă vreme urcă muntele. Cât de bogat sau cât de sărac ajunge sus. Deoarece acest munte este chiar viaţa lui. Iar Sisif are de dovedit nu faptul că poate reţine stânca în vârf, ci că o poate sui. Iată, cred, înţelepciunea de care avem nevoie. Ştiind că vom muri, să găsim aici un argument pentru a iubi şi mai mult viaţa. Şi astfel fiecare lucru îşi va primi preţul său într-o lume unde trebuie să mergem până la capăt în orice speranţă.

 

Aici, pe acest munte se întâmplă totul. Se face noapte şi tot aici vor străluci zorii, tot aici îl vom găsi mâine-dimineaţă pe Sisif urcându-şi stânca. Zeii au crezut că-l condamnă la zădărnicie, dar el a descoperit că ascensiunea însăşi e o aventură minunată. Că soarele care îi încălzeşte braţele lipite de piatră merită să fie iubit, ca şi iarba pe care păşeşte, ca şi păsările care zboară deasupra lui şi, uneori, în ceasurile de amiază, când ierburile parfumate le îmbată cu mirosul lor, cântă. Apoi, pe munte coboară toamna, iarba se îngălbeneşte, florile se scutură şi, în amurg, Sisif simte că îmbătrâneşte şi devine melancolic. Îşi aduce aminte câte veri au trecut de când a suit prima oară acest munte. Atunci era foarte tânăr, nici nu simţea greutatea stâncii. Îl înfuria numai gândul că efortul său e zadarnic. Pe urmă a învăţat să descopere frumuseţea muntelui şi, pe măsură ce timpul a trecut, a înţeles că toată bogăţia lui se află în aceste urcuşuri, găsind astfel înăuntrul efortului său o recompensă la care zeii nu s-au gândit deoarece ei n-au priceput niciodată de ce o amiază caldă, când cerul miroase a iarbă dogorită de soare, e de-ajuns uneori pentru a face pe cineva fericit; şi nici de ce, alteori, fără niciun motiv aparent, oamenii simt nevoia să se grăbească.

 

Mă gândesc, domnule Camus, că în acelaşi timp doi oameni au dovedit aceeaşi înfricoşătoare grabă sub cerul meridional, iubind la fel lumina şi ameninţaţi de aceeaşi noapte: Van Gogh şi Nietzsche. Unul terminând o carte în câteva zile sau câteva săptămâni. Altul, un tablou în câteva ore. Amândoi simţind parcă presiunea necruţătoare a destinului. Ştiind că nu mai au timp. Că trebuie să se grăbească dacă vor să spună ceva. Poate niciodată nu s-a scris şi nu s-a pictat în acest ritm. Mâna lui Nietzsche nu mai corectează frazele, mâna lui Van Gogh nu mai corectează liniile. Nu e timp de nuanţe. Fiecare cuvânt, fiecare linie sunt definitive. Şi amândoi strigă. Nu e timp de şoapte. Nuanţele, şoaptele sunt ale celor care au timp. Amândoi luptă împotriva bolii, care se apropie cu paşi întunecaţi. Şi amândoi îşi iau în această luptă disperată soarele ca aliat. Amândoi se comportă, unul cu penelul, altul cu pana, ca Napoleon cu sabia în mână. Vor să cucerească imperiul primejdios al luminii. Şi amândoi ştiu sau presimt că această lumină pe care o iubesc le arde nervii şi îi carbonizează. E o lumină excesivă, care le dă un fel de insolaţie extatică, greu de suportat, ca un abis alb, plin de otrava luminoasă a soarelui, o fericire ucigaşă şi străvezie prin care corbii trec ca păsările vestitoare de furtună… Şi după toate acestea să ni se spună din vârful buzelor, cum se întâmplă din păcate prea des, că totul n-a fost decât un avertisment al nebuniei?

 

Ştim că Van Gogh visa să ajungă după moarte într-o stea. Oare în ce stea rătăceşte acum fantoma lui? Întreaga noapte se umple parcă de chiparoşi negri, aşa cum îi picta el, deasupra cărora ard stelele adevărate ale cerului. Într-o asemenea noapte Sisif îşi aminteşte, poate, câte întâmplări ciudate au avut loc pe. Muntele său. N-au fost numai amieze strălucitoare şi parfumate, numai veri cu iarbă caldă. Au existat şi destule suferinţe pe munte. Şi, poate, cei care au spus cel mai mult sunt cei care au suferit cel mai mult. Cei care au cerut tăcerii să strige şi durerii să spere. Care, pentru a-şi combate suferinţa, au constrâns-o ca şi el, ca Sisif, să înflorească. Unii dintre ei au murit nebuni sau cu plămânii ciuruiţi, iar lumea, domnule Camus, s-a obişnuit să le explice geniul prin boală. Nedreptăţii bolii i-am adăugat astfel o nedreptate şi mai strigătoare la cer, care îi frustrează şi de lupta lor. Simplă superficialitate? Poate nu e prea mult să afirmăm că mai ales un anumit tip de mediocritate, care nu suportă decât superioritatea lui Dumnezeu şi se uită bănuitor la toţi cei care şi-au permis să nu-i semene, a găsit în acesta îndeletnicire o voluptate aparte.

 

Ni s-au făcut, ştiţi foarte bine, liste întregi despre participarea suferinţei la istoria artei şi literaturii. S-au controversat diagnostice. Şi pentru mulţi nebunia lui Van Gogh a devenit o problemă mai interesantă decât arta lui Van Gogh. El nu mai e o operă. E „un caz”. Ca şi Kleist. Ca şi Nerval. Ca şi Baudelaire. Întregi capitole din istoria culturii sunt transferate astfel istoriei medicinii. Dar pentru ce? Cu ce scop? Dintr-o curiozitate bolnăvicioasă? Din motive ştiinţifice, ni se spune. Se poate. Nu contest că ştiinţa are dreptul să se amestece aici şi să ne aducă lămuriri, dacă poate. Dar nu de interesul ştiinţei e vorba, ci de insistenţa cu care unii ţin să ni-l explice pe Baudelaire prin sifilis şi pe Van Gogh prin nebunie. Nu cumva această pasiune suspectă ascunde ceva? Prea e lungă lista celor despre care ni se reaminteşte mereu că au murit nebuni, că s-au sinucis, că au suferit de diverse boli… Homer orb, Tasso tot atât de anxios ca şi Strindberg sau ca Botticelli din ultima parte a vieţii, Pascal suferind de migrene îngrozitoare, Rousseau victimă a eredităţii, Nerval nebun spânzurându-se, Keats răpus de tuberculoză, Hölderlin şi Nietzsche murind nebuni, Leopardi urmărit de o melancolie neagră în care nu se ştie ce rol a avut defectul său fizic, Proust retras în boala şi singurătatea sa, Dostoievski scriind între crize de epilepsie, Toulouse-Lautrec infirm şi bând, Goya întemniţat în surzenie, Byron şchiop, Gogol nebun, Kleist sinucigându-se, Pavese la fel… Şi, cu inima strânsă, noi românii adăugăm acestor destine acute destinul lui Eminescu… Fireşte, se pot da destule exemple de nume celebre care au intrat în acelaşi timp în istoria culturii şi în cea a suferinţei. Dar ce vor cei pentru care capodopera e o problemă de sănătate şi geniul o formă clinică? Şi care cred că arta ar trebui studiată la Facultatea de Medicină şi exemplificată în ospicii?

Să ne spună, poate, că bolile sunt necesare? Că le datorăm o mare parte din istoria culturii şi din bibliotecile noastre?

 

Braque zicea odată că arta e o rană transformată în lumină. Şi cred că avem aici una dintre definiţiile cele mai frumoase ale artei. Chiar dacă unii n-au reuşit să transforme rana lor decât într-o altă rană, victoria celor care au izbutit s-o prefacă în lumină compensează înfrângerile celorlalţi. Dar cine are nevoie să insinueze că lumina astfel obţinută trebuie privită cu prudenţă? Că ea nu e decât efectul unei răni, produsul unei răni şi nimic altceva? Ni se arată sub lumină rana şi ni se spune cu cinism: iată cauza! În loc să ni se spună: iată ce victorie a obţinut aici inima omenească! Ni se arată mereu privirea rătăcită a lui Van Gogh, în loc să ni se arate incendiul cu care el a umplut pereţii muzeelor în numai doi ani şi jumătate. Ni se repetă diagnosticul lui Nerval, în loc să fim lăsaţi în pace să contemplăm soarele negru al Melancoliei. Ni se pun în faţă fişele medicale ale lui Dostoievski, ca să-i înţelegem, chipurile, opera. Cu această logică, ne-am putea pomeni că ni se propune într-o zi o inspecţie sanitară şi o dezinfecţie generală prin muzee şi biblioteci. Sau că Florilor Răului li se pune o banderolă prin care să fim avertizaţi să ne spălăm pe mâini după ce-am închis cartea…

Căci mediocritatea despre care dumneavoastră spuneţi undeva că vrea să dăinuiască prin toate mijloacele, inclusiv bronzul, nu se mulţumeşte să dăinuiască. Uneori se simte ofensată. Şi pentru că nu-i poate contesta geniului valoarea, îi contestă sănătatea. E mult mai greu să spui despre Lucreţiu că nu era un poet mare. E mai simplu să-l declari neurastenic. E greu, după ce un tribunal n-a reuşit să-l distrugă pe Baudelaire, să vină cineva să declare că poezia lui n-are nicio valoare. E mai simplu să explici această poezie prin sifilis. Există oameni fără o vocaţie deosebită care ştiu să preţuiască şi să admire; acest simplu fapt îi salvează de la mediocritate. În schimb, mediocritatea autentică nu-i iartă geniului că se deosebeşte de ea. Şi atunci îl declară anormal. Îl trimite în ospicii, în spitale, luându-şi ca aliat nu numai bronzul, ci şi medicina. Geniul, insinuează ea, e o anomalie, o eroare tragică. Normală sunt numai eu, eu singură sunt sănătoasă. Nopţile lui Novalis? Da, desigur. Dar această scrânteală de a se teme de lumina zorilor… Baudelaire? Un bolnav dovedit. Van Gogh? Victimă a nebuniei… Şi astfel, admiraţia e înlocuită cu un diagnostic. Căci mediocritatea nu vrea să explice. Ea vrea să coboare. Mai ales atunci când măreţia este prea evidentă ca să fie contestată. Cum să-l conteşti pe Van Gogh? Rămâne totuşi o soluţie. Să vezi în pânzele lui nu o rană plină de soare, ci delirul însorit al unui nebun. Un om normal nu poate visa să ajungă după moarte într-o stea, convins de asta, aşa cum e convins că morţi nu ne putem urca în tren…

 

Ar trebui să înceteze odată aceşti domni care ţin cu orice preţ, probabil, să ne demonstreze că n-avem motive de veneraţie, întrucât geniul nu e decât un eşec al mediocrităţii. Şi care, neputând să smulgă laurii de pe fruntea unor martiri ai artei, îi compătimesc pentru bolile lor. O, desigur, domnule Camus, nu pentru că inima le-ar fi însetată de milă. Aci nu e decât o stratagemă. Mila le dă un sentiment de superioritate, îi scapă de obligaţia neplăcută de a admira. Pentru că nu pot tăgădui febra din tablourile lui Van Gogh, îi privesc obrazul neras din autoportrete şi murmură ipocrit „Bietul Van Gogh”, binecuvântând în aceeaşi clipă cerul că nu le-a tulburat şi lor minţile. Ei pun suferinţa deasupra operei nu ca să admire eroismul celor care au înfruntat aceste suferinţe, ci pentru a căpăta dreptul să-i compătimească, în loc să-i invidieze. Se uită de sus la sănătatea zdruncinată a lui Hölderlin şi cu milă la infernul plin de soare în care pictează Van Gogh. Se consolează că nu sunt geniali, zicându-şi că nu râvnesc boala, suferinţa şi tristeţea ospiciilor.

Dar cine are nevoie de compasiunea lor? Dumneavoastră, domnule Camus, sunteţi, poate, cel mai în măsură să ştiţi că Van Gogh nu pledează cauza nebuniei, ci cauza soarelui. Nu v-aţi explicat niciodată pasiunea dumneavoastră pentru lumină şi pentru speranţă prin boala dumneavoastră de plămâni, ci prin dorinţa de a da dreptate naturii omeneşti. Şi dacă am învăţat de la cineva ce înseamnă adevărata glorie, am învăţat de la dumneavoastră că ea este dreptul de a iubi fără măsură. Sisif îşi ia revanşa asupra destinului iubind muntele pe care urcă. Tot suindu-şi stânca, a avut timp să se gândească la muntele său şi la sine şi a învăţat să înţeleagă frumuseţea dureroasă a unui răsărit de soare. S-au găsit destui care să-i şoptească la ureche că orice efort este inutil, că ar trebui să blesteme muntele. Dar în vreme ce umărul său sângerează sub apăsarea stâncii, Sisif îşi aminteşte de toate ceasurile când mirosurile verii i-au îmbătat trupul. Fericirea are uneori culoarea simplă a unui cer spălăcit, iar Sisif ştie că n-are rost să reproşeze acestui cer faptul că va exista într-o zi fără el. În felul acesta, el şi-a cucerit o înţelepciune anevoioasă. A aflat că nu trebuie să risipească nimic din darurile pe care muntele i le oferă. Cum aţi spune dumneavoastră, domnule Camus, a aflat că acest munte e singurul loc pentru Nunţile noastre. Aici sunt şi exilul şi împărăţia, moartea, dar şi nunta ruinelor cu primăvara la Tipassa unde totul repetă că primul lucru este acela de a nu dispera. Dacă nimic nu justifică moartea, viaţa are toate justificările. Şi trebuie să le opunem celor care ne vorbesc despre resemnare hotărârea noastră de a străbate până la capăt împărăţia plină de soare a vieţii, mergând astfel nu numai până la capătul speranţei, ci şi până la capătul lucidităţii. Nu putem exista pentru renunţări. După cum nu putem fi de partea celor care suferă fără să fim împotriva celor care nu-i înţeleg sau îi jignesc prin mila lor.

Tocmai de aceea simt nevoia să mă împotrivesc celor care se uită chiorâş la Van Gogh, care se mulţumesc să ştie despre Homer că a fost orb şi despre Dostoievski că a fost epileptic. Ei cred că nebunia ţine loc de talent? Şi că sifilisul ţine loc de geniu? Ei cred că între ospiciu şi muntele Parnas nu e decât o problemă de termeni? Că Baudelaire a fost Baudelaire pentru că a fost bolnav de sifilis? Dar câţi bolnavi de sifilis au scris Florile Răului? Ei cred că Van Gogh a fost Van Gogh pentru că a fost nebun? Dar câţi pacienţi ai ospiciilor au pictat Lanul de grâu cu corbi? Istoria culturii nu s-a scris în ospicii şi arta nu e o problemă clinică, chiar dacă biografiile unor mari artişti au fost copleşite de suferinţă.

 

„Oamenii care văd, îmi spunea într-o zi un tânăr aproape orb, trec pe stradă fără să reţină atâtea amănunte câte memorează cineva ameninţat să orbească.” Am stat în câteva rânduri de vorbă cu acest tânăr şi mi-am dat seama că-l atrăgeau tocmai lucrurile legate de simţul care-l trăda. Citea mai mult decât un om obişnuit şi se interesa insistent de pictură. Visa să colinde lumea, s-o vadă înainte de a orbi complet. Şi vorbea despre artă cu o linişte care m-a impresionat mai mult decât orice accent patetic. M-am întrebat atunci dacă nu cumva e nevoie să suferim ca să discutăm serios despre fericire. Dacă nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel care a cunoscut deznădejdea poate înţelege violenţa luminii din pictura lui Van Gogh. Şi poate că Van Gogh ne cere nu atât să cunoaştem legile artei, cât legile suferinţei. Cine a coborât o dată în Infern va şti să preţuiască un răsărit de soare. Să binecuvântăm deci bolile pentru că ne-au învăţat să luptăm împotriva lor? Să binecuvântăm moartea pentru că datorită ei iubim şi mai mult viaţa? Puţini ne-au vorbit despre dragostea de viaţă ca acest pictor care desenează corbi deasupra unui lan de grâu cu câteva zile înainte de a se sinucide. Şi puţini artişti au lăsat după ei o dâră de sânge care seamănă atât de bine cu lumina verii. Suferinţa i-a dat şi lui, ca şi altora, o libertate amară; o libertate cu care un om obişnuit nu are ce face, dar cu care un artist sensibil şi decis să meargă până la capăt poate spune întreg adevărul, întrucât boala l-a eliberat de ceea ce era superficial şi i-a dat curajul să privească destinul în ochi. Pornind de aici, cineva ne-ar putea argumenta că închisorile ne ajută să vorbim şi mai convingător despre libertate, că erorile judiciare au stimulat dreptatea, că solidaritatea o datorăm singurătăţii, iar demnitatea dezgustului faţă de cei laşi. De aceea ni se arată mereu corbii zburând deasupra lanului de grâu? Pentru a ni se dovedi că Van Gogh le datorează strălucirea grâului? De aceea ni se reaminteşte că El Greco a suferit de astigmatism? Pentru a ni se sugera că n-are rost să căutăm o altă explicaţie siluetelor lui alungite ca o flacără? De aceea ni se pomeneşte mereu de nebunia lui Hölderlin? Zeii albi ai Eladei, visaţi de el, nu fac decât s-o anunţe? Prea s-a făcut uz de această logică în toate felurile ca să nu mă tem că aici ni se întinde o cursă. Înseamnă că, într-adevăr, bolile sunt necesare? Că, într-adevăr, le datorăm o mare parte din istoria culturii şi din bibliotecile noastre? Dar de ce n-am spune că Tolstoi datorează sănătăţii sale tot atât cât datorează Dostoievski bolii sale?

 

Orice durere se poate schimba în valoare, zicea Malraux. Şi avem la îndemână oricând exemple care îi dau dreptate. Dar asta nu justifică suferinţa şi nici nu înseamnă că valoarea nu se poate naşte şi dintr-o inimă fericită. Sănătatea nu îşi pune întrebări ca boala, mi se va spune. Iar Sisif s-a gândit la destinul său numai după ce zeii l-au pedepsit. Înainte trăia nepăsător în Corint. Dar nu vreau să cred că suferinţele sanctifică şi că înfrângerile sunt necesare. De ce-ar trebui să ne apropiem de adevăr numai plini de răni? De ce-ar trebui să fim sfâşiaţi de un vultur ca să avem curaj? Oare fericirea nu e aptă să ne înveţe ceea ce ne învaţă suferinţa? Nu există un drum spre artă şi spre noi înşine care să nu treacă prin infern? Nu poate ajunge la cer cine n-a străbătut pământul şi iadul, scria Goethe. Dar îl putem cita liniştiţi? Trebuie să ne temem de fericire, dacă vrem să atingem înălţimile din noi? Nu, nu vreau să ajung la această concluzie oricâte argumente s-ar aduce în favoarea ei. Măreţia unui martir nu se măsoară după suferinţele îndurate, ci după credinţa sa.

Nu voi pretinde că suferinţele n-au plămădit uneori mari artişti, călăuzindu-i spre o morală intransigentă. Pretind doar că aceasta nu motivează suferinţa şi nu-i dă niciun drept. Aceeaşi morală putem şi e firesc s-o obţinem şi de la lumină şi de la fericire. Martiri? Da, au existat şi în artă. Curaj? Da, adesea, măreţia s-a născut din durere. Şi sunt destui cei care, fiind loviţi, au pus întrebări în loc să se plângă. Cultura nu s-a făcut numai cu creatori fericiţi şi nici măcar în primul rând cu creatori fericiţi. Dar nu arta e de vină pentru asta. Ea nu cere să înflorească în răni. Şi, oricum, nu ea le-a produs. Ea vrea numai să le transforme în lumină pe cele produse de alţii.

La urma urmei, ce rost au aceste obiceiuri de a împărţi lumea în oameni sănătoşi şi suferinzi, când ar trebui s-o împărţim în cei care există şi cei care ard? Dacă suferinţa a avut un rol important în cultură, l-a avut pentru că a fost combătută. Istoria artei nu e istoria rănilor, ci numai a rănilor transformate în lumină. Şi nu suferinţa a umplut muzeele şi bibliotecile, ci lupta împotriva ei şi a singurătăţii. Nu datorăm nimic bolilor şi suferinţei în domeniul adevărului, ci numai în domeniul curajului. Aşa cum nu datorăm nimic singurătăţii şi lui Dumnezeu. Datorăm totul celor care li s-au împotrivit. Nu datorăm nimic absurdului, ci lui Kafka. Nu datorăm nimic epilepsiei, ci lui Dostoievski. Nu datorăm nimic nedreptăţilor, ci acelora care le-au combătut. Dacă oamenii au găsit mijlocul de a transforma rănile în lumină, aceasta nu interesează medicul legist, ci înfruntarea noastră cu destinul. Altfel ar trebui să ne întrebăm: ce defect optic trebuie să aibă cineva pentru a deveni Don Quijote? Şi ce diagnostic pentru a deveni Van Gogh?

 

Mulţi dintre cei a căror inimă a sângerat au fost învinşi ca oameni, dar au învins ca artişti. Arta a fost revanşa lor. Singura dreptate care le-a rămas. După ce nimeni nu ştie cât i-a costat această dreptate, iată-i ameninţaţi de compasiuni. „Sărmanul Van Gogh.” „Bietul Nerval.” Nu e revoltător, domnule Camus? De la dumneavoastră am aflat că boala nu e un sfârşit, ci un început. Că singurătăţii trebuie să-i răspundem cu tandreţe, iar trupului care ştie că va muri să-i recunoaştem dreptul de a se bucura de sărbătorile luminii. Jumătate din cantitatea de energie cu care e înzestrat un om, ziceţi dumneavoastră, se risipeşte spunând în fel şi chip „nu”. Dar uneori e foarte important să facem tocmai asta. Altfel, cum să ne descurcăm într-o lume unde, aveţi dreptate, florile şi vântul nu vor face niciodată să fie iertat restul?

 

Să mă întorc la Sisif. Acum îl văd mergând printre lanuri de grâu. Întreg muntele său miroase a grâu copt şi e inundat de culoarea grâului. Sisif are un obraz cotropit de o barbă ţepoasă, galbenă şi ea. Deasupra zboară corbi care ameninţă să atingă dintr-o clipă în alta spicele calde şi mâinile lui Sisif. „Ah, viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor”, murmură el. Grâul e obosit de soare, iar corbii planează sub cerul verii. Destinul este acolo, în aripa lor amară. Sisif nu trebuie decât să întindă mâna ca să-l atingă. Şi el ştie că iubind lumina grâului îşi pledează cauza. După cum ştie că istoria oamenilor e ca istoria grâului. Iată, zborul negru al corbilor a devenit mai ameninţător. Ameninţă gloria acestei zile în care se va decide soarta lui Sisif. Dacă aripa lor va atinge grâul, stânca se va prăbuşi, stropită de data aceasta de sânge. Pe munte domneşte o aşteptare tragică. Nu se mai aud decât foşnetele spicelor. Aerul a încremenit. Sisif suie cu paşi înceţi şi nimeni nu ştie ce se va întâmpla. Numai un lucru e din ce în ce mai evident. Obrazul său are din ce în ce mai mult culoarea grâului. Şi putem oare uita că acest Sisif a comparat totdeauna galbenul cu dragostea? Undeva dincolo de aceste lanuri galbene trebuie să existe un chiparos cu o stea. Steaua în care el se va duce după moarte. Nu zicea cineva odată că bolile sunt călătorule celor săraci?… Dar toate astea nu spun, desigur, nimic celor ce ne vorbesc despre cauzele clinice ale geniilor. Ca de obicei, mediocritatea continuă să rămână bănuitoare. Corbii? Grâul? Soarele? Prostii! Nebunia lui Sisif şi pistolul. Iată singurele lucruri care vor interesa medicul legist când va consemna decesul.

Cei care explică geniul lui Baudelaire prin sifilis şi al lui Van Gogh prin nebunie n-au decât s-o facă mai departe dacă nu vor să priceapă nimic din misterul artei. Ceilalţi vom repeta că arta nu e o maladie, fie ea şi subtilă, ci o formă de luptă pentru adevăr… În această noapte în care în muzee chiparoşii lui Van Gogh foşnesc îndelung şi nunta ierburilor cu vara îmi aminteşte de dumneavoastră, domnule Camus, ştiu poate mai bine ca altădată că avem arta nu pentru a suferi, ci pentru a ne lupta. Lanurile de grâu ale lui Van Gogh nu ne spun nimic despre grâu, dar ne pot spune, dacă le ascultăm cu atenţie, toată povestea noastră. Secerătorul va veni nu pentru a secera grâul, ci pentru a ucide un om. Când corbii vor atinge spicele, pe unul dintre ele va începe să picure sânge. În clipa aceea, în singurătatea acestei privelişti va răsuna o detunătură şi mâna pictorului va cădea inertă strivind între degete un spic de grâu. Propria-i viaţă sfărâmată.

 

Dar Van Gogh n-a murit, domnule Camus. Biografiile mint. Şi numai arta are dreptate. Van Gogh trăieşte, căci corbii n-au atins încă spicele lanului de grâu. Aripile lor planează deasupra grâului, întunecă vara, o umplu de presimţiri. Dar degetul n-a apăsat încă pe trăgaci. Van Gogh trăieşte încă. Inima lui a luat foc, dar nu s-a prefăcut încă în cenuşă. Abia în clipa când corbii vor mai coborî puţin şi vor lovi primul spic de grâu, atunci va răsuna împuşcătura şi atunci inima lui Van Gogh va fi arsă. Van Gogh trăieşte în această secundă tragică şi fără sfârşit. Toţi cei care povestesc sfârşitul său au minţit. Şi mai ales cei care nu vor să-i vadă decât ochii rătăciţi din clipa aceea.

 

Nu-l mai aud pe Sisif împingându-şi stânca. Undeva, la mijlocul muntelui, s-a oprit şi priveşte stelele…