Lumea susţine că am o minte fantezistă – probabil felul cel mai plin de tact de-a spune: „Vorbeşti aiurea!”. S-ar putea să aibă dreptate. De câte ori mă simt neliniştit şi mă poticnesc în cuvinte, mi-e groază de privirile sfredelitoare ale oamenilor şi pretind că nu mi-ar fi, mă prezint cuiva străin şi mă prefac că nu-mi dau seama cât de înstrăinat sunt de mine însumi, de câte ori mă îndurerează trecutul şi-mi vine greu să recunosc că nici viitorul n-o să arate mai bine sau nu reuşesc să mă împac fie cu „unde”, fie cu „cine” sunt, în fiecare dintre toate aceste momente ce se repetă mult prea des ştiu că mă port absurd. Dar absurdul e la fel de departe de minciună ca şi adevărul. Minciuna întoarce adevărul pe dos. Cât despre absurd, el sudează atât de tare minciuna de adevăr, încât le face pe amândouă de nedesluşit. Deşi chestia asta pare complicată, în realitate e foarte simplă. Atât de simplă, că poate fi exprimată printr-o singură linie.

Să zicem că adevărul e o linie orizontală:

Atunci ceea ce numim „minciună” devine o linie verticală:

Cât despre absurd, iată cum arată:

Cu o traiectorie fără sfârşit sau început, cercul nu recunoaşte niciun fel de axă orizontală sau verticală.

Poţi să intri în cerc de oriunde vrei, atâta vreme cât nu confunzi acel punct cu un început. Nici puncte de pornire, nici praguri, nici sfârşituri. În orice clipă sau cu orice întâmplare aparte aş face prima mutare, o să existe mereu un timp ce precede acest început al meu – mereu un trecut înaintea fiecărui trecut şi, prin urmare, niciun punct de pornire veritabil.

N-am văzut-o cu ochii mei, însă am auzit de la cineva care ştie multe că pe vremuri, când tomberoanele de gunoi din Istanbul aveau capace din aluminiu cenuşiu, exista un joc pe care băieţii şi fetele de prin partea locului îl jucau împreună. Trebuia să participe un anumit număr de jucători: destul de puţini ca să nu se înghesuie, destul de mulţi ca să se distreze, exact numărul potrivit şi întotdeauna unul par.

Prima oară în „Jocul gunoiului” venea întrebarea „Când?”. Pentru răspuns, capacul rotund era împărţit cu creta în patru segmente, fiecare având înăuntru un cuvânt diferit, ce corespundea fiecărei direcţii: „Acum-Mâine-Curând-Niciodată”. Capacul era apoi învârtit de mânerul din mijloc cât mai repede cu putinţă şi, înainte s-apuce să încetinească, cel căruia îi venea rândul îl oprea, atingându-l cu un singur deget. Acelaşi lucru îl repetau, unul câte unul, toţi jucătorii, astfel încât fiecare să-şi dea seama de care perioadă se apropia cel mai mult. La a doua rundă, erau notate patru lucruri diferite ca posibile răspunsuri la întrebarea „Cui?”: „Mie-Iubitului-Celui mai bun prieten-Tuturor”. Capacul era învârtit din nou şi jucătorii întindeau iar mâinile ca să-i oprească rotirea frenetică. Cea de-a treia rundă trebuia să găsească un răspuns la întrebarea „Ce?” Patru cuvinte cu noroc şi patru cuvinte cu ghinion erau scrise în cele opt spaţii rămase, întotdeauna egale ca număr, pentru a adăuga un strop de corectitudine capriciilor sorţii: „Iubire-Căsătorie-Fericire-Bogăţie-Boală-Despărţire-Accident-Moarte”. Capacul era învârtit încă o dată, de-acum cu soluţiile conturându-se, astfel încât jucătorii să primească în sfârşit mult aşteptatul răspuns la întrebarea „Ce-o să se întâmple, cui şi când?”: „Mie-Bogăţie-Curând”, „Iubitului-Fericire-Mâine”, „Celui mai bun prieten-Căsătorie-Acum” sau „Tuturor-Despărtire-Niciodată”…

Să începi să depeni firul naraţiunii nu e greu. Aş putea folosi şi eu logica din „Jocul gunoiului”, cu câteva adaptări pe ici, pe colo. Mai întâi trebuie să găseşti perioada naraţiunii: „Ieri-Azi-Mâine-Nelimitat”. Apoi ar trebui desemnate locurile: „De unde am venit-Unde stau acum-Unde mă Îndrept-Niciunde”. Pe urmă va fi rândul jucătorului să desemneze subiectul acţiunii: „Eu-Unul dintre noi-Toţi-Nici unul dintre noi”. În sfârşit, fără a tulbura echilibrul de patru la patru, trebuie să înşirui rezultatele posibile. Astfel, dacă învârt un capac de tomberon imaginar de patru ori la rând, ar trebui să fiu în stare să construiesc o frază decentă. Mai ai oare nevoie de altceva decât de o frază decentă ca să începi o poveste care oricum n-are început?

„În primăvara anului 2002, la Istanbul, unul dintre noi a murit înainte de vreme şi linia s-a închis într-un cerc complet.”

Miercuri, 1 mai 2002, la ora 12:20, o dubiţă albă – care avea mare nevoie să fie spălată şi era decorată cu imaginea unui şobolan uriaş, cu dinţi ascuţiţi ca nişte ace, pe o parte şi cea a unui păianjen păros enorm pe cealaltă –, neobservând barierele din faţă, s-a pomenit în mijlocul unei mulţimi de două mii două sute de oameni. Dintre aceştia, cinci sute se aflau acolo pentru a sărbători Ziua Muncii, o mie trei sute erau poliţişti care aveau ordin să-i împiedice, alţi câţiva erau funcţionari oficiali care veniseră acolo ca să marcheze această sărbătoare de primăvară punând coroane de flori la statuia lui Atatūrk, iar restul erau copii de şcoală primară, aduşi să umple spaţiile goale, şi fluturau steagurile Turciei ce le fuseseră distribuite. Copiii aproape că făcuseră urticarie stând în soare ore în şir şi ascultând bâzâitul cuvântărilor triste. Întâmplător, mare parte dintre ei învăţaseră abia de curând să scrie şi să citească şi, însufleţiţi de acest avânt, strigau într-una silabele fiecărui cuvânt scris pe care îl zăreau în jur. Când dubiţa cu şobolanul şi păianjenul s-a năpustit în mulţime, aceşti copii au fost singurii care au strigat în cor: „SER-VI-CIUL DE COM-BA-TE-RE A DA-U-NĂ-TO-RI-LOR CUR-CU-BE-UL. Su-na-ţi-ne-Şi-îi-Dis-tru-gem-Pen-tru-Dum-nea-voas-tră”.

Şoferul dubiţei, un bărbat roşcovan, cu urechi clăpăuge, aer caraghios şi mutră de bebeluş, cu trăsături atât de exagerate, încât abia dacă păreau reale, s-a pierdut cu firea în faţa acestui asalt. Trăgând de volan în direcţia opusă, pentru a scăpa de furia copiilor, s-a trezit în mijlocul unui cerc de demonstranţi extrem de agitaţi, înconjuraţi de un cerc exterior de poliţişti şi mai agitaţi. În cele câteva minute în care a rămas nemişcat, ca paralizat, şoferul a fost, pe rând, huiduit cu voioşie sau lovit cu pietre de demonstranţi înfuriaţi, care împărtăşeau aceeaşi ideologie, deşi – aparent – o interpretau diferit. Faptul că a virat, într-un gest disperat, spre cealaltă jumătate a cercului nu l-a ajutat decât să fie oprit din nou, de data asta de poliţişti. Ar fi fost mai mult ca sigur arestat pe loc – iar lucrurile ar fi luat, probabil, o întorsătură mult mai proastă şi pentru ceilalţi – dacă poliţiştii nu s-ar fi năpustit chiar în acel moment către un grup micuţ şi violent, hotărât să înceapă marşul imediat. Când a reuşit în sfârşit să iasă din piaţa zgomotoasă, şoferul dubiţei era leoarcă de sudoare. Numele lui era Nedreptate Turcpur. Lucra în domeniul combaterii dăunătorilor de aproape treizeci şi trei de ani şi nu-şi urâse niciodată slujba cu atâta înfocare ca în ziua aceea.

Pentru a nu intra iar în bucluc, a evitat scurtăturile şi şi-a croit drum pe străzile întortocheate, ajungând cu o oră şi patruzeci şi cinci de minute întârziere la programarea din casa de raport pe care o căuta. Revenindu-şi încetul cu încetul din traumă, a parcat de-a lungul trotuarului, uitându-se cu suspiciune la pâlcul de oameni ce bloca intrarea în clădire. Neavând idee de ce se adunaseră acolo, totuşi convins că nu-i vor face niciun rău, a reuşit să se liniştească şi a verificat din nou adresa pe care secretara lui cea guralivă i-o dăduse chiar în dimineaţa aia: „Strada Cabal, nr. 88 (Palatul Bomboană)”. Secretara lui, o adevărată moară stricată, adăugase şi o notă: „Casa de raport cu salcâmul roz în grădină”. Ştergându-şi broboanele mari de sudoare de pe frunte, Nedreptate Turcpur s-a zgâit la salcâmul din grădină, încărcat cu flori roşietice-trandafirii. Ăsta, şi-a zis el, trebuie să fie ceea ce se cheamă „salcâm roz”.

Totuşi, fiindcă n-avea deloc încredere în secretara lui, pe care se gândea s-o schimbe cu prima ocazie, a ţinut să vadă cu propriii lui ochi miopi plăcuţa clădirii. Parcând dubiţa pieziş, a sărit afară. Însă nici n-a apucat bine să facă un pas, că o fetiţă dintr-un grup de trei copii, care se afla în mulţime, a strigat îngrozită: „A venit djinnul! Buniculeee, bunicule, uite, a venit djinnul!” Bătrânul de care trăgea fetiţa, cărunt şi cu o barbă tunsă rotund, s-a întors şi a cercetat mai întâi dubiţa şi apoi pe şofer, de fiecare dată cu un aer la fel de dezamăgit. Vădit nemulţumit de ce vedea, şi-a îngustat ochii, făcând o mutră şi mai acră ca înainte, şi i-a tras pe cei trei copii mai aproape.

Lui Nedreptate Turcpur i se făcea o nedreptate. Nu era djinn nu altceva de genul ăsta, ci doar un bărbat obişnuit, care avea o faţă disproporţionată, cu urechi de elefant şi o culoare de păr nefericită. Se mai nimerise să fie şi scund pe deasupra. Chiar foarte scund: un metru şi patruzeci şi trei de centimetri cu totul. Deşi mai fusese luat drept pitic, asta era prima oară când se pomenea acuzat că ar fi djinn. Încercând să nu se enerveze, şi-a croit insistent drum prin mulţime spre clădirea cenuşie. Şi-a pus ochelarii cu rame subţiri şi lentile groase, pe care-i purta de obicei la el. Nu pe nas – cum îi recomandase doctorul ci în buzunarul pantalonilor de lucru. Totuşi nici ajutându-se de ei n-a reuşit să desluşească ce era proeminenţa murdară de pe faţada clădirii până n-a ajuns la câţiva centimetri depărtare: un relief înfăţişând un păun cu penele înnegrite de murdărie. Dacă ar fi fost curăţat, poate că ar fi încântat ochiul. Sub relief scria: „Palatul Bomboană, nr. 88”. Se afla unde trebuia.

O carte de vizită vârâtă între soneriile înşiruite lângă uşă i-a atras atenţia. Aparţinea unei firme concurente, care începuse abia de două luni să lucreze în acelaşi cartier. Fiindcă oamenii din jur nu păreau să-l mai bage în seamă, a profitat de prilej ca să scoată cartea de vizită şi să pună în loc una de-a lui.

SERVICIUL DE COMBATERE A DĂUNĂTORILOR CURCUBEUL

Nu vă faceţi un deserviciu

Sunaţi-ne şi lăsaţi-ne să curăţăm în locul vostru

Personal specializat şi experimentat

dotat cu pompe electrice şi mecanice împotriva

Păduchilor • Gândacilor • Puricilor • Ploşniţelor • Furnicilor • Păianjenilor • Scorpionilor • Muştelor

Soluţie cu sau fără miros, pulverizată manual sau mecanic, cu pulverizator / atomizor şi / sau dispozitive de vaporizare adecvate atât spaţiilor închise, cât şi celor deschise

Telefon: (0212)25824242

Când tipărise cărţile de vizită, angajase un student să le distribuie prin cartier, însă în scurt timp îl concediase, fără să-i plătească vreun ban, fiindcă făcea treabă de mântuială. Era ceva tipic pentru Nedreptate Turcpur: n-avea niciodată încredere în nimeni.

S-a întors la dubiţă ca să descarce pulverizatoarele cu insecticid. Dar în clipa când a închis uşa, o femeie blondă, cu o pelerină de coafor în jurul gâtului, s-a aplecat peste geamul pe jumătate deschis şi s-a holbat la el cu ochii încrucişaţi.

— Dubiţa asta e tot ce ai? N-o să fie de-ajuns, îţi spun eu! a strigat ea, împreunându-şi sprâncenele bine pensate. Ni s-au promis două camioane. E atâta gunoi, că nici două camioane nu ar face faţă.

— N-am venit să iau gunoiul, s-a încruntat Nedreptate Turcpur. Am venit pentru insecte… pentru gândaci…

— O! a tresărit femeia. Oricum, îţi spun eu că n-o să fie de-ajuns ce ai.

Înainte ca Nedreptate Turcpur să priceapă despre ce vorbea femeia şi ce anume aşteptau oamenii ăia, două camioane roşii şi-au croit drum pe strada Cabal, de parcă ar fi auzit chemarea. Oamenii din mulţime, zărind în spatele acestora dubiţa unui post de televiziune, au început să se agite. Nedreptate Turcpur, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre agitaţia din jur, încerca în clipa aia să găsească un loc de parcare mai bun. Totuşi faptul că se trezise de două ori la rând, împotriva voinţei lui, în mijlocul haosului trebuie să-i fi zdruncinat nervii, fiindcă vena din partea dreaptă a frunţii a început să-i zvâcnească nebuneşte. O singură mişcare făcută ca să-şi apese vena la loc a fost mai mult decât de-ajuns ca să piardă controlul volanului. Încercând panicat să dea înapoi, a intrat în mormanele de saci de gunoi aruncaţi lângă zidul grădinii ce despărţea casa de raport de stradă. Tot gunoiul din saci s-a împrăştiat pe trotuar.

Ca să spunem adevărul, Palatul Bomboană era obişnuit cu gunoiul, fiindcă deja se lupta de ceva vreme cu el. De la începutul lunii februarie şi până la jumătatea lunii aprilie – perioada de după falimentul firmei private care colecta gunoiul din zonă şi reluarea serviciului de către una nouă – aici se strânsese un morman considerabil de gunoi, ce răspândea o duhoare tot mai înţepătoare de putreziciune. Lucrurile nu se remediaseră cine ştie ce de când cu noua firmă. Deşi gunoiul era ridicat cu regularitate în fiecare noapte, locuitorii de pe strada Cabal – dar şi trecătorii – continuau să arunce tot soiul de resturi lângă zidul grădinii, reuşind împreună să înalţe în fiecare zi un nou morman de gunoi.

Dacă sunteţi interesaţi, puteţi merge chiar şi astăzi să vedeţi cu ochii voştri cum, de-a lungul zidului ce desparte grădina casei de raport de stradă, mormanul de gunoi curăţat la lăsarea întunericului se înalţă din nou în ziua următoare, fără să-şi fi pierdut din impozanţă. Sacii de gunoi sunt aruncaţi şi apoi ridicaţi, însă – în ciuda acestei veşnice creşteri şi scăderi – mormanul se află tot timpul acolo. Are chiar oamenii lui – scormonitori prin gunoaie care-şi fac apariţia în fiecare zi ca să strângă bucăţi de metal, carton, resturi de mâncare şi altele asemenea –, dar şi o armată de pisici, ciori şi pescăruşi. Apoi, fireşte, vin gândacii, pentru că oriunde este gunoi, sunt şi gândaci. Păduchii au năpădit şi ei Palatul Bomboană… şi, credeţi-mă pe cuvânt, păduchii sunt cei mai răi…

Ca să vă daţi seama de toate astea, trebuie să petreceţi ceva timp acolo. Totuşi, dacă nu aveţi timp, trebuie să vă mulţumiţi cu versiunea mea asupra poveştii. Dar nu pot vorbi decât în numele meu. Nu c-aş vârî cuiva pe gât părerile mele despre ce se petrece, dar s-ar putea ca pe ici, pe colo să unesc linia orizontală a adevărului cu linia verticală a minciunii ca să scap de realitatea plicticoasă şi monotonă a locului în care sunt ancorat acum. La urma urmei, mă plictisesc de moarte aici. Dacă mi-ar aduce cineva vestea minunată că mâine viaţa mea s-ar putea să fie mai puţin anostă, poate că azi m-aş simţi mai puţin plictisit. Dar ştiu prea bine că mâine va fi exact la fel ca azi şi ca în toate zilele ce vor urma. Totuşi, cu toată dragostea mea pentru cercuri, n-ar trebui să vă las impresia că numai viaţa mea se repetă la nesfârşit. În ultimă instanţă, verticalul este la fel de fidel repetiţiei ca şi orizontalul. Contrar credinţei majorităţii, „eterna reîntoarcere” – cum i se spune – se potriveşte nu numai la cercuri, ci şi la linii şi aranjamente liniare.

Din monotonia liniilor se desprinde o singură cale: să trasezi cercuri înăuntrul altor cercuri, într-o spirală din ce în ce mai îngustă. Asta seamănă într-un fel cu a fi cel care strică cheful tuturor la „Jocul gunoiului”: să nu te împaci cu ce-ţi iese când învârti capacul rotund din aluminiu cenuşiu, să strici jocul neaşteptându-ţi rândul, să tânjeşti să învârti iar şi iar. Să nu iei în serios subiectele, complementele, verbele şi coincidenţele, consolându-te tot timpul singur: „În Istanbul, în primăvara anului 2002, moartea unuia dintre noi a fost provocată de Ea-Mine-Noi toţi-Niciunul dintre noi”.

Miercuri, 1 mai 2002, Nedreptate Turcpur a dat cu praf insecticid în unul dintre apartamentele din Palatul Bomboană. Cincisprezece zile mai târziu, când s-a întors după puii de gândaci născuţi din ouăle mamelor moarte, a găsit uşa cu pricina zăvorâtă. Totuşi e prea devreme ca să vorbim acum despre lucrurile astea. Pentru că a existat un alt timp înaintea acestui moment şi, desigur, un altul şi mai înainte.

Attachments

Palatul Puricilor de Elif Shafak.doc 1.82 Mb . 255 Views

PDF Palatul Puricilor de Elif Shafak autori straini

Locatarii Palatului Bomboană