Viewing Single Post
AnnaE
#0

Prolog în cer

 

 

Iocari serio, studiosissime ludere

(Marsilio Ficino)

 

Deşi regulamentele de bord, foarte minuţioase în orice privinţă, uitaseră să dea instrucţiuni precise asupra acestui punct, tuturor li se păru normal ca inima expediţiei, Jordan Craig, şi creierul ei, Dennis Horton, care răspundeau funcţiunilor oficiale de şef şi de organizator, să nu se supună congelării laolaltă cu ceilalţi membri ai echipajului. E drept, mai târziu fiecăruia urma să-i vină rândul la veghe, după un program pe care computerul avea să-l execute infailibil. Craig şi Horton fuseseră primii.

Despre aceasta nu a mai fost ulterior timp să se discute - cine se mai ocupă de chestiuni futile atunci când întreg Pământul arde, în înţelesul cel mai propriu al cuvântului? -, dar veghea celor doi se prelungise neaşteptat de mult, împotriva hotărârii iniţiale pe care toţi o aprobaseră naiv. De la 14 martie 2382 până la 12 ianuarie 2384, cei doi nu-şi cedaseră nimănui locul, iar după aceea evenimentele şterseseră din conştiinţa tuturor amintirea acestui abuz straniu, de netolerat în condiţii de normală rutină cosmică. La urma urmei, computerul putea fi deprogramat cu uşurinţă, dacă şeful nu lua hotărârea de a-i transmite, printr-un cod ştiut numai de doi oameni - subînţeles: creierul şi inima expediţiei - că e vorba despre o misiune irevocabilă. În mod evident, astfel de misiuni încredinţate computerului trebuie să fi fost în număr foarte limitat, redus probabil la supunerea necondiţionată faţă de anumite comenzi date - mai e nevoie s-o spunem? - de şeful sau de organizatorul zborului interplanetar Hesperus. Cunoaşterea unor secrete făcea imposibilă despărţirea acestor două personaje, oricât de multă încredere ar fi avut unul în celălalt. Când miza în joc era atât de importantă, niciunul dintre ei nu-şi putea îngădui nici cel mai mic risc. Cu toate acestea, Horton şi Craig erau departe de a se suspecta unul pe celălalt, întrucât nu dispuneau de o putere egală.

Pe tabla de onix, figurile şahului lucrat de un meşter din Carrara, singurul lux inutil pe care expediţia - sau, mai bine zis, şeful ei - şi-l permisese, păreau animate de o viaţă proprie. Ochii scăpărători, ironici, ai lui Jordan Craig şi înfăţişarea sa de bufon contrastau în mod vizibil cu expresia de concentrare pe care încerca să şi-o asume. Ai fi aşteptat mai degrabă ca un flux neîntrerupt de vorbe să-i însoţească în orice moment prezenţa, pentru a cumpăni relativa greutate în mişcări la care ar fi fost normal să-l condamne corpul său de călugăr chefliu. Tăcerea lui era la fel de nefirească pe cât ar fi fost exuberanţa celuilalt, un om cenuşiu, cu un aer cam trist şi şovăitor.

Priviră în acelaşi timp ceasurile brăţară, sintonizate pe ora meridianului 0 al Pământului.

- Ultima partidă de şah, oftă Craig împreunându-şi mâinile durdulii într-un gest de neputinţă. E drept, e pierdută ca şi toate celelalte, dar presupun că iminenţa mesajului de pe Pământ ne va face s-o întrerupem peste exact… sau aproape şase minute.

- Nu, comunică Horton laconic. Un braţ metalic apucă rapid nebunul negru şi îl scoase din luptă. Calul alb îi ocupă locul, iar cavalerul din şa îşi îndreptă lancea spre rege, anunţând şah.

Craig înălţă mâinile la cer, apoi se ridică de pe scaun cu o agilitate neaşteptată.

- Totul se termină în scurt timp, Dennis, ricană el. Îţi dai seama ce izbândă? Toată putreziciunea, corupţia, neputinţa ordinii vor fi înghiţite de apele binefăcătoare şi fierbinţi ale potopului. Noi suntem zeii răzbunării, noi doi am distrus această rasă…

- Nu uita… Horton îşi rosti acest memento cu voce slabă, aproape visătoare.

- Hyperboreea? continuă să peroreze Craig. Acei indivizi din scoarţa arborelui Yggdrasil care se vor hrăni cu rouă până când vor repopula pământul? Mă întreb de ce i-am mai ţinut în viaţă…

- Jordan - era în vocea lui Horton o oboseală de părinte care se chinuie să-i explice unui copil lucruri prea complicate pentru vârsta lui -, printre ei sunt creiere, sunt minţi la fel cu… ale noastre. Şovăise, dar în cele din urmă, din politeţe, alesese pluralul. Bufonul îşi schimbă deodată tactica, redevenind grav.

- O rasă perfectă va popula Pământul, sau parte din el, rasa hesperiană. Oare Hyperboreea nu va încerca necontenit să ne distrugă planurile, să iasă la suprafaţă? În fond, ei dispun de aceleaşi arme ca şi noi, sunt produsul… Sau mai degrabă noi, da, noi suntem produsul lor…

- E o parte de adevăr în ceea ce spui. Suntem produsul lor, am dus la îndeplinire ideea lor de a însănătoşi Pământul. Dar armele noastre nu mai sunt egale.

O transformare ciudată se produse în Craig. Părea cuprins de veneraţie şi de o teamă sacră în faţa partenerului său de şah.

- Arta…, bolborosi el, rotindu-şi ochii. Mare Maestru.

- Îţi propun, spuse Horton, să aruncăm o privire la ce se petrece pe Pământ.

Craig refuză cu un gest.

- La ce bun? Complexul lui Œdip nu-i atât de dezvoltat la mine încât să mă bucur că-mi văd murind tatăl, un om respectabil, dar nătâng, atunci când crede că va scăpa în adăpostul ermetic al unui şef de stat. Nu regret nimic.

Se agăţă cu putere de masă, apoi îşi lăsă mâinile să alunece pe tăblia netedă, până ce i se prelinseră fără vlagă la pământ, printre genunchi.

- Nu regret nimic, dar nici nu mă bucur, decât… teoretic. Da, teoretic e cu totul altceva să ştii că ai scăpat de toate lepădăturile şi că ai reuşit să elimini cauza pentru care…

Se întrerupse, văzând că celălalt nu-l ascultă, nu mai e prezent decât corporal alături de el. În momentul acela, ecranul se lumină, transmiţând primele ştiri de pe Pământ. Explozia nucleară fu menţionată abia spre sfârşit, ca un fapt lipsit de importanţă. Horton păru să-şi revină din absenţă.

- Din perspectiva Artei, spuse el atât de răspicat încât celălalt tresări, luând o poziţie de atenţie servilă, mă întreb dacă acestea aveau vreun rost. Din momentul în care am început să mânuiesc Arta, oricât aş fi fost de neîndemânatic, mi-am pus această întrebare. Noi vom duce planul până la sfârşit, vom curăţa Pământul - cu excepţia unor puţini aleşi -, vom întemeia Civilizaţia, dar toate acestea ar putea fi absurde în comparaţie cu măreţele posibilităţi ale Artei.

- Vrei să spui…

- Mai devreme sau mai târziu, vei înţelege tu însuţi. Vei deveni Directorul Artei, maestru al Jocului şi bufon al universului. Tu, ca şi toţi cei de aici, vei trăi în afara Civilizaţiei, pentru că tu nu-i aparţii, tu eşti de aceeaşi rasă şi esenţă ca şi…

- Hyperboreea. După o clipă de meditaţie, Craig începu să se căineze, frângându-şi mâinile: Eu sunt un om practic, dă-mi dreptul la o educaţie lentă. Dacă Măria Voastră admite observaţia unui umil curtean, a unui bufon, ce mai încoace-încolo, mi-aş permite să vă amintesc că graba nu e oportună. Deocamdată afacerea e ca şi făcută, Pământul e distrus, mai poţi schimba ceva?

Horton reintrase în absenţa sa indescifrabilă.

 

 

 

Prolog pe Pământ

 

 

Les hommes refirent eux aussi leur apparition. Car tous n’avaient pas été engloutis par la grande catastrophe. Enfermés dans le bois même du frêne Yggdrasil - que les flammes dévorantes de la conflagration universelle avaient été incapables de consumer -, les ancêtres de la future race humaine avaient échappé à la mort. Dans l’abri qu’ils avaient trouvé, leur seule nourriture avait été la rosée du matin.

 

(E. Tonnelat, Mythologie germanique)

 

Oamenii străvezii, fără vârstă, care se adunaseră în jurul mesei rotunde, împliniseră, în marea lor majoritate, vârsta venerabilă de 6000 de ani, ba chiar o depăşiseră. Acest lucru care mai demult, în epoca petrolului, ar fi părut o enormitate, era un fapt atât de firesc, încât nimănui nu-i trecea prin minte că ar fi putut fi altfel. Vârsta îi simplificase pe unii, pe alţii începuse să-i apese. În ambele cazuri, nu ea figura totuşi ca factor responsabil, ci situaţia provizorie a Hyperboreei, nesiguranţa, aşteptarea chinuitoare a zilei când vor putea părăsi subteranele ca să iasă din nou la suprafaţa Pământului.

Şedinţa era prezidată de cei doi funcţionari ai securităţii, McKellog şi Vasiliev. Lor le revenea sarcina delicată de a transmite adunării reprezentanţilor Hyperboreei ordinul irevocabil al computerului, dându-le în acelaşi timp impresia că hotărârea a fost luată democratic, prin victoria majorităţii. Or, o decizie era greu de atins într-o problemă atât de gravă ca abandonarea subteranelor. O evaluare greşită ar fi pus în pericol existenţa întregii rase umane, care îndurase cu stoicism neajunsurile existenţei multimilenare în măruntaiele planetei.

- Hyperboreeni, să recapitulăm faptele, rosti sec Vasiliev, individ uscat şi rigid prea impopular pentru a duce la capăt o astfel de misiune, dar în acelaşi timp cunoscut pentru intransigenţa uimitoare cu care îndeplinea, fără să-i pese, ordinele cele mai ciudate. Intervenţia lui sugera că, indiferent de rezultatul deliberării democratice, computerul ajunsese deja la o decizie care urma să fie respectată cu sfinţenie.

- Horton şi clica lui s-au instalat pe Pământ şi au început construirea unui proiect nebunesc. Din surse sigure, ştim că acest proiect se numeşte Hesperus, ca şi expediţia interplanetară dinaintea sfâr… catastrofei. El urmăreşte constituirea unei civilizaţii perfecte, care nu va cunoaşte nici suferinţa, nici dorinţa, nici moartea. Toţi cei prezenţi ştiu că e vorba de realizarea visurilor schizofrenice ale epocii petrolului şi ale profeţilor ei, Lobett şi Vinogradov, aceşti doi blestemaţi iluzionişti drogaţi. Hesperienii vor semăna cu oamenii tot atât de puţin pe cât semănăm noi cu un archeopterix. Vor fi nişte carcase devitalizate de oameni, incapabile de vreun efort de concentrare. Existenţa acestor nemuritori improductivi şi cretini n-ar fi o pagubă deosebită, dacă am putea stabili cu ei o convieţuire paşnică. Dar avem toate motivele să credem că Horton doreşte exterminarea de pe Pământ a ultimelor rămăşiţe de viaţă umană.

Vasiliev se întrerupse şi, micşorând luminile din sală, aprinse ecranul video din spatele său.

- Vedeţi aici, spuse el comentând imaginile, cum navele X-3 din Hesperus cercetează minuţios continentele nepopulate. Vedeţi aici cum o navă X-3 dezintegrează un grup de oameni întorşi la condiţia de primitivitate… Iar aici acelaşi lucru, două ore mai târziu… Identic… Identic… Aici o singură femelă… Şi aşa mai departe.

Stinse, teatral, ecranul şi făcu o pauză. Apoi reaprinse, brusc, lumina la maximum.

- Din fericire, niciunul din exploratorii noştri de pe Pământ n-a fost atins. Vânătoarea de oameni nu este pe deplin… sistematică, dacă pot să mă exprim astfel. Dar, chiar sporadică, ea trădează fără putinţă de eroare intenţiile agresive ale lui Horton şi ale clicii sale.

În rumoarea din sală, cineva ceru cuvântul; Vasiliev îl opri cu un gest ferm.

- Aşteptaţi rândul, vă rog. Mai am ceva de spus, sau, mai bine zis, de întrebat. Cer să-mi precizaţi prin vot dacă materialele acestea vi se par o dovadă zdrobitoare a agresivităţii lui Horton. Ştiţi ce aveţi de făcut: butonul alb de sub braţul drept al scaunului înseamnă „Da”, butonul roşu înseamnă „Nu”. Cei indecişi sunt rugaţi să apese simultan pe ambele butoane. Cer să procedaţi imediat la vot.

În scurt timp, pe ecran apăru un rezultat nu din cale afară de satisfăcător pentru Vasiliev: 15 „Da”, 12 „Nu”, 27 de indecişi.

Când Vasiliev anunţă că discuţiile pot începe, un individ incoerent se repezi pe scenă şi rosti un monolog înfricoşător de lung, din care rezulta că nimic nu-l împiedică să creadă în intenţiile belicoase ale lui Horton şi în contrariul lor. Urmă o tânără născută în Hyperboreea, de tendinţă pacifistă, care propuse începerea fără tăgadă a tratativelor cu Horton.

Al treilea vorbitor fu Lester Holiatov, care nu se ridică din fotoliu. Holiatov era împotriva tratativelor, chiar de pe o poziţie de forţă.

- Nava Hesperus, spuse el, a fost lansată de noi în spaţiu şi echipată cu tehnica noastră. Or, chiar nepunând la socoteală progresele făcute de noi în şase mii de ani, putem afirma fără putinţă de îndoială că armele noastre sunt cel puţin egale. În plus, noi avem faţă de ei marele avantaj al secretului: îi vedem, îi cunoaştem, în timp ce ei ignoră existenţa noastră. Atacându-i prin surpriză, i-am putea elimina fără urmă.

- La această ipoteză va răspunde colegul meu McKellog.

Flexibil, abil, McKellog contrasta violent cu Vasiliev. Se şterse mai întâi de sudoare pe faţa cărnoasă, apoi începu cu o jenă diplomatică:

- Sugestia lui Holiatov e, desigur, strălucită în simplitatea ei. Din păcate, pleacă de la o ipoteză greşită. Deşi informaţia a fost până acum strict secretă, am primit… încuviinţarea, dacă pot spune astfel, de a vă expune anumite date ca să înţelegeţi dificultatea situaţiei. Nu pentru a vă înspăimânta, ci doar pentru a vă convinge… Este trist şi îngrijorător, dar armele noastre nu sunt egale cu ale lui Horton. Desigur, dezintegratoarele sunt aceleaşi - ba chiar, aş îndrăzni să spun, ale noastre sunt mai economice, mai precise şi mai eficace. Dar, după cum ştiţi, Hesperus a fost izolat printr-un zid electromagnetic, capabil să reziste, prin concentrare instantanee, unei încărcături uriaşe de energie, pe care ne-ar fi imposibil s-o producem cu mijloacele de aici. Pe de altă parte, chiar depăşită această dificultate, sau chiar - şi aceasta ar fi absolut plauzibil - dacă atacul nostru s-ar desfăşura altfel, prin surprindere şi din interior, ne aflăm în faţa unei forţe misterioase pe care Horton pare s-o fi dezvoltat după părăsirea Pământului. Nu cunoaştem precis natura acestei forţe, dar trebuie să vă spunem, cu regret, că ea depăşeşte de departe posibilităţile celei mai bogate imaginaţii: ea poate, pur şi simplu, sfida legile universului fizic. Din surse sigure, ştim că Horton numeşte această calamitate Arta Transformării. Ea îi dă putinţa de a produce fenomene paradoxale, iluzii, de care noi nu ne putem apăra, fiindcă nu suntem în stare să le deosebim de realitate. Şi chiar presupunând că am fi în stare, cum te poţi apăra în faţa unei iluzii, pe care n-o poţi distruge cu dezintegratorul sau nimici prin alte mijloace fizice? După cum se ştie, Horton a fost discipolul ilustrului nostru specialist, profesorul Damian, care se află printre noi. Cred că ar fi nimerit să-l întrebăm pe el însuşi dacă ne poate descrie mai precis Arta Transformării.

Toate privirile se întoarseră către un individ firav, cu un aer obosit şi absent, care se feri instinctiv, încercând parcă să se refugieze în spătarul fotoliului.

- Mai multe lucruri…, se conformă el dorinţei lui McKellog. (Pornise în şoaptă şi fu nevoit, fără mult succes, să ridice vocea la intervenţiile celor din jur.) Aveam oricum de gând să-mi expun unele teorii, aparent bizare. Horton şi cu mine am făcut anumite experimente, pe care eu le-am întrerupt de mult, deoarece nu găsisem… materia primă… Ştiţi, Newton… Isaac Newton a fost un fervent alchimist, dar a păstrat secretul de teama puritanilor. Or, în experimentul meu, ca şi în alchimie, dificultatea vine de acolo că nu ştii care e materia primă… Începutul, acesta e cel mai complicat…

- V-am ruga, rosti sec Vasiliev, enervat vizibil de divagaţiile savantului, să reveniţi la obiect. Cu o grimasă, McKellog îşi strânse colegul de braţ de teamă ca nu cumva această întrerupere să blocheze cu totul intervenţia esenţială a profesorului.

- Da, da, reluă Damian, cu o urmă de nerăbdare. În fond, desigur, puteam să mă aştept, natura acestui experiment nu vă interesează… Cum spuneam, dacă Horton a găsit materia primă, atunci ar fi posibil să sfideze convenţiile universului fizic, să producă fenomene paradoxale.

- Vedeţi? rânji McKellog triumfător. Şi spuneţi-ne, vă rugăm, mai departe: nu e oare adevărat că, fiind în posesia acestei Arte, a acestei arme, ce mai, Horton nu poate fi înfrânt de nicio forţă pământească?

- Admiţând…, începu Damian, dar se răzgândi. Urmă o pauză stânjenitoare, în care părea că debilul profesor adormise. Tresări la zgomotul produs de Vasiliev, exasperat de toate aceste stagnări. Da, spuse, nu poate fi înfrânt de nicio forţă pământească, fiindcă sfidează convenţiile…

- Protestiez! răcni un uriaş roşu, cu un puternic accent rusesc. Konventsii! Legile universului sunt legi, nu konventsii! Idealismul ne-a dus de râpă, toate aceste fantasmagorii reacţionare ale lui Ghenric Abramovici Damian!

- Fantasmagorii, spuneţi bine, replică indulgent Damian, cu o urmă, poate involuntară, de ironie.

- Fantasmagorii sunt un nimic! zbieră, din ce în ce mai revoltat, savantul progresist, căruia 6000 de ani nu-i ajutaseră pentru a-şi domoli convingerile materialiste, nici pentru a-şi îmbunătăţi accentul. Dacă sunt fantasmagorii, atunci nu au nicio importanţă, putem să le ignorăm complet, tovarăşi!

- Din păcate, nu pot fi de părerea amicului Popov, rosti domol Damian. Cine vă spune că toată lumea înconjurătoare nu este o fantasmagorie?

- Episcopul Berkeley! urlă şi mai îndârjit Popov. Prostii de acum şapte mii de ani şi mai mulţi! Zienon di Elea! Ahile şi broasca ţestoasă, crăpa-le-aş cu ea capul tuturor impostorilor care pângăresc numele ştiinţei!

- Domoliţi-vă, îl invită scurt Vasiliev. Mai aveţi ceva de spus? se întoarse el către Damian, încercând să-şi compună un zâmbet de încurajare pe faţa-i vârstată, neobişnuită cu astfel de silnice complezenţe.

- Da. Aş fi vrut să adaug că… da, materialele produse de dvs. dovedesc că Horton a dezintegrat nişte fiinţe umane. Or, dezintegrarea aceasta nu înseamnă moarte. Prin ea, existenţa nu încetează, e numai suspendată într-o altă dimensiune…

- Cam sofistic, se încruntă Vasiliev la această neaşteptată şi naivă ipoteză a profesorului. Poate cineva să se întoarcă din acea dimensiune?

- Nu cred că doreşte, dar…

- De ajuns, îl opri Vasiliev. Evident că nu poate. Niciun om cu mintea solidă nu se lasă dezintegrat cu plăcere. Poate dumneavoastră?

- Nu, şopti Damian. Am de lucru… Dar nu e exclus să…

- Pe scurt, sunteţi pentru, sau contra tratativelor cu Horton?

- Sunt contra.

McKellog, care urmărise cu atenţie efectul pe care profesorul îl avusese asupra sălii, se gândi că acesta era momentul ideal pentru a proceda la votul decisiv. Cu toată ciudăţenia personajului, sau poate tocmai de aceea, Hyperboreea depindea acum emoţional în mare măsură de părerea lui Damian.

Rezultatul votului corespunse acum aşteptărilor lui McKellog: 12 fură pentru ieşirea la suprafaţă şi începerea tratativelor cu Horton, 7 rămaseră indecişi, 35, majoritatea absolută, deciseră ca vechea umanitate să-şi continue existenţa subterană.

Pe coridor, Holiatov şi McKellog se întâlniră.

- Ce vom face, totuşi?

Ştergându-se de sudoare, ofiţerul îi făcu un semn misterios, care putea însemna „urmează-mă”, sau cel puţin aşa fu interpretat.

- Ne vom infiltra, îi şopti el.

Popov perora într-un cerc restrâns de ascultători, în majoritate tineri pacifişti crescuţi în măruntaiele Pământului:

- Vinogradov, spunea el, Vinogradov poate nu era aşa de tâmpit pe cât spun unii…

 

 

 

Capitolul I

 

Jurnalul lui Keph

 

 

18 septembrie

Astăzi, în fine, iau hotărârea de atâtea ori amânată de a înregistra aceste reflecţii. A trebuit să-mi înving o puternică repulsie mentală (chiar cuvântul repulsie este istoric, nu-şi are locul în planul Convieţuirii): aceea de a încălca legea de bază a Civilizaţiei noastre, legea Libertăţii fără efort.

Înregistrarea consideraţiilor personale ar putea cădea, din punctul de vedere al colectivităţii, sub categoria efortului. Din punct de vedere strict practic, efectul ei ar putea fi eliminarea.

Oamenii Antichităţii - am aflat asta de la computerul vizual de istorie (VHC) - aveau în vocabularul lor concepte ca teamă, spaimă, ruşine, onoare, dezonoare etc., pe care ar fi imposibil să le traduc în termeni moderni. Deoarece aceste stări au dispărut din existenţa noastră, niciun cuvânt nu mai este necesar pentru a le denumi. (Şi totuşi oamenii folosesc frecvent aceste cuvinte, în sens ironic; se presupune întotdeauna că sunt puse între ghilimele şi, prin anacronismul lor, produc un efect comic.)

Ei bine, oricât m-aş acoperi de ridicol în ochii semenilor mei - dar şi aceasta, ştiu bine, este o exagerare, întrucât ar implica existenţa unor reacţii emotive din partea lor, iar acestea au fost, din fericire, de mult abolite -, trebuie să afirm că, ţinând acest jurnal, îmi asum perfect riscul eliminării. (Notez cât de comic sună expresia „a-şi asuma riscul”; parcă ar proveni din textele vreunuia din profeţii Antichităţii târzii, Lobett ori Vinogradov, care şi-au „asumat” şi ei „riscul” de a intra în rezervaţia transcontinentală Kardia.) Spun toate acestea ca şi cum ar trebui să-mi fie… teamă!

În fond, înregistrarea şi datarea unor observaţii personale („jurnal”, dacă nu mă înşel) nu este nici ultima, nici cea mai singulară dintre ocupaţiile mele care ar putea fi considerate un efort. Ar fi lesne să mă dezvinovăţesc: trecutul îmi stârneşte o mare curiozitate, iar vizitele mele prea dese la computerul VHC reprezintă un mod de a-mi cultiva plăcerea. E drept, de multe ori am procedat altfel decât semenii mei şi n-am renunţat la ocupaţia mea încă de la primele semne de oboseală. Curios, am avut senzaţia că nu am mult timp, oricât de absurd ar părea aceasta. Strămoşii noştri, care-şi puteau permite cel mult 50 de ani de activitate discontinuă, trebuiau într-adevăr să se grăbească. Noi, care în liniştea mileniilor n-avem a ne teme de moarte, de boală, de suferinţa psihică, de represiune, adică de nimic din ceea ce provoca nevrozele epocii lor, putem evita uşor orice constrângere cauzată de lipsa de timp. Poate că tocmai acest fapt ne face să ignorăm complet dimensiunea temporală şi deci să fim incapabili de orice disciplină.

Mai este ceva de observat în defavoarea mea: astă-noapte, ca şi în multe alte nopţi, încă de acum 100, ce spun, 200 de ani, din vremea primelor mele amintiri, mi s-a întâmplat visez. Visez lucruri fără importanţă, fragmente transformate din viaţa de veghe, scene din trecutul speciei aşa cum le-am văzut la computerele vizuale, într-un cuvânt, istorii fără niciun sens. Azi am întrebat-o pentru prima oară pe Elisa ce visează ea. Eram atât de sigur că şi ea visează, încât nu am întrebat-o dacă, ci direct ce visează (în 150 de ani nu i-am pus nicicând o astfel de întrebare; dar în fond ce întrebări i-am pus?). Elisa a rămas uimită. Apoi a reflectat şi a răspuns că, după părerea ei, hesperienii, oamenii civilizaţiei noastre, nu visează deloc. Într-o clipită au fost adunaţi paisprezece sau cincisprezece hesperieni prin canalele vizuale (mutre cunoscute; singurul nume pe care-l ţin minte e acela al lui Lester Holiatov, cu care am fost în excursie deasupra câtorva continente nepopulate), care au afirmat peremptoriu că nici ei nu visează şi că recomandă interogarea computerului. Spre satisfacţia mea, acesta a dat un răspuns circumstanţiat:

„De regulă, hesperienii nu visează. Totuşi există cazuri foarte rare de hesperieni care visează. Aceasta nu trebuie considerată o activitate anormală ori dăunătoare Convieţuirii, întrucât este vorba de o manifestare a Libertăţii fără efort. La sfârşitul Antichităţii târzii, toţi oamenii visau încă. Pionierii Civilizaţiei noastre, cei 32 de astronauţi ai expediţiei spaţiale Hesperus-l, visau şi ei. Maximilian Lobett şi Yuri A. Vinogradov, profeţii Libertăţii fără efort, au identificat în vis una din formele acestei Libertăţi.

În cadrul Convieţuirii, visul a dispărut aproape definitiv. Totuşi, indivizii care visează nu pot fi definiţi ca antisociali şi nu sunt pasibili de eliminare.”

 

*

 

Lester Holiatov este şi el un individ singular. Nu mai ştiu când, ne-a propus, Elisei şi mie, să luăm una din navele X-3 care zac în hangarele de lângă Poartă şi să zburăm deasupra Pământului. Elisa a refuzat, pe motivul că această activitate este „insolită”: într-adevăr, în ultimii 200 de ani niciunul dintre cunoscuţii noştri nu a făcut vreo astfel de excursie. Totuşi ideea nu părea deplasată. I-am spus Elisei că, deoarece noi locuim departe de Poartă, situată în America Centrală, nu ştim dacă alţi locuitori din Hesperus-2 nu fac zboruri de plăcere. Faptul ar putea foarte uşor să scape experienţei noastre, întrucât numărul de locuitori din Civilizaţie este, în mod constant, de un miliard, după cum ştie oricine. Deoarece în Civilizaţie nu există nicio formă de control, evenimentele de care noi nu putem lua imediat cunoştinţă nu ne sunt comunicate în niciun fel (decât la cerere; dar aceasta presupune deja o informaţie preliminară fără de care nu poţi pune întrebarea dorită computerului). În fine, existenţa navelor şi a Porţii dovedeşte prin ea însăşi că o astfel de activitate este prevăzută în planul Convieţuirii, deci nu e nici anormală, nici nocivă. Cu toate acestea, Elisa a rămas la părerile ei şi nici măcar n-a vrut să consulte computerul.

Am părăsit locuinţa noastră, blocul de spumă albastră construit din respiraţia nocturnă a vegetaţiei (mulţi alţii, ca Lester, preferă să trăiască în case scobite în trunchiurile arborilor uriaşi). Pe drum, Holiatov mi-a pus anumite întrebări ciudate, care erau de acord cu rezultatul, dar nu şi cu premisele demonstraţiei pe care i-o făcusem Elisei.

- De ce afirmi că în Hesperus nu există o formă de control?

- Deoarece controlul nu este necesar, am replicat eu convins.

- Totuşi, dacă noi cerem informaţii primului computer întâlnit în cale, el ne va indica precis nu numai numărul ieşirilor pe Poartă de la întemeierea Civilizaţiei (acesta este de 77148), ci şi numele pasagerilor, data şi numărul navei cu care s-a efectuat fiecare excursie[1].

- Aceasta nu reprezintă o formă de control, ci de generalizare a informaţiei.

Holiatov s-a limitat la a-mi adresa un zâmbet strâmb. Hesperienii, fapt notoriu, nu zâmbesc niciodată decât pentru a exprima ironie. Folosirea zâmbetului este la noi pusă între ghilimele, ca şi cuvintele arhaice pe care le întrebuinţăm uneori.

Excursia a durat paisprezece zile şi a reprezentat, pentru mine, o revelaţie pe care aş îndrăzni s-o numesc estetică. De sus, macrovegetaţia se vede ca o imensă pânză pe care se armonizează diverse nuanţe de verde, întreruptă numai de verdele mai strălucitor al mărilor şi oceanelor. Pe vremuri, înaintea catastrofei, mi-a spus Lester, apele erau albastre. Acum sunt invadate de alge uriaşe.

În mai multe rânduri, tovarăşul meu mi-a propus să ne apropiem de suprafaţa Pământului. După instrucţiunile de bord, o distanţă de mai puţin de 250 de metri este calificată drept „nesigură”, iar aterizarea este de-a dreptul „interzisă din motive de securitate personală” (formulă anacronică în Hesperus-2, unde nimic nu este interzis niciodată). Văzând că Lester rade aproape, din zbor, coroanele arborilor, i-am amintit instrucţiunile, la care el a răspuns că arborii înşişi au înălţimi care pot depăşi 250 de metri, deci totul depinde de interpretarea acelei indicaţii. Este limpede că acestui hesperian nu-i lipseşte niciodată replica justă, chiar atunci când, în mod vizibil, este vorba de un soi de sofism. În fine, a precizat el apoi, voia să-mi arate diverse animale mai mici, nu atât de aparente şi răspândite ca păsările Elethal sau Gavin, care circulau deseori, cu ţipete acute, împrejurul navei, sau ca omnivorii giganţi din specia Raphael, pe care i-am întrezărit pe coasta unui munte.

Prin iniţiativa lui Lester, am văzut într-adevăr şi alte animale, în turme ori singure, pe care le-am identificat cu ajutorul computerului. Cum este posibil ca oamenii Antichităţii să se fi hrănit cu carne de animal? - l-am întrebat eu pe Lester, la care el a răspuns că, până azi, mâncarea noastră, preparată cu ajutorul aşa-numitelor „ferăstraie moleculare” din orice fel de hidrocarburi, are încă gust de „carne”, de „legume”, de „fructe”, într-un cuvânt, gusturile care-i erau familiare omului din acele timpuri îndepărtate. Cred că aflasem ceva de acest fel de la VHC, dar nu mă interesase în mod deosebit.

Iată însă că de la un moment dat, tot în nişte munţi, unde lipsa florei arborescente permitea o vizibilitate aproape perfectă, am zărit o turmă de animale ciudate, un fel de maimuţe cu o pilozitate mai puţin dezvoltată (în special la exemplarele femele, care semănau foarte mult cu femeile din Hesperus, cu excepţia pieptului foarte mare şi a atitudinilor feline). Lester a cerut computerului să le identifice, iar răspunsul a fost: „Specie rară de cimpanzei din epoca premergătoare catastrofei”.

Tovarăşul meu s-a întors către mine cu o expresie atât de batjocoritoare, încât ai fi jurat că-i vine din filmele despre Antichitate. Tradusă în vorbe, trebuie să fi însemnat: „Chiar crezi scorneala asta?”, sau ceva asemănător. S-a abţinut totuşi de la orice comentariu.

În urma acestei excursii am rămas cu două bănuieli de-ajuns de grave: prima se referea la competenţa computerului şi implicit la identitatea acelei specii de maimuţe; a doua îl privea pe Lester însuşi.

 

19 septembrie

În înregistrarea de ieri am precizat doar începutul suspiciunii mele faţă de Lester Holiatov. Anumite episoade ulterioare mi-au confirmat primele impresii.

Dacă îmi amintesc bine, nu mult după excursie, Holiatov ne-a întrebat, pe Elisa şi pe mine, dacă nu vrem să mergem la sala principală a VHC. La răspunsul Elisei că dispunem (cu toţii, de altfel) de un excelent computer vizual legat de toate computerele Civilizaţiei, Lester a pretextat că ecranele VHC sunt mult superioare celor de acasă (ceea ce este strict adevărat) şi că selectarea informaţiei istorice este atât de anevoioasă în propria locuinţă, încât nu merită efortul. Această explicaţie pe de-a-ntregul fantezistă (un copil de cincisprezece ani poate manevra perfect computerul casnic) a avut însă darul de a o satisface pe Elisa, care ne-a însoţit fără alt comentariu. Pe drum, Lester ne-a adresat câteva întrebări, dintre care unele deplasate. Ne-a întrebat de ce nu avem copii, la care Elisa i-a replicat revoltată că, în urmă cu o sută de ani, am efectuat rata maximă de doi copii, care acum se află departe, la extrema cealaltă a continentului. Ne vorbim în videofon de câteva ori pe lună şi uneori ne întâlnim sub vreun pretext oarecare.

Lester Holiatov a remarcat atunci că nu se aştepta ca persoane atât de tinere ca noi să aibă deja copii de peste o sută de ani, ceea ce, din partea lui, nu putea fi decât o batjocură, întrucât prin regenerarea celulară anuală, toate persoanele arată la fel de tinere. Chiar el, care are mai mult de două mii de ani, se prezintă din punct de vedere fizic ca un tânăr de optzeci.

Prima întrebare deplasată, pe care Lester ne-a pus-o pe drum, nu a fost cea relativă la copii, ci dacă ştim că înaintea catastrofei oamenii se reproduceau, în general, pe cale sexuală. Spun „deplasată”, întrucât toată lumea ştie asta. Pionierii Civilizaţiei noastre, cu două excepţii, au crescut în uterul matern până la maturitatea embrionului, iar nu în incubator sau „fiolă”, cum i se mai spune. Pe vremea aceea metoda incubatorului era foarte rară până şi în Hyperboreea.

Dar această întrebare nu era, din partea lui Lester, decât o premisă strategică pentru a introduce alta: dacă noi, Elisa şi cu mine, am avut vreodată raporturi sexuale după moda Antichităţii. Elisa i-a dat răspunsul cel mai potrivit într-o astfel de împrejurare: că o astfel de relaţie sexuală este imposibilă în Civilizaţie, întrucât dorinţa a fost extirpată din om.

- De ce a fost extirpată? a continuat Lester.

- Pentru că era asocială, am răspuns eu.

Deşi Holiatov ne-a asigurat că toate aceste întrebări bizare nu formau decât un preliminar menit să ne stârnească interesul pentru materialul despre reproducerea sexuală în Antichitate, pe care voia să ni-l arate pe ecranul VHC, nu pot să spun că această explicaţie m-a convins. Vizionarea a fost plictisitoare; Elisa şi cu mine mai văzuserăm acel material de cel puţin două ori. Ştiam că în Antichitate dorinţa era un mod de a stimula procreaţia, ca la animale. Ştiam că ea luase proporţii uriaşe, independent de procreaţie. Ştiam toate acestea şi nu simţeam decât un fel de dezgust mental pentru imaginile de trupuri goale, care se îmbrăţişau în spasme de plăcere.

Întorşi acasă, Elisa mi-a propus totuşi să încercăm şi noi acel lucru, întrucât era liber şi fără efort. Tentativele au fost vane, iar contactul cu un corp străin nu a produs în mine niciun fel de „emoţie”. În ziua următoare, Elisa i-a povestit lui Lester eşecul nostru, la care acesta s-a mărginit să zâmbească batjocoritor. (Aş fi vrut să-l văd în locul meu!)

Un an mai târziu - trebuie să fie circa şapte ani de atunci -, Lester mi-a propus din nou o excursie în afara Porţii. Am refuzat sub pretextul că voiajul necesita prea mare efort, dar am hotărât ulterior să vizitez singur continentele vreme de o lună. Spre mirarea mea, Elisa a consimţit să mă întovărăşească, ba chiar a încercat să-i atragă şi pe copiii noştri, Kephir şi Olga. Kephir însă hotărâse cu câţiva ani înainte să trăiască în comun şi să aibă copii cu Ramura Dowson, iar acum aşteptau tocmai ieşirea din automatul septic. Cât despre Olga, nu era pur şi simplu acasă.

Călătoria noastră a durat în realitate nu una, ci trei luni, iar Elisa n-a părut excesiv de plictisită de lipsa de companie, lucru care iarăşi m-a mirat. În Hesperus nu trecea o zi să nu întâlnească vreo sută de persoane. E drept, peisajul şi evenimentele destul de numeroase din timpul călătoriei erau atât de variate, încât nu cereau concentrarea obositoare a atenţiei asupra unui singur obiect.

Flora şi fauna nu sunt aceleaşi pe toate continentele. În plus, Hesperus-2, singura porţiune din Terra locuită de oameni, cuprinzând o fâşie longitudinală din interiorul celor două Americi, este izolat de natura sălbatică dimprejur prin intermediul unui zid electromagnetic invizibil. Orice obiect, de orice natură, care se apropie de zid la o distanţă de mai puţin de o sută de metri, este avertizat de primejdie printr-o descărcare de scântei verzi uriaşe, acompaniată de un zgomot de tunet (acest lucru este valabil deopotrivă şi pentru obiecte zburătoare ca păsările şi norii; umiditatea necesară solului este produsă în Hesperus în mod artificial). Dacă obiectul înaintează până la o distanţă de zece metri, este dezintegrat de o scânteie de acelaşi fel. Avertizarea se produce şi în cazul obiectelor provenind din interiorul suprafeţei circumscrise, numai că ele nu sunt niciodată dezintegrate, ci respinse de suflul unei puternice descărcări de culoare roşie.

De multe ori ne-am dus, cu Olga şi Kephir, să privim prin zidul invizibil. Am asistat la dezintegrarea câtorva animale (între altele un Raphael gigant, care a dispărut de pe suprafaţa pământului ca şi cum n-ar fi fost niciodată), dar mai ales a multor păsări, unele din specia uriaşă Elethal, care se hrănesc cu fructele roşii ale arborelui Kanaph. Se vede că patrupedele au un instinct mai sigur decât păsările pentru a evita zidul.

Aria dinăuntrul cortinei electromagnetice nu e total lipsită de animale, dar aceasta exclusiv în centura forestieră care flanchează, în interior, întreaga circumferinţă pe o lăţime de circa 100 de km. La liziera pădurii se află o serie de construcţii locale de utilitate publică, cum ar fi generatoarele de energie, climatizoarele, ferăstraiele moleculare de zonă, laboratoarele de regenerare şi reproducere etc. Animalele nu se aventurează niciodată în inima zonei populate, deşi oamenii manifestă faţă de ele - ca şi între ei înşişi, de altfel - o indiferenţă profundă. La rândul lor, oamenii nu prea pătrund în centura forestieră, deşi lucrul nu este interzis, iar toate speciile care trăiesc în ea sunt erbivore, şi evită contactul cu omul.

Fâşia locuită a fost în întregime concepută şi realizată de pionierii civilizaţiei noastre. Pornind de la două tipuri principale de material de construcţie, ei au ştiut să creeze o uimitoare varietate de locuinţe. Cu ajutorul ferăstraielor moleculare, au transformat respiraţia nocturnă a plantelor într-un fel de spumă. Fâşiile suprapuse, tratate cu pigmenţi extraşi din aer, care le asigură culori diverse şi discrete, au format, după solidificare, mari locuinţe expuse luminii, transparente dinăuntru şi perfect opace pentru privitorul dinafară.

Cu ajutorul dezintegratoarelor electromagnetice, s-au săpat în arborii mai puţin înalţi locuinţe spaţioase şi plăcute, prevăzute cu lift şi cu scări în spirală. Lumina pătrunde în camere prin deschideri acoperite cu plăci demontabile de spumă. În decurs de patru sute de ani au fost construite cinci sute de milioane de locuinţe, plecând de la principiul că acest număr va fi întotdeauna suficient pentru o populaţie al cărei maxim nu poate depăşi cifra de un miliard. Într-adevăr, puţini indivizi trăiesc complet singuri; majoritatea se asociază, mai ales în cupluri (ceea ce, se pare, ar fi avantajos din punct de vedere bioelectric).

Locuinţele se află nu în afara, ci în mijlocul naturii: mulţi arbori au fost cruţaţi şi continuă să formeze un context estetic, ca şi lacurile sau munţii, însă cu grija să nu absoarbă lumina destinată caselor de spumă.

Rezum toate acestea pentru a încerca să-mi explic de ce excursia n-a plictisit-o pe Elisa: varietatea plantelor şi animalelor necunoscute i-a trezit curiozitatea intelectuală, eliminând astfel efortul. (Un al doilea motiv pentru care înregistrez toate acestea este încercarea de a-mi învinge oboseala.) În timpul călătoriei, am zărit de două ori grupuri de maimuţe foarte asemănătoare cu oamenii: pe o insulă stâncoasă din apropierea Australiei, cinci astfel de indivizi stăteau în jurul unui foc (o flacără galbenă continuă, care trebuie să fi fost foc, deşi computerul n-a reuşit s-o identifice). În momentul în care au observat apropierea navei noastre, primul lor gest a fost acela de a stinge focul, după care s-au risipit printre stânci, cu gesturi, expresii şi, desigur, strigăte de groază. Focul constituia un fapt ciudat, deoarece puţine maimuţe sunt capabile să-l aprindă. Dar un fapt şi mai ciudat a fost reacţia Elisei: la început mi-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât să aterizez, iar la refuzul meu, datorat instrucţiunilor de bord, a zâmbit şi, concomitent, a întins mâna, plimbând-o pe capul meu. Dacă nu mă înşel, un astfel de gest era numit, în Antichitate, „mângâiere”. În Hesperus-2 nu se utilizează niciodată contacte corporale în scopul comunicării, fiindcă nimeni nu le simte nevoia. Demult, ele reprezentau gesturi de afecţiune, spontană sau nu, derivate din îngrijirea copiilor (ocupaţie care, văzută pe ecran, este din cale-afară de respingătoare şi absurdă). Or, copiii noştri nemaifiind născuţi pe cale uterină, şi nemaifiind îngrijiţi de părinţi, ci de automatul septic, în care stau până la vârsta de un an şi şase luni, după care trec în grija unui alt automat care-i învaţă să articuleze, să meargă şi să memoreze până la vârsta de cinci ani, toate aceste gesturi nu mai au sens. În Hesperus afecţiunea nu se exprimă în niciun fel, întrucât este inexistentă. De aceea, gestul Elisei mă intrigă în mod deosebit, cu atât mai mult cu cât era gata să provoace din partea mea un reflex similar.

Cu glasul natural, uniform, dintotdeauna, Elisa întrebă computerul dacă pe glob este exclusă existenţa altor oameni decât cei din Hesperus. Computerul confirmă absenţa oamenilor, dar nu negă posibilitatea existenţei unor hominieni.

La a doua întâlnire cu un grup de aşa-zişi hominieni, pe coastele unor munţi din Europa, unde îi zărisem de altfel şi în excursia cu Lester, am prins imagini foarte clare, cu telescopul, ale unui soi de ceremonie. Ne-am oprit la înălţime mare, pentru a nu fi observaţi, şi am transmis computerului „dansul” unui grup de opt hominieni, care învârteau în mâini nişte ciomege. La sfârşitul secvenţei de gesturi, cei opt porniră în şir pe costişa muntelui, urmăriţi de aparatul nostru. Îi pierdurăm la intrarea într-o grotă, unde au fost întâmpinaţi de trei femei. Mai ales în cazul acestora, datorită lipsei pilozităţii corporale, asemănarea cu femeile din Hesperus era izbitoare, cu excepţia bustului proeminent, care în Hesperus dispăruse aproape cu totul din cauza defuncţionalizării sale. Dar astfel de forme erau foarte frecvente în Antichitatea târzie.

- Pot fi aceştia oameni din Antichitate? întrebă Elisa.

Computerul negă. Erau mutanţii antropoizi ai unei specii de maimuţe primate.

- Există mutanţi ai speciei umane, după catastrofa mondială? continuă Elisa.

Computerul negă iarăşi. Oamenii dispăruseră cu desăvârşire.

 

20 septembrie

Vizita de ieri seară m-a obligat să întrerup înregistrarea. Elisa şi Lester Holiatov mi-au comunicat dorinţa lor de a locui împreună. Asemenea restructurări ale cuplului sunt frecvente şi normale în Hesperus-2, mai ales după ce bărbatul şi femeia au îndeplinit amândoi rata maximă de doi copii.

Îmi repet că niciodată un hesperian n-a fost „trist” din nicio pricină. Totuşi, gândindu-mă la absenţa viitoare a Elisei, simt fără îndoială un fel de emoţie negativă. Nu este vorba de o stare mentală, ci pur şi simplu de un soi de ataşament animalic pe care îl consideram pentru totdeauna stârpit înăuntrul civilizaţiei. Şi totuşi, există hesperieni care au schimbat în lunga lor existenţă peste trei sute de parteneri. Neexistând nicio legătură permanentă între noi, aceste modificări casnice sunt neesenţiale. Ele se reduc la o informaţie transmisă computerului: cutare, cu numărul de cod cutare, nu va mai locui de aici înainte în casa cu numărul de cod cutare, ci în casa…, împreună cu… Cel care rămâne singur va transmite că a rămas singur, eventual va cere un partener, care i se distribuie automat.

Nu este cazul meu.

 

[1] Întors acasă, am pus această întrebare într-o formă diferită: de câte ori a ieşit Lester Holiatov pe Poartă? Mi s-a răspuns că în mai bine de 2000 de ani, Holiatov a ieşit pe Poartă de 1742 de ori. Nu ştiam că făcea parte din primele grupuri de hesperieni crescuţi în eprubetă. În plus, deşi excursiile sale erau eşalonate pe o perioadă atât de lungă, numărul lor mi s-a părut suspect de ridicat.

 

 

Attachments
Hesperus de Ion Culianu.docx 169.42 Kb . 573 Views