I. LUI DON JUAN, ÎN ETERNITATE…
MAREA
Într-una din zilele verii trecute, intr-un cerc de prieteni şi cunoscuţi spuneam că sunt silită de afaceri. Să petrec câteva zile în orăşelul C.
O prietenă de a mea, Alina, m-a invitat atunci să găzduicsc la moşia ei, în marginea oraşului, cu toate că că nu-mi putea ţine tovărăşie, fiindcă nu stă la moşie decât cele şase luni mai călduroase ale anului.
Când ajungi la locuinţa Alinei, trăsura face un ocol larg, pe o alee de tei, până la casa care se răsfaţă albă, mare şi cu streşinile joase, în fundul grădinii.
Un servitor bătrân, cum tot mai rar se întâlnesc astăzi, m-a primit cu ochi buni şi plini de zâmbet, ca pe un oaspe binevenit:
— Coniţa a pregătit pentru dumneavoastră biblioteca.
Prietena mea, deşi absentă, îmi făcea astfel din prag cinstea ospitalităţii.
înăuntru, pretutindeni, o atmosferă primitoare şi prietenoasă.
Biblioteca era o odaie lungă, şi cărţile acopercau un perete întreg, misterios şi atrăgător: scoarţa galbenă a romanelor modeme, legăturile delicate ale poeţilor celebri, scoarţe strălucitoare, scoarţe roase şi volume desfrunzite.
După ce le-am privit în treacăt ani deschis numaidecit uşile largi cu geamuri mari, care, legate din stejar, se împingeau anevoie şi am ieşit pe terasa care răspundea în ograda gospodăriei. Acolo te simţeai numaidecât la ţară.
Sosisem pe înserate. Am prânzit singură pe cerdac, nu am intrat în casă decât când s-a întunecat de tot; atunci m-ara uitat împrejurul odăii, care era acum a mea, aşa cum examinezi pe cineva cu care întâmplător eşti sortit să trăieşti; in-am uitat ca să prind atmosfera d, noapte a odăii, sub lampa cu răsfringori roşiatice pe cai o aprindea bătrânul. Locurile, intai mult declt oamenii, ai; înfăţişări şi de zi şi de seară… Aci, sub lumina slabe, care mergea topindu-se din mijloc spre unghere, lucrurile răsăreau şi Be ascundeau plăcut; am ştiut numaidecit că nu îmi va îi frică, cu toată uşoara ciudăţenie ce se desprindea din singurătatea casei nelocuite şi din tăcerea de pretutindeni.
Pe biuroul din mijloc erau, într-un pahar, trei trandafiri albi – de atunci ştiu ce dulce parfum au trandafirii albi: un parfum de regret şi de amintiri. Alături, un divan mic. Aştepta lenea trupului.
Patul se ascundea în umbra odăii. În dosul unui paravan spe care alergau accle ciudate, copilăreşti şi emblematice desenuri ale artei japoneze. Lângă bibliotecă se rezema o scară uşoară de frânghie de mătase împletită.
M-am urcat pe ea şi am desprins de sus o carte mare şi veche. Prietena mea, închipuindu-şi că biblioteca im:. Putea fi colţul cel mai plăcut al casei, fiu se înşelase. Fusesem de mult o cetitoare pătimaşă; acum ceteam ms: rar, şi pe alese, dar cărţile, mirosul lor, pipăitul lor, îmi erau o tovărăşie preţioasă.
Pe tomul care avea file cam mucezite. Scria cu caractere demodate: Legendes des Pays du Nord, şi singur titlul făcuse să răsară în aer umbro uşoare de elfi de gheaţă; eram pe cale de a nu ceti nimic, adincită în propria mea visare, când dintre file a alunecat un teanc de hârtii: scrisori… sau un manuscript?.
Scrisori! Unele pe format obişnuit, altele pe f<>i comune de caiet.
Cu gesturi încete am voit să le pun la loc… dar pe urmă am simţit imboldul să citesc…
Dacă ar fi fost ziuă şi lumină, ar fi învins deprinderea convenţiilor, şi mi-ar fi părut incorect să-mi arunc măcar ochii pe ele. Dar era noapte, o jumătate de lumină roşie, şi linişte aşa de mare, încât gândul ţi se părea încă prea zgomotos!…
Aveam dinainte un volum vechi, ca o carte de magie, şi ţineam la îndemâna mea un suflet – fiindcă un tearc de scrisori e un suflet.
Ce lectură poate fi mai pasionantă decât aceea a inimii omeneşti?… Dar mai presus de toate convenţiile, din mir-?,
St
dinăuntrul meu aşleptam mustrarea. Şi nu mă mustra -• irhic. Dimpotrivă, ceva obscur minase mina mea către acest volum, cel mai vechi dintre toate.
Şi am citit:
îs august
SUNTEM LA MARE
Suntem la mare!… La băi de mare, aş zice, dar nu e acelaşi lucru. Marea e apă, orizont, singurătate… şi băile de mare sunt zgomot, petreceri, muzică şi lume multă.
Parcă te văd! Te bucuri că eşti liniştită la moşie. Ţie Îţi place la ţară, la munte, la raânăstire, acolo unde nu >unt oameni; vederea lor le stânjeneşte, te oboseşte şi te schimbă. În lume nu mai eşti aceeaşi din intimitate, aproape nu te mai recunosc – tu ai un grăunte de mizantropie. Zici: „mă simt grozav de bine singură”… Singură. Ce elastice cuvinte!
Singură mă simt şi eu bine, dar eu sunt singură peste tot şi totdeauna. Zadarnic îmi împreun şi îmi alipesc sufletul de alţii… tot singură rămân.
Şi cu totul dimpotrivă ta, când sunt izolată în mijlocul naturii, atunci nu mai pot fi singură, nu mă mai regăsesc Se vede că acolo sunt semenii mei, şi în mijlocul lor mă simt între mulţi. Poate că aşa fusese orindu.it întâi – să tiu plantă.
Nu râde! Nu glumesc declt pe jumătate, cred sincer că ar putea fi-aşa…
Mă duce împrejurarea singură, într-o poiană, pe lângă un izvor, la munte – sau la mare. Împrejur, nimeni. Mă asez pe iarbă sau pe stâncă, şi îmi zic: „Ce linişte! Ce bine e adum de gândit!“… Dar nu pot gândi nimic. Mi-e ’ cugetul îmbrobodit, pasărea ciripitoăre a cugetării mută, fiuturaşii fanteziei adormiţi. Acolo… trăiesc numai, trăiesc… Cum să-ţi spun?
…Când zici că e o linişte de auzi cum creşte firul de iarbă… Aşa sunt eu – nu mă aud cum cresc, am trecut, vârsta… Aud însă cum bate viaţa în vinele mele. Zici uneori:.. La pune urechea şi ascultă’*. Eu ascult atunci palpitul fără să. Pun urechea. Şi nu mă pot reculege deloc… mă distrează orice: un -biziit imperceptibil de gângănii, gestul unei frunze care s-a dezlipit din pom, un fluture care a plecat de pe o floare şi stă să vadă unde să se aşeze, pe macul de colo sau pe sulfină?… Apoi treburile, activitatea vreunui muşuroi de furnici în mişcare. Asta nu o glumă… La ele treburile sunt împărţite cu rost, afacerile sunt covârşitoare – e o organizaţie foarte serioasă. Dacă te încurci acolo la privit, îţi trece o zi întreagă.
Dar şivoiul mic al unui pârâu pe pietriş? Palpitant!
O dâră de apă care a trecut pe colo şi mai odinioară pe alături… Acum pe unde va trece?… Cum o să fii singur şi liniştit în mijlocul atâtor prieteni… când eşti cu de-ai tăi? Cu aceştia mă înrudesc eu, cu toate buruienile câmpului, cu toate dihăniile pământului. Dincolo, între oameni, totdeauna am simţit o barieră transparentă, dar reală, între mine şi ei.
De aceea mă amestec aşa de mult printre ei, vorbesc, petrec, glumesc, numai ca să rup zăgazul sau să-4 pipăi mai bine; ca să văd desluşit că sunt ca ceilalţi
În mijlocul mulţimii, vorbind, rfzând, mă simt singură, mă izolez şi mă adun limpede cu mine, stau la pândă şi cu o repeziciune uimitoare judec, cântăresc, gândesc, visez..’, şi nu îmi pot amesteca viaţa cu viaţa lor într-un aluat omogen; se desprinde totdeauna ceva străin, de altă esenţă, care nu se poate combina.
în zgomot şi mulţime sunt veşnic singură, şi acel eu care, paralel cu viaţa vieţuită, trăieşte în mine, e uneori cuminte, blajin, prudent, nu mişcă, nu suflă, de teamă ca cea mai mică adiere să nu mă turbure; alteori ridică în mine furtuni.
Ne place singurătatea la amândouă – de aceea ne iubim, de aceea şi de multe; dar o înţelegem deosebit. De ce spun eu că cuvintele sunt sărace şi că fiecare suflet trebuie să ajbă limba lui!
’ 19 august
CAZINO-MUZICA
Ieri după ce ţi-am scris, am intrat la Cazino. Pe la ora 6 seara, „ora chic“. În partea stângă cântă orchestra lui S. Şi cum marea cu zgomotul ei acopere instrumentele şi terasa e prea mare, de partea cealaltă cântă o bandă de şapte inşi. Acolo nu poţi străbate; lumea, în loc să umble, stă grămădită; să găseşti o masă, nici vorbă nu e.
Acela care dirijează e un neamţ nuc, slab şi urât.
Ca să fie mai înalt, e urcat pe o cutie mare de lemn întoarsă pe dos şi îmbrăcată în pânză roşie, drept estradă…
El, cutia… Nu e cstetic, pare o şedinţă de scamatorie. Neamţul cintă cu vioara, are un arcuş îndrăcit şi place.
Ştii tu ce e ţiganul lăutar pentru romanţa românească? Asta e neamţul pentru muzica clasică. E ţiganul ei. Cintă eu loc, cu inspiraţie, şi calcă cu toată libertatea peste regulele sfinte ale unei execuţii pure. Cintă pasionat, smintit… ţi se pare că o să i se spargă vioara în mâini. E plăcut să-l ascirţi, „îţi dă senzaţii*’. Nu m-aş mira să aud că vreo venerabilă matroană sau vreo duduie romanţică l-a răpit. Ce râovrednicie! Să ne lipsească pe toţi de aşa muzică! Nu e însă cu neputinţă. Prestigiul talentului e totdeauna mare, şi nu. Fiecine ştie să despartă arta de artist. *”
Cu privire la muzică, ştii ce-mi vine în minte? Fiecare din noi e un instrument, fiecare suflet are sunetul lui. Aşa, de pildă, unii au o vioară… alţii un pian discor- dat… alţii o mandolină… unii castaniete… celălalt un cimpoi, un trombon, o chitară… Alţii gvamofoane, adică sunt veseli, trişti sau sensibili, numai pe plăcile altora; mai sunt şi fluiere, piculine, sţrnt şi ţiuitori de moşi… Inchi- puieşte-ţi un suflet care ar suna ca toba mare! Sunt şi harfe minunate ca sufletul tău, Alina… Al meu are două instrumente, fireşte două. Am statornicit că trăiesc dublu: un fluier duios, care cintă în mijlocul naturii, cintă o doină simplă, molcomă, aromitoaţe… şi când sunt între oameni, o orchestră complicată, dureroasă, tumultuoasă. Să porţi mereu, sau aproape mereu o orchestră în tine, e obositor, nu e aşa, amiţa mea? Sunt şi zile când cântă divina armonie a vreunui solo minunat… Sunt şi astfel de zile – puţine, rare. JVIi-aduc aminte de unele… Ce proastă sun’ azi… îmi vine să plâng fără pricină… Am eu aşa zile fluide Dar tu? Ce întrebare! tu nu, tu eşti cuminte.
Da… sunt şi ceasuri bune. Să’le lăsăm să doarmă.. T s} nu le deşteptăm. Să nu ne turburăm singuri sufletul. S nu ne întoarcem lângă gardurile peste care ne-a aruncs vreun stufiş parfumul, să nu ne răţăcim pe potecile p unde am cules vreo bucurie… să nu tercetăm colţurile d! văi şi coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun sus pi’. Să cadă… să nu alergăm înfriguraţi pe cărările unde ac auzit vreun cântec cum n-a mai fost altul… Să nu răsco lim, cu mâini ce profanează, pământul unde am îngropa
- vreo amintire. E o durere, zadarnică. Nu mai găsim – ni se mai întoarce – acelaşi palpit, aceeaşi izbitură de sânge
S – remeU În faţa ogunzet în piept şi obraz, aşa cam a fost nu mai reînvie. Trebuie | să ţi-o -spui cu putere numai ţie singur, ca să nu te trezeşti nebun, căutând, pe câmpiile pustii, florile, odinioară j căzute din mila drumului
Să porţi în tine o orchestră! Valuri de armonie să se i înalţe şi să se coboare ca jocurile mării. Ce obositor cin- ^ tec! Adesea mă doare trupul de truda lui…
Prin ce greşeală s-âu închis în mine aceste melodii, j care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat 1 ca un şipot prins între stânci fără să se poată scurge! j Ce e omul de vină de el singur? Din picătura din care 1 s-a creat, de ceea ce a fost adus în ea ie lanţul nesfirşit ’ al eredităţilor?
De ce poartă el pedeapsa atâtor dorinţi de care nu are] vină?
"Ca bine ai fost tu născută, aşa cumpănită, aşa domoală… aşa cuminte!
j ţ» • ; *.
Mă grăbesc, e ora dejunului Nu pot însă lăsa „distracţiile” să mă împiedice de la plăcefea de a vorbi cu tine zilnic, sau aproape.
22 august
BAI D£ MARE
Trei zile fără să-ţi scriu! Asta îţi spune cât de puţin timp îmi rămâne pentru mine.
Dimineaţa e ocupată cu băile; toată mişcarea oraşului e âislocată către malul mării. Tu nu ai fost la mare, numai la munte. Să-ţi descriu, fără şir, ceva din întrebuinţarea acestor dimineţi..-
Plaja e minunată, nisipul larg şi marea fără orizont. Ceasul însă nu e potrivit pentru contemplaţie, îţj lunecă mai lesne ochiul pe alte nimicuri. Au făcut un pod meschin de lemn, înaintat puţin în mare, în chip de estacadă. Un fel de „Ponte dei delici1’,
După ce ai făcut baie, sau înainte, sau în zilele când nu faci deloc, priveşti de pe pod, faci psicologia scăldatului. Zic „psicologia” pentru mine, fiindcă ceilalţi fac tocmai contrariul Au. Şi dreptate oamenii: e cu neputinţă
m
bă nu t» i distrai de ’ia problemele pssoee, de probâoaa,. Des formes et des contours*.
Nu e o chestie de dispreţuit, nici lipsită de seriozitate, ’ (Spune pudicului tău bărbat, dacă ar avea îndemn să e? scandalizeze, că dezvoltarea fizică e o problemă serioasă a vremilor noi).
Sunt în mare. Sau în felia/de mare hotărâtă băilor, trei domenii bine determinate: unul pur masculin, unu! £©* minin (pentru băi serioase şi femei tihnite) şi unui mixt,
De prisos să-ţi spun că acesta e,.al tuturor eleganţelor", \ şi că tot acesta stirneşte şi satisface cu prisos curiozitatea privitorilor. Am privit şi eu de câteva ori. Poţi sfătui pe Frăulein a ta, care e atinsă de fobie, să ia băi în departamentul âsta. Am văzut costume – nu pot zice c| nu erau complicate – dar rezolvau definitiv problema de a te muia în mare şi de a’ ieşi tot aşa de uscat cum ai intrat» Pantofi… corset… pălărie. Să ştii că mănuşi nu se poartă.
Ce grozăvie! Eu care mă revolt contra nevoii imperioase de ^ interpune ceva între carne şi sărutarea valului… eu care visez o plajă nedescoperită, lângă o mare necunoscută – şi unde să nu mai regăsesc poteca pe care am venit-…
Să nu ne depărtăm! Azi vreau să te fac să surizi şi vreau să sund şi eu.,
Sunt şi alte costume reduse care se apropie muiţ de- acest ideal al meu, dar e, între unui şi altele, diferenţa care e între adevăr şi impudoare.
Se ia deci – sub aceste fonne variate – lecţii de înotat. Domnii – cu întiietatea lor în actele de curaj – învaţă pe doamne şi domnişoare diferite figuri, dintre care cea mai grea. Liindteă o execută mai de predilecţie, este „faire la planclie“. E şi cea mai interesantă de privit. Constă în realizarea plutirii biblice; numai că. Pe când Mântuitorul umbla în picioare, Magdalenele noastre stau răsturnate, doar cu ochii la ceruri. Sunt momente când simţi nevoia să-ţi aduci aminte că adevărul e gol, că nudul" nu e impudic, că stătu aria e o artă… simţi nevoie de argumente tari pentru a suferi priveliştea. Atunci întorc ochii spre plajă.
Pe nisipul fin se plimbă perechi estetice. Ochii, lunecând pe celelalte grupuri, mi se opresc întâmplător pe frumoasa doamnă V. În flirt aprins cu elegantul domn X
Conversaţia lor, din care apuc ceva, e un amestec uimitor de limbaj apaş şi obscurism simbolic.
Din apă porneşte un ţipăt pe toate torturile… a venit, se vede, vreun val mai mare.
Ce are oare domnul X? Pare vădit nemulţumit —; citesc pe figura lui neexpresivă o gravă preocupare. Vorbeşte încă doamnei V., dar e distrat şi ochii îi sunt aţintiţi pe un punct… Mă iau după ochi şi găsesc^punctul. I
E vârful ghetelor domnului X. Valul grosolan le-a udat. Aşa ghete frumoase, şi care luceau aşa de bine!… Simt cugetările cum se frămintă sub fruntea tânărului imbecil: „Ce plăcute – cugetă el adânc – ar fi băile de mare, dacă nu ar fi marea… Blestemata de apă! Aşa ghete bine lustruite! -
Domnul X.. De necaz, vorbeşte acum româneşte curat.
M-am întrerupt puţin. Nimic! Treburi – fleacuri. Ce ziceam? Da.
De obicei fac băi. Ce mult îmi place să mă scald în mare! Aleg un loc mai deparje, şi mă apropiu.
De cum calc pe nisipul ce arde, simt o emoţie. Privesc apa. Nu am vâzut-o două zile la fel. Netedă ca luciul unei oglinzi, are în nemişcarea ei ceva perfid şi atrăgător. Te uiţi la cimpia ei lină şi adormită, te gândeşti cât e de adâncă, câte noiane de valuri stau gata să se înalţe, câte furtuni stau ascunse la pindă. În zile de acestea, coloarea ei e strălucitoare şi nesigură ca tăişul unei lame de oţel…
Aşa o fi fost când, de pe vârful turnului, regele legendar a azvirlit în Ea cupa lui de aur…
Alteori se încreţeşte în unde mici, din care parcă niciuna nu e mai mare decii alta, transparente ca inelul tău de opal.
E frumoasă, iar, când goneşte repezi, unul după altul „valuri albastre ce par ocârmuite de cineva, aşa de regulat • îşi sparg dantela spumei de mal.
E minunată când înalţă talazuri adânci, verzi ca sma- ragdul; le privesc cum se joacă ca nişte balauri, cum fac şi desfac* turle… Astfel era în ziua când s-au scufundat în ea Hero şi Leandru…
— Atunci e baia bună; la fiecare spărtură de val auzi ţipete felurite: de frică, de plăcere, de alintări, de graţii… Culegi din sunete date biografice.
Mai rar e tulbure, cenuşie, neagră, de o coloare căreia nu-i poţi da nume; se răscolesc din fundul ei toate otrăvurile, parcă peste noapte a spălat toate păcatele lumii, şi a târât coloare de lut’pământesc.
Băieşiţa îţi spune: „Azi e bună-baia, coniţă, are metaluri…”
Când ai ajuns pe nisip, lângă ultima transparenţă a apei, pui piciorul încet, şi îl tragi înapoi. E rece! Şi abia te-a dezmierdat. Mai încerci – nu poţi… tremuri toată. E în fiorul acesta ceva voluptuos… Şi reîncepi, fiindcă e şi durere şi, deliciu. Faci cu îndrăzneală un-pas înainte, te cutremuri… şi dinţr-o dată te afunzi… Acum te-ai deprins, cauţi jocuri noi, noi bucurii. ~
în zilele dintâi, când de-abia ai apa la glezne, simţi frica nemărginirii; îţi pare că marea întreagă geme şi porneşte de departe spre tine, că vine să te la cu unda mică, aceea care cea din urmă se sparge de picior.
Şi cu asta te deprinzi. Şi pe urmă mergi înainte, la adânc. Capeţi mereu cutezanţă mai mare.
Da! Când te scalzi, marea îţi dă ceva din voluptăţile necunoscute ale vieţii; te apropii… te înfiori… te atingi… şi, sperios, te dai înapoi. Apoi te mai cutremuri, mai încerci… şi te afunzi dintr-o dată în mările tulburi ale patimilor, şi cauţi noi jocuri şi noi senzaţii…
Apoi, nesăturat te duci la adânc.
. Nici apa nu e două zile la fel… şi nici tu cu ea. ’
Alteori nu vrei, nu poţi suferi atingerea ei, dar iţi’, zici: „trebuie” – şi nu te dai înapoi. Şi fără să te da? înapoi, încă refuzi. E în refuzul ăsta o durere voluptoasă, puternică şi ciudată. Cugetul îţi pretinde gestul, sufletul ţi-l sfătuieşte, şi trupul nu vrea. Înţelegi că trebuie, că e bine, şi pui piciorul în apă, nu îl tragi înapoi, eşti nemişcată, pasivă, chiar fără niciun fior exterior, nu te cutremuri „. Şi atunci, împotriva sufletului, împotriva cugetului, simţi în tine, până la marginea senzaţiei, violenţa refuzului. Carnea plinge, ţipă, nu vrea. Din buzele strânse pe dinţii încleştaţi nu iese niciun sunet, şi totuşi auzi, şi ţi se pare că ar putea auzi şi altul, cum ai gemut lung. Ce minunată manifestare a vieţii instinctive, a vieţii în sine, independent de voinţa noastră. Eu cunosc atunci crucificarea, braţele în ţintă, calciul-sorbit, roata torturilor, chinul apei, îl ştiu desluşit în gâtul meu înăbuşit, din care nu iese strigătul…
Toate, până la marginea lor, în chip minunat şi chinuitor le simt— pentru că e apa rece.
Să nu-mi zici: „Nu-ţi place apa rece?“ Ar însemna că nu am ştiut să-ţi împărtăşesc nimic. Nu e apa care nu-ţi place. Apa care ţi-a fost dragă, pe care ai iubit-o, rece şi limpede, în care altădată te jucai cu bucurie, de la care ai luat adesea dezmierdări, plăceri… deşi fără asemănare cu cruziinea simţirii de acum. Acest refuz al tău, nu al lucrului urât, al celui apropiat, îmi dovedeşte mie stăpânirea instinctelor obscure.
Dacă sunt vreunii care să extindă aşa departe voluptatea plăcerii, atunci eu desigur am în organismul meu ceva care lipseşte, sau ceva care doarme’— şi voi pleca necunoscând un mare dar al vieţii.
Ciudate sezoane… ore… minute ale cărnii! Ciudate taine ale trupului!
24 aticfuxi
DANSUL
Vrei să ştii cele mai mici amănunte. Îţi fac pe plac. M-am îmbrăcat aseară cu o rochie neagră. Nu e nouă, dimpotrivă, dar are ceva în forma ei care e armonios. Negrul mie îmi place: e ca un fond de pânză pe care se desprinde faţa. Cineva din ai mei mi-a spus: „Eşti decoltată, nu pui ceva la gât? Ai un fir de aur, cu un fluture de smalţ, e frumuşel”. „Da, e frumos, dar nu-l pun“. „De ce?“ „Fiindcă gâtul gol e mai mândru, e ca gâtul de lebădă. Pare a zice tuturor celor ce poartă găteli: «Eu nu am niciuna, fiindcă niciuna nu-mi place.» “
Un gât gol cere mereu colierul pe care nu-l are. Şi pare a-l chema.
Cum ar trebui să fie podoaba unui gât care vrea să
— Rămlie gol, fiindcă toate giuvaerurile nu sunt destul de scumpe pentru el? Ce zici? Frumoasă ar trebui să fie, Alina I Eu îmi închipuiesc un şuvoi de pietre, a căror strălucire ar fi aşa de mare, încât nu ai putea vedea decât lumina, nu şi fofma geometrică sau mărimea lor. Zadar- nu: s-ar apleca cineva aproape ca să-i vadă lucrătura, l-ar orbi numai un foc de scântei ce curg, şi dacă l-ai desface şi l-ai da în mâna vreunui curios, i-ar. Păţea că îi lunecă pe degete un val de apă sclipitoare.
Aşa ar trebui să fie… Sau din mărgăritare, peseuite unul cu unul din scoici: sărutările mării, albe. Cu opacităţi misterioase, cu lumini ce’ învie şi se sting: cu rotunjimi ciudate, netezite de taina valului.
De aceea îmi place mai bine gitul gol… fără firul subţire de aur, de care atârnă un fluture de smalţ.
Gâtul gol care îşi aşteaptă podoaba, ca sufletul curat care a trecut printre bunurile lumii, gol de avuţii, şi acum îşi aşteaptă răsplată. Gâtul gol care ar fi ştiut să poarte povara bogăţiilor sclipitoare şi care nu a primit pomenile mici, trufaş şi crezând că i se cuvine cât de mult… ca şi viaţa săracă, care a respins micile amăgiri, socotindu-se destoinică de lumina copleşitoare a destinelor mari. Gâtul gol, fără mărgele mărunte – sufletul gol, fără concesii mărunte.
Am luat-o razna, Aiina. Tu eşti de vină. Îmi tot’ spui’ I „Scrie mult – scrie tot” ’.
Ne-am dus la Cazino. E pe marginea mării, şi împacă deşertăciunea petrecerilor de lume cu priveliştea splendorilor naturii.
Vorbeşti nimicuri… şi marea murmură.
<Rizi tai’e de prostii… şi marea geme. ✓
Te uiţi la pălăria senzaţională a doamnei X… şi pânze se desprind pe mare. Intri să dansezi un vals… şi marea îşi încurcă orehestra cu ţiganii. E o cură permanentă de anihilare. Stingi patima mării cu nemernicia vieţii de pe ţărm şi îneci micimea traiuluj zilnic în amarul nemărginit al mării. De aci un oarecare echilibru.
: ;;; I
Dansezi! ce plăcut e dansul… E pentru mine una din cele mai bune plăceri ale vieţii.
Se desprinde dintr-un colţ o mutră necunoscută, ţi se prezintă şi îţi cere un vals.
Te scoli mai încet ca de obicei şi iaci primii paşi în siljk Apoi porneşti. Intii alene, doar se va decurnja dăn ţuitorul, pe urmă mai vioi: şi-a început muzica vraja. Ce legătură misterioasă e între un cântec de dans şi picior! Unul porunceşte, cellalt ascultă; e în mişcarea asta cadenţată un farmec mare, e măsura, ritmul viu. Trăit. Cei cari nu-l cunosc sunt lipsiţi de una din feţele frumosului.
Aseară am dansat singură. Ştii visul nostru de la şcoală – să dansezi singură fără să pari nebună!
Cu un scaun grosolan de lemn, e urit. Dar singur!
Cu altul, oriclt -ar de bun dănţuitor şi tu, oricât ai fi de silfă, trebuie să-ţi dai pasul, să-l potriveşti, şi să-ţi facă concesii sau să-i faci concesii. E şi asta o împerechere, o împreunare, unde se ciocnesc două personalităţi, două caractere. Nu poţi găsi – şi aci e veşnica minune – nu poţi găsi doi paşi, două mişcări absolut aceleaşi, de la sine. Una din ele trebuie să se supuie celeilalte – eterna lege a sclaviei. Degeaba se fac revoluţii: ţotdeauna voi f i tari şi slabi, stăpâni şi sclavi – la vals unul care conduce şi altul care urmează… Dar acestea-s glume.
Totuşi e frumoasă armonia finală a doi dănţuitori cari se potrivesc, cum se zice. Mai-totdeauna se face în jurul lor un gol, un gol admirativ şi expresiv. Urâtul se ascunde, are şi el o pudoare. Şi în timpul unui vals, cei doi simt că au fost şi ei cineva. Cavalerul meu, el nu era nimeni. O minune! Nu simţeam conducerea lui discretă, nici prezenţa lui supărătoare, nu ştiam dacă face paşi, nici cum – era idealul.
N-am băgat de seamă cum îl cheamă; la împrejurări de astea, afară numai dacă îţi prezintă pe Edmond Rostand, numele e absolut nefolositor.
Mă legănam, lunecam, încet, mai iute, ameţitor, în voie. Nu ştiu prin ce minune mi-a trecut prin minte că am înconjurat salonul cel mare de trei ori, şi că e timpul să încetez. M-am oprit cam ameţită şi mi se pare că nici nu am mulţumit bietului om.
Cineva, la spatele scaunului, mi-a dat evantaiul:
— Dansează bine tânărul?
— Nu ştiu.
— Cum nu ştii? Şi ai făcut trei tururi!
— A! da, am ocolit de trei ori! E drept, cu un dănţuitor cunoscut ar fi fost compromiţător, cu unul necunoscut era cel puţin ciudat.
„Da, foarte bine dansează.’1
Cum nu mă uitasem la el, mi s-a deşteptat curiozitatea să-l văd; l-am căutat prin sală cu ochii, dar nu l-am găsit, nu l-am recunoscut. Plecase, sau era acolo, pierdut în grămada de haine negre. Cine ştie, poate îşi făcea vreo iluzie, vreun vis! Ce ar fi lost? Iluziile sitnt singura pomană ce putem risipi în treacăt… şi vise trocătoare. Numai ele nu înşală. Ele nu promit nimic. Ştii că sunt deşertăciuni, şi iată că ţi se umple sufletul şi mintea (k> ele. Nu Je-ai cerut nimic… şi îţi dau. Pe când realitatea, ea trebuie să-şi ţie cuvântul, ea trebuie să plătească şi de cele mai multe ori nu poate.
Şi mie mi-au dat uneori oamenii visuri; le-am închis în tainiţa inimii, în sertarul amintirilor. Trecători… fantome… zburători.
Uite, vezi, dănţuitorul meu era un zburător, de aceea nu îl simţeam alături de mine; era impalpabil.
Pansul de acum… al nostru!… 1
Dar dansurile sacre! Să fii o baiaderă intr-un templu unde drept coloane au crescut copacii seculari şi crengile lor boltesc învelitoarea; să fii un idol cu chip straniu, un colţ de faţă palidă, într-o carapace de aur şi rubine; să faci mişcările consacrate ale riturilor misterioaşe, pe care zadarnic le priveşti, cărora, ca să le poţi înţelege sensul adine, trebuie să-ţi fi trecut ritmul lor în sânge de două mii de ani. Să fii o preoteasă pe un altar păgân, cu paşi uşori, cu vălul pe faţă, pentru ca minunata lumină a chipului să nu ademenească ochiul de la graţia mişcărilor, Mlădieri… apiccări… braţe întinse, trupuri ce par a cânta… văluri ce se lipesc, ca şi cum ar fi ude, de trup – apoi se desprind şi filfâie ca împinse de vânt… Dansul e poezia mişcării, e supremul poem al vieţii, fiindcă mai mult decât cântecul, e o manifestare directă a Ei… coca ce nu cuvintează, ceea ce nu cugetă, ci numai trăieşte.
Corpul ondulează şi fără glas povesteşte misterele religiilor trecute, spune secretele existenţelor.
Trupul plinge… râde… se ascunde… se dă… Acum nici braţele nu mai mişcă, nici mâinile – ochi ai trupului decapitat – singur trunchiul se încovoaie, se fiânge. Şi cetim ca pe o carte, istoria vreunul popor din vechimii e întunecoase şi până acum. Cum a trăit, cum a suferit, cu’. R, a luptat, cum a conceput viaţa, cum a iubit… ce zei a
Închipuit, ce idealuri a slujit, ce doruri, i-au rămas şi ce puteri!
Să Iii o baiaderă sacră… să fii o preoteasă pe un allar di păgin!
Am ieşit pe terasă. Ei’a Întuneric., La ora aceea târzie nu mai* era nimeni afară, şi stinseseră aproape tot. O răceală se urca din apă… M-am apropiat de balustradă şi m-am aplecat peste mare.
Valurile erau mari şi negre şi gemeau. În fund, luminile unui vapor licăreau călătoare. Ceva mai departe, pe terasă, mai privea cineva, şi chiar în spatele meu – nici nu băgasem de seamă – două glasuri vorbeau domoale. M-am uitat spre «Sânşii cu un sentiment de duioşie. Nu ştiu ce pace se desprindea din noapte şi din singurătate. Mi s-a părut că cei trei, cari ca şi mine fugiseră de lumină. Şi de oameni, trebuie să fi fost dintr-o ţară cu mine… din ţara fără margini, fără contururi, fără frontiere a sufletului. /
Nu le distingeam faţa, deci nu le ştiam numele… fata şi numele şi traiul, şi gesturile de toate zilele… Atâtea minciuni, atâtea concesii împrejurărilor… Ştiam numai că ei trăiesc în minutul acela sufleteşte. Cu fiecare val se ducea către nemărginire un vis. Cu fiecare undă o iluzie. Iar în dunga spumoasă a vaporului, atâtea daruri nedesluşite, atâta sete de depărtări, atâta foame de alte ţărmuri, tremurau în noi cum tremura lâcârivea luminilor pe vasul ce se depărta.
O seândură rătăcită se zbătea în valuri, lângă stânci, sub balconul de care mă rezemasem. Se întorcea… se rostogolea… 9e afunda – şi iar plutea… nu mai nesigură şi nici mai frământată ca un suflet…
Alături de. Mine, glasurile âomoale ale color dai vorbeau tihnit, întrerupt, cuvinte banale, nimicuri. Eram aşa de aproape, încât la lumina slabă i-am putut desluşi. El ^cărunt, înalt. Cu. Faţa gânditoare şi obosită. Ea frumoasă, elegantă şi fără vârstă hotărită, între 25—35 de ani Ştiam acum cine sunt… Nu este aici doar nimeni a cărui viaţă amănunţită să nu ţi se poată povesti pe degete de unul tău altui O» ceea ee poţi afla, ceea ce pot inventa, ceea ce Se poate şii f… Nimic.
Misterul fiecărui suflet. Ceta ce ir fi vrut să fie..: ceea ce ar fi trebuit să fie… ceea ce ar fi putut să fie!
Nu judecata, nu sentinţa uşoară, crudă şi nedreaptă a faptelor aparente. Mecanismul lor obscur, forţele instinctive care le cârmuiesc, sărbătorile inimii şi doliurile ei’ tainice.
Cronica, cronica nemiloasă atribuia celor doi druiţuri deosebite, nu îi împerechea în niciuna din acele bănuieli -dezgustătoare, monedă curentă a vieţii de băi De ea se ocupau puţin, cu uşorul dispreţ ce se acordă virtuţii – de el spuneau’ mai mult nenumăratele anecdote ce se leagă de oamenii cari se disting prin fire ori situaţie.
Nu m-am depărtat, am rămas acolo în voia impresiilor şi vag am auzit ce spun. Se uitau prin luminile geamurilor cum trec perechile de dănţuitori, ca nişte umbre Chineze, în mişcările deşanţate ale vreunui tango oarecare.
— Niciodată nu simt mai bine cât am îmbătrânit, decât când privesc un bal modern. E atâta distanţă de la valsul meu, până la dansul de acum, ihcât îmi închipuiesc că am o sută de an»!
— E desigur uh secol între sufletul d-taie şi al lor, zicea ea. Avea un timbru limpede, dar parcă învăluit în ceaţa unei oboseli. De altfel, înccp şi eu să fiu din altă generaţie… a bostonului, acum în agonie… Cu toate astea, era cel mai frumos.
— Aşa spuneţi toate, că e frumos… Eu nu pot ceifepara nimic cu valsul, ’valsul înaripat – ameţitor.
— Da, da, prea ameţitor: după o jumătate de tur, sunt fără suflare. Am încercat o dată (aveam plămânii trainici pe vremea aceea); e prea iute… nu ai timp să preţuieşti momentul… E dansul avânturilor repezi şi scurte, al epocilor războinice – trebuie să-l fi găsit un ostaş, între două lupte.
— Cu putinţă. Totuşi mi se pare mie că, dacă mai dansam, te-aş fi putut eonvinge, aş, fi ştiut să-mi apăr valsul.
— Eu sunt gata oricând să te iniţiez în farmecul valsului boston&t.