CAPITOLUL UNU
Preludiu
În 1965 am fost invitat să compun o piesă pentru Festivalul Muzicii Contemporane de la Köln. Intenţia mea iniţială viza realizarea unei suite de variaţiuni. Alesesem această variantă din două motive: în primul rînd, ca un exerciţiu în tehnica de compoziţie şi, în al doilea rînd, fiindcă îmi propusesem să închei fiecare variaţiune cu sunetul scos de cîte un animal domestic.
Primele trei variaţiuni nu mi-au creat probleme prea mari, dar la cea de-a patra m-am împotmolit. Am hotărît, în acel moment, că aveam nevoie de o schimbare de atmosferă pentru a ieşi din impas. Decizia mea de a-mi petrece o săptămînă la ţară, în Cornwall, a fost începutul neînsemnat al unei înşiruiri de evenimente neprevăzute, de parcă, în acea clipă, aş fi traversat cumpăna apelor, între două rîuri ce se varsă în oceane diferite.
Zăceam tolănit la soare, pe stînci, încercînd să-mi dau seama cum anume ar putea fi imitat de către instrumentele unei orchestre nechezatul unui cal. Probabil am aţipit, vreme de cel mult zece minute. Cînd m-am trezit, în minte îmi răsuna limpede melodia vieţii mele, o bucată extraordinară; sunetele curgeau fără oprire, acţiune şi reacţiune, întrebare şi răspuns, părînd că nu se vor sfîrşi niciodată. Armonioasa înşiruire de sunete începuse cu o serie de acorduri în registrul sunetelor joase, înaltele intervenind apoi, încă din prima frază muzicală. Din acest punct, melodia îşi lua avînt, cu o energie ce părea de nestăvilit, asemeni acelui perpetuum mobile din secvenţa de început a celui de-al şaselea Concert Brandenburgic. Am notat în grabă cascada sonoră pe o bucată de hîrtie cu portativ, deoarece, în acest caz, nu îndrăzneam să mă bazez pe memorie. Oricît de limpede ţi-ar fi o melodie atunci cînd îţi vine în minte, ulterior e foarte greu să o reînvii.
Pe drumul de întoarcere către ferma unde fusesem găzduit, am văzut mai mulţi cai ce păşteau liniştiţi, dar gîndul la cea de-a patra variaţiune îmi zburase din minte. Tîrziu, în acea noapte, am meditat la implicaţiile acelei noi melodii. Rar se întîmplă ca o melodie cu o asemenea lungime să-şi păstreze, pe tot parcursul, armonia. Pentru a obţine efecte orchestrale interesante, compozitorii recurg, în general, la mai multe linii melodice, fragmente diferite. De această dată, se întîmplase ceva ieşit din comun. Ideile orchestrale se năşteau firesc din melodie. Instrumentele îmi răsunau în minte, etalîndu-şi calităţile individuale, tonalităţile distincte şi, cu fiecare clipă, melodia devenea tot mai limpede. Cu siguranţă, cei de la fermă m-au considerat, sînt convins, un soi de troglodit: mi-am petrecut zilele ce-au urmat scriind, măcinat de febra creaţiei. Spre sfîrşitul săptămînii, piesa era, în mare, terminată. Mai rămăseseră cîteva elemente de rutină de adăugat şi atît.
Mi-am amintit de festival în timp ce mă înapoiam la Londra. Evident, nu aveam să am destul timp pentru a încheia variaţiunile. Nu-mi părea rău că îmi irosisem săptămîna. În ultimele zile lucrasem cît în două luni de muncă normală. Raţiunea îmi spunea nu, în veme ce emoţiile-mi strigau, din răsputeri, da! Ardeam de nerăbdare să ascult bucata proaspăt compusă în interpretarea unei orchestre. Îi dăruisem tot ce aveam mai bun, un maximum de sonoritate. Şi totuşi, exact din această cauză riscam să intru în bucluc. În cadrul festivalului avea să fie interpretată o cantitate considerabilă de muzică electronică. Piesa mea, inclusă în program în ultima clipă, ar fi putut părea un atac făţiş la adresa tuturor acestor compozitori. În comparaţie cu explozia sonoră a întregii orchestre, lucrările lor aveau să pară uşurele, dacă nu de-a dreptul banale.
Mă confruntam cu două probleme de conştiinţă. Nu am prejudecăţi în privinţa curentului avangardist. Deşi tehnicile de compoziţie moderne nu prezintă prea multe puncte de atracţie, ele îşi aduc totuşi, în oarecare măsură, contribuţia la mersul înainte al muzicii. Metodele clasice funcţionează minunat pentru a descrie emoţiile pozitive, pentru redarea unor sentimente de proporţii epice. Însă emoţiile neplăcute nu pot fi transpuse pe deplin în termenii muzicii clasice. Nici chiar cei mai mari muzicieni din vechea gardă nu au reuşit să redea, spre exemplu, furia adevărată. Aşadar, nu aveam nici un motiv pentru a mă război cu stilul modern. Eram însă împotriva acelora care susţineau că acest stil era unicul valabil, ca şi cum un artizan ar putea lucra cu o singură unealtă.
În al doilea rînd, îmi făceam griji dacă lucrarea mea putea fi cu adevărat considerată "contemporană". Desigur, în sensul strict al cuvîntului, era, fiind compusă recent, cu nici o săptămînă în urmă. Există însă un sens în care cuvîntul acesta defineşte tehnica şi forma, iar nu situarea cronologică.
Aveam de ales: fie să mă retrag, fie să mă prezint la festival cu bucata cea nouă. După o oarecure luptă cu propriile-mi gînduri, am decis să merg înainte. Aveam o mulţime detreburi, trebuia să copiez partiturile şi să le expediez în Germania. Orchestra avea să fie cea a Filarmonicii din Mannheim.
Călătoria pînă la Köln a fost lipsită de peripeţii. O dată ajuns, am aflat că mi se rezervaseră două repetiţii. După cîteva mici neînţelegeri, am reuşit să aduc interpretarea la o formă acceptabilă. Concertul meu fusese programat într-o seară din cea de-a doua săptămînă. Furtuna de gînduri iscată de această melodie se mai potolise în săptămînile trecute, dar, ascultînd orchestra, furia pe care o simţisem în acea săptămînă petrecută în Cornwall s-a redeşteptat în mine. Din această cauză şi fiindcă aceia care asistaseră la repetiţiile mele începuseră deja să răspîndească tot soiul de zvonuri critice la adresa mea, în clipa în care am urcat pe podium pentru a dirija eram într-o dispoziţie foarte bătăioasă.
Toate grijile pe care mi le făcusem au dispărut în clipa în care au răsunat primele acorduri. În următoarele şaptesprezece minute, viziunea avută pe îndepărtatele faleze din Cornwall m-a acaparat întrutotul. La repetiţii ţinusem orchestra în frîu, în mod intenţionat. Atunci cînd o orchestră se arată încîntată de o piesă nouă, e bine să aştepţi pînă la prima reprezentaţie pentru a o lăsa să se desfăşoare. Nu numai că am făcut-o, ci i-am condus pe instrumentişti cu o ardoare pe care nu o arătasem pînă atunci. Într-un fel, nu se cade ca cu compozitor să-şi ridice în slăvi propria operă; de atunci a trecut însă îndeajuns de mult timp, astfel încît cred că pot fi destul de obiectiv. În timp ce melodia îşi modula acordurile de fanfară ale finalului, am ştiut că nu mă făcusem de ruşine. Desigur, ştiam că nu îmi adusesem o contribuţie majoră la progresul muzicii, cu excepţia unui sfert de oră cutremurător. Eterna dilemă a muzicianului e foarte simplu de formulat: cum să redea cît mai amplu aspectele cele mai semnificative ale firii umane, altfel decît au făcut-o vechii maeştri. Adepţii stilului modern şi-au îndreptat atenţia spre aspectele mărunte şi spre abstracţiunile pure. Stilul modern nu oferea o soluţie, dar nici piesa mea nu năzuia atît de sus. Era o extrapolare a vechilor metode şi, timp de cincisprezece minute, făcea faţă cu succes comparaţiei cu operele compozitorilor clasici. Atît. În nici o privinţă, nu se dorea a fi o sfidare.
Aş fi primit cu bucurie aceste critici din partea publicului, cu condiţia să fie recunoscut meritul incontestabil a ceea ce reuşisem să fac. N-a fost aşa. În sală au răsunat aplauze răzleţe, dominate însă de fluierături şi huiduieli. Luat prin surprindere, am fost gata să mă înclin scurt şi să părăsesc repede scena. Fluierăturile s-au înteţit. M-a cuprins brusc o furie îngheţată. Cu un gest poruncitor, m-am întors către şeful orchestrei şi am strigat din răsputeri:
- Măsura întîi!
Respectul unei orchestre germane faţă de dirijor este atît de mare încît instrumentiştii au revenit supuşi la începutul piesei. Înainte ca publicul să fi realizat pe deplin ce se întîmpla, acordurile de bas au răsunat din nou. Larma a mai stăruit o vreme, pe măsură ce orchestra cîştiga în volum. Apoi, în timp ce viorile se dezlănţuiau, exclamaţiile mulţimii deveniră doar o şoaptă în furtună. La sfîrşit, i-am lăsat să spună ce aveau de spus sau, mai exact, de urlat. De astă dată, însă, mi-am păstrat sîngele rece. M-am înclinat uşor către public şi i-am strîns mîna şefului orchestrei, bătîndu-l pe umăr, iar apoi am ieşit.
În drum spre hotel, m-am hotărît să părăsesc Köln-ul chiar a doua zi. Cu toate acestea, a doua zi dimineaţă n-am mai văzut nici un motiv pentru a fugi cu coada între picioare, ca un cîine bătut. Mi s-a părut mult mai uşor să mă port firesc, ca şi cum m-aş fi aşteptat la tot ce se întîmplase. Colegii mei muzicieni s-au grăbit să îmi iasă în întîmpinare, într-un cadru mai restrîns. De astă dată, îşi mai pierduseră o parte din încrederea în sine pe care o afişaseră ostentativ în seara precedentă. Mai mulţi critici şi-au încălcat obiceiurile pentru a mă informa, mai mult sau mai puţin pe faţă, cît de mult le plăcuse piesa mea. Ia te uită! Cînd eram tînăr, cineva mi-a spus că, dacă admiraţia universală reprezintă un procent de sută la sută pe scala valorică pe care a fi anonim corespunde valorii zero, o recunoaştere universală în sens negativ valorează cel puţin cincizeci la sută.
Pînă la urmă, am plecat de la festival cu două zile mai devreme, nu fiindcă m-aş fi simţit obligat să o fac, ci pur şi simplu fiindcă mă plictisisem. Două săptămîni de miorlăieli era mai mult decît eram în stare să suport. La ora amiezii mă aflam, aşadar, la aeroport. Printr-o întîmplare, Alex Hamilton se hotărîse şi el să plece deodată cu mine. Am călătorit împreună. Alex e un scoţian întrutotul atipic. Posedă darul cu totul remarcabil de a trece prin viaţă precum gîsca prin apă. Stilul său muzical e modern, abstract, dar impecabil din punct de vedere tehnic. În afară de muzică, marele său talent este acela de a evita cu succes să facă altceva decît îşi doreşte. Nu reuşea să înţeleagă de ce renunţasem de bună voie la propriile-mi obiceiuri, doar pentru a-mi provoca neplăceri. N-a îndrăznit să mă critice direct, verde în faţă. Tot drumul, am vorbit vrute şi nevrute, în această privinţă Alex fiind, categoric, mult mai priceput decît eram eu însumi. Din vreme în vreme, izbucnea în hohote de rîs. Am suportat cît am putut, apoi i-am spus:
- Mă bucur că treaba asta ţi se pare nostimă.
Nu fusese o remarcă din cale-afară de inspirată, dar ea a avut darul de a-l face să se scuture şi mai tare de rîs. Într-un tîrziu, m-a bătut pe umăr, oftînd:
- Ai fost grozav, pur şi simplu ai fost grozav...
Am aterizat la Londra aproximativ conform orarului. Ajunşi în sala de primire, am trecut fără probleme de biroul de imigrări, după care ne-am aşezat la coada interminabilă formată în faţa biroului vămii. Enervat, mi-am spus că, dacă tendinţa actuală de construire a unor aeronave din ce în ce mai rapide avea să se menţină, în curînd aveam să pierdem mai mult timp cu recuperarea bagajelor decît cu zborul în sine. O atingere bruscă pe umăăr m-a făcut să mă întorc iute, cu o sclipire de mînie în priviri. Era un bărbat zvelt, brunet, în vîrstă de vreo treizeci de ani. L-am recunoscut imediat.
- Slavă Domnului că eşti tu, mi s-a adresat el. Vreme de o clipă, am crezut că am acostat pe altcineva.
Era John Sinclair, fostul meu coleg de şcoală. Amîndoi cîştigaserăm cîte o bursă la Cambridge, în acelaşi an, el în domeniul matematicii, eu în cel al muzicii. În afară de matematici, Sinclair nutrea o pasiune adevărată pentru muzică. În ceea ce mă priveşte, în perioada facultăţii eram interesat în egală măsură de pian şi de compoziţie. Cea mai mare parte a educaţiei muzicale am căpătat-o însă în afara sălilor de cursuri, ascultînd multă muzică şi exersînd întruna. În acele zile, mi-am luat obiceiul de a parcurge în întregime creaţiacîte unui compozitor: simfonii, cvartete şi, mai ales, piese pentru pian. John Sinclair obişnuia să îşi petreacă o mare parte a timpului său liber în camera mea, ascultîndu-mă.
Amîndoi iubeam munţii. Încă din anii de şcoală făcuserăm drumeţii împreună şi ne-am păstrat acest obicei şi în mai tîrziu, la universitate. La sfîrşitul anului trei, împreună cu alţi doi prieteni, am organizat o adevărată expediţie în masivul Skye. Ne-am instalat tabăra la Glen Brittle şi am petrecut două săptămîni superbe făcînd ascensiuni pe Cuillin. În penultima zi a plouat, astfel încît am rămas în tabără, gătind şi făcîndu-ne planuri pentru expediţia din vara următoare. Împreună cu Sinclair, am luat ispititoarea hotărîre de a face o excursie în faimoasele masive muntoase de gresie din nord-vestul extrem. N-am reuşit însă să ne ducem planul la îndeplinire. În anul care a urmat, am cîştigat o bursă de studii în Italia. La întoarcerea mea, Sinclair plecase deja în Statele Unite. Deşi în anii care trecuseră de atunci nu ne întîlniserăm decît de vreo două ori, i-am urmărit cu interes cariera. La vîrsta de douăzeci şi nouă de ani, devenise membru al Academiei Regale, tocmai la timp pentru a primi mult-rîvnitul Premiu Nobel. În măsura în care mi-a stat în putinţă, i-am urmărit progresele, citind reviste precum New Scientist sau Scientific American. Aflasem astfel că îşi adusese o contribuţie decisivă în fizica particulelor elementare, excelînd, dacă nu mă înşel, în domeniul algebrei superioare.
M-am grăbit să fac prezentările, apoi l-am întrebat:
- De unde vii?
- De la New York. Dar voi?
- Ne întoarcem de la Köln, de la un festival muzical.
În sfîrşit, am reuşit să ne recuperăm bagajele şi să trecem de vamă. I-am propus tovarăşului meu să-l aşteptăm şi pe Sinclair, care ni se alătură curînd.
- Ce-aţi zice să luăm un taxi pînă în centru şi să cinăm împreună.
Am încuviinţat, încîntat; aş fi sugerat eu însumi acest lucru, dar timiditatea mă împiedicase. Cînd n-ai mai întîlnit un prieten de şase ani, iar acesta a devenit între timp o persoană importantă, nu poţi şti niciodată la ce să te aştepţi. Se părea însă că John nu se schimbase prea mult, în ciuda răsunătorului său succes. Era mai slab ca înainte şi în ochi i se putea citi o oarecare îngrijorare. Am luat un taxi pînă la mine acasă, cu intenţia declarată de a bea un pahar înainte de cină. În cele din urmă, am băut mai multe.
Cina a devenit, la un moment dat, lipsită de importanţă. Alex era în formă. S-a aşezat în cel mai comod dintre fotolii şi, cu un gest evaziv al mîinii în care nu ţinea paharul, a rostit:
- Muzică!
- Aveţi vreo preferinţă?
- Orice vrei tu. S-a întors spre John, aşteptînd o confirmare: Nu-i aşa că nu avem preferinţe? Vrem muzică, asta-i tot!
N-aveam nici cea mai vagă idee ce anume aveam să le cînt, atunci cînd degetele meleau atins clapele. Prima piesă care mi-a venit în minte a fost o nocturnă a lui Chopin pe care nu-mi aminteam s-o fi cîntat de vreo cîţiva ani. E drept, spre sfîrşitul adolescenţei cîntasem mult Chopin. S-a scris mult despre tehnicile de seducţie. Părerea mea deloc umilă în această privinţă este că toată această literatură e o absurditate fărămargini. Pentru fiecare fată ce se va lăsa cucerită de puterea muşchilor pe un teren de fotbal, poţi număra zece care îţi vor cădea în braţe la auzul unei mazurci sau a unui vals de Chopin. N-am nici o îndoială că o atare strategie poate funcţiona la fel de bine şi la vîrste mai înaintate, dar această modalitate de abordare îmi părea ieftină şi mult prea uşoară. A seduce o fată cu propria-ţi muzică e ceva cinstit şi deloc condamnabil. A o cuceri folosindu-te de muzica altuia mi se părea însă mai puţin corect, la fel ca împuşcarea unei păsări înainte de a-şi lua zborul sau pescuitul cu momeală vie. Oricum ar fi, acea nocturnă a ţîşnit la suprafaţă dintr-un cotlon al subconştientului meu. Alcoolul m-a împiedicat să-mi fac griji dacă aveam sau nu să-mi amintesc urmarea. Pe măsură ce m-am apropiat de sfîrşit, am căpătat senzaţia că nu mai cîntasem niciodată atît de bine o piesă de-a lui Chopin. Un alt efect al băuturii, fără îndoială... Dar a gîndi în termeni absoluţi e o greşeală. Contează ceea ce simţi şi ceea ce simte publicul tău. Alex era în delir:
- Încă puţin Chopin, te implor! Încă puţin...
M-au obligat să cînt mai departe şi am ţinut-o tot aşa, vreme de vreo două ceasuri. De cîte ori încercam să mă ridic de la pian, Alex mă împiedica să o fac.
- Cîntă mai departe! fredona el, în falset.
N-am idee cum se face că îmi aminteam atîtea melodii. Păreau a se fi acumulat în vîrful degetelor mele. Am atacat o mazurcă minunată, nici măcar nu-mi amintea ce număr purta. Notele curgeau însă, unele după altele, fără vreo întrerupere. Apoi am început să cînt o piesă pe care, la început, n-am reuşit să o identific. Mi-am dat seama apoi că era vorba de preludiul liniştit al inegalabilei Fantezii Poloneze. Vreme de o clipă, m-am temut că nu aveam să-mi amintesc cum începea cea de-a doua parte, dar m-am lăsat purtat de muzică, m-am pierdut în ea, pînă la acordurile zdrobitoare din final. Prietenii mei se ridicaseră şi veniseră mai aproape. Alex părea gata să izbucnească în lacrimi. Am sărit în picioare şi-am anunţat, fără drept de replică:
- E vremea să mîncăm.
În frigider am găsit nişte ouă şi, douăzeci de minute mai tîrziu, pe masă aburea o omletă uriaşă. Am mîncat, în timp ce Alex vorbea fără încetare, cu gura plină. Tot ce spunea ni se părea a fi din cale-afară de spiritual. Spiritul, ca şi dragostea, sălăşluiesc în auzul celui care ascultă. Am mai mîncat nişte fructe, după care m-am dus în bucătărie să pregătesc nişte cafea.
Cînd m-am întors, Alex dispăruse.
- Se pare că a plecat.
Era un comportament tipic pentru Alex. Avea darul de a se ivi de nicăieri şi de a dispărea fără nici o explicaţie. Era cea mai apropiată întrupare umană a pisicii de Cheshire din cîte întîlnisem.
- Chiar a plecat? m-a întrebat John.
- Da. Aşa procedează întotdeauna.
- Ce tip ciudat! Ei bine, Dick, spune-mi ce-ai mai făcut în ultimii ani...
Ajuns în acest punct, se cuvine poate să precizez că am fost botezat Richard şi că, în urma unui accident din copilărie, nasul meu rupt îmi domină întrucîtva înfăţişarea. Odată îndeplinită această formalitate, putem reveni la povestea noastră.
Ne-am aşezat în fotoliile confortabile, sorbind din cafele. Cum era şi firesc, conversaţia noastră s-a îndreptat spre amintirile întîmplărilor din anii de demult. Cu siguranţă, un străin s-ar fi plictisit de moarte ascultîndu-ne sporovăielile. Cînd am terminat de depănat amintirile, era trecut de unu şi jumătate. Habar n-am unde intenţionase John să-şi petreacă noaptea. Era însă limpede că, la ora aceea, se cuvenea să îi pregătesc camera de oaspeţi. Am scos lenjerie şi prosoape curate. O jumătate de oră mai tîrziu, adormisem, ignorînd cu seninătate întîmplările extraordinare pe care ni le rezerva viitorul.
CAPITOLUL DOI
Fuga
A doua zi dimineaţă, eram pe sfîrşite cu micul dejun cînd John m-a întrebat:
- Ei, ce părere ai?
- Despre ce anume?
- Ce-ar fi să întreprindem acum excursia spre nord-vest pe care o plănuiam odinioară? Liatnach, An Teallach, Suilven şi toate celelalte...
- Şi cînd ai vrea să pornim?
- De îndată ce vei fi gata.
- Sînt gata chiar acum. Cum vom călători, însă?
- Am putea închiria o maşină.
- Nu mă gîndeam la asta. În această perioadă a anului, hotelurile din întreaga Scoţie sînt ticsite de turişti.
John căzu pe gînduri cîteva clipe, apoi se ridică de la masă.
- Mi-a venit o idee. Unde e telefonul?
Se întoarse după o jumătate de oră, victorios.
- S-a rezolvat!
- Cum aşa?
- Am făcut rost de o rulotă şi de o maşină care să o tracteze.
Nu era o realizare chiar atît de grozavă pentru un laureat Nobel, dar John era din cale-afară de mîndru de reuşita sa.
Ne-am sfîrşit micul dejun, după care John a ieşit, a luat un taxi şi a dispărut. M-am apucat să-mi pregătesc echipamentul. Am căutat hainele şi bocancii de teren. Păreau în stare bună, deşi nu le folosisem de ani de zile, darmite să le fi îngrijit aşa cum s-ar fi cuvenit. Un rucsac, un colac de coardă de alpinism, hanoracul, şosetele groase, o pereche de bretele; toate acestea zăceau acum împrăştiate pe podea. Le-am împachetat şi, cînd John s-a întors, eram gata. În jurul orei unu, eram pe drum, îndreptîndu-ne spre autostrada A1 prin St.John's Wood.
Călătoria spre nord ne-a copleşit cu o plictiseală cumplită. Se întunecase deja cînd am ajuns la Scotch Corner. Am părăsit autostrada, luînd-o pe şoseaua mai strîmtă care străbătea ţinutul, spre Penrith. Cînd am ajuns la Brough eram amîndoi sătui pînă peste cap, astfel că am ales drumul ce străbătea mlaştinile ce despărţeau Brough de Middleton. Eram convinşi că aveam să întîlnim şi porţiuni de teren deschis, unde să ne putem parca rulota pentru a înnopta. Previziunea noastră s-a dovedit corectă; ne-am oprit după vreo trei kilometri de urcuş spre mlaştini. Am alcătuit o cină simplă dar îndestulătoare, din proviziile pregătite pentru drum. Cîte o ceaşcă de ceai botezat din belşug cu rom a încheiat cina, după care ne-am cuibărit fiecare în sacii de dormit.
Peste noapte a plouat întruna, astfel încît nu ne-am făcut prea multe iluzii cu privire la vremea de a doua zi dimineaţă. Pe la şase însă, cînd m-am trezit şi am pus ceainicul la fiert, cerul se mai limpezise. Deşi pe culmi ceaţa mai stăruia, nu existau semne că ploaia avea să reînceapă prea curînd. L-am trezit pe John, oferindu-i o ceaşcă de ceai, şi l-am întrebat ce părere avea despre o mică drumeţie, pentru a-şi mai dezmorţi picioarele. El a fost de acord. Am prăjit vreo şase felii de şuncă şi, în loc să le mîncăm pe loc, le-am înfăşurat în folie de aluminiu. Împreună cu un cuţit, o pîine şi o bucată de prăjitură, acestea şi-au găsit locul în rucsac.
Am pornit la drum la şapte fără un sfert. Am condus înainte pe acel drum, pînă cînd John, care studia harta, m-a anunţat că am ajuns în punctul de atac. Ideea unui asalt asupra lui Mickle Fell ne-a făcut să zîmbim, deşi ştiam că, oricît de blîndă ar fi fost panta dealului, aveam mult de mers pînă în vîrf. Înaintarea n-a fost deloc uşoară, deoarece cărarea era întreruptă la tot pasul de smocuri de iarbă şi porţiuni mlăştinoase. Nici ceaţa nu ne uşura deloc sarcina. Am ajuns în vîrful unei movile. Peisajul care se întindea în faţa noastră n-a fost pe placul lui John. Ca de obicei, a refuzat să meargă mai departe pînă cînd nu avea să găsească pe hartă punctul exact în care ne aflam. Vremea era destul de umedă şi, pe măsură ce ne contraziceam, devenea tot mai frig. Într-un tîrziu, am reuşit să identificăm pe hartă porţiunea de aproximativ un kilometru şi jumătate pe care o puteam vedea. Am ajuns la concluzia că nu porniserăm exact din punctul din care intenţionam, ci parcaserăm maşina la vreun kilometru de locul corect. John a început să bombăne, nemulţumit că îşi pierduse antrenamentul. Apoi a urmat o dispută referitoare la alegerea drumului celui mai potrivit de urmat în continuare, nu atît pentru a ajunge în vîrf, ci pentru a evita porţiunile mai abrupte. Am hotărît în cele din urmă să ocolim rîpa umedă şi năpădită de vegetaţie de sub noi, luînd-o spre stînga. După vreo jumătate de oră de mers, am dat peste un gard din sîrmă ghimpată care părea că avea să ne conducă în direcţia dorită. Studiind harta, ne-am dat seama că acest gard delimita graniţa dintre Westmoreland şi Yorkshire. Eram, în sfîrşit, pe drumul cel bun.
Tot discutînd, ne-a apucat foamea; am tăiat pîinea, am împărţit şunca. Am mîncat şi am pornit imediat la drum, fiecare din noi cu cîte o bucată de prăjitură în mînă.
Am înaintat o vreme de-a lungul gardului, căci aici cărarea nu era la fel de accidentată precum în terenul deschis. Pe la opt, ceaţa s-a ridicat şi am putut constata că Mickle Fell se afla chiar în faţa noastră. Nu ne mai rămînea decît o scurtă plimbare pînă în vîrf. O dată ajunşi pe teren calcaros, în privinţa vegetaţiei a intervenit o schimbare plăcută. Mlaştina de turbă rămăsese undeva, în urmă, iar acum păşeam pe iarbă. O turmă de oi păştea iarba bogată. Am înaintat rapid către răsărit, urmînd o pantă prelungă ce ducea la un lac adăpostit de peretele stîncos. Pe la vreo unsprezece am regăsit şoseaua.
Eram dornici să ne continuăm cît mai curînd drumul spre nord. Ne despărţeau cam cinci kilometri de locul unde ne lăsaserăm maşina, distanţă pe care ar fi trebuit să o parcurgem pe jos, ceea ce ne-ar fi luat cam o oră. Am căzut de acord să facem autostopul pe drumul de întoarcere, însă, cum circulaţiaera redusă şi în multe dintre maşinile care treceau nu mai rămăsese loc decît pentru un singur pasager, am decis să ne despărţim. Am luat-o înainte cale de vreo sută de metri, am urcat taluzul abrupt şi m-am tolănit pe iarbă, lăsîndu-l pe John să se descurce cu autostopul. Zece minute mai tîrziu, a urcat într-o maşină şi, trecînd prin dreptul meu, m-a făcut un semn triumfător. Se pare că ideea de a ne despărţi fusese bună, căci, cu siguranţă, în acea maşină n-am fi încăput amîndoi.
Cele zece minute, la cît îmi estimasem aşteptarea, s-au prelungit. Din vreme în vreme, cîte o maşină cotea pe drum, la vreo două sute de metri de locul în care mă aflam. Auzeam zumzetul motorului înainte de a vedea maşina şi, de fiecare dată speram că avea să fie John, cu maşina noastră. A trecut însă o oră, fără ca John să dea vreun semn de viaţă. Era limpede, maşina închiriată de noi refuzase să mai pornească. N-aveam de ales, trebuia să o iau din loc, pe jos. Pe cînd mă tîram anevoie de-a lungul şoselei, îmi spuneam că ar fi fost grozav să nu-i fi dat lui John şi rucsacul meu. Nu fiindcă acesta n-ar fi fost greu, ci aş fi putut să îmi schimb bocancii cu nişte tenişi, scurtîndu-mi astfel calvarul întoarcerii, cu cel puţin douăzeci de minute.
Maşina era exact unde o lăsaserăm în zori. John nu se zărea nicăieri, era clar că plecase după ajutor, probabil la un garaj din Brough. M-am aşezat să îl aştept şi, astfel, a mai trecut încă o oră. Ce naiba se întîmplase? De ce nu îmi lăsase John măcar un bilet sau cheile, ca să pot intra în afurisita de maşină? Am început să blestem lipsa de simţ practic a oamenilor de ştiinţă. Plin de lehamite, am pornit spre rulotă, cale de încă un kilometru şi jumătate. Şi cheia acesteia rămăsese la John; din fericire, avusesem inspiraţia de a lăsa o fereastră deschisă şi am reuşit să intru fără prea multă bătaie de cap. După ce m-am spălat, am încercat să-mi potolesc nervii cu o cană mare de ceai şi încă o bucată de prăjitură.
Situaţia era pe deplin lipsită de haz. În jurul orei trei, am intrat în Brough, pradă unei stări de furie avansată. Am vizitat două garaje, fără să aflu nimic. A mai trecut o oră pînă cînd am convins un mecanic să revină, împreună cu mine, la maşina noastră. Omul a deschis portiera şi, foarte curînd, motorul torcea în surdină. I-am plătit o liră mecanicului, iar acesta a plecat, convins că avusese de-a face cu un tîmpit.
Ce aveam de făcut în continuare? Auzisem că în Statele Unite se întîmpla ca şoferii de camion să culeagă autostopişti, pe care îi zvîntau apoi în bătaie şi îi jefuiau, dar nu ştiam ca în Anglia să se fi petrecut aşa ceva. Am condus pînă în locul unde coborîsem de pe Mickle Fell, apoi m-am întors la Brough, păstrînd o viteză foarte redusă. Ajuns în oraş, am povestit tot ce ştiam unui sergent de poliţie. Acesta şi-a notat totul cu o expresie gravă întipărită pe chip, deşi în gesturile lui se citea rutina. M-a întrebat unde puteam fi găsit şi i-am explicat unde parcasem rulota. Poliţia, îmi spuse el, urma să se apuce imediat de treabă şi aveam să fiu anunţat de îndată ce aveau să apară elemente noi.
În acel moment nu-mi doream decît să mă întorc la rulotă. Cînd am ajuns se făcuse aproape şase. Nu ştiam dacă era sau nu cazul să pregătesc cina pentru două persoane. Mi-era foame, dar îngrijorarea îmi răpise pofta de mîncare. M-am decis să mă întind vreo jumătate de oră înainte de a-mi pregăti cina. Zis şi făcut. Apoi, după ce am terminat de mîncat şi de spălat vasele, amobservat că era trecut de nouă. Curînd după aceea am auzit o bătaie puternică în uşa rulotei.
Era un inspector de poliţie în civil, care mi-a dat de înţeles că ancheta ajunsese de-acum de competenţa secţiei criminalistice. Mi-a pus o mulţime de întrebări despre mine însumi. Dispariţia lui John era, în sfîrşit, luată în serios. Reputaţia sa ca om de ştiinţă ar fi trebuit să-i determine să procedeze aşa de la bun început; aveam însă bănuiala că la mijloc interveneau şi anumiţi factori legaţi de securitate, ceea ce avea drept rezultat, între altele, şi numeroasele întrebări referitoare la persoana mea. Poliţia dorea să fie sigură că nu aveam nici un amestec în dispariţia lui John, oricare i-ar fi fost cauza. După vreo oră de interogatoriu, inspectorul s-a ridicat, gata de plecare. Mi-am amintit să îmi verific ceasul după al său, dar ceasul meu funcţiona, se pare, perfect.
S-a lăsat întunericul şi mi-am spus că era timpul să mă pregătesc de culcare. În condiţii obişnuite, după o zi precum aceea, aş fi adormit buştean. Acum însă mă tot perpeleam în aşternut, cu gîndul la John Sinclair. Desigur, nu ştiam despre el, cel de acum, ci doar despre ceea ce fusese el în tinereţe. Anii trecuţi păreau însă a nu fi existat. Reluasem aceleaşi relaţii destinse din timpul şcolii şi al facultăţii. Şi totuşi, anii trecuţi îşi aveau realitatea lor bine definită. Viaţa lui John devenise mai complexă din punct de vedere profesional şi social decît era atunci cînd ne-am cunoscut. Pentru mine, John părea neschimbat, dar pentru restul lumii acest lucru nu era valabil. Toate aceste speculaţii, oricît de raţionale ar fi fost, nu îmi puteau explica însă dispariţia lui John.
Dintr-o dată, atenţia mi-a fost atrasă de zgomotul unor paşi ce se apropiau. Am ieşit din sacul de dormit, bîjbîind în căutarea unor chibrituri, dornic să aprind mica lampă cu gaz de deasupra plitei. Încă mai scormoneam, cînd uşa rulotei s-a deschis. Cînd, în sfîrşit, am reuşit să aprind lampa, am descoperit că intrusul aflat în prag nu era altul decît John. Îngrijorarea pe care i-o citisem în ochi în prima seară era acum mai evidentă.
- Unde naiba ai fost? am izbucnit.
John intră în rulotă, se prăbuşi în culcuşul lui şi începu să-şi desfacă şireturile de la bocanci.
- N-am nici cea mai mică idee în privinţa asta, Dick. Crede-mă, ăsta-i adevărul.
Voiam cu orice preţ să aflu mai multe, dar, dacă ceea ce spunea John era adevărat, dacă habar nu avea ce i se întîmplase, n-avea rost să insist. Suferise, se pare, un soi de amnezie. Poate că pierederea de memorie avea să fie doar temporară, dar ideea unei amnezii era singura explicaţie posibilă, deocamdată. Efortul fizic intens, fără un antrenament prealabil, ar fi putut duce la o astfel de comoţie. Cert este că, în rest, John era nevătămat, iar asta era lucrul cel mai important.
- Ţi-e foame? l-am întrebat.
- Îngrozitor!
Era limpede, nu-şi dorea decît mîncare şi odihnă. Sincer să fiu, şi mie mi-ar fi prins bine încă o gustare. Descoperind resurse de energie nebănuite, am pregătit masa. Arome puternice şi apetisante umpleau curînd după aceea rulota. John a înfulecat în tăcere, în vreme ce eu am băut o cană de ceai şi am mîncat o bucată de prăjitură. I-am spus lui John că anunţasem poliţia. Cu încuviinţarea lui, am dat o fugă cu maşina pînă la cea maiapropiată cabină telefonică, aflată la vreun kilometru distanţă, pe marginea drumului. Am sunat la secţie şi i-am spus sergentului de serviciu că John reapăruse şi că, aparent cel puţin, era nevătămat, în afara unei uşoare amnezii temporare. La întoarcere, l-am găsit pe John cufundat într-un somn adînc.
A doua zi ne-am trezit tîrziu. Din această cauză, precum şi datorită unei noi vizite a inspectorului din ajun, s-a făcut amiază pînă cînd ne-am reluat călătoria spre nord. Mai devreme, John s-a plimbat vreme de o oră împreună cu inspectorul, dar habar n-am despre ce au discutat cei doi. În acest timp, am făcut ordine în rulotă. Oricum, la întoarcere, inspectorul părea mulţumit de cele aflate.
Am traversat Glasgowul chiar prin centru. Deşi ne mişcam destul de încet, era calea cea mai sigură pentru a nu ne rătăci pe străduţele de la periferie. Fără prea mare greutate, am reuşit să găsim drumul spre Loch Lomond. Am depăşit multe locuri de popas, dornici să ajungem pînă-n seară la Glencoe, dacă avea să fie posibil. Drumul pînă la Crinlarich ni s-a părut lung şi plictisitor, iar distanţa pînă la Tyndrum era mai mare decît îmi aminteam din călătoriile anterioare. Am ieşit la capătul mlaştinii Ranoch. John, care se afla la volan, a început să mormăie ceva despre rulotă, care atîrna parcă mai greu şi începuse să se clatine. Am oprit, iar inspecţia a scos la iveală o pană la roata din spate a maşinii. În timp ce scoteam din portbagaj roata de rezervă şi cricul, ne-au năpădit roiuri de musculiţe. Lucru firesc, de altfel, doar ne aflam în Scoţia! Deşi nu ne-a luat decît vreun sfert de oră pentru a schimba roata, pe cînd am urcat din nou în maşină eram, practic, devoraţi de vii.
Am gonit cu viteză maximă, ca să ajungem la Glencoe înainte de apusul soarelui. Ştiam exact unde anume voiam să înnoptăm, la intersecţia dintre drumul nou şi cel vechi, la trei kilometri de Kingshouse Inn. Cînd am ajuns, ultima geană de lumină dispăruse. Era imposibil să mai executăm vreo manevră cu rulota, pe întuneric. Cel mult, am fi putut să o luăm înainte pe drumul vechi. Dacă acesta ar fi fost prea accidentat, n-am fi avut loc să întoarcem maşina şi am fi fost nevoiţi să decuplăm rulota şi să executăm manevra manual, tractînd-o apoi pînă la intersecţie. Oricum, a doua zi aveam nevoie de maşină, pentru a parcurge cei săse kilometri pînă la Bideannam Bian. Avuseserăm şi aşa destule neplăceri pentru acea zi, aşa încît ne-am mulţumit să parcăm pe marginea drumului.
Am pornit chiar în zori. După un ceai sorbit în grabă şi pregătirea echipamentului şi a merindelor, am fost gata de plecare, deşi era doar şase dimineaţa. Era o zi perfectă, cerul era pe deplin senin. În lumina zorilor, problemele din seara precedentă nu mai păreau atît de greu de rezolvat. Cel mai simplu era să continuăm înaintarea pe drumul vechi, cale de un kilometru şi jumătate, pînă cînd acesta avea să întîlnească din nou drumul asfaltat. Deşi înaintam încet, maşina se hurduca precum într-o cursă nebunească. Categoric, drumul părea a fi un poligon de încercare pentru un jeep sau un Land Rover. Cu cîteva zgîrieturi pe şasiu, am reuşit totuşi să trecem cu bine. Zece minute mai tîrziu, parcam în apropierea mohorîtului Loch Triochtan. Cărărea ce urca muntele părea neplăcut de abruptă. Totuşi, după ce am pornit, înaintarea s-a dovedit mai puţin dură decît în aparenţă. O bună bucată de vreme am urmat albia unui torent, urcînd într-o vale îngustă care înainta adînc în inima muntelui.După aproximativ un kilometru şi jumătate am hotărît să părăsim albia pîrîului şi să o luăm la stînga, direcţie în care panta era mai lină. Pe la opt am ajuns într-o mică depresiune pe care o bănuiam situată la cel mult trei sute de metri mai jos de vîrf. În faţa noastră se înălţa un splendid pinten de piatră, probabil cunoscutul contrafort Churchdoor. În depresiune se aflau ochiuri de apă limpede şi rece ca gheaţa. Se făcuse destul de cald şi am petrecut următoarea jumătate de oră luîndu-ne pe îndelete micul dejun. Pentru întîia oară, apreciam avantajele călătoriei cu rulota. Era mult mai confortabilă decît un cort şi ne ferea o protecţie sigură împotriva musculiţelor. Era de preferat unui han, fiindcăastfel putem porni la drum mai devreme.
Dacă am fi înnoptat la vreun hotel din Kingshouse sau Ballachulish, la ora asta de-abi-a ne-am fi început micul dejun. E drept că tocmai asta făceam, dar ne aflam la o înălţime de o mie de metri, după un urcuş de două ceasuri.
Am pornit din nou înainte de nouă, pe un versant blînd cu grohotiş şi stînci sfărîmate. Am urcat de-a lungul lui vreo două sute de metri şi am ajuns pe culme, în bătaia puternică a razelor solare. Stîncile erau calde aici; eram în vîrful muntelui. Se anunţa o zi caniculară, iar ceaţa începuse deja să se risipească. Spre nord se profilau Marmorele şi Ben Nevis, iar spre sud se înălţau piscurile ascuţite ale lui Glen Erive. N-aveam nici un motiv să ne grăbim, astfel încît am rămas în vîrf aproape o oră. În calitatea mea de responsabil cu aprovizionarea, am scos la iveală surpriza pregătită din timp: două conserve cu suc de portocale. Apoi am pornit de-a lungul culmii, în pas constant şi destins. Am înaintat în acest ritm în josul pantei în formă de poliţă ce coboară spre Glen Erive, apoi am urcat iar, spre capătul culmii Beinn Fhada. După o pantă scurtă şi iute a urmat o trecătoare strîmtă, apoi cărarea a cotit-o iar spre stînga, pe un deal abrupt. Lungimea pantei era de vreo trei sute de metri şi perspectiva nu era deloc atrăgătoare, pentru nişte drumeţi lipsiţi de antrenament. Ne-am contrazis prieteneşte în privinţa celei mai uşoare modalităţi de coborîre. John a ales un făgaş între pereţii stîncoşi, un soi de horn din piatră, eu m-am gîndit că terenul deschis din dreapta avea să fie mai simplu de străbătut. După ce am parcurs vreo treizeci de metri, mi-am dat seama că mă înşelasem. L-am pierdut din vedere pe John şi, cînd l-am revăzut, prietenul meu se afla cu vreo sută de metri mai jos. L-am urmat şi, într-un tîrziu, l-am ajuns din urmă. Se aşezase să se odihnească pe un bolovan. I-am sugerat să ne continuăm coborîrea prin şaua îngustă aflată în dreapta noastră. John izbucni în rîs, afirmînd că, urmînd acel drum, am fi ajuns în cele din urmă, din nou, în vîrf. Nu ştiu de ce era atît de convins de asta, dar, după greşeala pe care o săvîrşisem mai devreme, refuzînd să-l ascult, mi-am zis că era de preferat să nu îl contrazic.
Fundul văii era uluitor. Văzut de sus, părea o suprafaţă perfect plană, însă, o dată ajuns jos, puteai observa că panta dealului se repezea abrupt într-o mică strîmtoare. Aceste chei se prelungeau cale de vreo doi kilometri. Aceasta era valea ascunsă despre care auzisem vorbindu-se de atîtea ori. Mînat de instinct sau poate de noroc, John m-a condus pînă în locul unde pîrîul se lăţea într-un vad, permiţînd trecerea pe celălalt mal, unde drumul avea să fie mult mai uşor.
Încălzit după efortul coborîrii, am sugerat să ne scăldăm în pîrîu. John a încuviinţat şi, cinci minute mai tîrziu, ne bălăceam într-un ochi de apă limpede şi rece ca gheaţa. Dacă stai să te gîndeşti, frigul îţi prilejuieşte experienţe stranii. Senzaţia de frig profund e neplăcută, dar nu imposibil de suportat. Cu toate acestea, frigul e un duşman tainic şi necruţător. Singura experienţă plăcută legată de această senzaţie, după ştiinţa mea, se produce atunci cînd, coborînd panta abruptă a unui munte, plonjezi într-un lac rece ca gheaţa. Plăcerea nu durează mai mult de treizeci de secunde. O poţi prelungi cu cel mult un minut, după care e cazul săi ieşi din apă cît poţi de repede. Exact aşa am procedat şi noi. În timp ce ne uscam la soare, am avut o revelaţie stranie. În anii de şcoală ne scoteam adesea cămăşile, după cîte o partidă de fotbal. Remarcasem atunci că John avea pe şold un semn din naştere, avînd forma unei căpşuni cu diametrul cît al unei monede de o jumătate de coroană. Acum, însă, nu se zărea nici o urmă a acelui semn.
