Capitolul I
Povestirea lui Mark Easterbrook
1.
Aparatul Espresso din spatele umărului meu sâsâi ca un şarpe furios. Zgomotul avea ceva sinistru, ca să nu spun drăcesc. Probabil, am reflectat, majoritatea zgomotelor noastre contemporane au această caracteristică. Scrâşnetul furios şi intimidant al avioanelor cu reacţie ce brăzdează ca nişte fulgere cerul; uruitul înfundat şi ameninţător al metroului care se apropie prin tunel; transportul greu rutier care îţi zgâlţâie până şi temelia casei... Chiar şi minorele zgomote casnice ale prezentului, oricât de benefică poate fi acţiunea lor, tot au ceva alarmant. Maşinile de spălat vase, frigiderele, oalele de presiune, plângăreţele aspiratoare, toate par să spună: "Ai grijă! Sunt un geniu în slujba ta, dar dacă mă scapi de sub control..."
O lume periculoasă – asta era, o lume periculoasă.
Am agitat ceaşca fumegândă plasată în faţa mea. Mirosea frumos.
— Mai doriţi şi altceva?
— Un sandviş gustos cu şuncă şi banană.
Mi se părea o alăturare ciudată. Bananele le asociam cu copilăria... sau, ocazional, flambé cu zahăr şi rom. În mintea mea şunca era ferm corelată cu ouăle. Totuşi, când eşti în Chelsea, mănânci ca în Chelsea. Am acceptat un "sandviş gustos cu şuncă şi banană".
Deşi trăiam în Chelsea – mai bine spus, aveam acolo de trei luni un apartament mobilat – în toate celelalte privinţe eram străin de locurile acelea. Scriam o carte despre anumite aspecte ale arhitecturii mongole, dar pentru asta aş fi putut locui tot atât de bine în Hampstead sau Bloomsbury sau Streatham – pentru mine ar fi fost acelaşi lucru. Cu excepţia uneltelor meseriei mele, eram neatent la tot ce mă înconjura, iar împrejurimile îmi erau total indiferente. Existam într-o lume a mea, proprie.
Totuşi, în această seară anume, suferisem una dintre acele bruşte şi totale schimbări de sentimente pe care le cunosc toţi scriitorii.
Arhitectura mongolă, împăraţii mongoli, modul de viaţă mongol şi toate problemele fascinante izvorâte din el îşi pierdură brusc interesul. Ce mai contau? De ce vroiam să scriu despre ele?
Am frunzărit înapoi câteva pagini, recitind ceea ce scrisesem. Totul îmi părea egal de anost – prost scris şi deosebit de lipsit de interes.. Indiferent cine spusese "Istoria e o vorbărie goală" (Henry Ford?) avusese dreptate.
Am împins cu dezgust manuscrisul, m-am ridicat şi m-am uitat la ceas. Era aproape unsprezece noaptea. Am încercat să-mi aduc aminte dacă mâncasem... După senzaţiile mele interne se părea că nu. Prânzul, da, la Athenaeum. Asta a fost de mult.
M-am dus şi m-am uitat în frigider. Mai era o rămăşiţă de limbă uscată. M-am uitat la ea fără nici o plăcere.
Aşa se face că am luat-o agale pe King’s Road, şi, la un moment dat, am intrat într-un Espresso Caffe Bar cu numele de Luigi scris de-a curmezişul ferestrei cu litere roşii de neon, iar acum contemplam un sandviş cu şuncă şi banană, în timp ce reflectam la sinistrele implicaţii ale zgomotelor prezentului şi la efectele lor perturbatoare.
Toate, mă gândeam eu, aveau ceva în comun cu primele mele amintiri despre pantomimă. Davy Jones tocmai ieşit din dulăpiorul lui în nori de fum! Uşi şi ferestre capcană care lăsau să transpire infernala putere a răului, provocând şi sfidând o Zână Bună Diamant, sau un nume în genul ăsta, care în schimb flutura o baghetă cu aspect impropriu şi recita cu optimism şi cu o voce plată platitudini privitoare la triumful final al binelui, prefaţând astfel inevitabilul "cântec al momentului" care nu avea niciodată vreo legătură cu tema respectivei pantomime.
M-a fulgerat brusc gândul că, probabil, întotdeauna era necesar ca răul să fie mai impresionant decât binele. El trebuia să ţină spectacolul! El trebuia să sperie şi să provoace! Era instabilitatea atacând stabilitatea. Iar în final, stabilitatea va învinge întotdeauna, gândeam eu. Stabilitatea poate supravieţui banalităţii, Zânei Bune Diamant, glasului plat, cupletului rimat, chiar şi irelevantei declaraţii răsunătoare "Există un drum bătut de vânturi care şerpuieşte pe deal în jos, spre orăşelul vechi de când lumea pe care-l iubesc". Oricât de sărace arme ar părea toate acestea, totuşi aceste arme aveau să triumfe în final. Pantomima avea să se termine aşa cum se termina întotdeauna. Scările, şi distribuţia, coborând în ordinea importanţei, cu Zâna Bună Diamant practicând creştineasca virtute a umilinţei şi necăutând să fie prima (sau, în cazul de faţă, ultima) ci încadrându-se undeva pe la mijlocul procesiunii, umăr lângă umăr cu fostul ei opozant, acum ieşit din pielea ameninţătorului Rege Demon şi rămânând doar un bărbat îmbrăcat în pantaloni colanţi roşii.
Aparatul Espresso sâsâi iar în urechea mea. Am făcut semn după încă o ceaşcă şi m-am uitat în jur. Una din surorile mele întotdeauna mă acuza că nu sunt un bun observator, că nu remarc nimic din ceea ce se petrece sub nasul meu. "Trăieşti în propria-ţi lume", mă dojenea ea. Acum, cu un sentiment de bunăvoinţă conştientă, am luat notă de ce se petrecea în jur. Era aproape imposibil să nu citeşti zilnic în ziare despre cafe-barurile şi patronii lor din Chelsea; acum aveam şansa să-mi fac o părere personală despre viaţa contemporană.
În cafenea era destul de întuneric, aşa că nu puteam să văd foarte clar. Clientela era alcătuită în majoritate din tineri. Am presupus vag că era ceea ce se chema generaţia beat. Fetele arătau, aşa cum mi se părea că arătau întotdeauna fetele din ziua de azi, murdare. De asemenea, păreau mult prea călduros îmbrăcate. Observasem asta cu câteva săptămâni în urmă când ieşisem să iau cina cu nişte prieteni. Fata care stătuse atunci lângă mine să fii avut vreo douăzeci de ani. În restaurant era foarte cald, dar ea purta un pulover galben de lână, o fustă neagră şi şosete negre de lână, iar transpiraţia i se prelingea de pe faţă direct în mâncare. Mirosea a lână îmbibată de transpiraţie şi, de asemenea, puternic, a păr nespălat. Conform spuselor prietenilor mei, era considerată foarte atrăgătoare. Nu şi de mine! Singura mea reacţie era o dorinţă nebună s-o arunc într-o cadă cu apă fierbinte, să-i dau o bucată de săpun şi s-o silesc să-i dea bătaie! Ceea ce demonstra, presupun, cât de în urmă eram cu vremurile. Probabil asta mi se trăgea de la faptul că trăisem atât de mult în străinătate. Îmi aminteam cu plăcere de femeile indiene cu părul lor negru minunat încolăcit, şi sari-urile în culori pure şi strălucitoare căzând în jurul lor în falduri graţioase, şi legănare ritmică a trupurilor lor în timp ce mergeau...
Am fost smuls din aceste gânduri plăcute de o bruscă accentuare a zgomotului. Două tinere de la masa alăturată începuseră să se certe. Cei doi tineri care erau cu ele încercau să aplaneze lucrurile, dar fără succes.
Brusc, începură să ţipe una la alta. Una din fete o plesni peste faţă pe cealaltă, a doua o smulse de pe scaun pe prima. Se băteau ca zarzavagioaicele, insultându-se cu ţipete isterice. Una era o roşcată ciufulită, cealaltă o blondă cu părul lins.
În afară de termenii insultători, nu-mi dădeam seama de ce se certau. De la celelalte mese izbucniră strigăte şi întărâtări.
— Bravo, fetiţo! Zvânt-o, Lou!
Proprietarul din spatele barului, un tip cu înfăţişare de italian focos pe care îl mirosisem a fi Luigi, interveni cu un glas în cel mai pur accent londonez cockney.
— Hai, gata... terminaţi... potoliţi-vă! O să aduceţi într-o clipă toată strada aici. O să-i aduceţi pe copoi. Încetaţi, vă spun!
Dar blonda lăţoasă îşi înfipse mâna în părul roşcatei şi o trăgea cu sălbăticie în timp ce ţipa:
— Nu eşti decât o târfă care fură bărbaţi!
— Târfă eşti tu!
Luigi şi cei doi însoţitori stânjeniţi reuşiră să le despartă. În pumnul blondei era un smoc mare de păr roşcat.
Îl ţinu sus ca pe un trofeu, apoi îl aruncă pe podea.
Uşa dinspre stradă se deschise larg şi Autoritatea, îmbrăcată în albastru, apăru în prag şi rosti majestos obişnuitele cuvinte:
— Ce se petrece aici?
Toţi cei prezenţi făcură pe loc front comun în faţa inamicului.
— Ne distram şi noi un pic, spuse unul din tineri.
— Asta-i tot, spuse Luigi. O mică distracţie între prieteni.
Cu vârful pantofului trimise smocul de păr drept sub una din mesele din apropiere. Părţile beligerante îşi zâmbeau una celeilalte cu o prefăcută prietenie.
Poliţistul se uită bănuitor la toţi din jur.
— Noi tocmai plecam, spuse blonda, toată numai miere. Vino, Doug.
Printr-o coincidenţă, alţi câţiva tocmai plecau. Autoritatea îi urmări cu asprime plecând. Ochii lui spuneau că de data asta trece cu vederea, dar că e cu ochii pe ei. Se retrase agale.
Însoţitorul roşcatei achită consumaţia.
— Te simţi bine? o întrebă Luigi pe fata care îşi aranja o eşarfă pe cap. Ţi-a cam făcut-o Lou, smulgându-ţi părul din rădăcină în halul ăsta.
— Nu m-a durut, spuse cu nonşalanţă fata, zâmbindu-i. Îmi pare rău pentru tămbălău, Luigi.
Perechea ieşi. Acum, barul era practic pustiu. M-am cotrobăit prin buzunare după mărunţiş.
— E o tipă pe cinste! spuse Luigi cu admiraţie, privind spre uşa care se închidea. Luă o mătură şi împinse după tejghea smocul de păr roşcat.
— Trebuie să fi fost groaznic de dureros, am spus.
— Eu aş fi răcnit din toţi plămânii dacă ar fi fost al meu, recunoscu Luigi. Dar Tommy e o tipă pe cinste.
— O cunoşti bine?
— Oh, în majoritatea serilor e aici. Tuckerton, aşa o cheamă, Thomasina Tuckerton. Dar pe aici i se spune Tommy Tucker. E putred de bogată. Bătrânul ei i-a lăsat o avere, iar ea ce face? Vine în Chelsea, trăieşte într-o cameră prăpădită la jumătatea drumului către Wandsworth Bridge, şi se înhăitează cu o gaşcă ce face acelaşi lucru. Omoară-mă şi tot nu pricep – jumătate din banda asta are bani. Şi-ar putea cumpăra cele mai grozave lucruri, ar putea sta la Ritz dacă ar vrea. Dar se pare că ei se dau în vânt după modul ăsta de viaţă pe care şi l-au ales. Da, treaba asta mă depăşeşte.
— Dumneata n-ai alege-o?
— Eu am minte! Dar aşa cum stă treaba, eu mă aleg cu banii.
M-am ridicat să plec şi am întrebat care a fost motivul scandalului.
— Tommy a pus mâna pe iubitul celeilalte. Un individ pentru care nu merită să te baţi, credeţi-mă!
— Se părea că cealaltă era de părere că merită, am remarcat.
— Oh, Lou este foarte romantică, spuse tolerant Luigi. Nu asta era concepţia mea despre romantism, dar nu i-am spus-o.
Trebuie să fi trecut cam o săptămână, când privirea mi-a fost reţinută de un nume de la rubrica Decese din The Times.
TUCKERTON. Pe 2 octombrie a decedat la sanatoriul Fallowfield, Amberley, Thomasina Ann, douăzeci de ani, unica fiică a defunctului Thomas Tuckerton, din Carrington Park, Amberley, Surrey. Funeralii private. Fără flori.
Gata cu florile pentru sărmana Tommy Tucker; şi s-a terminat cu "senzaţiile" vieţii din Chelsea. Am simţit brusc un sentiment efemer de compasiune pentru toate Tommy Tucker din ziua de azi. În definitiv, mi-am reamintit eu, de unde ştiam că punctul meu de vedere era cel corect? Cine eram eu ca să decretez că era o viaţă irosită? Poate că viaţa mea liniştită de cărturar, îngropată în cărţi, ruptă de lume, era cea irosită. Viaţă la mâna a doua. Să fim cinstiţi, cu ce mă alegeam eu de la viaţă? Ce senzaţii îi smulgeam? O idee foarte neobişnuită! Adevărul era, fireşte, că nu vroiam senzaţii. Dar şi în privinţa asta, oare n-ar fi trebuit să vreau? Un gând neobişnuit şi nu prea bine venit.
Mi-am alungat-o din minte pe Tommy Tucker şi m-am întors la corespondenţa mea.
Singurul lucru interesant era o scrisoare de la verişoara mea Rhoda Despard, care îmi cerea să-i fac un serviciu.
Cum nu aveam nici un chef de lucru în dimineaţa asta, m-am agăţat de scrisoare pentru a-mi oferi o scuză grozavă.
Am ieşit în King’s Road, am oprit un taxi şi am pornit spre locuinţa unei prietene, doamna Ariadne Oliver.
Doamna Ariadne Oliver era o renumită scriitoare de romane poliţiste. Servitoarea ei, Milly, era un balaur eficient care îşi apăra stăpâna de atacurile lumii exterioare.
Am înălţat din sprâncene, într-o întrebare nerostită. Milly dădu cu putere din cap.
— Mai bine aţi urca direct, domnule Mark, mi-a spus ea. E cu capsa pusă în dimineaţa asta. Poate o ajutaţi să iasă din starea asta.
Am urcat două rânduri de trepte, am bătut uşor într-o uşă şi am intrat fără să mai aştept să fiu invitat. Camera de lucru a doamnei Oliver era o încăpere mare, cu pereţii acoperiţi cu un tapet cu păsări exotice care cuibăreau în lăstărişuri tropicale. Cât despre doamna Oliver personal, aceasta, într-o stare vecină cu nebunia, se învârtea de colo-colo prin cameră, vorbind singură. Îmi aruncă o scurtă privire lipsită de interes şi continuă să bată podeaua. Privirea ei, lipsită de concentrare, mătura pereţii, zbura pe fereastră, şi, din când în când, dispărea sub pleoapele închise în ceea ce părea un spasm agonic.
— Dar de ce, luă la întrebări doamna Oliver universul, de ce nu spune pe loc idiotul că a văzut cacadu-ul? De ce n-ar spune? Nu putea să nu-l vadă! Dar dacă ar spune-o, asta ar dărâma totul. Trebuie să existe o cale... trebuie să existe...
Mârâi, îşi trecu degetele prin părul scurt şi cărunt şi trase frenetic de el. Apoi, uitându-se la mine cu privirea brusc concentrată, spuse: "Bună, Mark. Am să înnebunesc", şi îşi reluă jalea.
— Şi apoi e Monica. Cu cât încerc s-o fac mai drăguţă, cu atât devine mai enervantă... Aşa o fată tâmpită!... Şi mai e şi încântată de sine! Monica... Monica? Cred că numele nu-i bun. Nancy? Ar fi mai bine? Joan? Întotdeauna toate sunt Joan. Şi Anne. Susan? Am avut o Susan. Lucia? Lucia? Cred că-mi pot imagina o Lucia. Roşcată. Pulover decoltat... Colanţi negri?... Ciorapi negri, oricum.
Această sclipire fugară de înveselire fu eclipsată de amintirea problemei cu cacadu-ul, şi doamna Oliver îşi reluă zbuciumul nefericit, luând inconştient diferite lucruri de pe mese şi punându-le în cu totul alt loc. Îşi îndesă cu o oarecare grijă tocul de ochelari într-o cutie lăcuită ce conţinea deja un evantai chinezesc, apoi oftă adânc şi spuse:
— Mă bucur că ai venit dumneata.
— Eşti foarte amabilă.
— Putea să fi fost oricine. Vreo femeie insipidă care să mă vrea la deschiderea unui bazar, sau bărbatul cu poliţa de asigurare a lui Milly, pe care Milly refuză categoric să şi-o facă... sau instalatorul (dar asta ar fi fost un noroc prea mare, nu-i aşa?). Sau putea să fie cineva care vroia să-mi ia un interviu, punându-mi toate întrebările alea stânjenitoare care de fiecare dată sunt aceleaşi. Ce v-a făcut să vă apucaţi de scris? Câte cărţi aţi scris? Câţi bani aţi scos? Etc., etc. Niciodată nu ştiu răspunsul la nici una din ele, şi asta mă face să arăt complet tâmpită. Nu că ceva din toate astea ar conta, pentru că sunt convinsă că am să înnebunesc din cauza afacerii ăsteia cu cacadu-ul.
— Ceva ce nu se leagă? am întrebat compătimitor. Poate ar fi mai bine să plec.
— Nu, să nu pleci. În tot cazul, dumneata eşti o distracţie.
Am acceptat acest compliment îndoielnic.
— Vrei o ţigară? mă întrebă doamna Oliver cu o vagă ospitalitate. Sunt unele pe undeva pe aici. Uită-te în capacul maşinii de scris.
— Mulţumesc, am ţigări. Serveşte-te. Oh, nu, dumneata nu fumezi.
— Nici nu beau. Aş dori să fi băut. Ca detectivii ăia americani care au mereu la îndemână sticle cu rachiu. Asta pare să le rezolve toate problemele. Să ştii. Pe când eu... Ştii, Mark, eu chiar nu pot să pricep cum scapă cineva basma curată după ce a săvârşit o crimă în viaţa reală. Mie mi se pare că din momentul în care ai făcut o crimă, toată treaba este absolut evidentă.
— Prostii. Ai făcut o grămadă.
— Cel puţin cincizeci şi cinci. Partea cu crima este foarte uşoară şi simplă. Muşamalizarea este lucrul dificil. Adică, de ce trebuie să fie altcineva şi nu tu? Tu sari în ochi de la o poştă.
— Nu în povestea terminată.
— Ah, dar cât mă costă asta! spuse amărâtă doamna Oliver. Orice ai spune, nu e firesc ca cinci sau şase oameni să se afle la locul faptei când B este omorât, şi toţi să aibă un motiv să-l omoare pe B... afară doar dacă B este un individ absolut insuportabil, iar în cazul ăsta pe nimeni nu-l deranjează că a fost omorât şi nu-i pasă câtuşi de puţin cine a făcut-o.
— Înţeleg problema dumitale, am spus. Dar dacă i-ai făcut faţă de cincizeci şi cinci de ori, vei reuşi s-o rezolvi şi de data asta.
— Asta-mi tot repet şi eu, dar de fiecare dată nu pot să cred, şi aşa intru în agonie.
Se apucă din nou de păr şi trase cu violenţă.
— Termină! am strigat. Ai să-l scoţi din rădăcini.
— Prostii. Părul e rezistent. Deşi, când am avut pojar la paisprezece ani şi am făcut temperatură, mi-a căzut tot părul din faţă. Cât se poate de penibil. Şi a trebuit să treacă şase luni bune ca să-mi crească la loc ca lumea. Cumplit pentru o fată... un lucru foarte deranjant. Mă gândeam ieri la asta când eram în vizită la Mary Delafontaine în sanatoriul ăla. Îi cădea părul exact cum îmi căzuse şi mie. Spunea că o să-şi cumpere o meşă când s-o face mai bine. La şaizeci de ani nu-ţi mai creşte la loc, cred.
— În una din nopţile trecute am văzut o fată smulgându-i alteia părul din rădăcină, am spus. Eram conştient de uşoara notă de mândrie din glasul meu, ca unul care văzuse viaţa.
— Prin ce locuri extraordinare ai fost? mă întrebă doamna Oliver.
— Asta a fost într-un cafe-bar din Chelsea.
— Oh, Chelsea! Acolo se întâmplă totul, cred. Comunişti atei şi macaronari şi fandosiţi conservatori şi generaţia beat. Nu prea scriu despre ei pentru că mi-e teamă să nu folosesc greşit termenii. Cred că e mai sigur să rămâi la ceea ce cunoşti.
— Ca de pildă?
— Oameni în croaziere, şi în hoteluri, şi ce se petrece în spitale şi în sinodurile parohiilor... şi la licitaţii... şi festivaluri de muzică, şi fete în magazine, şi comisii şi femei de zi cu zi, şi tineri şi tinere care cutreieră lumea în interesul ştiinţei, şi vânzători...
Se opri să-şi tragă sufletul.
— Cu astea e de înţeles că poţi s-o scoţi la capăt, am spus.
— În tot cazul, ai putea să mă scoţi la o cafea în Chelsea... doar ca să-mi îmbogăţesc experienţa, spuse visătoare doamna Oliver.
— Oricând doreşti. Diseară?
— Nu diseară. Sunt prea ocupată cu scrisul sau, mai degrabă, cu îngrijorarea că nu pot scrie. Într-adevăr, ăsta-i cel mai obositor lucru la scris, deşi totul e obositor, în afara unicului moment când consideri că ţi-a venit o ideea formidabilă şi abia aştepţi să începi. Spune-mi, Mark, crezi că e posibil să omori pe cineva prin control de la distanţă?
— Ce înţelegi prin control de la distanţă? Să apeşi pe un buton şi să trimiţi o rază radioactivă ucigătoare?
— Nu, nu science fiction. Mă gândeam... Se opri îndoită. Mă refer la magia neagră.
— Figuri de ceară cu bolduri în ele?
— Oh, figurile de ceară sunt depăşite, spuse cu dispreţ doamna Oliver. Dar lucruri ciudate chiar se întâmplă, să ştii, în Africa sau în Indiile de Vest. Lumea aşa spune. Povesteşte cum băştinaşii se înconvoaie pur şi simplu şi mor. Voodoo... sau ju-ju... Oricum, ştii ce vreau să spun.
I-am spus că în ziua de azi multe lucruri de genul ăsta sunt atribuite puterii sugestiei. Victimei i se inoculează ideea că moartea i-a fost decretată de către vraci, iar subconştientul face restul.
Doamna Oliver pufni cu dispreţ.
— Dacă cineva mi-ar sugera că am fost osândită să mă întind şi să mor, mi-ar face o deosebită plăcere să-i zădărnicesc aşteptările!
Am râs.
— Ai în sânge o doză zdravănă de scepticism occidental. Nici o predispoziţie.
— Deci crezi că se poate întâmpla?
— Nu cunosc prea multe despre tema asta ca să mă pot pronunţa. Cum ţi-a venit în minte? Noua dumitale capodoperă urmează să se numească "Crimă prin sugestie"?
— Nu, nici vorbă. Vechea otravă pentru şobolani şi arsenicul sunt destul de bune pentru mine. Sau vajnicul instrument contondent. Fără arme de foc, dacă e posibil. Armele de foc sunt atât de înşelătoare! Dar n-ai venit aici ca să vorbim despre cărţile mele.
— Sincer, nu... Realitatea e că verişoara mea Rhoda Despard organizează o sărbătoare bisericească şi...
— Nici vorbă! Ştii ce s-a întâmplat ultima dată? Am aranjat un joc "Găsiţi o crimă" şi primul lucru care s-a găsit a fost un cadavru adevărat. N-am să uit niciodată asta!
— Nu e vorba de aşa ceva. Tot ce vei avea de făcut este să stai într-un cort şi să dai autografe pe propriile dumitale cărţi, contra cinci şilingi bucata.
— Bineee, spuse cu îndoială doamna Oliver. Asta ar putea fi în regulă. Nu va trebui să deschid sărbătoarea? Sau să spun lucruri prosteşti? Sau să trebuiască să port pălărie?
Am asigurat-o că nimic din toate astea nu i se va cere.
— Şi nu va dura decât o oră sau două, i-am promis. După aceea va fi un meci de cricket... nu, cred că în perioada asta a anului nu. O serbare pentru copii, poate. Sau un concurs de costume...
Doamna Oliver mă întrerupse cu un strigăt sălbatic.
— Asta e! O minge de cricket! Fireşte! El o vede de la fereastră... Înălţându-se în aer... şi asta îl distrage... şi aşa nu mai pomeneşte de cacadu! Ce bine ai făcut că ai venit, Mark! Ai fost minunat!
— Nu prea văd...
— Poarte că nu, dar eu da. Totul e destul de complicat şi nu vreau să-mi pierd timpul explicându-ţi. Oricât de multă plăcere îmi face să te văd, tot ce vreau acum este să pleci. Imediat.
— Bine-nţeles. În privinţa sărbătorii...
— Mă mai gândesc. Acum nu mă necăji. Unde naiba mi-am pus ochelarii? Doamne, cum mai dispar lucrurile!