Sunny Ridge.
1. Mătuşa Ada
Domnul şi doamna Beresford luau micul dejun.
Erau o pereche obişnuită. Sute de cupluri vârstnice ca ei luau dejunul în acelaşi moment pe tot cuprinsul Angliei. Şi ziua era obişnuită, una din acele zile pe care le trăieşti de cinci ori pe săptămână.
Domnul Beresford avusese cândva părul roşu. Mai păstra încă urme de roşu, dar majoritatea devenise de‑un cenuşiu nisipos, acea culoare pe care‑o capătă atât de des roşcovanii când ajung la mijlocul vieţii. Doamna Beresford avusese o dată părul negru, o coamă viguroasă, cârlionţată. Acum negrul se combinase cu şuviţe cărunte, răspândite la întâmplare. Efectul era destul de plăcut. Doamna Beresford se gândise la un moment dat să‑şi vopsească părul, însă într‑un final hotărâse că se plăcea mai mult cum o făcuse natura. În schimb, se decisese să încerce o nuanţă nouă de ruj care să‑i dea o notă mai luminoasă.
Un cuplu în vârstă luând micul dejun împreună. Un cuplu plăcut, dar fără nimic remarcabil. Aşa ar fi spus un privitor din afară. Dacă privitorul ar fi fost tânăr, el sau ea ar fi adăugat: “Da, foarte plăcuţi, dar cumplit de plictisitori, ca toţi bătrânii”.
Totuşi, domnul şi doamna Beresford nu ajunseseră încă la vârsta la care să se considere bătrâni. Şi habar n‑aveau că ei şi mulţi alţii erau catalogaţi ca fiind cumplit de plictisitori numai pe baza asta. Doar de către tineri, fireşte, dar atunci ar fi fost indulgenţi, tinerii nu ştiau nimic despre viaţă. Dragii de ei, mereu îşi băteau capul cu examenele, sau cu viaţa sexuală, sau cum să‑şi cumpere haine nemaipomenite sau să‑şi facă cine ştie ce coafură extraordinară care să‑i facă mai remarcaţi. Din propriul lor punct de vedere, domnul şi doamna Beresford trecuseră doar de prima parte a vieţii. Se plăceau fiecare în parte şi unul pe celălalt, iar zilele treceau una după alta de‑o manieră încântătoare.
Existau, fireşte, momente, fiecare are momente. Domnul Beresford deschise o scrisoare, îşi arunca ochii asupra ei, apoi o puse de o parte, sporind micul teanc. Luă următoarea scrisoare, clar se abţinu s‑o deschidă. Rămase cu ea în mână. Soţia lui îl cercetă câteva clipe, apoi întrebă:
— Care‑i problema, Tommy?
— Problema? rosti vag Tommy. Problema?
— Asta te‑am întrebat.
— Nu‑i nici o problemă. De ce ar fi?
— Te gândeai la ceva, spuse acuzator Tuppence.
— Nu cred deloc că mă gândeam la ceva.
— Ba da, te gândeai. S‑a întâmplat ceva?
— Fireşte că nu. Ce să se‑ntâmple? Adăugă: Am primit nota de plată a instalatorului.
— Oh, exclamă Tuppence luminată. E mai mare decât te aşteptai, presupun.
— Normal, întotdeauna e aşa.
— Nu ştiu de ce nu ne‑am făcut noi instalatori, spuse Tuppence. Dacă tu erai instalator, eu eram ajutorul tău şi ne‑am fi lăfăit în bani.
— Am avut ochelari de cal de n‑am văzut posibilitatea asta.
— La nota de plată a instalatorului te uitai puţin mai înainte?
— Oh, nu, aia era doar o cerere de subvenţie.
— Copiii delicvenţi… integrarea rasială?
— Nu. Se deschide un nou azil de bătrâni.
— Ei bine, asta‑i ceva mai sensibil, în tot cazul, dar tot nu înţeleg de ce te îngrijorează.
— Nu mă gândeam la asta.
— Atunci, la ce te gândeai?
— Cred că asta m‑a făcut să mă gândesc.
— La ce? Ştii că până la urmă tot ai să‑mi spui.
— Nu e ceva cu adevărat important. Mă gândeam… ei bine, la mătuşa Ada mă gândeam.
— Oh. înţeleg, spuse Tuppence brusc sensibilizata. Adăugă moale, meditativ: Da, mătuşa Ada.
Ochii li se întâlniră. Este regretabil că în zilele de azi aproape în fiecare familie există o problemă care ar putea fi numită “mătuşa Ada”. Numele diferă – mătuşa Ameliá, mătuşa Susan, mătuşa Cathy, mătuşa Joan. Sunt bunici, sau verişoare bătrâne sau chiar strămătuşi. Însă există şi sunt o problemă de viaţa pe care n‑o poţi ocoli. Trebuie să le aranjezi cumva. Trebuie să inspectezi casele de bătrâni potrivite, să faci cercetări în privinţa lor. Iei recomandări de la doctori, de la prietenii care au avut o mătuşă Ada a lor care “s‑a simţit foarte fericită până când a murit” la “The Laurels, Bexhill, sau “Happy Meadows din Scarborough”.
A trecut vremea când mătuşa Elisabeth, mătuşa Ada şi restul mătuşilor trăiau fericite în casele în care trăiseră vreme îndelungată, îngrijite de bătrânele servitoare devotate, deşi uneori cam tiranice. Aranjamentul satisfăcea pe deplin ambele părţi. Sau, cealaltă categorie, cea a rudelor sărace, nepoate, verişoare bătrâne semi‑cretine, toate muncind ca să‑ţi asigure trei mese bune pe zi şi un dormitor drăguţ. Se dirijau una pe alta şi totul era bine. În ziua de azi, lucrurile stau diferit.
Din nefericire, mătuşile Ada sunt o problemă mult mai mare decât opusul lor pe scara vârstei. Copiii pot fi duşi la casa de copii, sau băgaţi rudelor pe gât, sau trimişi la şcoli speciale unde rămân şi în vacanţe, sau poţi să aranjezi să‑i trimiţi în tabere, şi, pe total, copiii obiectează foarte puţin la aranjamentele făcute pentru el. Mătuşile Ada sunt cu totul diferite. Însăşi mătuşa lui Tuppence Beresford – mătuşa Primrose – fusese o mare bătaie de cap. Imposibil s‑o mulţumeşti. Nici nu intrase bine în stabilimentul care garanta să asigure o casă bună şi tot confortul doamnelor în vârstă ca, după ce‑i scrisese nepoatei sale câteva scrisori pline de laude la adresa stabilimentului, următoarea veste să fie că‑l părăsise indignată fără să anunţe.
“Imposibil! N‑am putut să mai rămân o clipă!”
În decurs de un an, mătuşa Primrose intrase şi ieşise din unsprezece astfel de stabilimente, ca în final să scrie că întâlnise acum un tânăr foarte fermecător. “Un băiat cu adevărat devotat. Şi‑a pierdut mama la o vârstă fragedă şi are mare nevoie de îngrijire. Am închiriat un apartament şi vine să locuiască cu mine. Aranjamentul ăsta ni se potriveşte perfect amândurora. Avem afinităţi naturale. Nu mai trebuie să‑ţi faci griji, dragă Prudence. Viitorul meu e asigurat. Mâine mă întâlnesc cu avocatul, căci trebuie să adaug nişte clauze în testament pentru Mervyn în cazul în care mor înaintea lui, ceea ce, desigur, e firesc să se întâmple, deşi te asigur că în momentul de faţă mă simt în floarea sănătăţii”.
Tuppence alergase în nord (incidentul avusese loc în Aberdeen). Însă poliţia fusese mai rapidă şi‑l umflase pe fermecătorul Mervyn, pe care îl căuta de câtva timp sub acuzaţia că‑şi însuşea bani sub false pretexte. Mătuşa Primrose fusese extrem de indignată, numise treaba ca fiind persecuţie, dar după ce asistase la proces (unde se citaseră alte douăzeci şi cinci de cazuri), fusese nevoită să‑şi schimbe părerea despre protejatul ei.
— Cred c‑ar trebui să mă duc s‑o văd pe mătuşa Ada, Tuppence, spuse Tommy. A trecut ceva timp.
— Presupun că da, spuse Tuppence fără entuziasm. Cât a trecut?
Tommy reflectă.
— Trebuie să fie aproape un an, spuse el.
— E mai mult. Cred că peste un an.
— Vai ce repede a trecut timpul, nu? Nu‑mi vine să cred că a trecut atât de mult. Totuşi, cred că ai dreptate, Tuppence. Calculă. E groaznic cam uită omul, nu‑i aşa? Mă simt foarte prost din cauza asta.
— N‑ar trebui, spuse Tuppence. În definitiv, i‑am trimis tot felul de lucruri şi i‑am scris.
— Da, ştiu. Eşti grozav de bună când e vorba de asta. Cu toate astea, se întâmplă uneori să citeşti lucruri care nu‑ţi cad deloc bine.
— Te referi la cartea îngrozitoare pe care am luat‑o de la bibliotecă în care scria cât de cumplit le era sărmanilor bolnavi şi cât sufereau?
— Da. Bănuiesc ca era adevărat… un fapt luat din realitate.
— Oh, da, trebuie că exista şi locuri ca ăla. Şi există oameni teribil de nefericiţi, oameni care n‑au cum să nu fie nefericiţi. Dar ce altceva s‑ar putea face, Tommy?
— Toţi fac orice, în afară de a fi cât se poate de grijulii. Trebuie să ai mare grijă ce alegi, să afli totul despre lăcaşul respectiv şi să te asiguri că există un medic bun care să aibă grijă de ei.
— Nimeni nu poate fi mai drăguţ ca dr. Murray, trebuie să recunoşti.
— Da, acceptă Tommy înseninându‑se. Murray e un tip pe cinste. Amabil, răbdător. Dacă ar fi fost ceva ce nu merge, ne‑ar fi anunţat.
— Aşa că n‑ai de ce să‑ţi faci griji, spuse Tuppence. Câţi ani are acum?
— Optzeci şi doi. Nu… nu. Cred că optzeci şi trei. Trebuie să te simţi destul de cumplit când le‑ai supravieţuit tuturor.
— Asta‑i doar ce simţim noi. Ei nu gândesc aşa.
— Nu poţi să ştii.
— Ei bine, mătuşa ta Ada nu gândeşte aşa. Nu‑ţi aminteşti cu câtă veselie ne‑a enumerat prietenele cărora le‑a supravieţuit? Şi a terminat cu: “cât despre Amy Morgan, am auzit că n‑o mai duce mai mult de şase luni. Întotdeauna spunea că eu sunt foarte plăpândă, iar acum e clar că am să‑i supravieţuiesc. Şi încă mulţi ani de‑acum încolo”. Era foarte triumfătoare la o asemenea perspectivă.
— În tot cazul…
— Ştiu. În tot cazul, consideri că e de datoria ta să te duci s‑o vezi..
— Nu crezi că am dreptate?
— Din păcate, cred că ai dreptate. Foarte mare dreptate. Şi am să vin şi eu, adăugă Tuppence cu o notă de eroism.
— Nu, se opuse Tommy. De ce să vii? Nu e mătuşa ta. Nu, mă duc singur.
— Ba deloc, spuse doamna Beresford. Şi mie‑mi place să sufăr. Vom suferi împreună. Nu‑i un lucru care să distreze, nici pe mine, nici pe tine, şi cu atât mai puţin pe mătuşa Ada, dar trebuie făcut.
— Nu, nu vreau să mergi. În definitiv, ţi‑aduci aminte cât de grosolan s‑a purtat cu tine ultima oară?
— Oh, nu m‑a deranjat. Probabil a fost singura vizită de care s‑a bucurat sărmana bătrână. Nici nu‑mi trece prin cap să‑i port pică.
— Tu întotdeauna ai fost drăguţă cu ea, chiar dacă nu‑ţi prea place de ea.
— Nimănui n‑ar putea să‑i placă mătuşa Ada. După părerea mea, nici nu i‑a plăcut vreodată cuiva.
— Nu poţi să nu‑ţi fie milă de oameni când îmbătrânesc, spuse Tommy.
— Eu pot, spuse Tuppence. Eu nu‑s aşa bună din fire ca tine.
— Fiind femeie, eşti mai neîndurătoare.
— S‑ar putea. În definitiv, femeile n‑au timp decât să fie realiste. Vreau să spun că‑mi pare foarte rău de bătrâni, de bolnavi şi aşa mai departe, dacă sunt oameni drăguţi. Dar dacă nu sunt, lucrurile stau cu totul altfel, trebuie să recunoşti. Dacă eşti nesuferit la douăzeci de ani şi rămâi tot aşa de nesuferit şi la patruzeci, la şaizeci eşti şi mai nesuferit, iar când ajungi la optzeci eşti dracu’ gol… zău, nu văd de ce să‑ţi pară rău pentru oameni doar pentru că sunt bătrâni. Nu te poţi schimba întru totul. Ştiu câteva persoane absolut încântătoare de şaptezeci şi optzeci de ani. Bătrâna doamnă Beauchamp, şi Mary Carr şi bunica brutarului, draga doamnă Poplett, care vine aici şi ne face curat. Toate sunt nişte dulci şi nişte scumpe şi n‑am nimic împotriva lor.
— Bine, bine, fi realistă. Dar dacă într‑adevăr vrei să fii nobilă şi să vii cu mine…
— Vreau să vin cu tine. La urma urmelor, m‑am măritat cu tine la bine şi la rău, iar mătuşa Ada e categoric răul. Aşa că vom merge de mână. Şi o să‑i ducem un buchet de flori, şi o cutie cu bomboane de ciocolată moi la mijloc şi poate câteva reviste. Ai putea să‑i scrii doamnei cum‑o‑cheamă şi să‑i spui că venim.
— Săptămâna viitoare? Aş putea joi, dacă‑ţi convine şi ţie.
— Joi să fie. Cum o cheamă pe femeia aia? Nu‑mi amintesc… sora şefă sau superintendentă, sau ce‑o fi. Începe cu P.
— Domnişoara Packard.
— Asta era!
— Poate de data asta o să fie altfel, spuse Tommy.
— Altfel? Cum adică?
— Oh, nu ştiu. S‑ar putea întâmpla ceva interesant.
— Am putea avea un accident de tren pe drum, spuse Tuppence luminându‑se puţin.
— De ce naiba vrei să fie accident de tren?
— Nu vreau cu adevărat, fireşte. Doar…
— Doar ce?
— Păi, ar fi un fel de aventură, nu‑i aşa? Poate vom salva vieţi sau vom face ceva util. Util şi totodată palpitant.
— Ce speranţă! spuse domnul Beresford.
— Ştiu. Uneori îţi mai vin şi idei din astea.
2. Era bietul dumitale copil?
Ar fi greu de spus de unde îşi trăgea Sunny Ridge numele. Nu avea nimic care să iasă în relief, care să semene a coastă. Terenul era plat, fapt întru totul convenabil pentru vârsta înaintată a ocupantelor. Avea o grădină vastă, deşi cam lipsită de distincţie. Era o clădire mare, în stil victorian, bine conservată. Câţiva copaci stufoşi, iedera ce îmbrăca pereţii casei şi două maimuţe de piatră dădeau un aer exotic locului. În locurile unde bătea soarele erau amplasate câteva bănci şi două sau trei scaune de grădină. Mai era şi o verandă acoperită unde bătrânele doamne se puteau adăposti de vânturile dinspre est.
Tommy sună la uşa de la intrare, şi el şi Tuppence fură aproape imediat poftiţi înăuntru de o tânără cu o înfăţişare destul de chinuită, îmbrăcată într‑un halat de nylon. Ea îi conduse într‑o micuţă cameră de zi, spunându‑le cam gâfâit:
— O anunţ pe domnişoara Packard. Vă aşteaptă şi va coborî într‑o clipă. Nu vă supăraţi să aşteptaţi un pic, nu‑i aşa, dar e vorba de bătrâna doamnă Carrawav. Şi‑a înghiţit degetarul, mă înţelegeţi.
— Cum naiba a putut să facă aşa ceva? întrebă Tuppence mirată.
— N‑a făcut‑o ca să se amuze, explică scurt ajutoarea administratoarei. Mereu se întâmplă.
După plecarea ei, Tuppence se aşeză şi rosti gânditoare:
— Nu cred că mi‑ar plăcea să înghit un degetar. Trebuie să fie tare deranjant când se duce în hopuri în jos, nu crezi?
Nu avură mult de aşteptat. Domnişoara Packard intră scuzându‑se pentru întârziere. Era o femeie masivă cu părul de culoarea nisipului, la vreo cincizeci de ani, şi avea acel aer calm de competenţă pe care Tuppence îl admirase întotdeauna.
— Scuzaţi‑mă că v‑am făcut să aşteptaţi, domnule Beresford. Ce mai faceţi doamnă Beresford, mă bucur mult că aţi venit şi dumneavoastră.
— Am auzit că cineva a înghiţit ceva, spuse Tommy.
— Oh, aşadar v‑a spus Marlene? Da, bătrâna doamnă Carraway. Mereu înghite câte ceva. E foarte dificil, să ştiţi, pentru că nu putem să le urmărim tot timpul. La copii te aştepţi s‑o facă, dar e ciudat că pentru o femeie în vârstă a devenit un hobby. Şi cu zi ce trece e tot mai rău. Singurul lucru bun e că nu‑i face rău.
— Poate tatăl ei era înghiţitor de săbii, sugeră Tuppence.
— E o idee foarte interesantă, doamnă Beresford. Poate aşa se explică. I‑am spus domnişoarei Fanshawe că aţi venit, domnule Beresford. Nu ştiu dacă a priceput foarte bine. Nu întotdeauna pricepe, să ştiţi.
— Cum s‑a mai simţit în ultimul timp?
— Mă tem că‑şi pierde tot mai rapid memoria, spuse domnişoara Packard pe un ton degajat. Niciodată nu ştiu cât înţelege şi cât nu. Am vorbit cu ea noaptea trecută şi mi‑a spus că e sigură că mă înşel pentru că nu s‑a terminat încă anul şcolar. Din cât se pare, vă crede încă la şcoală. Săracele bătrânele, uneori mai încurcă lucrurile, mai ales când e vorba de timp. Totuşi, azi dimineaţă când i‑am reamintit de vizita dumneavoastră mi‑a spus că e imposibil să veniţi pentru ca sunteţi mort. Ei bine, continuă veselă domnişoara Packard, sper să vă recunoască acum când o să vă vadă.
— Cum stă cu sănătatea? Tot aşa?
— Păi, poate că era de aşteptat. Sincer vorbind, nu cred că va mai fi cu noi mult timp. N‑o doare nimic, dar cu inima stă tot aşa de rău, dacă nu chiar mai rău. Cred că e mai bine să ştiţi şi să fiţi pregătiţi, astfel încât dacă o fi să se ducă pe neaşteptate să nu fie un şoc pentru dumneavoastră.
— I‑am adus nişte flori, spuse Tuppence.
— Şi o cutie cu ciocolată, adăugă Tommy.
— Oh, e foarte drăguţ din partea dumneavoastră. O să fie tare încântată. Vreţi să urcăm?
Tommy şi Tuppence se ridicară şi o urmară pe domnişoara Packard pe nişte scări largi. În timp ce treceau prin faţa unei uşi de pe culoarul de la etaj, aceasta se deschise pe neaşteptate şi ieşi o femeie micuţă strigând cu un glas strident:
— Vreau cacaua mea, vreau cacaua mea. Unde‑i sora Jane? Vreau cacaua mea.
O femeie în uniformă de soră scoase capul pe uşa alăturată şi spuse:
— Gata, gata, dragă, e‑n regulă. Ţi‑ai băut cacaua. Ţi‑ai băut‑o acum douăzeci de minute.
— Nu, n‑am băut‑o, soră. Nu‑i adevărat. Nu mi‑am băut cacaua. Mi‑e sete.
— Ei bine, dacă vrei, ai să mai primeşti încă o ceaşcă.
— Nu pot să primesc încă una când n‑am primit nici una.
Trecură mai departe şi, după ce bătu scurt într‑o uşă din capătul culoarului, domnişoara Packard o deschise şi intrară.
— Veşti bune, domnişoară Franshawe, spuse ea cu seninătate. Uite, nepotul dumitale a venit să te vadă. Nu‑i drăguţ?
Într‑un pat de lângă fereastră o femeie în vârstă se ridică sprijinindu‑se în perne. Avea părul cărunt, de‑un cenuşiu metalic, faţa slabă şi zbârcită, un nas mare şi coroiat şi un aer general de dezaprobare. Tommy înaintă.
— Bună, mătuşa Ada, spuse el. Ce mai faci?
Mătuşa Ada nu‑i dădu nici o atenţie, ci se adresă mânioasă domnişoarei Packard.
— Nu ştiu ce înseamnă asta, să introduci gentlemani în dormitorul unei doamne. În tinereţea mea n‑ar fi fost deloc cuviincios! Şi să‑mi mai spui şi că e nepotul meu! Cine e? Instalatorul sau electricianul?
— Ei, hai, hai, nu‑i frumos, spuse cu blândeţe domnişoara Packard.
— Sunt nepotul dumitale, Thomas Beresford, spuse Tommy şi întinse cutia de ciocolată. Ţi‑am adus o cutie de ciocolată.
— Nu mă duci pe mine cu asta, spuse mătuşa Ada. Îi cunosc eu pe ăştia ca tine, poţi să spui tu ce vrei. Cine‑i femeia asta? O cântări din ochi pe doamna Beresford, cu un aer dezgustat.
— Sunt Prudence, spuse doamna Beresford. Nepoata dumitale, Prudence.
— Ce nume caraghios! spuse mătuşa Ada. Sună a servitoare. Unchiul meu Mathew avea o servitoare pe care o chema Confort iar camerista se numea Bucură‑te‑întru‑Domnul. Era metodistă. Dar mătuşa mea Fanny a pus curând capăt la toate astea. I‑a spus că avea să fie numită Rebeca atâta timp cât era în casa ei.
— Ţi‑am adus câteva flori, spuse Tuppence.
— Nu suport florile într‑o cameră de bolnav. Consumă tot oxigenul.
— Ţi le pun într‑o vază, spuse domnişoara Packard.
— Nici să nu aud. Ar fi trebuit să fi învăţat până acum că ştiu ce spun.
— Pari în formă, mătuşa Ada, spuse domnul Beresford. Gata de luptă, aş putea spune.
— Pot să‑ţi spun pe loc câte parale faci. Ce‑i în capul tău când spui că eşti nepotul meu? Cum ziceai că te cheamă? Thomas?
— Da. Thomas sau Tommy.
— N‑am auzit niciodată de tine. Am avut un singur nepot şi‑l chema William. A murit în război. Asta a fost un lucru bun. Ar fi ajuns rău dac‑ar fi trăit. Am obosit, spuse mătuşa Ada lăsându‑se pe perne şi întorcând capul către domnişoara Packard. Ia‑i de aici. N‑ar trebui să laşi străinii să intre la mine.
— M‑am gândit că o scurtă vizită o să te înveselească, spuse netulburată domnişoara Packard.
Mătuşa Ada scoase un chiot gros şi obscen.
— Perfect, rosti veselă Tuppence. Plecăm. Îţi las trandafirii. Poate te răzgândeşti. Vino, Tommy, spuse şi porni spre uşă.
— La revedere, mătuşă Ada. Îmi pare rău că nu‑ţi aminteşti de mine.
Mătuşa Ada rămase tăcută până când Tuppence ieşi urmată de domnişoara Packard. Tommy porni după ele.
— Tu întoarce‑te, spuse mătuşa Ada ridicând glasul. Te cunosc perfect. Eşti Thomas. Aveai părul roşu. Ca morcovul era părul tău. Vino înapoi. Cu tine am să vorbesc. N‑o vreau pe femeia aia care pretinde că e soţia ta. Ştiu eu mai bine. N‑ar fi trebuit să aduci aici femei de teapa ei. Vino şi aşează‑te pe scaunul ăsta şi vorbeşte‑mi de răposata maică‑ta. Tu dispari, adăugă mătuşa Ada expediind‑o printr‑o mişcare a mâinii pe Tuppence care se oprise ezitând în pragul uşii.
Tuppence se retrase imediat.
— Azi are toane, spuse imperturbabilă domnişoara Packard în timp ce coborau scările. Uneori poate fi foarte plăcută, să ştiţi. Nici nu‑ţi vine să crezi.
Tommy se aşeză pe scaunul indicat de mătuşa Ada şi observă cu jumătate de gură că nu prea avea ce spune despre mama lui întrucât sărmana murise de aproape patruzeci de ani. Afirmaţia n‑o tulbură câtuşi de puţin pe mătuşa Ada.
— Închipuie‑ţi, chiar atât a trecut? Da, timpul trece repede. Se uită la el cântărindu‑l. De ce nu te‑ai însurat? Ia‑ţi o femeie harnică şi drăguţă să aibă grijă de tine. Îmbătrâneşti, să ştii. Te‑ar scăpa să mai umbli cu toate femeile astea pierdute şi să le cari după tine şi să vorbeşti ca şi cum ar fi nevestele tale.
— Înţeleg că data viitoare când mai venim va trebui s‑o fac pe Tuppence să ia cu ea certificatul de căsătorie.
— Ai făcut o femeie cinstită din ea, nu‑i aşa?
— Suntem căsătoriţi de peste treizeci de ani şi avem un băiat şi o fată, amândoi căsătoriţi.
— Necazul e că mie nimeni nu‑mi spune nimic, o drese cu iscusinţă mătuşa Ada. Dacă m‑ai fi ţinut la curent aşa cum se cuvenea…
Tommy n‑o contrazise. Tuppence îi dăduse cândva un ordin serios: “Dacă cineva peste şaizeci şi cinci de ani îţi caută pricină, să nu‑l contrazici. Să nu încerci niciodată să spui că ai dreptate. Cere‑ţi scuze pe loc şi spune că e doar vina ta şi‑ţi pare rău şi că n‑ai să mai faci”.
În această clipă lui Tommy îi trecu prin cap că aceasta trebuia să fie cu certitudine poziţia pe care se cuvenea s‑o adopte faţă de mătuşa Ada.
— Îmi pare tare rău, mătuşă Ada. spuse el. Ştii, cu trecerea timpului, omul începe să uite. Nu toată lumea are o memorie excelentă ca a dumitale, adăugă fără să roşească.
Mătuşa Ada zâmbi superior.
— Aici ai dreptate, spuse ea. Îmi pare rău că te‑am primit cam grosolan, dar nu‑mi place să fiu dusă de nas. Tu nu cunoşti locul ăsta. Lasă pe oricine să intre la tine. Absolut pe oricine. Dacă i‑aş fi crezut pe toţi că sunt ceea ce spuneau ei că sunt, ar fi putut să încerce să mă fure sau chiar să mă omoare în patul meu.
— Oh, nu cred că ar fi posibil aşa ceva.
— Nu se ştie niciodată. Citeşti în ziare despre treburi din astea, şi mai vine şi lumea să‑ţi spună. Nu că aş crede tot ce mi se spune. Dar sunt vigilentă. Poate n‑ai să mă crezi, dar zilele trecute au adus un străin… nu‑l mai văzusem până atunci. Îşi spunea dr. Williams. Ziceau că dr, Murray a plecat în concediu iar acesta era noul lui coleg. Noul coleg! De unde să ştiu eu că era noul lui coleg? Doar pentru că aşa spunea el?
— Şi era?
— Păi, de fapt, era, spuse mătuşa Ada uşor supărată că pierduse teren. Dar nimeni nu avea cum să ştie în mod sigur. Ne‑am pomenit cu el coborând din maşină cu o cutie neagră pe care doctorii o cară ca să ia tensiunea… şi, mă rog, tot restul. Este ca o cutie fermecată despre care se vorbeşte atâta. În fine, părerea mea e că oricine ar putea veni aici spunând că e doctor, şi imediat toate surorile s‑ar hlizi şi ar chicoti şi ar spune “Da, doctore, fireşte, doctore”, şi n‑ar mai fi prea atente, proastele! Iar dacă pacienta jură că nu‑l cunoaşte pe individ, ele vor spune doar că e uitucă şi nu ţine minte oamenii. Eu nu uit niciodată o faţă, spuse cu fermitate mătuşa Ada. Niciodată n‑am uitat. Ce face mătuşa ta Caroline? N‑am mai auzit de ea de câtva timp. Ai mai văzut‑o?
Aproape scuzându‑se, Tommy spuse că mătuşa Caroline murise de cincisprezece ani. Mătuşa Ada nu întâmpină cu nici o urmă de tristeţe vestea acestui deces. În definitiv, mătuşa Caroline nu‑i era soră, ci doar verişoară primară.
— Se pare că toată lumea moare, spuse ea cu o anume uşurare. N‑au vlagă, ăsta‑i necazul lor. Inima slabă, tromboză coronariană, hipertensiune, bronşită cronică, artrită reumatică… şi aşa mai departe. Oameni plăpânzi, asta e. Doctorii ii fac să trăiască dându‑le cutii peste cutii şi flacoane peste flacoane de tablete. Tablete galbene, tablete roz, tablete verzi şi, nu m‑ar mira, chiar tabletele negre. Ugh! Pe vremea bunicii se folosea melasă. Sunt sigură că e mai bună ca toate. Dacă vrei să te faci bine, bea melasă şi ai să te faci. Dădu mulţumită din cap. Nu poţi să ai mare încredere în doctori, nu‑i aşa? Mai ales e vorba de‑o problemă profesională… vreun nou capriciu… Mi s‑a spus că sunt o grămadă de otrăviri pe aici. Ca să facă rost de inimi pentru chirurgi, aşa mi s‑a spus… personal, nu cred că e adevărat. Domnişoara Packard nu e genul de femeie care să se preteze la asta.
La parter, domnişoara Packard, cu un aer de parcă îşi cere scuze, arătă spre o cameră de la capătul holului.
— Îmi pare rău pentru toate astea, doamnă Beresford, dar sper să înţelegeţi cum sunt bătrânii. Au simpatii şi antipatii şi persistă în ele.
— Trebuie să fie greu să conduci un loc ca ăsta, spuse Tuppence.
— Nu chiar. Îmi place foarte mult, să ştiţi. Când ai grijă de oameni, ajungi să te ataşezi de ei. Au micile lor toane şi ciudăţenii, dar reuşeşti s‑o scoţi la capăt cu ei dacă ştii cum.
Tuppence se gândi că domnişoara Packard era una din persoanele care ştia cum.
— Sunt ca nişte copii, să ştiţi, spuse cu indulgenţă domnişoara Packard. Doar că uneori e mai greu cu copii, pentru că judecă mult mai mult. Dar aceste persoane care şi‑au pierdut logica vor să fie liniştite spunându‑li‑se ceea ce vor să audă. Atunci, pentru un timp, sunt iarăşi foarte fericite. Am aici un personal tare drăguţ. Persoane răbdătoare, să ştiţi, calme şi fără prea multă minte, căci cei care au minte sunt înclinaţi să‑şi piardă răbdarea. Da, domnişoară Donovan, ce e? întoarse capul spre o femeie cu pince nez care cobora în fugă pe scări.
— Iarăşi doamna Lockett, domnişoară Packard. Spune că moare şi vrea să fie chemat imediat doctorul.
— Oh, de data asta de ce mai moare?
— Spune că ostropelul de ieri era cu ciuperci şi că s‑a otrăvit din cauza lor.
— Asta‑i ceva nou, spuse domnişoara Packard. Mă duc mai bine să vorbesc cu ea. Regret că trebuie să vă părăsesc, doamnă Beresford, în camera aceea veţi găsi ziare şi reviste.
— Nici o problemă, spuse Tuppence.
Intră în camera arătată. Era o încăpere plăcută cu vedere spre grădină şi uşile care dădeau spre aceasta erau larg deschise. În cameră erau scaune uşoare, iar pe mese vaze cu flori. Pe un perete era o bibliotecă în care se găseau amestecate romane moderne şi cărţi de călătorie şi, de asemenea, unele care s‑ar fi putut numi vechi favorite şi pe care multe din pensionarele casei erau bucuroase să le recitească.
În momentul de faţă în cameră, era o singură persoană. O doamnă bătrână, cu părul alb pieptănat spre spate, care stătea pe un scaun cu un pahar cu lapte în mână şi uitându‑se la el. Avea o faţă drăguţă, rozalie şi‑i zâmbi prietenoasă lui Tuppence.
— Bună dimineaţa, spuse ea. Ai venit să locuieşti aici sau în vizită?
— Sunt în vizită, răspunse Tuppence. Am o mătuşă aici. Acum e cu soţul meu. Ne‑am gândit că două persoane deodată ar fi cam prea mult.
— Asta‑i foarte înţelept, spuse bătrâna doamnă. Luă o gură de lapte. Mă întreb… nu, cred că e absolut în regulă. Nu vrei ceva? Un ceai sau poate o cafea? Lasă‑mă să sun. Aici sunt foarte serviabili.
— Nu, mulţumesc.
— Sau poate un pahar cu lapte. Azi nu e otrăvit.
— Nu, nu, nici lapte. Nu mai stau mult.
— Ei bine, dacă zici… dar n‑ar fi fost nici o problemă, să ştii. Aici nimeni n‑ar gândi că e vreo problemă decât, se înţelege, dacă ceri ceva cu totul imposibil.
— Aş spune că mătuşa pe care o vizităm cere uneori lucruri de‑a dreptul imposibile, spuse Tuppence. E domnişoara Fanshawe, adăugă ea.
— Oh, domnişoara Fanshawe! Oh, da.
Ceva părea s‑o reţină, dar Tuppence spuse cu voioşie:
— E cam împieliţată, îmi închipui. Întotdeauna a fost.
— Da, într‑adevăr aşa e. Ştii, am avut şi eu o mătuşă care semăna foarte bine cu ea, mai ales când a îmbătrânit. Dar noi toate ţinem foarte mult la domnişoara Fanshawe. Dacă vrea, poate să fie foarte, foarte amuzantă.
— Da, aş zice că poate fi, spuse Tuppence. Reflectă câteva clipe încercând s‑o vadă pe mătuşa Ada în noua lumină.
— E foarte acidă, spuse bătrâna doamnă. Apropo, numele meu e Lancaster, doamna Lancaster.
— Eu sunt doamna Beresford.
— Ştii, când şi când îţi pică bine un pic de maliţiozitate, iţi face plăcere. Mă refer la felul în care le descrie pe unele oaspete de aici şi ce spune despre ele. Fireşte, nu s‑ar cuveni să ne amuzăm pe tema asta, dar o facem.
— Sunteţi de mult aici?
— De o bucată bună de timp. Stai să văd, şapte ani… opt… ani. Da, trebuie să fie mai mult de opt ani. Oftă. Pierzi legătura cu lucrurile. Şi cu lumea. Singurele rude pe care le am trăiesc în străinătate.
— Trebuie să fie destul de trist.
— Nu, nu chiar. N‑am ţinut cine ştie ce la ele. Nici măcar nu le cunoşteam bine. Am fost foarte bolnavă, foarte rău bolnavă, şi eram singură pe lume, aşa că s‑au gândit că era mai bine pentru mine să trăiesc într‑un loc ca acesta. Cred c‑am avut mare noroc că am venit aici. Sunt persoane atât de amabile şi cu judecată. Iar grădinile sunt cu adevărat frumoase. Mă cunosc şi nu mi‑ar plăcea să trăiesc pe propriile mele picioare pentru că uneori devin foarte confuză, să ştii. Foarte confuză. Îşi atinse fruntea. Aici încep să încurc lucrurile. Nu‑mi aduc întotdeauna aminte cum trebuie ce şi cum s‑a întâmplat.
— Îmi pare rău, spuse Tuppence. Cred că toată lumea are câte ceva, nu‑i aşa?
— Unele boli sunt foarte dureroase. Avem aici două femei care au artrită reumatică. Suferă îngrozitor. Aşa că eu cred că nu prea contează dacă devii niţel confuz cu privire la ce şi unde s‑a întâmplat, şi cine era, şi aşa mai departe. Cel puţin nu te doare nimic.
— Cred că aveţi dreptate, spuse Tuppence.
Uşa se deschise şi intră o fată în halat alb cu o tăviţă pe care se afla o cafetieră şi o farfurie cu doi biscuiţi, şi o puse în faţa lui Tuppence.
— Domnişoara Packard s‑a gândit că poate v‑ar prinde bine o ceaşcă de cafea, spuse ea.
— Mulţumesc.
Fata ieşi, şi doamna Lancaster spuse:
— Ei, vedeţi? Sunt foarte atente, nu‑i aşa?
— Într‑adevăr.
Tuppence îşi turnă cafea şi începu s‑o bea. Cele două femei rămaseră un timp tăcute. Tuppence oferi farfuria cu biscuiţi, dar bătrâna doamnă clătină din cap.
— Nu, mulţumesc, dragă. Mie îmi place laptele simplu.
Puse paharul gol pe masă, se lăsă pe spate şi închise pe jumătate ochii. Tuppence se gândi că probabil era ora la care obişnuia să tragă un pui de somn, de aceea rămase tăcută. Totuşi, pe neaşteptate, doamna Lancaster păru să se trezească. Deschise ochii, se uită la Tuppence şi spuse:
— Văd că te uiţi la cămin.
— Zău? întrebă Tuppence, uşor mirată.
— Da. Mă întrebam… se aplecă şi îşi coborî glasul. Scuză‑mă, era bietul dumitale copil?
Luată prin surprindere, Tuppence ezită.
— Eu… nu, nu cred, spuse ea.
— Mă întrebam şi eu. Credeam că de asta ai venit. S‑ar cuveni să vină cineva cândva. Probabil vor veni. Şi se vor uita la cămin, aşa ca dumneata. Acolo e, să ştii. În spatele căminului.
— Oh. da? întrebă Tuppence.
— Mereu la aceeaşi oră, spuse doamna Lancaster cu glasul coborât. Mereu la aceeaşi oră din zi. Se uită la ceasul de pe poliţa căminului. Se uită şi Tuppence. Unsprezece, spuse bătrâna doamnă. Unsprezece şi zece. Da, în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră. Oftă. Oamenii n‑au înţeles… le‑am spus ce ştiam… dar nu m‑au crezut!
Tuppence se simţi uşurată văzându‑l pe Tommy intrând pe uşă. Se ridică.
— Aici sunt. Sunt gata. Se îndreptă spre uşă şi, întorcând capul, spuse: La revedere, doamnă Lancaster.
— Cum te‑ai descurcat? îl întrebă pe Tommy în timp ce păşeau în hol.
— Adică după ce m‑ai părăsit ca pe o casă în flăcări?
— Mi s‑a părut că am un efect negativ asupra ei, nu‑i aşa? Într‑un fel e tonic, să ştii.
— De ce e tonic?
— Păi, la vârsta mea şi cu aspectul îngrijit şi uşor blazat, e plăcut să te gândeşti că poţi fi luată drept o femeie depravată sau cu un farmec sexual fatal.
— Prostuţo, spuse Tommy ciupind‑o cu afecţiune de braţ. Cu cine pălăvrăgeai? Părea o bătrânică tare de treabă.
— Era foarte drăguţă. O băbuţă cumsecade, cred. Dar din păcate bate câmpii.
— Bate câmpii?
— Da. Crede că în spatele căminului e un copil mort, sau aşa ceva. M‑a întrebat dacă era bietul meu copil.
— Destul de deprimant, spuse Tommy. Presupun că aici sunt şi persoane niţel atinse, după cum sunt şi altele perfect normale a căror singură problemă e bătrâneţea. Totuşi, părea drăguţă.
— Oh, era drăguţă, spuse Tuppence. Drăguţă şi foarte dulce. Mă întreb ce‑şi închipuie exact şi de ce.
Domnişoara Packard apăru brusc.
— La revedere, doamnă Beresford. Sper că vi s‑a adus o cafea?
— Oh, da, am primit, mulţumesc.
— A fost foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi venit. Întorcându‑se spre Tommy, spuse: Ştiu că domnişoara Fanshawe s‑a bucurat mult de vizita dumneavoastră. Îmi pare rău că a fost nepoliticoasă cu soţia dumneavoastră.
— Cred că şi asta i‑a făcut mare plăcere, spuse Tuppence.
— Da, aveţi dreptate. Chiar că‑i place să fie nepoliticoasă cu lumea. Din păcate, se pricepe foarte bine la asta.
— Şi aşa exersează de câte ori poate, spuse Tommy.
— Sunteţi foarte înţelegători, spuse domnişoara Packard.
— Am vorbit cu o doamnă, parcă doamna Lancaster, nu?
— Oh, da, doamna Lancaster. Toţi de aici ţinem foarte mult la ea.
— E… e niţel ciudată?
— Are închipuiri, spuse îngăduitoare domnişoara Packard. Avem câteva persoane aici care au închipuiri. Absolut inofensive. Dar… aşa sunt ele. Îşi închipuie lucruri care li s‑au întâmplat lor sau altor persoane. Încercăm să nu le luăm în seamă, nu le încurajăm. Cred că‑i doar un exerciţiu de imaginaţie, un fel de fantezie în care le place să trăiască. Ceva palpitant, sau ceva trist şi tragic. Nu contează care anume. Dar, slavă Domnului, n‑au mania persecuţiei. Asta n‑ar face‑o.
— Ei bine, s‑a terminat, spuse cu un oftat Tommy urcând în maşină. Cel puţin şase luni n‑o să trebuiască să mai venim.
Nu trebuiră să mai aştepte şase luni pentru a reveni, căci trei săptămâni mai târziu mătuşa Ada muri în somn.