Gara Constanţa. Ceaţă şi ploaie. Aproape de miezul nopţii. Un om cu părul cărunt, cu faţa uscată, de culoare albă, cadaverică, cu mişcări nervoase, tamburina cu mîna dreaptă pe sticla uşii de la ieşire. Privea îndelung peronul. Şi ploaia care se scurgea în rafale scurte pe semafoarele automate. Din cînd în cînd, cerceta cu prudenţă oamenii din jurul său. Controlă ceasul‑brăţară cu orologiul masiv al sălii de aşteptare. Cu paşi înceţi se desprinse de la locul său. Ieşi pe peron. Un cîrd de ciori fără somn, speriate probabil de şuierul unei locomotive se repeziră croncănind deasupra gării, umplînd văzduhul umed şi ceţos cu disperarea lor. Părea un decor de Van Gogh, scheletic şi sinistru.
Volfeanu, omul cu părul cărunt şi cu faţa suptă, se îndreptă spre una din liniile secundare. Înainta precaut. Schimbă direcţia, dorind să se convingă că nu este urmărit. Îşi aprinse o ţigară. Trase fumul adînc în piept. După ce merse cîtva timp, se opri lîngă un vagon de marfă. Stinse ţigara şi se cufundă cu întunecimea vagonului izolat. Răsuflă uşurat observînd o umbră în depărtare. Volfeanu aştepta cu nervii încordaţi. Contrar aşteptărilor, omul înainta sigur, cu pas tineresc, purtînd un pachet în mîna dreaptă. Îşi continuă drumul cu aceeaşi relaxare şi stăpînire de sine. Se apropie de Volfeanu, recomandîndu‑i în şoaptă:
— Sus! În vagon!
Volfeanu, răsuflînd uşurat, se urcă în vagon. Tînărul sări uşor după el. Închise uşile. Mărturisi:
— Am avut impresia că e cineva pe urma mea…
Rîse arătîndu‑şi dinţii albi şi puternici. Aprinse o lanternă cu lumina subţire, difuză, galbenă.
— Domnule Volfeanu, acesta‑i „materialul”… Sînt două platouri de ceramică fabricate în serie. Dar cu acest dispozitiv, platoul se desface şi aici avem harta dispozitivului militar Nr. 453.
Volfeanu cercetă cu minuţiozitate platourile atît de ingenios prelucrate, în timp ce tînărul agent de legătură continuă:
— Celelalte două platouri cu schiţa portului militar or să vă sosească mai tîrziu, pe calea aerului. Dumneavoastră trebuie să anunţaţi chiar în această noapte să vină „prietenii” noştri să le ridice… Desigur, pînă la sosirea lor, veţi fi şi în posesia celorlalte două platouri!
Tînărul îşi descheie şiretul pantofului drept, motivînd:
— Mă strînge! Şi ştiţi din care cauză?
Rîzînd, descălţînd pantoful, demontă tocul şi scoase dinăuntru un tub în care se afla o hîrtie foarte rezistentă şi extrem de subţire.
— E inutil să vă mai spun că acesta este noul nostru cod cifrat pentru sezonul de vară! Se impunea schimbarea vechiului cod… Este?
Volfeanu luă tubul cu mîna tremurîndă. Tînărul îl avertiză:
— Cea mai mare atenţie şi respectarea întocmai a recomandaţiilor primite! Sînteţi direct răspunzător de orice abatere. Şi acum vă urez o vară plăcută! Cît aş da să pot lucra şi eu aici la mare!… Ştiţi cît iubesc marea? Aş dormi pe plajă să‑i aud chemarea… M‑aş tolăni pe nisipul plajei o mie de ani în şir…
Dar Volfeanu nu‑l mai asculta de mult, fiind preocupat să ascundă cît mai judicios codul cifrat. Tînărul prea vorbăreţ îl agasa, îl enerva din cale‑afară. Mai ales că o presimţire tulbure pusese stăpînire pe el, urmărindu‑l tot timpul, chiar de la plecarea de acasă. În zadar tînărul încerca să citească vreun semn pe faţa lui Volfeanu, îndreptînd de cîteva ori lanterna spre el. Volfeanu avea ochii ca de cristal, neutrali, reci şi cenuşii, inexpresivi, exersaţi, probabil, printr‑o practică îndelungată. Inteligent, cu sînge rece, obrajii săi păreau împietriţi, nu trădau nimic din stările sufleteşti care‑l stăpîneau. Nu se clinti nici cînd tînărul, cu auzul mai fin, îl anunţă cu gravitate în glas:
— Paşi… Vine cineva… Şterge‑o! Tînărul scoase pistolul. Cîntări într‑o clipă situaţia şi hotărî: Coboară prin această uşă! Eu voi rămîne să‑ţi acopăr retragerea. În spatele gării se află maşina mea. Poftim cheile… Te voi vizita acasă!… Mai repede, domnule Volfeanu! Lucrează cu cea mai mare grabă! Gata, pleacă!
Volfeanu sări prin uşa laterală, opusă peronului. Se strecură grăbit prin ploaie şi ceaţă. Cîrdul de ciori încă nu se potolise. Se îndreptă spre un drum ocolit, care avea să‑l ducă în spatele gării. Spaima încă îl mai stăpînea. Şi presimţirea întunecată. Aştepta, din clipă în clipă, să audă larma luptei de care dorea să fie cît mai departe cu putinţă. Mergea gîfîind, lovindu‑se de şine, călcînd prin băltoacele proaspete, împiedicîndu‑se de traverse şi căzînd în vreo două gropi.
Tînărul aştepta cu revolverul în mînă, cu piedica trasă, pîndind prin uşa întredeschisă a vagonului de marfă izolat şi îngropat de negură şi ceaţă. Auzi un glas aspru:
— Să cercetăm şi vagonul singuratic!
Tînărul înţelese că e pierdut. Observă cum urmăritorii se apropiau liniştiţi şi precauţi. Gîndi: „Nu mai am nici o salvare! Nu‑mi rămîne decît să‑mi vînd pielea cît mai scump! Sper că Volfeanu să fi ajuns cît mai departe şi cu materialele în deplină siguranţă. Drace, n‑am avut cel puţin timp favorabil să mai fi putut face o baie în mare! Şi e stupid să mori pe ploaie şi pe ceaţă! Şi încă la doi paşi de mare!”
Urmăritul se lipi de peretele rece al vagonului, întinse revolverul şi trase. Oamenii securităţii se culcară imediat la pămînt, apoi, tîrîş, căutară un adăpost de gloanţe, dar de unde puteau să ţină în observaţie uşa de unde se trăgea. Un ordin trecu ca un fulger din om în om.
— Înconjuraţi vagonul!
Cîteva umbre se strecurară prin salturi scurte şi repezi de cealaltă parte a vagonului, care acum era controlat de un cerc viu de foc. Tînărul îşi scoase fulgarinul, rămînînd într‑un costum elegant, gri‑deschis, pe care încerca să‑l protejeze de peretele colbăit al vagonului, aşa ca o culme a ironiei, deoarece moartea se afla doar la cîţiva metri de el. Şi distanţa se scurta cu fiecare secundă. Cu calm netăgăduit, îşi aprinse o ţigară de la mucul celei aproape stinse. Trase din nou. Şi încă o dată. Auzi răspicat ordinul pornit din apropierea sa.
— Să‑l capturaţi viu!
Tînărul zîmbi înfrigurat; „Aceasta va fi ceva mai greu. Depinde şi de mine. Aţi pierdut din vedere acest fapt esenţial!” Trase din nou. Dar revolverul ţăcăni în gol. Gloanţele i se terminaseră. Hotărî: „Cel puţin să mor cu faţa spre mare!”
Oamenii securităţii pătrunseră în vagon. Un glas porunci:
— Predaţi‑vă!
Nici un răspuns. Comanda se repetă. Cineva aprinse o lanternă puternică. Fasciculul de lumină se opri pe trupul tînărului agent de legătură.
— Poate mai trăieşte…
Un locotenent raporta, după ce cercetă îndelung pe cel prăbuşit pe podeaua vagonului:
— A murit, tovarăşe căpitan. După cîteva clipe constată cu uimire: Nu a fost atins de nici un glonţ… Probabil s‑a sinucis cu cianură…
Cîteva lanterne luminară cadavrul. Căpitanul conchise:
— Da, s‑a sinucis. Dar cred că nu şi‑a pus capăt zilelor cu cianură. E o altă otravă. Mult mai puternică. Daţi‑mi acul de cravată!… Curios cum acest ac se află lîngă trup.
Ţăcăniră cîteva aparate de fotografiat. Fulgerul lor lumină ca ziua vagonul izolat. Căpitanul îşi continuă gîndurile cu glas tare:
— Probabil a mai fost cineva în vagon! Observaţi urmele de pe podea… Dacă veneam mai repede am fi dat, desigur, de o pradă mult mai bogată… Aţi pus în urmărire gara şi maşinile care pleacă din staţia de turisme?
— Totul a fost pus la punct, tovarăşe căpitan. Trei maşini ale securităţii sînt pregătite pentru orice eventualitate.
Căpitanul hotărî:
— Să nu‑i dăm răgaz să ne scape. Anunţaţi pe cei din staţia de turisme să fie în permanentă alarmă! Să nu le scape nici un turist suspect…
Ordinul a fost transmis pe loc printr‑un aparat de radio de către un plutonier.
Locotenentul, care între timp cercetase minuţios cadavrul, raportă:
— Tovarăşe căpitan, nu s‑au găsit decît aceste lucruri fără importanţă şi două buletine de identitate false… Tocul de la pantoful drept este detaşabil, dar înăuntru nu se află nimic…
Căpitanul cercetă obiectele înşirate pe o servietă în faţa sa. Cîteva sute de lei, o oglindă, un pieptene, două lozuri, un briceag, fotografia unei artiste, decupată din revista „Cinema”, şi buletinele falsificate destul de grosolan.
Locotenentul continuă pe un ton respectuos:
— S‑ar putea să fi fost otrăvit… Cred că…
Căpitanul îl întrerupse cu o umbră de ironie în glas:
— Nu. A rămas aici să ne reţină atenţia astfel ca altcineva să se poată strecura nestingherit sub nasul nostru. Au lucrat cu abilitate. Tînărul a riscat totul pentru salvarea complicelui său. Rămîne să lămurim dacă nu cumva cel care a reuşit să ne scape printre degete nu se mai află prin apropiere. Cîţiva să cerceteze cu migală fiecare vagon, fiecare ascunzătoare posibilă. Desigur, spionul pe care‑l căutăm e mai important şi are documente valoroase asupra sa, numai aşa se explică actul de sacrificiu al tînărului întins pe podea… Şi‑au conceput bine planul de acţiune, cu mult calm şi multă inteligenţă. Au acţionat sigur, cu energie… Ne vor da serios de furcă…
*
Volfeanu a calculat bine timpul cînd să se apropie de maşină. Mai purta în el larma împuşcăturilor. Se auzeau clar în adîncul său. Se îndreptă cu mers sigur spre maşină. În toaleta gării se curăţise de noroi. Nimic nu‑i trăda goana disperată şi oboseala. Fredonînd o canţonetă italiană, degajat, deschise portiera autoturismului.
Omul de la volan, cu părul grisonat, cu faţa uscată, părea stăpînit de o linişte totală. Dădu drumul aparatului de radio să mai prindă emisiunea de muzică uşoară de la orele două noaptea. „Fiat”‑ul său se angajă pe şoseaua principală, ţîşni ca o săgeată prin întuneric, îndreptîndu‑se spre Eforie. O „Volga” a securităţii se luă după el, angajîndu‑se într‑o cursă uluitoare.
Volfeanu spori viteza, deşi abia la o curbă, la ieşirea din Constanţa, îşi dădu seama că este urmărit.
Locotenentul de la securitate mărturisi uluit:
— Merge cu o viteză de parcă ar vrea să se sinucidă. Poftim, a luat curba cu nouăzeci de kilometri pe oră… Moarte curată…
Conducătorul maşinii constată pe bună dreptate:
— Tovarăşe locotenent, am impresia că a observat că este urmărit…
— Nu‑mi rămîne decît să trec pe o altă maşină!
Ofiţerul anunţă prin radio:
— Aici „Pajura”. Să mă ajungă o altă maşină pentru schimb… Sau un camion… Cît mai repede.
Volfeanu nu scăpa din vedere maşina care‑l urmărea. Răsuflă uşurat abia cînd o văzu cotind la dreapta. Camionului „Carpaţi” care venea în urma sa nu‑i acordă la început prea mare importanţă. Locotenentul strigă şoferului:
— Accelerează!
Conducătorul camionului apăsă pe pedala acceleratorului, constatînd:
— Tovarăşe locotenent, vă garantez, „Carpaţi”‑ului nu‑i scapă nimic, are motor nu glumă!
Volfeanu ocoli pe o stradă secundară. Observă camionul în urma sa: „Deci sînt urmărit! Nu‑mi rămîne decît să măresc viteza şi să încerc să‑i derutez la Mangalia!”
Scrîşnind din roţi, trepidînd, limuzina revenită pe şosea rula pe asfaltul ud, lunecos, cu o viteză copleşitoare. Ceaţa se lăsase şi mai densă. Volfeanu ocoli în ultima clipă o căruţă, derapînd cîţiva metri. Îşi şterse parbrizul şi continuă goana de‑a dreptul dementă, fiind cît pe‑aci să lovească un camion cu lumina de la spate defectă. Cu respiraţia tăiată acceleră observînd o barieră de cale ferată ce se pregătea să‑şi coboare braţele puse în mişcare de un resort automat. În ultima frîntură de secundă reuşi să se strecoare. În urma sa braţele puternice de metal căzură ca o ghilotină, spre disperarea locotenentului de securitate.
— Ne‑a tras clapa!
Sări din camion şi alergă spre canton. Dar îşi făcu apariţia un lung tren de marfă. Mărfarul înainta exasperant de încet şi număra zeci şi zeci de vagoane şi cisterne.
Cu ochii strălucitori, Volfeanu răsuci volanul şi „Fiat”‑ul se îndreptă pe un drum de care, spre dreapta. Manevrînd atent volanul, conduse maşina prin hîrtoape, apoi o luă prin cîmp şi o adăposti în umbra unei şure părăsite. Stinse farurile şi aşteptă în linişte cu privirea aţintită spre şosea.
Locotenentul anunţă prin radio, răsucind cu nervozitate un buton.
— Alo… Aici „Pajura”… Mă auzi, „Vultur”… Aici „Pajura”… O barieră mi‑a tăiat drumul… „Fiat”‑ul să fie aşteptat la Mangalia… La Mangalia…
Ofiţerul afurisi trenul, ceaţa, ploaia, bezna şi strigă şoferului îndată ce braţele barierei se ridicară.
— Tovarăşe, cît poţi de repede!
Camionul porni angajîndu‑se într‑un viraj fantastic chiar la prima curbă. Derapă. Ajunse pe marginea şanţului, dar se redresă şi continuă cursa trecînd pe lîngă drumul de care cu o viteză exorbitantă.
Volfeanu zîmbi mulţumit în urma camionului ce dispăru sub mantaua de argint dens şi putos a ceţii. Se urcă la volan şi cu mari şi disperate eforturi readuse „Fiat”‑ul la şosea. Goni cu toată viteza spre Constanţa. Străbătu jocul ameţitor al luminilor de pe bulevardul principal, coti pe o stradă lăturalnică şi liniştită. Opri lîngă o căsuţă albă şi scundă, pătrunse printr‑o portiţă de lemn putred, trecu pe lîngă un şir de castani şi bătu uşor în geamul uşii. După cîteva minute uşa se deschise. Urmă o discuţie în şoaptă şi Volfeanu dispăru în casă. Gazda, un om între două vîrste, îl pofti pe fotoliu. După ce bău un pahar cu apă, Volfeanu îi povesti mai calm.
— Mai întîi pregăteşte‑mi aparatul de transmisie! Apoi conduci „Fiat”‑ul la garaj. Şi schimbi numărul. Mîine îl vopseşti într‑o altă culoare şi îl duci la Bucureşti.
Imediat după plecarea gazdei, Volfeanu transmitea prin radio printr‑un cod cifrat: „Veniţi să luaţi «materialul»… Totul este pregătit…”
Apoi, se întinse pe canapeaua verde şi căzu cuprins de un somn adînc, greu, fără vise.
*
Colonelul Butnaru asculta iritat raportul căpitanului care acţionase cu echipa sa în gara Constanţa. Ofiţerul conchise lapidar:
— Asupra cadavrului nu s‑a găsit nici un act precis, doar buletinele falsificate. Dacă am fi reuşit să împresurăm vagonul cu cîteva minute mai devreme, acum am fi avut un rezultat concret. Astfel, nu avem decît un lanţ de ipoteze şi întrebări.
Colonelul se plimbă cîteva minute prin birou. Apoi, se aşeză pe scaun, sorbi din paharul de apă. Vorbi calm:
— Maşinile goniometrice să fie pregătite. Acum cîteva minute am recepţionat un mesaj cifrat… Citeşte‑l!
Căpitanul luă cu viu interes foaia de hîrtie întinsă de comandantul său. Citi îndelung cele cîteva cuvinte: „veniţi să luaţi «materialul»… Totul este pregătit”.
Colonelul îşi observă atent subalternul, aşteptînd părerea căpitanului, care nu întîrzie:
— Tovarăşe colonel, cred că mesajul cifrat e în directă legătură cu „întîlnirea” din gară… S‑ar putea ca „materialul” să fi fost predat chiar în vagonul izolat… Cel care ne‑a scăpat printre degete să fie autorul mesajului prezent…
— Da. E şi părerea mea! S‑ar putea să fie vorba de un post mobil…
În acea clipă se auzi o bătaie în uşă. Intră locotenentul care urmărise maşina condusă de Volfeanu. Colonelul îl privi cu severitate:
— L‑ai lăsat să‑ţi fugă de sub nas! Bariera nu este o scuza… Nu poate fi o scuză!…
*
În acest timp gazda lui Volfeanu gonea cu toată viteza spre Eforie, unde urma să depună „Fiat”‑ul într‑un garaj particular. Dar Florea Dinu opri mai întîi la hotelul „Europa”. Dădu un telefon formînd numărul unei camere de la etajul doi şi în cîteva clipe se prezentă un prieten din Bucureşti, un oarecare avocat cu numele de Dodo Marcu. Florea îi ieşi în întîmpinare, spunîndu‑i cu entuziasm:
— Sper că vei fi mulţumit, stăpîne!
Dar interlocutorul său îi făcu semn să tacă, propunîndu‑i o plimbare pe faleză. Coborîră pe faleză, care din cauza ploii mărunte, de neexplicat în plină vară, era aproape goală. Avocatul îl iscodea cu coada ochiului.
— Ei? Acum poţi vorbi… Aici sîntem în siguranţă…
Florea Dinu îşi şterse mai întîi buzele uscate cu vîrful limbii.
— Volfeanu a pus mîna pe „material”…
Avocatul desluşi pe faţa osoasă a complicelui său umbra unui surîs şiret şi maliţios.
— Şi?… De ce taci?
Florea se aşeză pe o bancă, obligîndu‑l şi pe Dodo să ia loc alături. Vorbi cu indiferenţă:
— Agentul care i‑a adus „materialul” de la Bucureşti s‑a „curăţat” în lupta de la gară. Bineînţeles, securitatea a fost anunţată de mine, aşa cum am hotărît. Şi întocmai planului nostru, Volfeanu a scăpat neatins cu „materialul”… Deci ne‑a ieşit totul bob cu bob, aşa cum am prevăzut.
— Unde‑i? întrebă cu nerăbdare avocatul. Unde‑i Volfeanu?
Florea prelungi înadins răspunsul în doi peri.
— E la loc sigur, stăpîne.
— Cred că nu eşti pus pe cimilituri şi ghicitori?
Florea rîse senin ca de o glumă reuşită.
— Îmi place că ai umor… Îţi mai trebuie şi răbdare…
Avocatul i se adresă mînios, iritat:
— Crede‑mă, nu am timp de glume proaste! Ştii cît de necesar ne este acest „material”.
Gazda lui Volfeanu rîse fals:
— Îmi imaginez, dacă două agenţii de spionaj se bat pe viaţă şi moarte pentru el! A, să nu uit şi securitatea! Îţi dai seama, stimabile domn, cît de greu este pentru mine să mă decid. Ştii la ce mă refer…
Tăcură. Doi îndrăgostiţi, înfruntînd ploaia exasperant de plicticoasă, trecură braţ la braţ pe lîngă ei. Pentru o clipă cei doi discutară aprins despre pescuit. Şi cum îndrăgostiţii păreau hotărîţi să rămînă în apropiere, Florea şi Dodo se văzură obligaţi să pornească din nou la plimbare spre dig. Ajunşi la o distanţă apreciabilă, Florea îşi continuă gîndurile:
— Vezi, domnul meu, oamenii lui Volfeanu îmi solicită „materialul”, care de fapt se află în mîna lor, oamenii tăi la fel… Da, da, ei doresc să le ofer totul pe tavă şi îţi jur că lucrul acesta îmi este cel mai uşor cu putinţă…
— Atunci de ce te mai gîndeşti atîta…
Florea îl întrerupse:
— Nu te grăbi. Am spus că îmi este cel mai uşor cu putinţă, e drept, dar în acelaşi timp, şi aici e absurdul, e şi cel mai greu cu putinţă… De Volfeanu mă leagă o activitate de foarte mulţi ani… De cînd lucram împreună pe vapor… Îţi aminteşti, stăpîne, că ţi‑am mai spus de ce Volfeanu are atîta încredere în mine… Şi merit, nu?
În mod reflex, Dodo îşi duse mîna la spate unde‑şi avea revolverul, dar rîsul plin al lui Florea îl obligă să‑şi regrete fals gestul negîndit.
— Nu aşa, domnule Dodo… Îmi trebuie argumente mai puţin şubrede…
— Cît? se auzi glasul răstit al lui Dodo.
— Deocamdată douăzeci de mii… Gîndeşte‑te, organizaţia lor a cheltuit de cinci sau şase ori pe atît pînă să pună mîna pe aceste documente atît de importante. Şi la această sumă, te rog să aduni şi riscul şi nervii şi morţii… Da, da, morţii ca acel din gară… Pricepi? Şi dumneata primeşti totul de‑a gata doar cu douăzeci de mii de lei, fără nici o durere de cap… Şi dacă ar mai fi să calculez cît vei încasa…
Dodo nu era dispus să‑l mai asculte.
— Termină cu filozofia, o să‑ţi oferim o catedră la Sorbona, Poftim, am căzut de acord… Ei, ce mai aştepţi, dă‑i drumul…
Dar Florea se opri din mers şi îi vorbi încet privindu‑l în adîncul ochilor.
— Mai întîi banii pînă la ultimul leu…
Dodo se revoltă.
— A, nu, mai întîi documentele!
Se auzi rîsul strident, ascuţit, răutăcios al lui Florea.
— De ce mă subestimezi, stăpîne Dodo? Ce‑i drept, nu ne cunoaştem de prea mult timp să merit din partea dumitale aprecierile cuvenite. Află că eu jocul acesta îl ştiu pe de rost şi speram că ţi‑ai făcut o părere mai bună despre mine. Iartă‑mă, dar ştiu ce‑ar urma: ai luat „materialul”, şi pentru mine şi Volfeanu ar urma două gloanţe, în cel mai bun caz…
Dodo se binedispuse.
— Ia‑ţi banii!
Florea îi numără cu atenţie, ascuns de o tufă înaltă, apoi hotărî:
— Vreau să‑ţi spun că mă voi duce mai întîi să depun banii chiar în Eforie. Nu mi‑ar plăcea să acţionez cu banii asupra mea… E drept?
Dodo vorbi precipitat:
— Dar dacă o ştergi?
— Vezi, ţi‑am spus că nu mă cunoşti… Eu am servit credincios patru servicii de spionaj, cu ai dumitale al cincilea… Pricepi? Numele meu e un gir şi, crede‑mă, toate au realizat afaceri norocoase cu ajutorul meu.
— Bine, bine, sper că într‑o jumătate de oră te întorci…
— Nu. Îmi trebuie doar cinci minute! mărturisi Florea, adăugînd: Nici nu vei termina de băut o cafea şi să nu mai încerci pe viitor să mă iei în acţiune cu banii asupra mea… Zău, mă supără… Crezi că nu cunosc figura: după ce ţi‑ai luat „materialul”, o scurtă lovitură pe la spate şi apoi îmi iei la despărţire şi banii din buzunar… Este? Vezi, mie îmi place să joc cinstit. Acum aşteaptă‑mă la restaurant…
Florea se îndreptă cu automobilul spre Eforie‑Sud. Dacă l‑ar fi văzut cineva cum a oprit maşina, cum cerceta motorul, ar fi avut impresia că se străduieşte să repare o eventuală pană. Dar nu, el îşi ascunse în interiorul autoturismului suma primită de la Dodo, ştiind‑o astfel în deplină siguranţă. Închise capacul motorului şi îşi aprinse o ţigară. Cercetă bănuitor în jur. „Dar dacă Dodo m‑a urmărit ca să n‑o şterg cu banii? Şi dacă a observat cum mi‑am ascuns respectabila sumă? Înseamnă că viaţa mea ar fi într‑un real pericol, oamenii ca el sînt fără scrupule”. Dar se linişti: în jurul său nu se afla ţipenie de om. Doar ploaia, exasperant de fără sfîrşit şi de monotonă. Instalîndu‑se la volan, Florea gîndi: „Zece mii de la Volfeanu şi douăzeci de mii de la Dodo e o afacere frumuşică. De ce dracu’ n‑am pe cineva să‑mi ofere o sumă mai mare?… Aş scăpa foarte uşor de jovialul Dodo. «Documentele» merită un preţ fabulos… Păcat că nu se mai iveşte cineva! Dar să fie om de încredere, cu o ofertă frumoasă şi, mai ales, generoasă…”
Stopă în faţa hotelului. Coborî lejer din maşină şi se duse direct în restaurant, la masa ocupată de Dodo, care‑l primi cu căldură:
— Îmi place, bătrîne, că ţi‑ai respectat cuvîntul!
— Nu plecăm? Hotărăşte, stăpîne.
— Să mai bem o cafea… Şi un coniac ne va prinde bine… Şi, după cum vezi, putem vorbi în voie la masa aceasta retrasă…
Îşi băură mai întîi coniacul, în timp ce Dodo îl tachină:
— Pariez că banii i‑ai depus la vreo femeie… Lasă că te cunosc eu, cocoş tomnatic…
Florea se prefăcu preocupat de aroma cafelei, evitînd răspunsul, nebănuind că Dodo, de la distanţă, îl observase cu o lunetă specială, deducînd cu uşurinţă că bătrînul Florea, precaut, ascunsese banii în interiorul autoturismului. Urmă o tăcere în care Dodo plănuia minuţios: „După ce voi lua «documentul» acest bătrîn se va alinia lîngă Volfeanu. Ar fi păcat să arunc pe fereastră douăzeci de mii de lei. Şi chiar cu maşina sa mă voi înapoia la Bucureşti! Nici «Fiat»‑ul nu‑i de lepădat!”
— Noroc, bătrîne, îi spuse lui Florea, ciocnind al doilea pahar de coniac. Noroc şi să ne vedem lucrul dus la bun sfîrşit…
— Nici o grijă, îi răspunse Florea, am calculat pînă la ultimul amănunt…
— Cum facem? Îl împuşcăm? se interesă cu nerăbdare Dodo.
În loc de răspuns auzi din nou rîsul ascuţit, în hohote, neoprit al prietenului său.
— Dacă nu‑l împuşcăm cred că ar fi nimerit să‑l lovim pe la spate în moalele capului… Am o lovitură sigură, ai să te convingi, bătrîne. N‑a dat greş niciodată.
De data aceasta Dodo rîse cu dublu înţeles. Dar Florea era departe să intuiască adevăratul substrat al rîsului tînărului său complice. El sorbi din cafea, turnă restul de coniac în ceaşca de cafea şi vorbi grav, inspirat ca de la o catedră nevăzută.
— Află, stăpîne, iartă‑mă, dar eşti un boboc… Mai ai multe de învăţat în această spinoasă meserie şi de loc rentabilă faţă de riscul enorm. Cînd am plecat de acasă am avut grijă să‑l „cinstesc” pe Volfeanu cu un somnifer, după agitaţia din gară…
Dodo interveni nerăbdător:
— Deci acum doarme ca un îngeraş…
— Nu. Sper că la ora aceasta a devenit de mult înger…
— Nu pricep…
Florea rîse.
— Păi, asta spun şi eu, că nu pricepi foarte multe lucruri… Imaginează‑ţi că la plecare am lăsat gazul metan deschis… Din greşeală, înţelegi?…
Dodo nu‑şi putu reţine admiraţia:
— Da, lovitură de maestru!
Flatat, Florea îl corectă cu vizibilă modestie:
— Să nu exagerăm, bobocule! Era cel mai normal lucru pe care trebuia să‑l fac. În somnifere nu poţi să ai prea mare încredere. S‑ar fi putut trezi. Şi ar fi plecat cu „materialul” şi eu ţi‑aş fi vîndut acum blana ursului din pădure…
— Straşnic acţionat! Îmi trezeşti admiraţia şi gelozia, bătrîne.
— Iar începi… Am terminat cu Volfeanu în modul cel mai discret şi igienic posibil… Acum vom deschide ferestrele… Vom închide gazul metan. Vei lua „materialul”. Vom trage maşina în curte. Mă ajuţi să‑l urc în limuzină. Eu voi lua drumul spre Bucureşti şi voi găsi un loc unde să‑l las la veşnică meditaţie pe Volfeanu, iar dumneata te întorci la „Europa” să mai bei un coniac pentru mine… Ce zici?
— De acord! Hai să ciocnim, bătrîne, îi spuse Dodo în timp ce medita: „Pare‑mi‑se că am să vă las eu pe amîndoi în camera straşnic parfumată cu gaz metan! Vei avea plăcerea să te convingi cît de curînd că vei deveni un amabil amic de veşnicie cu venerabilul Volfeanu. De altfel, slavă Domnului, v‑aţi trăit suficient viaţa şi nu tocmai rău! Doar aţi lucrat împreună pe vapor, acum veţi pluti împreună pe apa Styxului…”
Se ridicară emoţionaţi, îmbujoraţi de alcool.
— Haide, bătrîne, mai avem de lucru!
Florea se instală la volan, alături Dodo, în timp ce bătrînul îl avertiză:
— Stinge ţigara! Nu suport fumul de trabuc! Poftim, ia o ţigară de la mine… Cînd vom fi împreună să nu aprinzi o ţigară de foi, am un început de astm… Pricepi, stăpîne?
Maşina demară cu viteză scăzută.
— Ce faci? Încotro o iei?
Florea însă îl linişti:
— Ai uitat drumul la Bucureşti? Voi lua două bidoane de benzină de aici, din Eforie… E mai recomandabil decît de la Constanţa unde minutele îmi vor fi socotite… Va trebui să dispar cît mai repede spre Bucureşti… Nu uita şi pasagerul destul de incomod… şi fără bilet de călătorie…
Rîse ascuţit, respingător.
După ce umplu ochi două bidoane de benzină, le instală în faţă, rugîndu‑l pe Dodo să treacă în spate.
— E mai recomandabil! Şi acum, „Doamne‑ajută!”
Se îndreptă cu viteza mărită spre Constanţa. Dar în spatele „Fiat”‑ului alerga o maşină a controlului de circulaţie a miliţiei. Primul o descoperi Dodo. La început nu‑i acordă mare importanţă. Miliţienii observaseră că placa din spate cu numărul „Fiat”‑ului, alunecase, probabil din vina lui Volfeanu, care o prinsese superficial atunci cînd o schimbase. Miliţienii măriră viteza să‑l facă atent pe conducătorul turismului, fapt ce nu‑i scăpă lui Dodo:
— Bătrîne, sîntem urmăriţi! Dă‑i bătaie!
Florea observă în oglinda‑retrovizoare maşina miliţiei şi acceleră motorul. Dar distanţa dintre urmăriţi şi urmăritori scădea văzînd cu ochii, fapt ce‑l îndemnă pe Dodo să strige cuprins de furie:
— Mai repede, bătrîne, mai repede, ne ajung! Şi dacă mă prind îmi vor cere lista cu agenţii reţelei subterane… Pricepi?
Florea întoarse pentru o clipită capul şi îl privi cu o ciudă inexprimabilă:
— Tu cel puţin ai ce să vinzi… Dar eu? Nu cunosc din spionaj decît caracuda fără preţ… De pildă pe Volfeanu… Păcat, Volfeanu ar fi fost acum un peşte mult mai gras şi mai greu la cîntar…
Dodo îşi pierdu zîmbetul ce‑i fluturase pînă atunci încărcat de ironie. Căuta disperat o salvare. Maşina miliţiei era doar la cîţiva zeci de metri în urma lor, spintecînd ploaia cu botul lătăreţ, aerodinamic. Îi ordonă lui Florea:
— Dacă nu măreşti viteza să ştii că trag! Îi puse revolverul în ceafă. Continuă: Mai repede, bătrîne, vezi că revolverul poate fi un argument convingător şi eficace!
Pentru o clipă îşi recăpătă iar zîmbetul plin de ironie. Cu faţa răvăşită de ură şi de spaimă, Florea apăsă din nou pe accelerator, izbit de rîsul lui Dodo ca de o sabie usturătoare. Murmură cinic printre dinţii strînşi:
— Bagă revolverul în buzunar dacă vrei să nu opresc maşina pe dreapta, să te ofer pe tavă miliţienilor… Dar oricum să ne jucăm serios ultima carte, ultima şansă şi ameninţarea cu revolverul mă scoate din sărite…
În faţa lor se afla o „Pobedă” roşie. Florea se hotărî să o depăşească, neregulamentar, la o curbă. O depăşi, dar în faţa lui se ivi un camion enorm, cu roţi duble. Mai încercă să vireze şi închise în ultima secundă ochii. „Fiat”‑ul intră în plină viteză în camion, prefăcîndu‑se într‑o armonică. Urmă o explozie puternică şi flăcările benzinei cuprinseră parcă tot orizontul ca o manta roşie, însîngerată. Şoferul camionului sări în ultima secundă şi reuşi să scape cu viaţă. Ofiţerul de miliţie, ajutorul său şi cei doi şoferi încercară, fără rezultat, să stingă focul. Se opriră şi alte maşini, săriră locuitorii din casele apropiate cu apă, dar nimeni nu se putea apropia de flacăra imensă. „Fiat”‑ul arse complet, iar camionul doar o parte, mai precis, motorul şi cabina de comandă.
Ofiţerul de miliţie reuşi să smulgă numărul „Fiat”‑ului, tabla care se deplasase. Tresări. Sub vechea tablă răsări o alta cu număr de Bucureşti. Citind numărul ordonă şoferului:
— E „Fiat”‑ul căutat şi urmărit în noaptea aceasta de securitate şi de organele noastre de miliţie. Anunţă imediat inspectoratul securităţii… De la primul telefon… Ba nu, de la staţia noastră de emisie…
Peste un sfert de oră sosi colonelul Butnaru, însoţit de căpitanul şi de locotenentul, care‑l urmărise pe Volfeanu. Locotenentul recunoscu din prima clipă numărul maşinii:
— Aceasta‑i, tovarăşe colonel! Probabil azi‑noapte, profitînd de barieră, s‑a ascuns prin apropiere şi acum se întorcea spre Constanţa…
Căpitanul îi continuă gîndul:
— Înseamnă că cel urmărit se afla înăuntru cu „materialul” primit în vagonul izolat din gară… S‑ar părea că accidentul acesta stupid a clasat definitiv dosarul…
Butnaru îi răspunse sec:
— E numai o ipoteză, tovarăşe căpitan! Şi are foarte multe goluri. Bunăoară, acest „Fiat” în timpul cînd a fost urmărit în toiul nopţii avea un singur individ, acum, după cum dovedesc cadavrele ce nu mai pot fi identificate, au fost doi indivizi… Înseamnă că cel fugărit a luat legătura cu alţi spioni şi poate, de ce nu, să fi lăsat „materialul” în altă parte. S‑ar putea ca numărul de Bucureşti al „Fiat”‑ului să fie şi el fals ca şi numărul de Constanţa, astfel că nu vom avea nici o posibilitate să ducem mai departe anchetarea şi rezolvarea cazului… Ce zici?
Ofiţerii de securitate cercetară cu atenţie urmele rămase din autoturism. Motorul încins mai frigea, mai jăruia pe alocuri. Trupurile lui Florea şi Dodo erau carbonizate, imposibil de recunoscut, doar inelele şi ceasurile mai scînteiau din cenuşă,.Butnaru se urcă în „Volgă” însoţit de subalternii săi. Urmă o tăcere lungă şi apăsătoare. Butnaru sparse primul liniştea:
— Dacă numărul de Bucureşti al turismului incendiat este real, vom putea deschide o portiţă. Hotărît că la mijloc, pe lîngă raftul de documente, a mai fost şi o luptă între două organizaţii de spionaj. Probabil, cineva dintr‑o organizaţie a vrut să scape de rivalii din organizaţia concurentă. Ne‑a indicat locul şi ora întîlnirii ca să punem mîna pe concurenţi. Hotărît, planul miza ca materialul să ajungă în mîna lor şi poate a şi ajuns…
Cînd opriră la inspectorat, Butnaru hotărî să şi ia imediat legătura cu Bucureştiul pentru a afla pe proprietarul maşinii „Fiat” cu număr de Capitală.