AnnaE
#0

BĂTRÂNUL slujitor

Alături de vechii socotitori, economi şi pădurari, un alt tip care dispare tot mai mult de pe suprafaţa pământului este slujitorul bătrân. Îmi aduc aminte că, pe vremea copilăriei mele, în casa părinţilor slujea unul dintre aceşti mamuţi, ale căror oase vor fi dezgropate din când în când prin vechile cimitire, acoperite de straturile groase ale uitării. Se numea Mikofaj Suchowolski şi era şleahtic1 din satul Sucha Wola, pe care îl pomenea adesea în povestirile sale. Tatăl meu îl moştenise de la părintele său, la care slujise ca ordonanţă în timpul războaielor napoleoniene. Când intrase În slujba bunicului meu, nu-şi amintea nici el prea bine, iar de-l întrebai în care an, priza tutun şi răspundea i

— Păi mie nu-mi crescuse încă mustaţa, da’ şi don’ colonel, luminează-i, Doamne, sufletul, mai avea caş la gură.

În casa părinţilor mei făcea tot felul de treburi: era bufetier, lacheu i vară se ducea la seceriş ca un vechil, iarna supraveghea treieratul griului, ţinea cheile de la dulapul cu băuturi, de la pivniţă şi de la magazie; întorcea ceasurile, dar cel mai mult bombănea.

Pe omul acesta nu mi-l amintesc altfel decât mormăind. Îi boscorodea pe tata, pe mama i eu mă temeam de el ca de foc, cu toate că ţineam la el j la bucătărie se certa cu bucătarul, pe băieţii care serveau la masă îi trăgea de urechi prin toată casa şi niciodată nu era mulţumit de nimic. Când se afuma, ceea ce se întâmpla în fiecare săptămână, îl evitau cu toţii, nu pentru că şi-ar fi îngăduit să facă scandal cu stăpânul său cu stăpâna, ci fiindcă dacă se agăţa de câte cineva, apoi se ţinea scai după el toată ziua, văicărindu-se şi bodogănind întruna. În timpul mesei de prânz sta la spa-

* Nobil polonez (n. Tr.) iele tatălui meu şi, deşi nu servea el, îl supraveghea pe băiatul care aducea la masă şi-i otrăvea viaţa cu o plăcere deosebită.

— Bagă de seamă – mormăia – că-ţi afăt eu. Ia pri- veşte-l, nu poate să servească mai repede, îşi Urâie picioarele ca o vacă bătrână. Mai uită-te încă o dată. Ce s-audă el când îl cheamă stăpânul! Schimbă farfuria cucoanei. De ce căşti gura? Ai? Hm, uitaţi-vă la el!

La masă intra mereu în vorbă celorlalţi şi totdeauna era împotrivă. Se întâmpla nu o dată ca tata să se întoarcă şi să-i zică:

— Mikolaj, să-i spui după masă lui Mateusz să înhame caii; mergem în cutare loc.

La care Mikolaj:

— Mergem? De ce să nu mergem. Păi cum! Caii nu-s făcuţi pentru. Asta? Numai să nu-şi scrântească vreun picior pe asemenea drum. Mergem în vizită, dacă trebuie. Că boierul are voie. Ce, eu sunt contra? Eu nu sunt contra. De ce nu! Şi socotelile pot să mai aştepte şi treieratul poate să aştepte. Întâi şi-ntâi e vizata.

— Mare pacoste cu Mikolaj ăsta! Se întâmpla să exclame tata, pierzându-şi răbdarea.

Şi Mikolaj iarăşi:

— Parcă eu zic că nu sunt prost? I Ştiu şi eu că nu sunt decât un prost. Economul s-a dus să-i facă curte gospodinei de la casa parohială din Niewodow. Iar boierii nu pot să se ducă în vizită? Ce poate să facă slugă, poate să facă şi stăpânul.

Şi tot aşa bătrânul clrcotaş o ţinea întruna, de nu era chip să-l mai oprească cineva.

Noi, adică eu şi fratele meu mai mic, ne temeam de el, cum am spus, aproape mai mult decât de institutorul nostru, părintele Ludwik, şi cu siguranţă mai mult decât de amândoi părinţii. Cu surorile noastre se purta mai bine. Îi spunea fiecăreia „” domnişoară’1, cu toate că erau mai mici, dar pe noi ne altoia fără prea multă ceremonie. Totuşi pentru mine avea un farmec deosebit: purta totdeauna capse în buzunar. Nu o dată, după lecţii, intram sfios în încăperea unde era bufetul, zâmbeam cât puteam mai politicos, mai plin de respect, ca să-i fiu pe plac. Şi-i spuneam timid:

— Mikolaj, bună ziua, Mikolaj! Astăzi cureţi armele?

— Henrys, ce cauţi aici? Doar le-nvelesc, şi qata.

Apoi, maimuţărindu-mo, zicea:

— Mikolaj I Mikolaj I Când e vorba de capse, Mikolaj e bun, altminteri n-au decât să-l mănânce lupii. Mai bme-ai învăţa. N-o să ai mai multă minte dacă ai să Lot tragi cu pistolul.

— Eu mi-am terminat lecţiile – răspundeam aproape plângând.

— Şi-a terminat lecţiile. Hm, le-a terminat. Învaţă mereu şi capul e gol ca un ghiozdan. Nu-ţi dau şi gata. (Spunând acestea se şi cotrobăia prin buzunare). O să-ţj sară ceva în ochi şi-o să fie vai de capul meu. Cine va fi. Vinovat? Mikolaj. Cine ţi-a dat pistolul? Mikolaj.

Bodogănind mereu, intra în camera tatălui, lua pistoalele, le suflă, mă asigura pentru a suta oară că toate acestea nu sunt de niciun folos, apoi aprindea lumânarea, introducea capsa şi-mi dădea să ochesc i şi atunci insă, câteodată, trebuia să îndur calvarul mai departe.

— Uite cum ţine pistolul – zicea – ca frizerul siringa. Cum o să stingi tu lumânarea. Poate ca cerşetorul la biserică I Preot trebuie să te faci, sd spui rugăciuni, că n-ai vină de oştean. *

În felul lui, ne tnvăţavec hiul meşteşug al războiului. Deseori, după amiază, eu şi fratele meu învăţam să mărşă- luim sub ochii lui, iar cu noi mărşăluia şi părintele Ludwik care părea foarte neîndemânatic.

Mikolaj privea la el pe sub sprâncene, apoi, deşi de el se temea cel mai mult şi-l respecta, nu se putea stăpâni şi-l certa:

— E, părinte, dumneata mărşăluieşti ca o vacă bătrână.

Fiind cel mai mare, eu îi datorăm mai multă ascultare, aşa că sufeream cel mai mult. Altfel, bătrânul Mikolaj, când m-au dat la şcoală, plângea de parcă s-ar fi întâmplat cea mai mare nenorocire. Părinţii mi-au povestit că după aceea a devenit mai morocănos şi le-a bătut capul vreo două săptămâni» „Au luat copilul şi l-au dus – spunea. Şi dacă moare! Ol ho I Ce-i trebuia lui şcoală? Parcă el nu e tot boier 1 Să-nveţe lătinia? Vor să ajungă ca Solomon. Ce deşănţare! A plecat băiatul şi duş a fost, iar tu, bătrâne. Umblă prin toate colţurile şi cată ce n-ai pierdut. Degeaba!”

Îmi aduc aminte că atunci când am venit pentru prima dată acasă, de. Sărbători, dormeau cu toţii. Abia se crăpa de ziuă; era o dimineaţă de iarnă şi ningea. Doar scârţâitul cumpenei de la fântina fermei şi lătratul clinilor tulburau liniştea. Toate obloanele erau trase, numai ferestrele bucătăriei străluceau de lumină ce colora roşietic zăpada adu- nală în fata prispei. Mă întorceam mâhnit atunci, îngrijorat şi cu teamă în suflet, fiindcă notele din carnet nu prea erau vrednice de laudă. Pur şi simplu, până să-mi dau seama, până să mă obişnuiesc cu rutina şi disciplina din şcoală, nu mă descurcasem prea bine. Mă temeam deci de tata, mi-era frică de înfăţişarea aspră, tăcută a părintelui Ludwik care mă aducea de la Varşovia. Aşadar, de nicăieri nicio încurajare, când văd că se deschide uşa de ia bucătărie şi bătrânul Mikolaj păşeşte prin zăpadă cu oalele cu smântână aburind pe o tavă.

Când m-a văzut unde nu strigă „Domnişorul meu drag şi scump f “şi, lăsând repede tava, răstoarnă amândouă oalele, mă ia de gât şi Începe să mă îmbrăţişeze şi să mă sărute. De atunci mi-a zis întotdeauna numai „domnişorule*

Cu toate că după aceea, timp de două săptămâni încheiate, nu mi-a putut ierta smântână vărsată: „Omul duce liniştit smântână, bodogănea, şi soseşte el. Tocmai atunci şi-a găsit…*

Tata voia, cel puţin aşa îmi promisese, să mă bată pentru cei doi de insuficient pe care-i adusesem la caligrafie şi germană; dar, pe de o parte, lacrimile mele şi făgăduiala că mă voi îndrepta, pe de altă parte, intervenţia iubitei mele mame şi, în sfârşit, tevatura pe care o făcea Mikolaj au stat împotrivă. Miko/aj habar n-avea ce fel de vietate mai era şi caligrafia asta, iar pentru germană nici nu voia să audă de vreo pedeapsă.

— Păi ce, el e luteran, sau vreun şvab? Spunea. Parcă don colonel ştia nemţăşte? Da’ ce, boierul (aici se adresă tatălui meu) ştie? Ai? Când i-am întâlnit pe nemţi la… cum îi zice? La Lipska şi dracu mai ştie pe unde, nu le-am spus nimic pe nemţăşte, da’ ei ne-au arătat dosul şi aia-i.

Bătrânul Mikolaj mai avea încă un obicei. Rareori aducea vorba de isprăvile lui, dar în momentele de bună dispoziţie, când se apuca să povestească, minţea de-nchega apele. N-o făcea cu rea credinţă? Poate că în mintea-i îm- bătrânită faptele se amestecaseră unele cu altele, crescând până la proporţii fantastice. Toate câtS auzise despre isprăvile războinice din timpul anilor de tinereţe, le punea în seama să şi a bunicului meu, colonelul, şi credea cu adevărat În tot ce spunea. Uneori, în şopron, supraveghindu-i pe iobagii care băteau grâul, când începea să povestească, ţăranii lăsau lucrul şi, sprijinindu-se în îmblăciu, îi ascultau istorisirile cu gura căscată. Până când îşi lua seama şi începea să ţipe:

— Ce vă zgâiţi la mine cu gură cât şura, ai?

Şi iarăşi, arşt 1 praşt I arşt 1 praştl se auzea o vreme bufnetul îmblăcielor bătând grâul; bătrânu] tăcea o clipă, apoi începea iarăşi:

— Băiatul meu îmi scrie că a ajuns general la regina Palmirel. O duce bine acolo, zice că primeşte simbrie mare, da’ sunt nişte geruri straşnice… ş.a.m.d.

În paranteză fie spus, copiii bătrânului nu erau prea izbutiţi. Avea într-adevăr un fecior, dar nu era nimic de capul lui i de când se făcuse mare, se ţinea numai de blăs- tămăţii, până când şi-a luat lumea în cap şi i s-a pierdut urma. Fiica lui însă, la vremea ei o minune de fată, se înhăitase cu toţi lefegiii de prin sat şi murise după ce născuse o fetiţă. Această fetiţă se numea Hănia. Era de-o vârstă cu mine, o fată frumoasă, dar cam bolnăvicioasă. Mi-amintesc că ne jucam de multe ori împreună de-a soldaţii. Hănia era toboşar, iar urzicile erau duşmanii noştri. Era bună şi bijndă ca un înger. O aştepta o soartă tristă pe lume, dar astea sunt amintiri care nu au nicio legătură…

Aşa că revin la povestirile bătrânului. Eu însumi l-am auzit spunând că atunci când s-au speriat caii ulanilor la Mariampol, toată herghelia, erau vreo optsprezece mii, a năvălit deodată pe la bariere În Varşovia. Câţi oameni au fost striviţi de copite, ce zi a judecăţii de apoi a fost până când i-au prins e lesne de imaginat Altă dată ne-a povestit cele ce urmează, dar asta nu mai era în şopron, ci la curte, de faţă cu toţi:

— Dacă m-am luptat bine? Păi cum altfel I Odată, îmi aduc aminte, eram în război cu austriecii. Eu stăteam în rând, în rând, zic, până când vine la mine comandantul suprem, vreau sS spun al austriecilor, al duşmanilor, şi zice i. Ei, tu, Suchowolski. ’ce. Te ştiu eu cine-mi eşti! Dacă puneam mâna pe tine, sfârşeam războiul*.

— Dar de colonel n-a amintit? L-a întrebat tata.

— Păi cum nu! Doar am spus limpede, pe tine şi pe colonel.

Părintele Ludwik şi-a pierdut răbdarea şi l-a mustrat i

— Bine, Mikolaj, dar tu minţi de parcă ai primi încă o simbrie pentru asta.

Botrinul s-a întunecat şi ar li izbucnit, dar, pentru că se temea de preot şi-l respecta, a tăcut, iar după o clipă, vrând s-o mai îndulcească, a continuat!

— Aşa mi-a spus şi preotul Sieklucki, capelanul. Odată, când un austriac mi-a înfipt baioneta sub a douăzecea, vreau să zic, sub a cincea coastă, am pătat-o rău. Ehei, mi-am zis, o să mor şi trebuie să mă spovedesc Domnului Dumnezeu Atotputernicul de toate păcatele, aşa că i-am spus totul preotului Siekluckt, iar acesta ascultă, ascultă şi în cele din urmă zice: „Teme-te de Dumnezeu, Mikolaj, toate astea-s născociri!” Da-şi eu: „Poate fi, dar mai mult nu-mi aduc aminte”.

— Şi te-au vindecat?

— M-au vindecat, m-au vindecat t De ce să nu mă vindece I M-am tratat sângur. M-am pus şi-am amestecat două încărcături de praf de puşcă într-o sticlă de votcă, am înghiţit-o seara şi a doua zi m-am sculat sănătos tun.

Aş fi ascultat mai multe povestiri şi v-aş fi putut spune mai multe, dar părintele Ludwik, nu ştiu nici eu de ce, i-a interzis lui Mikolaj „să-mi mai sucească minţile*. Bietul părinte Ludwik, ca preot şi locuitor paşnic al sătucului, nu ştia, mai întâi, că oricărui tânăr, pe care furtuna îl smulge din tihna cuibului părintesc şi-l aruncă în arena lumii, trebuie să i se sucească mintea nu o dată, iar în al doilea rând, că nu bătrânii slujitori şi poveştile lor, ci cu totul altcineva ţi suceşte minţile.

De altfel, influenţa lui Mikolaj asupra noastră nu putea fi păgubitoare, întrucât, dimpotrivă, el ^ră acela care veghea asupra noastră şi asupra purtării noastre cu toată stăruinţa şi asprimea. Era un om conştiincios în înţelesul deplin al cuvântului. Din vremea cătăniei rămăsese cu încă o însuşire foarte frumoasă, conştiinciozitatea şi precizia cu care îndeplinea orice poruncă. Mi-amintesc că, într-o iarnă, lupii începuseră să facă pagube foarte mari şi se obrăzniciseră atât de mult, Încât intrau noaptea în sat în haite mai mari sau mai mici. Tata, vânător împătimit, a vrut să organizeze o vânătoare şi, fiindcă dorea ca hăituiala să fie condusă de domnul Ustrzycki, vecinul nostru, un cunoscut duşman de lupi, i-a scris un bilet, apoi l-a chemat pe Mikolaj şi i-a spus:

— Mikolaj, arendaşul tocmai pleacă la oraş, du-te şi tu cu el. În drum, cobori la Ustrzyca şi-i dai scrisoarea asta boierului. Numai vezi să-mi aduci neapărat răspunsul, fără răspuns să nu te întorci.

Mikolaj a luat scrisoarea, s-a dus la arendaş şi au plecat împreună. Scara arendaşul s-a întors, dar fără Mikolaj. Tata a crezut că a înnoptat la Ustrzyca şi va veni a doua zi cu vecinul. Dar trece o zi şi Mikolaj nu se întoarce i trece a doua, nu vine, •  a treia, la fel. Acasă jale. De teamă că l-au atacat lupii pe drum, tata repede oameni în toate părţile. Aceştia îl caută, dar nu găsesc nicio urmă. Îi trimite şi la Ustrzyca. Aici li se spune că a fost, nu l-a găsit pe boier, a întrebat unde-ar putea fi, apoi a împrumutat de la lacheu patru ruble şi a plecat nu se ştie încotro. Ne dădeam de ceasul morţii, dar nu înţelegeam ce puteau să însemne toate astea. A doua zi s-au întors oamenii trimişi prin satele din împrejurimi cu vestea că n-au aflat nimic nicăieri. Atunci am început să-l plângem cu toţii, dar a şasea zi, spre seară, tata tocmai dă dispoziţii în birou, când deodată aude pe cineva la uşă ştergându-şi picioarele, dregându-şi glasul şi mormăind l-a recunoscut îndată pe Mikolaj.

Era într-adevăr Mikolaj, îngheţat, slăbit, obosit, cu ţurţuri de gheaţă pe mustaţă, aproape de nerecunoscut.

— Mikolaj, tu n-ai frică de Dumnezeu? Ce-ai făcut atâta timp?

— Ce-am făcut, ce-am făcut – mormăie Mikolaj. Ce era să lac? Nu l-am găsit pe boier la Ustrzyca şi am plecat la Bzin. La Bzin mi-au spus că am bătut drumul degeaba, fiindcă boierul Ustrzycki a plecat la Karolowka. Am plecat şi eu după el, dar nici acolo nu mai era. Parcă el trebuie să-ncălzească locul printre străini? Ce, el nu e boier? Doar nu merge pe jos. Bine zic. De la Karolowka m-am dus la oraş, fiindcă mi s-a spus că-i la judeţ. Da ce să caute el la judeţ, ce e primar? Plecase la gubernie. Trebuia să mă întorc, ai? M-am dus la gubernie şi i-am dat scrisoarea.

— Ei şi ţi-a dat răspunsul?

— Mi l-a dat, nu mi l-a dat. Vezi bine că mi l-a dat, numai că a râs de mine de i se vedeau măselele de minte. Stăpânul tău – zice – mă cheamă la vânătoare pentru joi, iar tu îmi aduci scrisoarea tocmai duminică. Acum e prea târziu. Şi iar a început să râdă. Uitaţi scrisoarea. De ce să nu râdă? Păi el…

— Şi ce-ai mâncat în tot acest timp?

— Ce să mănânc, că de ieri n-am pus nimic în gură. Ce, eu sufăr de foame aici? Se zgârcesc la o lingură de fiertură? N-am mâncat, ei şi ce? O să mănânc…

De atunci, lui Mikolaj nu i-a mai dat nimeni asemenea porunci. Ori de câte ori era trimis undeva, i se spunea totdeauna ce trebuie să facă în caz că destinatarul nu era acasă.

La câteva luni după întâmplarea de mai sus, Mikolaj a plecat la iarmarocul din oraşul apropiat sS cumpere cai de ham, fiindcă la cai se pricepea de minune. Seara, vechilul a venit la tata şi i-a spus că Mikolaj s-a întors şi el? A cumpărat caii, dar a fost bătut şi îi era ruşine să se arate. Tata s-a dus Îndată la el.

— Ce ai, Mikolaj?

— M-am bătut – a mărturisit scurt.

— Să-ţi fie ruşine! Tu mai eşti de scandaluri prin târg? Unde ţi-e mintea? Eşti bătrân şi prost 1 Pe altul l-aş fi dat afară pentru asemenea ispravă. Să-ţi fie ruşine. Te-ai Îmbătat, altfel nu se poate. Îmi strici oamenii, în loc să le dai exemplu.

Tata era Într-adevăr furios şi când se înfuria, nu-i ardea de glumă- Era ceva ciudat totuşi. Mikolaj care nu-şi uită limba-n gură în asemenea ocazii, de data asta tăcea chitic. Bătrânul se îndârjise pesemne. Zadarnic l-au Întrebat şi alţii ce şi cum a fost. I-a repezit pe toţi şi n-a scos un cuvânt.

Îl bătuseră straşnic. A doua zi s-a îmbolnăvit atât de rău, încât a fost nevoie să cheme doctorul. Abia acesta a lămurit toată tărăşenia. Cu o săptămsnă înainte, tata îl scărmănase pe socotitor care şi fugise a doua zi. S-a dus la un oarecare von Zoii, un neamţ, mare vrăjmaş al tatălui meu, care l-a primit în slujbă. La iarmaroc se mai aflau Zoii, fostul nostru socotitor şi argaţii domnului Zoii, care aduseseră vite îngrăşate să le vândă. Domnul Zoii l-a văzut cel dintâi pe Mikolaj, s-a apropiat de căruţa lui şi a început să-l vorbească de rău pe tata. Mikolaj l-a făcut făţarnic, iar când Zoii l-a jignit iarăşi pe tata, bătrânul slujitor i-a răspuns cu o lovitură de bici. Atunci socotitorul şi argaţii lui Zoii s-au repezit la el şi l-au bătut până l-au umplut de sânge.

Când a auzit cum s-au întâmplat lucrurile, pe tata l-au podidit lacrimile. Nu-şi putea ierta că l-a bruftuluit pe Mikolaj care înadins n-a scos o vorbă. După ce s-a mai lnzdră- venit tata s-a dus la el să-l mustre. La început, bătrânul n-a vrut să recunoască nimic, mormăind cum îi era obiceiul, dar mai ttrziu s-a înduioşat şi au plâns amândoi ca nişte copii.

Pentru silnicia din târg, tata l-a provocat la duel pe Zoii care avea să-l ţină minte multă vreme.

Şi când te gândeşti că dacă nu era doctorul, sacrificiul lui Mikolaj ar fi rămas necunoscut. De altfel, Mikolaj îl urî pe doctor mult timp. Lucrurile stau aşa; eu aveam o mătuşica tânără şi frumoasă, sora tatălui meu, care locuia la noi. Ţineam foarte mult la ea pentru că era tot atât de bună pe cât era de frumoasă şi, cel puţin aşa mi se părea mie, o iubeau cu toţii, printre alţii şi doctorul, un tânăr inteligent, care se bucura de multă consideraţie prin împrejurimi. Mai înainte, doctorul îi plăcuse şi lui Mikolaj care spunea despre el că e un om cu scaun la cap şi se ţinea bine în şa, dar când acesta a început să vie la noi cu intenţii clare faţă de mătuşa Marynia, sentimentele lui Mikolaj s-au schimbat de nerecunoscut. A început să se poarte politicos cu el, dar rece, aşa cum te porţi cu un străin. Mai de mult, îl boscorodi şi pe el nu o dată. Când se întâmpla câteodată să stea prea mult la noi, în timp ce-l ajuta să se îmbrace pentru drum, Mikofaj murmură: „Ce rost are să umbli noaptea? Nu e de niciun folos. Cine-a mai văzut una ca asta? * Acym însă nu mai bodogănea, tăcând, În schimb, ca o stană de piatră. Bietul doctor a înţeles în curând despre ce e vorba şi, deşi îi zâmbea În continuare bătrânului cu bunăvoinţă, cred că în sinea lui nu se simţea prea bine.

Cu toate acestea, din fericire pentru tânărul discipol al lui Esculap, mătuşa Marynia nutrea pentru el sentimente de-a dreptul opuse celor încercate de Mikolaj. Aşadar, fn- tr-o seară minunată, când luna lumina salonul foarte fru- moş şi aromele de iasomie năvăleau înăuntru prin ferestrele deschise, dinspre tufele sădite În grădină, iar mătuşa Marynia clnta la pian lo questa notte sogno, doctorul Stas s-a apropiat de ea şi a întrebat-o cu glasul tremurător dacă socoteşte că el ar putea trăi fără ea. Mătuşa şi-a exprimat, fireşte, îndoiala în această privinţă, după care au armat jurămintele reciproce, chemarea lunii ca martor şi toate celelalte lucruri care se petrec totdeauna în asemenea împrejurări.

Din nenorocire, tocmai atunci a intrat Mikolaj care voia să-i invite la ceai. Când a văzut ce se întâmplă, a alergat degrabă la tata şi, negăsindu-l, fiindcă plecase la acareturile fermei, s-a dus la mama care, cu zâmbetul ei Îngăduitor, l-a rugat să nu se amestece

Descumpănit, Mikolaj a tăcut, rumegându-şi în el nemulţumirea tot restul serii, dar când tata, înainte de a se duce la culcare, a intrat în birou să scrie nişte scrisori, Mikolaj s-a dus după el şi, oprindu-se lângă uşă, a începui să-şi dreagă glasul semnificativ şi să se mute de pe un picior pe celălalt.

— Ce doreşti, Mikolaj? L-a întrebat tata.

— Apăi, asta… Cum îi zice? Voiam să te întreb, boierule, dacă-i adevărat că domnişoara noastră, să… mărită, vreau să zic, să căsătoreşte?

— E adevărat. De ce?

— Păi nu se poate ca domnişoara să ia de soţ un… felcer.

— Ce felcet? Ai înnebunit, Mikolaj? Tu trebuie să-ţi bagi nasul peste tot unde nu-ţi fierbe oala I

— Păi ce, domnişoara nu e tot a noastră? Nu e şi ea faţa domnului colonel? El n-ar fi îngăduit niciodată una ca asta. Ce, domnişoara nu e vrednică şi ea de un moşier, de un mare boier? Da’ doctorul, să-mi fie cu iertare, ce-i? Domnişoara să face de râsul lumii.

— Doctorul e un om deştept.

— Deştept, nedeştept. Păi câţi doctori n-am văzut eu? Umblau prin tabără, se învârteau pe la comandament, da’ când era vorba de ceva, de vreo luptă, nu mai era niciunul. Parcă numai o dată don’ colonel le-a zis măcelari? Când e omul sănătos, nici nu se apropie de el, da’ când zace pe jumătate mort, "hop şi ei cu custura. Nu e mare scofală să tai pe unul care nu să poate apăra, fiindcă nu poate ţine nimic în pumn. Încearcă să-l tai când e sănătos şi strânge puşca în mână. Ei, ce mare lucru să spinteci oamenii cu cuţitul până la os? Nu e nicio treabă I Don’ colonel s-ar scula şi din mormânt, dac-ar afla. Auzi, doctor.! Ce oştean mai e şi ăsta? Sau ce, e moşier? Nu se poate I Domnişoara nu să vă căsători cu el. Nu e după lege. Ia uite cine-ntinde qheara după domnişoara!

Din nefericire pentru Mikolaj, doctorul nu numai că a întins’ mâna spre domnişoara, dar a şi ajuns la ea. După o jumătate de an a avut loc nunta şi domnişoara, faţa colonelului, plânsă cu pârâu de lacrimi de rude şi de ai casei În general, iar de Mikolaj îndeosebi, a plecat să-şi împartă viaţa cu doctorul.

Mikolaj nu i-a purtat ranchiună pentru că nu era în stare şi apoi ţinea prea mult la ea, dar pe doctor nu voia să-l ierte. Nu-i rostea aproape niciodată numele şi se străduia să nu vorbească despre el. În treacăt fie zis, mătuşa Marynia a fost cât se poate de fericită cu doctorul Stanislaw. După an an, le-a dat Dumnezeu un băietei frumos, după Încă unul, o fetiţă, apoi cu schimbul, ca la carte. Mikotaj îi iubea ca şi pe ai lui, ţi lua În braţe, îi mângâia, îi săruta. Am observat tosă nu o dată că în sufletul lui stăruia o umbră de amărăciune din cauza mezalianţei mătuşii Marynia. Mi-aduc aminte că odată, de sărbătorile Crăciunului, ne aşezaserăm Ia cină în seara de ajun, când deodată s-a auzit afară huruitul unei trăsuri. Cum aşteptam întotdeauna o mulţime de rude, tata a spus:

— Mikolaj, du-te şi vezi cine a venit.

Mikolaj a ieşit şi s-a întors repede cu bucuria întipărită pe faţă.

— A venit domnişoara! A strigăt de departe.

— Cine? A întrebat tata, deşi ştia prea bine despre cine era vorba.

— Domnişoara!

— Care domnişoară?

— Domnişoara noastră – a răspuns bătrânul.

Merita s-o vedeţi pe această domnişoară când a intrat cn trei copii după ea. Halal domnişoară! Bătrânul însă dinadins nu-i zicea niciodată altfel.

În cele din urmă, aversiunea lui pentru doctorul Stas a luat totuşi sfârşit. Hănia s-a îmbolnăvit grav de tifos. Au fost şi pentru mine zile de îngrijorare, deoarece Hănia era de-o seamă cu mine şi singura mea tovarăşă de joacă, aşa că ţineam la ea aproape ca la o soră. Doctorul Stas n-a ieşit atunci aproape trei zile din camera ei. Bătrânul, care o iubea pe Hănia din tot sufletul, a fost foarte abătut tot timpul cât a durat boala i n-a mâncat, n-a dormit, •  a stat mereu ia uşă. Fiindcă înăuntru n-avea voie să intre nimeni, afară de mama, mestecându-şi durerea adâncă ce-i sfâşia pieptul. Era un om călit, rezistent la truda trupului, ca şi la loviturile soartei, dar cât pe ce să se încovoaie sub povara disperării lângă pătucul fetiţei. Când, în sfârşit, după multe zile de spaimă, doctorul Stas a deschis încet uşa de la camera bolnavei şi, cu faţa radiind de fericire, a rostit, pentru cei ce aşteptau sentinţa în încăperea alăturată, un singur cu- vânt: „salvată l “, bătrânul nu s-a mai putut abţine, a mugit că un taur şi i s-a aruncat la picioare, repetând printre hohote de plâns i. Binefăcătorul meu, binefăcătorule I’

C-da S2 coala i 17

Într-adevăr, după aceea, Hănia s-a înzdrăvenit repede, iar doctorul a devenit o adevărată comoară în ochii bă- trânului.

— E un om cu cap – repetă, mângâindu-şi mustăţile semeţe – e un om cu cap. Stă bine şi în şa şi dacă nu era el, Hănia ar… da’ nici nu vreau să-mi mai aduc aminte. Să nu vorbesc într-un ceas rău I

După vreun an de la această întâmplare, bătrânul a început să se şubrezească. Statura lui dreaptă şi puternică s-a micşorat parcă. S-a cocoşat, n-a mai mormăit şi n-a mai minţit. În cele din urmă, atingând aproape nouăzeci de ani de viaţă, s-a senilizat cu totul. Făcea numai laţuri şi prindea păsărele, pe care le creştea apoi în camera lui i mai ales piţigoi. Cu câteva zile înainte de a muri, nu mai recunoştea pe nimeni, dar în ziua morţii judecata i s-a limpezit încă odată pe deplin. Părinţii mei erau plecaţi atunci în străinătate pentru sănătatea mamei. Într-o seară, şedeam în faţa căminului cu Kazio, fratele meu mai mic, şi cu preotul care îmbătrânise şi el foarte mult. Viforniţa izbea cu trâm- be de zăpadă în geamuri, părintele Ludwig se ruga, iar eu şi Kazio pregăteam armele pentru vânătoarea de a doua zi pe zăpada proaspătă. Deodată ne-au dat de ştire că bătrânul Mikofaj e pe moarte. Părintele Ludwig a plecat imediat la capelă după sfintele daruri, iar eu am dat fuga la bătrân. Zăcea pe pat, foarte palid, galben şi aproape rece, dar liniştit şi cu mintea întreagă. Ce frumos era capul acesta fără păr, împodobit de două cicatrici, cap de oştean bătrân şi de om cinstit. Flăcăruia luminării arunca luciri palide pe pereţii încăperii. Prin colţuri, ciripeau piţigoii. Cu o mină bătrânul strângea crucifixul la piept, iar pe cealaltă i-o ţinea şi i-o acoperea de sărutări Hănia, albă că floarea de crin. A venit şi părintele Ludwik şi a început spovedania; apoi muribundul a vrut să mă vadă pe mine.

— Nu sunt aici stăpânul şi iubita mea stăpână – a şoptit – aşa că mi-e greu să mor. Dar dumneata eşti aici, domnişorule drag, stăpânnl meu— Să ai grijă de sărmana asta… Dumnezeu să te răsplătească. Să nu fii supărat pe mine… Dac-am greşit cu ceva… să mă ierţi. Am fost răutăcios, dar credincios…

Apoi deodată, revenindu-şi iarăşi, a strigat cu glas puternic şi în grabă, de parcă i se tăia răsuflarea:

— Domnişorule! … Stăpâne! … orfana mea! … Doamne, în mâinile tale…

— Încredinţez sufletul acestui vrednic oştean, sluga credincioasă şi om drept! A sfârşit solemn părintele Ludwik. Bătrânul murise.

Am îngenuncheat şi preotul a început să citească cu glas tare rugăciunile pentru morji.

De atunci au trecut aproape cincisprezece ani. Mormân- tul credinciosului slujitor a fost acoperit de buruienile cimitirului. Au venit vremuri grele. Furtuna a împrăştiat focul sfânt şi tihna satului meu. Acum părintele Ludwik e mort, mătuşa Marynia de asemenea i eu trudesc cu pana pentru o pline amară, iar Hănia.-

Ehei, mi se umplu ochii de lacrimi.

Attachments
Hania de Henryk Sienkiewicz .docx 341.8 Kb . 211 Views