Pan Wolodyjowski de Henryk Sienkiewicz carti autori straini

INTRODUCERE

Unirea lui Andrzej Kmicic cu jupâniţa Aleksandra Billewicz avu loc la sfârşitul războiului cu ungurii. Tot atunci trebuia să se lege prin căsătorie cu jupâniţa Anna Borzobohata un cavaler la fel de vestit şi cu merite tot atât de mari în slujba Republicii - Jerzy Michał Wołodyjowski, polcovnicul^[1] steagului din Lauda.

Se iviră însă pricini însemnate, care împiedicară şi tărăgănară încheierea acestui legământ. Jupâniţa Borzobohata crescuse sub oblăduirea prinţesei Gryzelda Wiśniowiecka, fără îngăduinţa căreia nu voia în ruptul capului să facă nunta, aşa că Michał fu nevoit s-o lase pe jupâniţă la Wodokty, din cauza vremurilor neliniştite, iar el se repezi la Zamość să capete învoirea şi binecuvântarea prinţesei.

Dar n-avu noroc nici de astă dată, fiindcă la Zamość n-o mai găsi pe prinţesa care plecase tocmai la curtea împăratului de la Viena pentru educaţia feciorului.

Cavalerul nu se descurajă şi purcese în urma ei şi la Viena, cu tonte că drumul îi lua o groază de timp. Aici, ducându-şi la bun sfârşit treburile, porni înapoi cu nădejdea fericirii în suflet.

La întoarcere însă găsi vremurile tulburi; oştenii grăbeau spre locurile de adunare, în Ucraina bântuia răzvrătirea - pârjolul nu se potolise la fruntariile răsăritene. Se strângeau oştiri noi care se apere cât de cât hotarul.

Aşa că, înainte de a ajunge la Varşovia, Michał află scrisorile de chemare trimise pe numele său din partea voievodului rutean. Socotind, prin urmare, că ţara se cuvine să stea întotdeauna înaintea treburilor proprii, renunţă la gândul nunţii apropiate şi porni spre Ucraina. Luptă câţiva ani prin acele părţi, trăind mereu în iureşul focului şi trudă nespusă, abia găsind o clipă potrivită pentru a scrie din când în când jupâniţei pline de dor.

Apoi fu trimis sol la Crîm, după care se iscă războiul civil, aducător de mari nenorociri, cu pan Lubomirski^[2], în timpul căruia luptă de partea regelui, împotriva acelui nemernic şi trădător; apoi plecă iarăşi cu Sobieski^[3] în Ucraina.

Slava numelui său crescu atât de mult, încât ajunse să fie socotit pretutindeni drept cel mai de seamă oştean al Republicii, dar anii aceştia însemnară pentru el suferinţă, dor şi griji necontenite.

Până când veni, în sfârşit, anul 1668, în care, trimis să se odihnească din ordinul castelanului, plecă la Wodokty, pe la începutul verii, îşi luă aleasa inimii şi se îndreptă spre Cracovia.

Pentru că prinţesa Gryzelda, care se întorsese din ţinuturile crăieşti, îl ruga să facă nunta acolo, ea însăşi oferindu-se să-i fie jupâniţei naşă.

Kmicic şi tânăra-i soţie rămaseră la Wodokty; cum nu se aşteptau prea curând la veşti de la Wołodyjowski, erau prinşi cu totul de noul oaspete care făgăduise să vină la Wodokty. Providenţa nu-i ajutase până acum să aibă copii, dar aşteptarea lor avea să ia sfârşit prin împlinirea acestei dorinţe.

Era un an neobişnuit de bogat. Grâiele dăduseră atâta rod, că nu mai încăpeau pe arii, şi toată ţara, cât era de largă şi de lungă, se acoperise de stoguri. Prin împrejurimi, pe întinderile pustiite de războaie, lăstărişul crescuse într-o singură noapte atât de mult, cum n-ar fi izbutit altădată să crească nici în doi ani. Era atâta bogăţie de vânat şi ciuperci prin păduri, atâta peşte prin ape, de parcă rodnicia pământului se împărtăşise cu dărnicie tuturor celor care vieţuiau pe el.

Prietenii lui Wołodyjowski  vedeau în asta semne bune şi pentru căsătoria lor, dar iată că soarta hotărâse altfel.

CAPITOLUL I

Într-o preafrumoasă zi de toamnă, jupân Andrzej Kmicic stătea sub acoperişul umbros al foişorului şi, sorbindu-şi miedul de după-amiază, privea prin îngrăditura năpădită de hamei sălbatic la soţia care se preumbla prin faţa foişorului pe poteca largă, bine măturată.

Era o femeie arătoasă, peste măsură, cu părul bălai şi chip luminos, aproape îngeresc.

Acum păşea rar şi cu grijă, aflându-se într-o stare de plinătate blagoslovită. Jupân Andrzej Kmicic se uita la ea grozav de înduioşat. Oriîncotro se îndrepta, privirea lui se întorcea după ea cu dragostea cu care un câine îşi urmăreşte cu ochii stăpânul. Din când în când zâmbea mulţumit foarte de vederea ei şi îşi răsucea mustaţa în sus.

Şi atunci, pe faţă i se întipărea o expresie de voioasă uşurătate. Se vede că oşteanul avea o fire poznaşă şi înainte de căsătorie trebuie să fi făcut nu puţine şotii.

Liniştea grădinii era întreruptă doar de bufniturile fructelor zemoase care cădeau din pomi şi de bâzâitul insectelor. Vremea bună se aşezase de minune. Era pe la începutul lui septembrie. Soarele nu mai dogorea ca înainte, dar razele aurii erau încă destul de bogate. În lumina lor, merele roşii luceau atât de dese printre frunzele cenuşii, încât copacii abia se mai vedeau. Ramurile pomilor se încovoiau sub greutatea fructelor acoperite cu o pojghiţă de ceară cărunţie. Primele pânze de păianjen, vestitoare ale toamnei, agăţate prin copaci, se legănau la adierile uşoare, atât de uşoare că nu se auzea nici măcar foşnetul frunzelor.

Poate că şi seninătatea aceasta a firii îl umplea de voie bună pe jupân Kmicic, fiindcă obrazul i se lumina tot mai mult. În cele din urmă, sorbi din mied şi îşi chemă soţia:

• Oleńka, ia vino încoace! Am să-ţi spun ceva.
• Numai să nu fie ceva ce nu prea-mi place mie să ascult.
• Pe viul Dumnezeu, nu! Apropie urechea!

Apunând acestea, o cuprinse de mijloc, îşi apropie mustaţa de părul cânepiu şi-i şopti:

• Dacă are să fie băiat, hai să-i punem numele Michał.

Oleńka îşi întoarse faţa împurpurată de la el şi-i şopti la rândul ei:

• Păi nu mi-ai făgăduit că n-ai să te împotriveşti să-l cheme Herakliusz?
• Vezi tu, pentru Wołodyjowski...
• Nu e mai însemnată oare amintirea bunicului?
• Şi a binefăcătorului meu... Hm! Aşa e... Dar al doilea nume să fie Michał! Altminteri nu poate fi!

Oleńka se ridică şi încercă să scape din braţele lui Kmicic, dar acesta o strânse şi mai tare la piept şi începu să-i sărute gura, repetând de mai multe ori:

• Draga mea dragă, averea mea, viaţa mea!

Vorbirea le fu întreruptă de copilul din casă, care se ivi la capătul potecii şi se îndreptă în grabă spre foişor.

• Ce vrei? întrebă Kmicic, dându-i drumul Oleńkăi.
• A venit jupân Charłamp şi aşteaptă în casă - răspunse slujitorul.
• Aha, iată-l şi pe el! strigă Kmicic la vederea bărbatului care se apropia. Pentru Dumnezeu, cum i-au mai albit mustăţile! Fii bine-venit, prietene drag, vechi tovarăş de arme!

Spunând acestea, ieşi repede şi alergă, cu braţele desfăcute, în întâmpinarea lui jupân Charłamp.

Dar jupân Charłamp făcu mai întâi o plecăciune adâncă înaintea Oleńkăi, pe care o văzuse nu o dată, mai de mult, la curtea din Kiejdany la prinţul de Wilno, apoi îi duse mâna spre mustăţile-i uriaşe şi abia după aceea, aruncându-se în braţele lui Kmicic, izbucni în suspine pe umărul acestuia.

• Doamne, Dumnezeule, ce ai, Domnia Ta? strigă uluit stăpânul casei.
• Unora cel de sus le sporeşte fericirea - răspunse jupân Charłamp - iar pe alţii îi lasă în părăsire. Pricina tristeţii mele o pot spune numai Domniei Tale.

Aici se uită la jupâneasa lui Kmicic, care, înţelegând că nu vrea să vorbească faţă de ea, îi spuse soţului:

• Acum vă las singuri, mă duc să trimit Domniilor Voastre nişte mied...

Kmicic îl trase pe jupân Charłamp în foişor şi, aşezându-l pe o laviţă, îl întrebă:

• Ce este? Ai nevoie de ajutor? Dacă-i aşa, să ai încredere în mine ca în Zawisza^[4]!
• Eu n-am nimic - dădu răspuns bătrânul oştean. Câtă vreme mai pot să mânuiesc sabia cu braţul acesta, nu-mi trebuie ajutorul nimănui; dar prietenul nostru, cel mai destoinic cavaler din toată Republică, se află la grea cumpănă; nu ştiu dacă nu s-o fi prăpădit până acum.
• Pe rănile Mântuitorului! I s-a întâmplat ceva lui Wołodyjowski?
• Întocmai! Răspunse Charłamp, slobozind alte şiroaie de lacrimi. Află Domnia Ta că jupâniţa Anna Borzobohata a părăsit această lume.
• A murit! Strigă Kmicic, apucându-se cu amândouă mâinile de păr.
• Ca o pasăre nimerită de săgeată.

Urmă o clipă de tăcere. Doar merele, care cădeau ici şi colo, bufneau surd de pământ. Jupân Charłamp răsufla din ce în ce mai tare, înfrânându-şi plânsul, iar Kmicic îşi frângea mâinile şi repetă, clătinând din cap:

• Doamne atotputernice! Doamne atotputernice!
• Domnia Ta să nu te miri de lacrimile mele - rosti într-un târziu Charłamp. Dacă Domnia Ta îţi simţi inima strânsă de o nespusă dolor^[5] numai la auzul nenorocirii, apoi ce să mai zic eu care am fost de faţă la moartea ei şi la durerea prietenului, care întrecea orice măsură omenească.

Tocmai atunci intră un slujitor aducând pe o tavă un clondir pântecos şi pahare pe alta; în urma lui veni în foişor şi jupâneasa lui Kmicic, care, fireşte, nu-şi mai putea stăpâni dorinţa de a şti ce vorbeau.

Uitându-se la bărbat şi văzând suferinţa adâncă de pe faţa lui, întrebă îndată:

• Ce veşti ai adus, Domnia Ta? Nu mă goniţi. O să vă alin şi eu durerea atâta cât se cuvine, o să plâng laolaltă cu voi sau am să vă fiu de folos cu vreun sfat...
• Acum, nici tu, cu toată mintea ta, nu mai poţi să îndrepţi nimic - răspunse jupân Andrzej. Mă tem însă că durerea să nu-ţi zdruncine sănătatea.
• Pot să îndur eu destule - stărui Oleńka. E mai rău să trăieşti fără să ştii nimic...
• A murit Anusia! Îi spuse Kmicic.

Oleńka păli puţin şi se lăsă greu pe laviţă; Kmicic crezu că leşină, dar părerea de rău învinse asprimea veştii şi începu să plângă, urmată numaidecât şi de cei doi cavaleri.

• Oleńka - o întrebă Kmicic, dorind să-i îndrepte gândurile în altă parte - tu nu crezi că ea s-a dus în rai?
• Nu pe ea, ci pentru ea plâng şi pentru sărmanul Michał, fiindcă dacă-i vorba de fericirea ei veşnică, îmi doresc să am şi eu aceeaşi nădejde în izbăvire, aşa cum o am pentru ea. Nici o jupâniţă n-o întrecea în virtuţi, nici una nu era atât de bună la suflet, atât de cinstită! Oh! Anulka mea! Anulka dragă!...
• Am fost acolo când s-a stins din viaţă - spuse Charłamp - să dea Dumnezeu ca toţi să murim la fel întru credinţă.

Se înstăpâni tăcerea; după ce jalea se mai ostoi, scurgându-se odată cu lacrimile, Kmicic rosti:

• Domnia Ta povesteşte cum s-a întâmplat; în clipele mai grele o să ne mai întremăm cu câte o înghiţitură de mied.
• Mulţumesc Domniei Tale - răspunse Charłamp. Din când în când am să beau, dacă Domnia Ta ai să mă îndemni, fiindcă durerea nu-ţi cuprinde numai inima, ci te-nhaţă şi de gât, ca lupul, şi atunci, fără ajutorul altuia, e-n stare să te sugrume. Iată cum a fost. Plecasem de la Częstochowa spre locurile de baştină, unde aveam de gând să mă statornicesc la vreo moşioară luată în arendă şi să-mi odihnesc bătrâneţile. Eram sătul de război, pentru că de copil de când tot lupt, iar acum mi-au încărunţit şi mustăţile. Gândeam că dacă n-am să pot sta locului, am să mă înscriu în vreun steag, dar polcurile înfiinţate spre paguba ţării şi spre mulţumirea vrăjmaşilor şi războaiele civile mi-au scos de la inimă pe Bellona... Ei, dragă Doamne! Pelicanul îşi hrăneşte puii cu sângele său, da, da, întocmai aşa! Dar Republica nu mai are sânge în pieptul ei. Swiderski a fost un mare oştean... Dumnezeu să-l judece!...
• Anula mea dragă! îl întrerupse hohotind jupâneasa lui Kmicic. Ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă nu erai tu?... Liman mi-ai fost şi apărare! Anulă mea dragă!

Charłamp izbucni iarăşi în plâns, dar se stăpâni repede, fiindcă Kmicic îl întrebă:

• Şi pe Wołodyjowski  unde l-ai întâlnit, Domnia Ta?
• Cu Wołodyjowski  m-am întâlnit tot la Częstochowa, unde plănuiseră să se odihnească amândoi, după ce se vor ruga Sfintei Fecioare. Mi-a mărturisit de la început să se duce cu logodnică la Cracovia, la prinţesa Gryzelda Wiśniowiecka, fără încuviinţarea şi binecuvântarea căreia jupâniţa nici nu voia să audă de căsătorie. Atunci fata era sănătoasă tun, iar el vesel ca pasărea cântătoare. „Dumnezeu - îmi spunea - m-a răsplătit pentru osteneala mea!” Ce se mai grozăvea Wołodyjowski, alină-l, Doamne, ce-şi mai bătea joc de mine, pentru că, vedeţi Domniile Voastre, pentru jupâniţa asta noi ne sfădiserăm mai de mult şi aveam să ne hăcuim cu săbiile. Unde-i ea acum, sărmana?

Şi iarăşi pe jupân Charłamp îl podidiră lacrimile, dar pentru scurtă vreme, fiindcă Kmicic îl întrerupse din nou:

• Domnia Ta spui că era sănătoasă? Atunci cum de s-a stins aşa deodată?
• Prea adevărat. A luat-o pe neaşteptate. Trăsese la jupâneasa Marcinowa Zamojski, care în vremea aceea se afla cu bărbatul la Częstochowa. Wołodyjowski  îşi petrecea toată ziua la ea, văitându-se de întârziere şi spunând că o să ajungă la Cracovia abia peste un an, pentru că toţi îl opresc din drum. Şi nu e de mirare! Oricine e bucuros să găzduiască un asemenea oştean, cum e jupân Wołodyjowski, aşa că cine izbuteşte să-l prindă, apoi îl ţine bine. M-a dus şi pe mine la jupâniţă şi m-a ameninţat râzând că mă face bucăţi dacă o fac să se îndrăgostească de mine... Dar ea nu mai avea ochi pentru nimeni în afară de el. Câteodată mă năpădea şi pe mine părerea de rău că am rămas singur cuc la bătrâneţe. Dar nu-i nimic. Până când, într-o noapte mă pomenesc cu Wołodyjowski  grozav de speriat: „Pe viul Dumnezeu! Nu ştii pe undeva vreun doctor?” „Ce s-a întâmplat?” „E bolnavă, nu mai cunoaşte pe nimeni!” Îl întreb când s-a îmbolnăvit, şi-mi spune că abia a fost vestit şi el de jupâneasa Zamojska. Şi asta la miezul nopţii! Unde să cauţi un doctor, când acolo numai mănăstirea a rămas întreagă, iar în târg sunt mai multe ruine decât oameni. Am aflat în cele din urmă un felcer, dar nici ăsta nu voia să vină, aşa că am fost nevoit să-l îndemn cu baltagul ca să-l aduc la bolnavă. Aici însă era mai mare nevoie de duhovnic decât de felcer. Am găsit un călugăr cumsecade din ordinul paulinilor, care, rugându-se, a readus-o în simţiri, astfel că a putut să se împărtăşească şi să se despartă cu duioşie de jupân Michał. A doua zi pe la prânz nu mai era! Felcerul zicea că cineva i-a făcut farmece, dar cred că nu-i adevărat, fiindcă se ştie că la Częstochowa farmecele nu au nici o putere. Dar ce s-a mai petrecut cu jupân Wołodyjowski, ce i-a mai ieşit din gură; gândesc că Domnul n-o să-l pedepsească pentru asta, căci omul nu mai ia seamă la vorbe când îl sfâşie durerea... Vă spun Domniilor Voastre (jupân Charłamp îşi coborî glasul) că hulea ca un ieşit din minţi.
• Pentru Dumnezeu! A hulit? repetă încet Kmicic.
• A fugit de lângă ea în tindă, din tindă în curte, clătinându-se ca un om beat. Acolo şi-a înălţat pumnii spre cer şi a început să strige cu glas cumplit: „Asta mi-e răsplata pentru rănile şi ostenelile mele, pentru sângele meu, pentru dragostea de ţară?!... Un mieluşel am avut - spunea - şi tu, Doamne, mi l-ai luat şi pe ăsta. Să prăbuşeşti un bărbat înarmat, iată o ispravă vrednică de braţul lui Dumnezeu. Şi o pisică sau un erete poate să sugrume un porumbel nevinovat!”...
• Pe rănile lui Hristos! se sperie jupâneasa - Domnia Ta, nu mai repeta asemenea ocări că atragi nenorocirea asupra casei noastre!

Charłamp îşi făcu semnul crucii şi vorbi mai departe:

• Viteazul gândea că şi-a îndeplinit datoria şi iată cum era răsplătit! Ehei! Dumnezeu ştie mai bine ce face, cu toate că faptele lui nu pot fi măsurate cu mintea şi dreptatea omenească! Îndată după ce a rostit măscările acelea, i s-au muiat picioarele şi a căzut la pământ, iar preotul l-a afurisit ca să nu sălăşluiască în el duhurile cele scârbavnice, care puteau să fie atrase de vorbele de ocară.
• Şi-a venit în fire repede?
• A zăcut ca mort vreun ceas, apoi s-a trezit şi, întorcându-se la cvartirul său, n-a vrut să mai vadă pe nimeni. În timpul înmormântării l-am întrebat de vorbă: „Jupâne Michał - i-am zis - teme-te de Dumnezeu!” El nimic! Am mai stat trei zile la Częstochowa, pentru că îmi părea rău de el să plec, dar în zadar am bătut la uşa lui. Nu mi-a deschis! Mă bătea gândul ce să fac, să mai încerc să-l văd, să plec?... Cum să las omul fără nici un ajutor? Cu toate acestea, dacă am văzut că nu izbutesc nimic, m-am hotărât să mă duc la Skrzetuski. El e doar cel mai bun prieten al lui, iar jupân Zagłoba e al doilea; poate că ei o să nimerească mai lesne drumul spre inima lui, mai ales jupân Zagłoba, care-i un om atât de isteţ şi ştie cum să-l ia pe fiecare.
• Şi Domnia Ta ai fost la Skrzetuski?
• Am fost, dar nici cu ei nu mi-a dat Dumnezeu noroc, fiindcă plecaseră amândoi împreună cu jupân Zagłoba în ţinutul Kalisz, la jupân Stanislaw, rotmistrul^[6]. Nu ştia nimeni să-mi spună când aveau să se întoarcă. Atunci mi-am zis: şi aşa drumul duce prin Samogiţia, ia să trec eu pe la Domniile Voastre să vă povestesc ce s-a întâmplat.
• De mult ştiam că Domnia Ta eşti un cavaler de treabă - spuse Kmicic.
• Nu e vorba de mine, ci de Wołodyjowski  - răspunse Charłamp - şi recunosc în faţa Domniilor Voastre că tare mă tem să nu i întunece mintea...
• Dumnezeu o să-l păzească - rosti jupâneasa.
• Dacă nu i se va întâmpla nimic, mai mult ca sigur că va îmbrăca rantia, pentru că vă spun Domniilor Voastre că n-am mai văzut asemenea suferinţă, pe legea mea, n-am mai văzut... Păcat de aşa oştean! Mare păcat!
• Cum să fie păcat! Doar aşa o să crească slava Domnului Dumnezeu! se împotrivi Oleńka.

Charłamp începu să-şi mişte mustăţile şi să-şi şteargă fruntea.

• Vezi, Domnia Ta jupâneasă... poate o să crească sau poate că nu. Socotiţi şi Domniile Voastre, câţi păgâni şi eretici a trimis pe ceea lume în timpul vieţii, fapte cu care l-a mulţumit pe Mântuitorul nostru şi pe Preasfânta lui mamă mai abitir ca un preot cu toate predicile lui. Hm! E un lucru vrednic să ne gândim la el! Fiecare e dator să-i slujească slavei lui Dumnezeu, cum se pricepe mai bine... Că vedeţi, Domniile Voastre, printre iezuiţi se vor găsi întotdeauna destui inşi mai deştepţi ca el, dar o sabie pe măsura lui nu se mai află în toată Republica...
• Aşa e, pe viul Dumnezeu! interveni Kmicic. Domnia Ta n-ai idee dacă el a rămas la Częstochowa sau a plecat?
• Când am plecat eu, era acolo, dar ce a făcut pe urmă, nu mai ştiu. Ştiu doar atâta că, Doamne fereşte de nebunie sau de vreo boală care adesea se prinde de om la mare supărare, el se află singur, fără nici un ajutor, fără o rudă, fără prieteni, fără mângâiere.
• Fie ca Sfânta Fecioară de la Częstochowa să te scape de la ananghie, prietene drag! strigă deodată Kmicic. Tu mi-ai făcut atâta bine, că nici un frate bun nu putea să facă mai mult!

Jupâneasa căzu adânc pe gânduri şi multă vreme domni tăcerea; într-un târziu, îşi înălţă capul bălai şi spuse:

• Jędrek, tu ţii minte cât îi suntem noi de îndatoraţi?
• Să-mi sară ochii dac-am să uit vreodată! N-aş mai îndrăzni niciodată să privesc în faţă un om cinstit!
• Jędrek, tu nu poţi să-l laşi aşa.
• Cum asta?
• Du-te la el.
• Ia te uită ce inimă de femeie simţitoare, ce jupâneasă vrednică! strigă Charłamp, apucând mâinile Oleńkăi şi acoperindu-le de sărutări.

Dar lui Kmicic nu-i era pe plac asemenea sfat, aşa că începu să dea din cap şi zise:

• Pentru el aş fi în stare să mă duc şi la capătul lumii, dar... ştii şi tu... dacă erai sănătoasă, nu zic... dar aşa, ştii doar şi tu! Doamne fereşte de vreo spaimă, de vreo întâmplare rea... M-aş usca de grijă!... Soţia stă înaintea celui mai bun prieten... Îmi pare rău de jupân Michał... dar vezi şi tu!...
• Eu rămân sub oblăduiala părinţilor din Lauda. Acum e linişte aici şi, pe urmă, nu mă sperii eu din orişice. Fără voia Domnului nu mi se va clinti nici un fir de păr... Iar acolo poate că Michał are mare nevoie de ajutor...
• Of, are nevoie, are! Se amestecă Charłamp.
• Ascultă, Jędrek. Eu sunt sănătoasă şi n-am a mă teme de nedreptatea nimănui... Eu ştiu că nu pleci cu inima uşoară...
• Mai degrabă m-aş arunca asupra tunurilor numai cu vătraiul în mână! O întrerupse Kmicic.
• Şi crezi că dacă stai aici, n-o să te cuprindă amărăciunea ori de câte ori ai să te gândeşti că ţi-ai lăsat prietenul în părăsire? Şi, pe urmă, chiar Dumnezeu, mâniat pe bună dreptate, poate foarte lesne să-şi retragă binecuvântarea.
• Tu îmi înfigi un cuţit în inimă. Zici că poate să-şi retragă binecuvântarea? De asta mi-e frică!
• A scăpa un prieten, cum e jupân Michał, e o datorie sfântă.
• Eu ţin la Michał din toată inima. Ce să fac!... Dacă e nevoie, am să plec repede, fiindcă fiecare ceas poate să însemne foarte mult. Mă duc îndată la grajduri. Pe viul Dumnezeu, alt mijloc nu se mai află? Dracu l-a pus pe Skrzetuski să plece tocmai în ţinutul Kalisz! Mie nu mi-e de mine, viaţa mea, ci de tine. Mai bine îmi pierd toată averea decât să petrec fără tine. Dacă-mi spunea cineva că am să te las singură pentru o treabă care nu priveşte binele ţării, îi băgăm mânerul sabiei în gât până la gardă. Vorbeşti de datorie? Fie şi aşa! Nerod să fie cine-o mai sta la îndoială! Dacă era vorba de altcineva, nu de Michał, n-aş fi făcut nicicând una ca asta!

Aici se întoarse către Charłamp:

• Domnia Ta, hai cu mine la grajduri să alegem caii. Iar tu, Oleńko, dă poruncă să-mi strângă lucrurile. De bătutul grâului să aibă grijă cineva din Lauda... Jupâne Charłamp, trebuie să zăboveşti la noi cel puţin vreo două săptămâni, ca să-mi supraveghezi nevasta. Poate că se găseşte prin împrejurimi vreo sfoară de moşie de arendat. Ce zici de Lubicz, ai? Hai la grajduri, Domnia Ta. Peste un ceas musai să plec! Dacă trebuie, trebuie şi basta!...