Viewing Single Post
AnnaE
#0

„Schiţe în cărbune” şi…

 

Cu abateri de ordinul excepţiilor, nuvelistica lui Sienkiewicz, cea cu tematică socială îndeosebi, este concepută în poetica realistă cu intenţii apăsat critice, impusă de teoreticienii, publiciştii şi marii scriitori ai vremii şi ca reacţie faţă de subiectivitatea romantismului. Conducătorul spiritual al tinerilor pozitivişti, Al. Świętochowski, revendica în articolul Putregaiul social şi literar o literatură care să descrie cât mai exact şi să aprecieze cu luciditate critică toate domeniile existenţiale, conferind premeditat operei tendinţa instructivă în sensul unor finalităţi cu expresă aplicabilitate socială. Prin urmare, cu oricâte intruziuni idilizante, mai ales în a doua fază a creaţiei, în atmosfera de ansamblu sau în compoziţia de amănunt, realitatea înfăţişată impresionează prin reliefurile autentice, viguroase, vizând nu o dată asprimea bolovănoasă, naturalistă[1], prezentate cel mai adesea în maniera comicului de situaţii, moravuri, limbaj, vestimentaţie, onomastică etc., ale cărui posibilităţi le foloseşte şarjat sau discret până la vlăguire.

În contextul disputelor aprige din epocă, nu este de mirare că scriitorul şi-a îndreptat atenţia în destul de multe dintre schiţele, povestirile şi nuvelele sale asupra lumii rurale, pe care o cunoscuse nemijlocit în timpul vacanţelor petrecute la ţară[2]. Un deziderat, fundamental al pozitiviştilor polonezi era ridicarea ţărănimii la un grad de cultură care să-i permită înţelegerea propriei meniri istorice în cadrul efortului general pentru refacerea economică şi politică a Poloniei. Ca urmare, aproape toţi scriitorii realişti critici, care şi-au apropriat ca ideal conceptele tinerilor „progresişti”, au acordat o mare atenţie observării şi descrierii relaţiilor agreste. Şi, cu toată intenţia, uneori expresă, de atenuare a conflictelor sociale, aşadar de prezentare a tuturor straturilor populaţiei rurale ca unite printr-un prestigios interes comun: renaşterea patriei asuprite, în satul înfăţişat în operele lor, ciocnirile dintre diferitele grupări economice transpar cu destulă claritate. Pentru că sensibilitatea lui B. Prus şi a E. Orzaszkowa, a lui H. Sienkiewicz şi a M. Konopnicka, susţinută pe un fond umanitar puternic, nu putea să nu vibreze profund faţă de starea de înapoiere care persista şi după reforma agrară din 1861.

În cele mai multe dintre nuvele — doar în câteva îşi face loc o uşoară notă optimistă, de pildă, Slugă bătrână, în care fosta ordonanţă îşi petrecea tihnit şi îndestulat, ca servitor, ultimii ani ai vieţii în casa stăpânului—, Sienkiewicz se vădeşte un maestru al condeiului, prin notaţia veridică în zugrăvirea unor situaţii intens dramatice, care solicită în permanenţă emoţia cititorului. În aceste scurte capodopere literare, interesul autorului se suprapune, cu preferinţe vizibile, realităţilor satului polon din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, reliefând laturi caracteristice din viaţa ţărănimii împilate. Iată, spre exemplu, un tablou impresionant al relaţiilor sociale din satul Barania Głowa în nuvela Schiţe în cărbune: Notarul Zołzikiewicz, înrudit îndeaproape cu „avocatul” Ludwik din romanul Abisuri (Niziny) de E. Orzeszkowa[3], e un parvenit incult, cu pretenţii de superioritate, care învârte fără prea multe reţineri morale treburile comunei după bunul plac, ajutat cu osârdie slugarnică de primarul Burak şi asesorul Gomuła. Plăcându-i soţia frumoasă a unui ţăran, Rzepa, ca s-o intimideze, îl pune pe acesta, ilegal, să recruteze în locul fiului primarului. În scene în care ironia comentariului întreprins de narator evoluează de la tonul sec, cu ascuţişuri satirice, când vorbeşte despre „educaţia” lui Zołzikiewicz, la sarcasmul dureros şi meditativ din capitolul V, în care aflăm modul făţarnic şi interesat în care judecă puterea legislativă din sat, atingând uneori izbucnirea spontană a hohotului de râs prin burlescul apropierilor: „Rostind aceste cuvinte, domnul Wiktor aruncă înaintea sa o uitătură atât de războinică, încât un câine care tocmai atunci ieşea dintr-o ogradă, cuprins de spaimă, se trase îndată înapoi, cu coada între picioare”, Sienkiewicz ne dezvăluie treptat demersurile soţiei lui Rzepa la primar, preot, moşier şi prefect pentru a-şi scăpa soţul de armată, în cele din urmă, disperată, iubindu-şi soţul şi voind să-l salveze cu orice preţ, cedează capriciului notarului. Acum, motivarea psihologică fiind încheiată, urmează deznodământul tragic al dramei. Un cercetător de prestigiu al operei lui Sienkiewicz, J. Krzyżanowski, apropia tragismul elevat al nuvelei de atmosfera aproape inumană din piesa lui L. N. Tolstoi: Puterea întunericului (1887), apărată cu zece ani mai târziu[4]. Rzepa, incapabil să reacţioneze raţional în vreun fel, aflând de trădarea soţiei, nu-i înţelege sacrificiul şi, cu o resemnare şi un calm zguduitor, îi taie capul cu securea. Scena vizează accente naturaliste prin apăsarea exagerată asupra cruzimii liniştite, animalice, cu care Rzepa îşi omoară soţia, dar finalul nuvelei simbolizează modul în care se rezolvau de cele mai multe ori litigiile dintre ţărani şi oficialităţi[5]. De bună seamă, adevărul crud despre satul polonez este expus cu atâta putere şi convingere, autorul utilizând mijloace artistice atât de simple, încât unii critici au socotit nuvela drept primul semn al naturalismului în Polonia[6]. Şi fiindcă Schiţele în cărbune sunt scrise cu sânge şi fiere, cum sublinia B. Prus, fără distanţa epică, existentă de obicei între expunerea la persoana a treia şi imaginea plăsmuită, care împrumută relatării obiectivitatea detaşării. Tabloul, sumbru, se alcătuieşte, e adevărat, printr-o aglomerare graduală de momente aproape coşmareşti, dar această supralicitare a tragismului în destinul personajelor până la limita verosimilului nu este decât un artificiu narativ care, contrar aşteptărilor, întăreşte şi mai mult expresivitatea adevărului cuprins în operă, mărindu-i totodată forţa reprobatoare[7]. E una din cele mai bune nuvele ale lui Sienkiewicz.

 

[1] Cu toate că, teoretic, va respinge fără rezerve înfăţişarea nudă, fotografică a realităţii. În 1880 ţine la Varşovia două conferinţe despre Naturalismul în roman (Naturalizm w powieści), în care polemizează, dezinvolt cu adepţii romanului naturalist.

[2] F. Hoesick, un istoric literar polonez cu înclinaţie spre interpretări confabulative, relatează că l-a întrebat odată pe scriitor care sunt factorii care i-au influenţat cel mai mult formarea, iar aceasta a răspuns printre altele: „Cel mai important lucru pentru formaţia mea îl constituie faptul că mi-am petrecut toată copilăria la ţară. Fără îndoială, acestei împrejurări îi datorez cunoaşterea poporului meu şi a limbii lui” [F. Hoesick, La Henryk Sienkiewicz la Varşovia (U Henryka Sienkiewicza w Warszawie), în vol. Sienkiewicz şi Wyspiański, Varşovia, 1918, p. 33—34].

[3] Vezi şi J. Krzyżanowski, Despre „Schiţe în cărbune” (O „Szkicachwęglem”), vol. cit., p. 102.

[4] J. Krzyżanowski, Creaţia lui Henryk Sienkiewicz (Twórczośč Henryka Sienkiewicza), Varşovia, 1976, p. 76.

[5] Prin reforma agrară din 1864, pe lângă împroprietărirea ţăranilor, se statua şi independenţa acestora faţă de moşierime care nu mai avea dreptul să intervină în diferendele obştii. Satul devenea astfel o pradă uşoară pentru oficialităţile comunale, parveniţi de tot felul, mulţi neştiutori de carte, care profitau excesiv de slujbele deţinute. Se asigura, în schimb, controlul mai eficient al cotropitorilor ţarişti în dirijarea economici rurale. Sienkiewicz, alături de alţi scriitori, critica astfel „principiul neintervenţiei” proprietarilor funciari în problemele colectivităţii săteşti, participând în acest fel la discuţiile aprinse care se purtau în presa vremii în legătură cu salvarea nu numai morală a ţărănimii prin grabnice măsuri administrative.

[6] Literatura polonă de la evul mediu la pozitivism (Literatura polska od średniowiecza do pozytywizmu ), Varşovia, 1975, p. 637

[7] Cf. A. Hofer, op. cit., p. 109.

 

 

Attachments