Viewing Single Post
AnnaE
#0

CAPITOLUL I

 

Iarna din anul 1682 spre 1683 era atât de geroasă, încât nici măcar bătrânii încovoiaţi de vârstă nu-şi mai aminteau una la fel. Toamna, căzuseră ploi îndelungate, iar pe la jumătatea lui noiembrie dăduse primul îngheţ şi acoperise copacii cu o pojghiţă ca sticla. Prin păduri, chiciura se aşezase din belşug pe ramurile de pin, care se frângeau trosnind sub greutate. În primele zile din decembrie, după geruri repetate, păsăretul începuse să se adune prin sate şi târguri; până şi fiarele sălbatice părăsiseră bungetul codrilor şi se apropiaseră de aşezările oamenilor. Cu toate acestea, la sf. Damazy, cerul se înnourase şi ninsese zece zile fără întrerupere. Zăpada acoperise ţinutul cu un strat de câţiva coţi, troienind drumurile pădurii, îngrăditurile şi pe alocuri chiar ferestrele caselor. Oamenii îşi făceau drum prin nămeţi cu lopeţile, ca să ajungă la grajduri şi ocoale. În sfârşit, când ninsoarea contenise, se lăsase iarăşi un ger năprasnic, de trosneau copacii asemenea sâneţelor.

Dacă aveau nevoie de lemne, ţăranii se duceau la pădure numai în grupuri mari, având grijă să nu-i prindă noaptea departe de sat. După apusul soarelui, nu mai cuteza nimeni să iasă nici în propria ogradă fără furcă sau secure, iar câinii lătrau înspăimântaţi până dimineaţa, ca de obicei când simţeau lupii.

Într-o asemenea noapte şi pe un asemenea ger cumplit, pe şleaul din pădure înainta o caretă mare pe talpeţi de sanie, trasă de patru cai şi înconjurată de oameni. În faţă, pe o iapă voinică, mergea un slujitor cu felinarul, la drept vorbind, cu un coşuleţ de fier prins la capătul unei prăjini, în care ardeau vreascuri muiate în smoală, nu pentru a lumina drumul, fiindcă era lună, ci pentru a speria lupii. Pe capră, şedea surugiul, pe unul din caii dinainte, înşeuat, ajutorul lui, iar pe amândouă părţile caretei călăreau alţi doi slujitori înarmaţi cu trombloane[1] şi ghioage.

Tot alaiul se deplasa foarte greu din cauza drumului neumblat şi a nămeţilor care, din loc în loc, mai ales la cotituri, se înălţau ca nişte valuri de-a curmezişul. Această încetineală nu-i era pe plac şi-l neliniştea pe Gedeon Pągowski. Încrezându-se în numărul şi armele slujitorilor, se hotărâse totuşi să plece la drum, deşi la Radom fusese prevenit asupra primejdiei; cu atât mai mult, cu cât până la Bełczączka trebuia să treacă prin pădurile de la Kozienice.

Codrii uriaşi începeau în acele timpuri cu mult înainte de Jedlnia şi se întindeau hăt departe, dincolo de Kozienice, până la Vistula, spre Stężyca, aflată pe malul celălalt al râului, iar spre miazănoapte până la Ryczywół.

Jupân Gedeon crezuse că, plecând înainte de amiază, la apusul soarelui va fi acasă. În câteva locuri, însă, fusese nevoie să deszăpezească drumul, treabă care-i luase de fiecare dată câteva ceasuri, aşa că trecuseră prin Jedlnia abia în amurg. Acolo, fuseseră avertizaţi încă o dată că ar fi mai bine să rămână în sat pentru noapte, dar pentru că găsiseră la fierar vreascuri cu care să lumineze drumul, jupân Pągowski poruncise să meargă mai departe.

Şi uite că-i prinsese noaptea în pădure.

Nu puteau înainta mai repede din pricina nămeţilor tot mai mari, aşa că jupân Pągowski era tot mai îngrijorat. În cele din urmă, începu să blesteme, dar în limba latină, ca să nu le sperie pe jupâneasa Winnicka, o rudă a sa, şi pe jupâniţa Sienińska, fiica adoptivă, care-l însoţeau.

Jupâniţa Sienińska era tânără şi nepăsătoare, aşa că nu se temea prea mult. Din contră, dând la o parte perdeluţa de piele de la fereastra caretei şi poruncind slujitorului ce călărea alături să nu-i acopere vederea, privea veselă la troiene şi la pinii împodobiţi cu brâie lungi de zăpadă; lucirile roşietice ale vreascurilor aprinse se întindeau peste ramuri şi împreunându-se cu lumina lunii, alcătuiau jocuri plăcute ochilor. După aceea, ţuguindu-şi buzele, începu să sufle, bucurându-se că-şi vedea răsuflarea trandafirie în strălucirile focului.

În schimb, fricoasa şi mai vârstnică jupâneasă Winnicka prinse să se vaiete:

  • De ce am mai plecat de la Radom şi de ce n-am înnoptat măcar la Jedlnia, unde ne-au prevenit asupra primejdiei? Şi toate astea din cauza îndărătniciei nu ştiu cui. Până la Bełczączka mai e o bucată bună de drum şi numai prin pădure, aşa că ne vor ataca lupii, dar poate că arhanghelul Rafał, patronul călătorilor, se va milostivi de nişte rătăciţi ca noi, deşi n-o merităm.

Auzind aceasta, jupân Pągowski se supără de-a binelea. Asta mai lipsea, să mai trăncănească şi de rătăcirea drumului.

Şleaul se vedea ca-n palmă, iar lupii nu se ştie sigur dacă le vor aţine calea sau nu. Avea câţiva slujitori, oşteni de nădejde, pe care lupii nu-i atacă niciodată de bunăvoie; nu pentru că aceştia i-ar înfricoşa mai mult decât ceilalţi oameni, ci pentru că, animale cu mintea ageră, nutresc faţă de ei un fel de dragoste.

Lupul înţelege bine că nici târgoveţul, nici ţăranul nu-i dau nimic pe degeaba, oşteanul, în schimb, îl hrăneşte nu o dată pe săturate, fiindcă lumea nu vorbeşte de-a surda de război ca de secerişul lupilor.

Cu toate acestea, vorbind astfel şi lăudându-i întrucâtva pe lupi, jupân Pągowski nu era prea sigur de dragostea lor; prin urmare, se gândi dacă nu era mai bine să poruncească unuia dintre slujitori să descalece şi să se aşeze lângă jupâniţă. În acest fel, el ar apăra una din uşile caretei, iar slujitorul pe cealaltă, nemaivorbind că fugarul slobod ar alerga înainte sau înapoi, atrăgând lupii pe urmele lui.

Dar lui jupân Gedeon i se păru că este prea devreme pentru acest lucru.

Până una-alta, puse pe bancheta din faţă, alături de jupâniţă Sienińska, câteva pistoale şi un cuţit, pe care voia să le aibă la îndemână, deoarece lipsindu-i braţul stâng, nu se putea folosi decât de cel drept.

Parcurseră totuşi câteva sute de paşi în linişte.

Pşgowski, cunoscând foarte bine drumul, răsuflă uşurat întrucâtva şi spuse:

  • Ne apropiem de luminişul lui Malik.

Socotea că oricum, la câmp deschis, primejdia era mai mică decât prin pădure.

Tocmai în clipa aceea, călăreţul ce mergea înainte cu „felinarul”, întoarse deodată calul, se repezi spre caretă şi începu să vorbească repede cu vizitiul şi slujitorii care îi răspundeau cu vorbe întrerupte, ca atunci când n-ai vreme de pierdut.

  • Ce-i asta? întrebă jupân Pągowski.
  • Stăpâne, se aude ceva dinspre luminiş.
  • Sunt lupii?
  • Dumnezeu ştie ce-ar putea fi!

Jupân Pągowski era gata să-i poruncească slujitorului cu „felinarul” să dea fuga înainte şi să vadă ce se întâmplă, dar se gândi că în asemenea împrejurări este mai bine să nu rămână fără foc şi să se ţină laolaltă. Chibzui apoi că, în poiana luminată, apărarea era mai uşoară decât în mijlocul pădurii, aşa că îşi continuară drumul.

Curând, însă, slujitorul apăru din nou la fereastra caretei.

  • Sunt mistreţi, stăpâne, dădu de ştire.
  • Mistreţi?
  • Se aud nişte grohăituri cumplite în dreapta drumului.
  • Slavă domnului!
  • Poate că i-au atacat lupii.
  • Nici aşa nu-i prea rău. O să trecem liniştiţi pe lângă ei. La drum!

Presupunerea slujitorului se arătă îndreptăţită.

Intrând în poiană, zăriră la două sau trei aruncături de săgeată înainte, în dreapta şleaului, o ceată de mistreţi îmbulzită, în jurul căreia lupii alcătuiau o adevărată cunună mişcătoare. Grohăiturile înspăimântătoare răsunau tot mai puternice, arătând mai degrabă turbarea decât teama. Când careta ajunse la mijlocul luminişului, slujitorii călări văzură că lupii nu se încumetau să atace ciurda, deşi se năpusteau asupra ei cu tot mai multă furie.

Mistreţii se strânseseră laolaltă, purceii la mijloc şi cei mai puternici pe margine, alcătuind parcă o fortăreaţă mobilă, neînfrântă şi neînfricată, în care se vedeau lucind colţii îndoiţi.

De aceea, între cercul lupilor şi zidul format de colţi şi râturi, se vedea o fâşie albă de zăpadă, luminată, ca şi poiana, de razele strălucitoare ale lunii.

La răstimpuri, câţiva lupi se repezeau spre ciurdă, dar se retrăgeau îndată, speriaţi parcă de clănţănitul colţilor şi de răbufnirile grohăiturilor şi mai ameninţătoare.

Dacă lupii s-ar fi încăierat deja cu mistreţii, prinşi în încleştare, n-ar mai fi luat seama la cele ce se întâmplau în jur şi careta ar fi putut trece neobservată pe lângă ei; dar, de vreme ce nu era aşa, exista posibilitatea să lase baltă atacul periculos şi să încerce altceva.

Într-adevăr, după o clipă, câţiva se desprinseră de haită şi alergară spre caretă. Numaidecât le urmară pilda şi alţii, dar la vederea oamenilor înarmaţi, se speriară.

Unii începură să se adune în urma convoiului, ceilalţi oprindu-se la o depărtare de zece-cincisprezece paşi sau alergând într-o goană nebună în jurul oamenilor, de parcă voiau să se îndemne astfel unii pe alţii.

Slujitorii oşteni vrură să tragă în ei, dar jupân Pągowski nu le îngădui, de teamă că împuşcăturile să nu atragă toată haita.

În acest timp, caii, deşi obişnuiţi cu lupii, începură să se ridice în două picioare şi să-şi întoarcă într-o parte capetele, sforăind puternic. În curând, avu loc o întâmplare care mări şi mai mult primejdia.

Fugarul călărit de slujitorul cu „felinarul” se înălţă dintr-o dată pe picioarele dinapoi, apoi sări într-o parte.

Înţelegând că dacă va cădea, va fi îndată sfârtecat de fiare, slujitorul se prinse de oblânc, scăpând prăjina cu coşuleţul de fier, care se afundă adânc în zăpadă.

Vreascurile aprinse împrăştiară scântei şi se stinseră, lăsând poiana scăldată numai în lumina lunii.

Vizitiul, un rusin de pe lângă castelul de la Pomorzany, începu să se roage, iar oştenii mazurieni să înjure.

Încurajaţi de întuneric, lupii atacară cu mai multă îndrăzneală, în vreme ce dinspre ceata de mistreţi veneau în fugă şi alţii. Unii se apropiau destul de mult, clănţănind din dinţi cu părul înfoiat pe grumaz. Ochii le sclipeau sângeriu - verzui.

Sosise clipa de năprasnă

  • Tragem, stăpâne? întrebă unul dintre slujitori.
  • Speriaţi-i prin strigăte! răspunse jupân Pągowski.

Numaidecât răsunară auituri ascuţite: „n-a! ii-a!” Caii se mai liniştiră, iar lupii, înfricoşaţi de răcnetele oamenilor, se retraseră la câteva zeci de paşi.

Dar se petrecu un lucru şi mai ciudat.

Deodată, ecourile pădurii repetară strigătele slujitorilor în urma caretei, dar cu mai multă putere parcă; în plus, se mai auziră şi hohote sălbatice de râs, pentru ca după aceea o ceată de călăreţi să înnegrească de amândouă părţile drumului, îndreptându-se în goană nebună spre turma de mistreţi, înconjurată de lupi.

Cât ai clipi din ochi, şi unii, şi alţii, neputând să le ţină piept, se împrăştiată prin luminiş, ca goniţi de vifor. Se auziră împuşcături, strigăte şi iarăşi răbufnirile acelea de râs neînţelese. Slujitorii lui jupân Pągowski se repeziră pe urmele călăreţilor, astfel că lângă caretă rămaseră doar vizitiul şi ajutorul lui de pe calul din faţă.

În caretă, erau toţi atât de uimiţi, încât un răstimp nu cuteză nimeni să deschidă gura.

  • Cuvântul s-a întrupat! exclamă într-un târziu jupâneasa Winnicka. Ajutorul ăsta ne-a picat din cer.
  • Ori de unde ar fi, să fie binecuvântat! răspunse jupân Pągowski. Altminteri era rău de noi.

Jupâniţă Sienińska, însă, vrând să spună şi ea o vorbă, adăugă:

  • Dumnezeu ni i-a trimis pe aceşti tineri cavaleri!

De unde putea să ştie jupâniţă Sienińska că era vorba de nişte cavaleri şi încă de unii tineri, era greu de ghicit, deoarece călăreţii trecuseră ca vijelia pe lângă sanie; dar n-o întrebă nimeni, fiindcă amândoi călătorii mai vârstnici erau preocupaţi de cele petrecute.

În poiană, ecourile urmăririi răsunară încă o vreme, cam cât ai spune câteva rugăciuni, iar nu prea departe de caretă, un lup cu spinarea frântă se vede de o lovitură de ghioagă şedea pe picioarele dinapoi şi urla de durere atât de fioros, încât te treceau fiorii.

Ajutorul surugiului sări din şa şi se duse să-l omoare, deoarece caii speriaţi se smuceau izbind atât de tare cu copitele, încât oiştea se îndoi şi plesni.

După un răstimp, însă, ceata călăreţilor înnegri din nou pe întinderea înzăpezită.

Mergeau în neorânduială prin ceaţă, fiindcă deşi noaptea era senină şi văzduhul străveziu, caii osteniţi abureau din belşug în gerul straşnic.

Călăreţii se apropiau râzând şi cântând, iar când ajunseră lângă sanie, unul dintre ei îşi împinse calul înainte şi întrebă cu glasul răsunător şi plin de veselie:

  • Cine sunteți?
  • Pągowski din Bełczączka. Cui îi datorez scăparea noastră?
  • Eu sânt Cyprianowicz din Jedlinka!
  • Iar noi fraţii Bukojemski!
  • Mulţămesc domniilor voastre! Dumnezeu v-a trimis la timp, mulţămesc!
  • Mulţămesc! repetă un glas de femeie tânără.
  • Slavă Domnului că am picat la timp! răspunse Cyprianowicz, scoțându-și căciula de blană.
  • Cum aţi aflat de noi, domniile voastre?
  • Nu ne-a spus nimeni nimic, dar pentru că lupii se adună în haite, am ieşit să scăpăm oamenii aflaţi la nevoie. Bucuria noastră şi meritul în faţa lui Dumnezeu sânt cu atât mai mari, cu cât printre ei s-a aflat şi o persona atât de însemnată, răspunse Cyprianowicz cuviincios.

Iar unul dintre jupânii Bukojemski adăugă:

  • Fără să mai punem la socoteală pieile.
  • E o ispravă vrednică de nişte cavaleri adevăraţi, îi lăudă jupân Gedeon, şi o faptă bună, pentru care dă, Doamne, să vă răsplătesc cât mai repede. Cred că şi lupilor le-a pierit pofta de carne omenească, aşa că vom putea ajunge acasă fără primejdie.
  • Hm, asta nu-i prea sigur. Fiarele se strâng cât ai bate din palme şi s-ar putea să vă atace iarăşi.
  • Atunci, n-avem încotro. N-o să ne lăsăm cu una, cu două!
  • Există un mijloc mai bun, acela de a vă însoţi pe domniile voastre până acasă. E cu putinţă să măi salvăm vreo viaţă pe drum.
  • Nu îndrăzneam să vă rog, dar de vreme ce asta este dorinţa domniilor voastre, fie şi aşa, fiindcă şi jupânesele mele se vor teme mai puţin.
  • Mie nici aşa nu mi-e frică, dar vă sânt recunoscătoare din tot sufletul! se auzi jupâniţă Sienińska din caretă.

Jupân Pągowski dădu poruncă şi porniră. Dar abia înaintaseră vreo zece-cincisprezece paşi că oiştea plesnită se frânse şi careta se opri.

Alt motiv de întârziere.

E drept, slujitorii aveau frânghii şi se apucară îndată să lege capetele rupte, dar nu se ştie dacă asemenea treabă de mântuială avea să ţină mai mult de câteva sute de metri.

Aşa că tânărul Cyprianowicz chibzui o clipă, apoi scoase din nou calpacul[2] şi propuse:

  • De-a dreptul peste câmp, Jedlinka este mai aproape decât Belczşczka, Domnia ta, fă-ne cinstea de a poposi la noapte în casa noastră. Nu ştiu ce ni s-ar putea întâmpla în mijlocul pădurii, dar e cu putinţă să fim totuşi prea puţini împotriva lupilor care mai mult ca sigur că vor ieşi la drum de pretutindeni. Cu careta o să ne descurcăm într-un fel şi cu cât e mai aproape, cu atât va fi mai uşor. Este adevărat că cinstea va fi mai mare decât meritul nostru, dar asta-i aproape dura necessitas[3], aşa că n-o să ne împăunăm prea mult.

Jupân Pągowski nu răspunse dintr-o dată la asemenea cuvinte, deoarece simţi în ele un reproş.

Îşi aduse aminte că atunci când bătrânul Cyprianowicz venise cu doi ani în urmă să-i dea bineţe la Bełczączka, îl întimpinase într-adevăr cu bunăvoinţă, dar şi cu anume mândrie şi nu-i întorsese vizita, socotindu-l un homo novus[4], dintr-un neam înnobilat abia de două generaţii, şi de origine armeană, al cărui părinte făcuse negoţ cu mătăsuri la Kamieniec.

Feciorul acestui mătăsar, Jakub, slujise sub marele Chodkiewicz[5] la artilerie şi la Hotin adusese foloase atât de mari, încât, proteguit de Stanisław Lubomirski[6], obţinuse titlul de şleahtic[7] şi moşia Jedlinka din averile regelui pe toată durata vieţii. Urmaşul lui, Serafin, preschimbase această rentă în arendă cu ajutorul împrumutului făcut vistieriei Republicii după năvălirea suedezilor.

Tânărul care venise în ajutorul călătorilor era tocmai fiul lui Serafin.

Aşadar, jupân Pągowski simţi reproşul cu atât mai uşor, cu cât tânărul Cyprianowicz rostise cuvintele „n-o să ne împăunăm prea mult” cu anume trufie apăsându-le dinadins.

Dar tocmai această semeţie cavalerească îi plăcu bătrânului şleahtic şi, pentru că nu-l putea refuza pe izbăvitorul său, iar pe de altă parte, până la Bełczączka drumul era într-adevăr greu şi primejdios, nu mai stătu la îndoială şi zise:

  • Fără ajutorul domniei tale, poate că lupii s-ar fi înfruptat din oasele noastre, aşa că vreau să te răsplătesc măcar arătându-ţi bunăvoinţa... Să mergem!

Cyprianowicz dădu poruncă să lege careta.

Oiştea era frântă ca retezată cu toporul, astfel că legară un capăt de talpeţi, celălalt de şeile cailor şi porniră repede cu toţii în cântecele şi strigătul jupânilor Bukojemski.

Până la Jedlinka, mai mult o aşezare în mijlocul pădurii decât un sat, nu era prea mult. Înaintea călătorilor se arătă în curând o poiană largă de câteva zeci de pogoane, mai degrabă un câmp întins, străjuit din toate părţile de pădure, unde să înălţau zece - cincisprezece clădiri, ale căror acoperişuri, înzăpezite, scânteiau în lumina lunii.

Puţin mai departe, dincolo de colibele ţăranilor, se zăreau acareturile, aşezate în jurul curţii, iar în fund conacul nu prea arătos, deoarece neamul Cyprianowicz îl ridicase din fosta casă a pădurarilor regali, dar destul de spaţios pentru o aşezare atât de neînsemnată.

Ferestrele împrăştiau o lumină puternică, înroşind zăpada dinaintea prispei, tufele din faţa casei şi cumpenele fântânilor se înălţau în partea dreaptă a medeanului.

Se vede că bătrânul Cyprianowicz îşi aştepta fiul, poate şi oaspeţi de la drum, care puteau să sosească o dată cu el, fiindcă abia ajunse careta la poartă, că în cerdac apărură câţiva slujitori cu făclii, urmaţi îndată de stăpânul casei într-un caftan de jder şi calpac de nevăstuică, pe care şi-l scoase numaidecât la vederea caretei.

  • Ce oaspeţi ne-a trimis Dumnezeu la sihăstria noastră din pădure? întrebă coborând treptele cerdacului.

Tânărul Cyprianowicz sărută mâna părintelui său, spunându-i pe cine adusese, iar jupân Pągowski coborî din caretă şi rosti:

  • Voiam să vin mai demult, dar astăzi m-a silit nevoia, pe care o binecuvântez că s-a împăcat atât de exquisite[8] cu dorinţa mea.
  • Oamenii au parte de tot felul de întâmplări, dar pentru mine nevoia domniei tale este un mare noroc, aşa că te poftesc cu bucurie sub acoperişul meu.

Spunând acestea, jupân Serafin se înclină din nou şi îi oferi braţul jupânesei Winnicka, în urma căreia intrară cu toţii în casă.

De la început, oaspeţii încercară un simţământ de mulţumire, cum se întâmplă întotdeauna cu călătorii când din gerul şi întunericul de afară intră într-o încăpere luminoasă şi caldă. Într-adevăr, în tindă şi în celelalte odăi, focul ardea în căminele mari de teracotă; ici şi colo, slujitorii începură să aprindă lumânările.

Jupân Pągowski privi în jur cu anume uimire, deoarece conacele şleahticilor obişnuiţi erau departe de îndestularea ce domnea pretutindeni în casa lui Cyprianowicz.

În strălucirile focului şi ale lumânărilor, în toate încăperile se vedeau lucruri care nu se găseau nici în destule castele mai acătării: scrinuri şi scaune italiene din lemn sculptat, unde şi unde o pendulă şi oglinzi veneţiene, sfeşnice turnate din alamă de calitate, arme orientale încrustate cu turcoaze şi agăţate pe macaturi vârstate cu fire de argint. Pe podele, erau întinse chilimuri moi de Crimeea, iar pe doi pereţi lungi, două gobelinuri de Arras ce ar fi împodobit cu cinste până şi încăperile unui aristocrat.

„S-au pricopsit din negoţ, se gândi jupân Pągowski mânios, iar acum se pot socoti deasupra şleahticilor, lăudându-se cu bogăţii pe care nu le-au dobândit cu armele”.

Dar buna cuviinţă şi ospitalitatea neprefăcută a celor doi Cyprianowicz îl dezarmară pe bătrânul şleahtic, iar puţin mai târziu, când auzi clinchetul tacâmurilor în odaia de oaspeţi, se îmbună cu totul.

Între timp, pentru ca oaspeţii să se mai încălzească, se aduse vin fiert cu mirodenii. Începură să vorbească despre primejdia trecută. Jupân Pągowski îl lăudă foarte mult pe tânărul Cyprianowicz că, în loc să stea acasă la căldură, ieşise la drum să ajute oamenii, neţinând seama de gerul năprasnic, de trudă şi de pericole.

  • De bună seamă, spuse, aşa făceau acei cavaleri de demult care, umblând prin lume, apărau oamenii de balauri, harpii şi tot felul de fiare.
  • Iar dacă vreunul izbutea să izbăvească o prinţesă frumoasă, răspunse tânărul Cyprianowicz, se socotea nespus de fericit, cum suntem şi noi acum.
  • Întocmai! Nici unul n-a izbăvit una mai frumoasă! Pe Dumnezeul meu! Vorbeşte cu dreptate! strigară cu înflăcărare cei patru fraţi Bukojemski.

Jupâniţa Sienińska zâmbi bucuroasă, aşa că pe obraji îi înfloriră două gropiţe atrăgătoare, şi îşi plecă ochii.

Jupân Pągowski, însă, avu impresia că asemenea compliment este prea familiar, întrucât jupâniţa Sienińska, deşi orfană şi fără avere, descindea totuşi din neam de magnaţi, de aceea schimbă vorba şi întrebă:

  • Domniile voastre cutreieraţi drumurile de mult?
  • De când au crescut nămeţii şi n-o să ne lăsăm până nu se va muia gerul, dădu răspuns tânărul Stanisław Cyprianowicz.
  • Şi aţi omorât mulţi lupi?
  • Atâţia cât să ne ajungă la toţi pentru o burcă de fiecare. Aici, jupânii Bukojemski începură să râdă atât de tare, de parcă nechezau patru cai, iar când se mai domoliră, cel mai mare, Jan, glumi:
  • Măria sa, regele, va fi mulţumit de slujitorii săi.
  • Adevărat, încuviinţă jupân Pągowski. Am auzit că domniile voastre sunteți supraveghetorii pădurilor regale de aici. Ştiam, însă, că neamul Bukojemski se trage din Ucraina.
  • Din acela ne tragem şi noi.
  • Mă rog... mă rog... e un neam de vază, Jeło-Bukojemski... Are legături şi cu marile familii...
  • Şi cu sfântul Petru! exclamă Łukasz Bukojemski.
  • Cum adică? se miră jupân Pągowski.

Şi începu să se uite cu asprime şi bănuitor la cei patru fraţi, vrând parcă să afle dacă nu-şi îngăduie cumva să râdă de el. Toţi, însă erau voioşi şi dădeau din cap cu convingere, întărind în acest fel cuvintele lui Łukasz.

Aşa că jupân Pągowski rămase descumpănit şi repetă:

  • Sunteţi rudă cu sfântul Petru? Quo modo[9]?
  • Aşa-i, prin Przegonowski!
  • Prea bine! Şi Przegonowski?
  • Prin Uświat!
  • Iar Uświat prin nu ştiu mai cine, răspunse zâmbind bătrânul şleahtic, şi aşa mai departe până la naşterea lui Isus Cristos... Aşa-i!... Nu e rău să ai rude şi în senatul pământesc, ce să mai vorbim de cel din cer... Urcuşul e asigurat... Dar cum de-aţi ajuns tocmai din Ucraina până aici în pădurea Kozienice, fiindcă am auzit că sunteți aici de câţiva ani?
  • Da, de trei ani. Moşiile din Ucraina ne-au fost făcute una cu pământul de răscoală, iar după aceea s-a schimbat şi hotarul. N-am vrut să slujim în ciambulurile[10] păgânilor, aşa că am fost mai întâi în oştire, apoi ne-am câştigat pâinea ca arendaşi, până când o rudă de-a noastră, jupân Malczyński, ne-a pus supraveghetori aici.
  • Chiar aşa-i! se amestecă bătrânul Cyprianowicz. De mirare cum ne-am găsit cu toţii în pădurile astea, pentru că nici unul dintre noi nu este de pe aici; ne-a adus soarta schimbătoare a omului. Moştenirea domniei tale de asemenea, aici se adresă lui Pągowski, după câte cunosc, se află în Rutenia, ca şi castelul Pomorzany.

Jupân Pągowski tresări, de parcă i-ar fi scormonit cineva o rană nevindecată.

  • Am avut şi încă mai am acolo unele bunuri, lămuri, dar mi s-a scârbit de locurile acelea, unde s-au abătut asupra mea, ca trăsnetul, numai nenorociri.
  • Voia Domnului! rosti Cyprianowicz resemnat.
  • Fără îndoială. N-are rost să te sumeţeşti împotriva ei, dar nici să trăieşti aşa nu-i prea uşor...
  • Toată lumea ştie că domnia ta ai slujit multă vreme în oştire.
  • Până când mi-am pierdut braţul. Am răzbunat nedreptăţile ţării şi pe ale mele. Iar dacă Isus îmi va ierta câte un păcat pentru fiecare cap de păgân, trag nădejde că n-am să mai ajung în iad.
  • Mai mult ca sigur! Slujba şi durerea sânt mari. Hai mai bine să lăsăm gândurile triste.
  • Eu le-aş lăsa bucuros, numai că ele nu vor să mă lase. Dar ajunge cu asta. Rămânând schilod şi, în acelaşi timp, devenind tutore al acestei jupâniţe, m-am mutat la bătrâneţe într-un ţinut mai liniştit, unde nu dau năvală ciambulurile, şi stau, cum vezi domnia ta, la Bełczączka.
  • Cu drept cuvânt, şi eu la fel, acceptă bătrânul Cyprianowicz. Tinerii, deşi acolo-i linişte acum, se îndeamnă la drum în căutare de primejdii, dar locurile acelea sânt cumplite şi îndoliate, fiecare plângând pe câte cineva.

Jupân Pągowski îşi duse mâna la frunte şi o ţinu aşa mai multă vreme, apoi spuse cu glas trist:

  • Într-adevăr, numai un ţăran sau un magnat pot rămâne prin acele olaturi. Ţăranul, pentru că atunci când năvălesc păgânii, fuge prin păduri şi trăieşte luni întregi ca un animal sălbatic, iar magnatul, fiindcă are castele şi steaguri proprii care-l apără... Dar nici măcar magnaţii!... Neamuri de mare vază, precum Żółkiewski şi Daniłowicz, au pierit. Din familia Sobieski a murit acolo fratele milostivului nostru rege, Jan, care domneşte acum... Şi câţi alţii!... Un Wiśniowiecki s-a zbătut în cârlig la Stambul... Korecki a fost ucis cu măciuci de fier... Au pierit cei din spiţa lui Kalinowski, iar înaintea lor au plătit dania de sânge bărbaţi din casele Herburt şi Jazłowiecki. Au căzut, de asemenea, în diferite timpuri câţiva Sieniński, care stăpâneau mai demult aproape tot ţinutul... Un cimitir întreg! Dacă aş vrea să-i pomenesc pe toţi, n-aş sfârşi până mâine dimineaţă... Iar dacă ar trebui să vorbesc nu numai de magnaţi, ci şi de şleahtici, nu mi-ar ajunge nici o lună întreagă.
  • Întocmai, întocmai! De aceea, este de mirare că Dumnezeu a îngăduit gunoaielor tătărăşti şi turceşti să se înmulţească atâta. Că doar şi dintre ei au murit atâţia acolo, încât primăvara, când săteanul îşi ară ţarina, tigvele păgâne scrâşnesc la fiecare pas sub cormană... Ehei, dragă Doamne, câţi dintre ei a nimicit acolo şi stăpânul nostru de astăzi... Sângele lor ar alcătui un râu întreg, iar ei zac în pământ!

Era adevărat.

Republica[11], măcinată de neorânduială şi samavolnicii, nu-şi putea îngădui să adune o oştire mare care, într-un război de pomină, să sfârşească o dată pentru totdeauna cu năvălirile turco-tătare.

De altminteri, asemenea oştire nu era în stare să strângă nici întreaga Europă.

Republica, în schimb, era locuită de un popor îndrăzneţ ce nu-şi pleca de bunăvoie grumazul sub cuţitul năvălitorilor răsăriteni. Din contră, spre hotarul acela înfricoşător, presărat cu morminte şi mânjit de sânge, aşadar în Podolia, Ucraina şi Rutenia, tălăzuiau mereu noi valuri de colonişti polonezi, atraşi nu numai de pământul mănos, ci şi de dorinţa neostoită de a se război întruna, de bătălii şi de slavă.

„Polonezii, scria bătrânul cronicar, se duc în Ucraina să-i hărţuiască pe tătari”[12].

Se scurgeau astfel ţăranii din Mazowia şi şleahticii bătăioşi, ruşinaţi să moară „în pat şi cu capul pe pernă”. În Rutenia, apăreau astfel aristocraţi puternici care nu se mulţumeau să reziste în aşezările lor, ci mergeau nu o dată până hăt! în Crimeea şi Moldova, ca să afle acolo putere, izbânzi, moarte, mântuire şi glorie.

Se spunea chiar că polonezii nu vor un război mare, tocmai pentru a se putea lupta mereu. Dar, cu toate că aceasta nu era adevărat, mândra seminţie îndrăgea totuşi viforniţa neîntreruptă şi năvălitorul plătea adesea cu sânge încălcarea hotarului.

Nici pământurile dobrogene, nici cele de la Białogród şi cu atât mai puţin râpele sterpe din Crimeea nu-şi puteau hrăni locuitorii sălbatici, astfel că foamea îi gonea spre ţinutul bogat, unde-i aştepta hrană din belşug, dar la fel de des şi moartea.

Aura pojarului lumina acolo măceluri necunoscute în istorie. Polcuri izolate împrăştiau în praf şi pulbere, în săbii şi copite ciambuluri de zeci de ori mai numeroase. Doar iuţeala nemăsurată a întoarcerii îi scăpa pe năvălitori, fiindcă de cele mai multe ori un ciambul urmărit de oştile regulate ale Republicii era pierdut fără speranţă.

Aveau loc uneori campanii, e drept, mai mici, din care nu se mai întorcea nimeni din Crimeea. Numele lui Pretwic şi Chmielecki deveniseră înspăimântătoare pentru tătarii şi turcii din acel timp. Dintre cavalerii mai puţin însemnaţi, se înscriseseră cu sânge în amintirea lor Wołodyjowski, Pełka şi bătrânul Ruszczyc, ce odihneau de câţiva sau de câteva zeci de ani în morminte şi slavă. Dar nici măcar din cei de vază, nici unul nu slobozise atâta sânge închinătorilor islamului ca regele Jan al III-lea Sobieski[13].

La Podhajce, Kałusz, Hotin şi Lwów se înălţau acum mormane de oase păgâne neîngropate, ce albeau câmpurile ca omătul.

Până când, în cele din urmă, spaima pusese stăpânire pe toate urdiile.

Era linişte pe atunci la hotare, iar pentru că nesăţioasa putere turcească îşi căuta cuceriri mai uşoare, răsufla uşurată şi Republica zdruncinată.

Rămăseseră doar amintirile dureroase.

Departe de conacul de acum al familiei Cyprianowicz, în vecinătatea castelului Pomorzany, se înălţa pe colină o cruce mare cu două suliţe, ridicată cu peste douăzeci de ani în urmă de jupân Pągowski în locul reşedinţei arse. Ori de câte ori se gândea la ea şi la toate fiinţele dragi pe care le pierduse în acel loc, bătrâna-i inimă scâncea şi acum de durere.

Dar pentru că era un om aspru cu sine însuşi şi cu ceilalţi şi se ruşina să lăcrimeze în faţa străinilor, nesuferind mila ieftină, nu vru să mai vorbească despre nenorocirile lui şi începu să-l întrebe pe stăpânul casei cum trăieşte în pustietatea codrului.

Iar acesta spuse:

  • O, aici domneşte liniştea. Când pădurea nu foşneşte şi nu urlă lupii, aproape că auzi cum ninge. E pace, focul trosneşte în cămin şi bărdaca plină cu vin fiert mă aşteaptă în fiecare seară; bătrâneţea n-are nevoie de mai mult.
  • Mai încape vorbă? Dar feciorul?
  • Mai devreme sau mai târziu, pasărea tânără zboară din cuib. Pe la noi, copacii zvonesc un mare război cu păgânii!
  • La războiul ăsta vor zbura şi şoimii cărunţi. Aş zbura şi eu o dată cu ceilalţi, dacă n-ar fi asta!...

Aici, jupân Pągowski îşi scutură mâneca goală, în care-i mai rămăsese doar un ciot lângă umăr.

Cyprianowicz îi turnă vin în pahar.

  • Pentru biruinţa oştilor creştine!
  • Să dea Dumnezeu! Până la fund!

În acest timp, tânărul Cyprianowicz îi cinstea dintr-un urcior la fel de frumos pe jupâneasa Winnicka, jupâniţa Sienińska şi pe fraţii Bukojemski. Jupânesele abia atingeau marginea cupelor cu buzele, în schimb, jupânii Bukojemski nu se lăsau rugaţi, drept care lumea li se părea tot mai veselă, iar jupâniţa Sienińska tot mai frumoasă. De aceea, neavând cuvintele potrivite pentru a-şi exprima încântarea, începură să se uite la ea cu uimire, răsuflând greu şi înghiontindu-se.

În sfârşit, cel mai mare, Jan, rosti:

  • Nu e de mirare că lupii au poftit să se înfrupte din oscioarele şi carnea domniei tale, pentru că până şi o fiară sălbatică ştie ce e bun!...

Ceilalţi trei se loviră cu palmele peste pulpe, bucurându-se:

  • A nimerit! A nimerit drept la ţintă!
  • Dulceaţă! nu altceva.
  • Marţipan!

Auzind aceasta, jupâniţă Sienińska îşi împreună mâinile şi prefăcându-se înfricoşată, i se adresă tânărului Cyprianowicz:

  • Scapă-mă, domnia ta! Văd că jupânii Bukojemski m-au scos din gura lupilor ca să mă mănânce domniile lor.
  • Jupâniţă, răspunse vesel Cyprianowicz, jupân Jan Bukojemski a spus: nu e de mirare că lupii!... iar eu zic: nu e de mirare că jupânii Bukojemski...
  • Atunci eu încep să mă rog: „Cine-n grija Domnului...”
  • Nu glumi cu lucrurile sfinte! o dojeni jupâneasa Winnicka.
  • Ehei, mătuşă, aceşti cavaleri sânt gata să te mănânce şi pe domnia ta o dată cu mine. Nu-i aşa?

Întrebarea rămase o vreme fără răspuns, dar pe feţele jupânilor Bukojemski se putea vedea lesne că nu prea aveau poftă de aşa ceva. Totuşi Łukasz, care avea o minte mai ageră decât fraţii săi, propuse:

  • Să spună Jan; el este cel mai mare dintre noi.

Jan se zăpăci puţin şi răspunse:

  • Cine poate şti ce-i aduce ziua de mâine.
  • Înţeleaptă vorbă, remarcă Cyprianowicz, dar ce vrei să spui, domnia ta?
  • Cum adică?
  • Adică bine; te întreb numai de ce aminteşti de ziua de mâine?
  • Păi domnia ta nu ştii că dragostea e mai rea decât lupul, pentru că pe lup poţi să-l omori, dar dragostea nu?
  • Ştiu prea bine, însă asta e altă materie.
  • Gluma să fie bună, materia nu interesează.
  • Eh, dacă-i aşa, ajută-i, Doamne, glumei!

Jupâniţă Sienińska începu să râdă în pumni, urmată de Cyprianowicz şi de jupânii Bukojemski. Voroava le fu întreruptă de o slujitoare care-i pofti la cină.

Jupân Cyprianowicz, bătrânul, îi dădu braţul jupânesei Winnicka, după ei merse jupân Pągowski, iar tânărul Cyprianowicz o conduse pe jupâniţă Sienińska.

  • E greu să te încontrezi cu jupân Bukojemski, aprecie jupâniţă înveselită.
  • Pentru că gândurile lui sânt ca nişte cai nărăvaşi, fiecare trage în altă parte; oricum, a spus două adevăruri şi n-ai cum să tăgăduieşti.
  • Care-i cel dintâi?
  • Acela că nimeni nu ştie ce-i poate aduce ziua de mâine; aşa cum n-am ştiut nici eu că ochii mei te vor vedea astăzi pe domnia ta.
  • Şi al doilea?
  • Că-i mai uşor să omori un lup decât dragostea... E un mare adevăr.

Rostind aceste cuvinte, tânărul Cyprianowicz oftă, iar jupâniţa îşi cobori pleoapele umbroase şi tăcu.

Abia după o clipă, când se aşezară la masă, îl sfătui:

  • Domniile voastre să veniţi curând la Bełczączka, fiindcă tutorele meu vrea să-şi arate recunoştinţa pentru scăparea şi găzduirea noastră.

Mohoreala lui jupân Pągowski pieri aproape cu totul în timpul cinei, iar când stăpânul casei rosti cuvinte meşteşugite mai întâi în sănătatea femeilor, apoi în aceea a vrednicului oaspete, bătrânul şleahtic îi răspunse foarte îndatoritor, mulţumindu-i pentru că scăpase dintr-o mare primejdie şi asigurându-l de recunoştinţa lui veşnică.

Vorbiră după aceea de publicis[14]; despre rege şi izbânzile lui, despre seimul care avea să se adune în aprilie şi despre războiul ce-l ameninţa pe împăratul nemţilor din partea sultanului turcilor; în acest scop, jupân Hieronim Lubomirski[15], cavaler de Malta, începuse deja să recruteze voluntari.

Jupânii Bukojemski ascultau cu mare interes cum că în ţara Rinului fiecare polonez era primit cu braţele deschise, deoarece turcii dispreţuiau călărimea nemţească, cea polonă, însă, trezea în ei spaima cuvenită.

Jupân Pągowski se arătă împotriva mândriei cavalerului Lubomirski, care spunea despre grafii germani: „în mănuşa mea încap zece din ăştia”, dar îl lăudă pentru faptele de arme, curajul nemăsurat şi marea îndemânare în treburile războiului.

La aceste cuvinte, Łukasz Bukojemski declară în numele lui şi al fraţilor că de îndată ce se va face primăvară, nu vor mai putea rămâne locului şi vor pleca la cavalerul Lubomirski, dar atâta vreme cât vor dura gerurile grozave, vor continua să vâneze lupii, ca să se răzbune cum se cuvine pentru jupâniţa Sienińska. Fiindcă, deşi Jan spusese că nu se miră că lupii au atacat-o, dacă stai să te gândeşti că asemenea porumbel nevinovat putea să le cadă pradă, ţi se sfâşie inima de durere şi cu greu îţi poţi stăpâni lacrimile.

  • Păcat, sfârşi, că pieile de lup sânt atât de ieftine şi ovreii nu le plătesc decât cu trei taleri, dar e greu să opreşti lacrimile şi chiar să nu le laşi să curgă pârâu, căci cine n-ar deplânge asuprirea nevinovăţiei şi a virtuţii, acela s-ar arăta a fi un barbarus nevrednic de numele de cavaler şi şleahtic.

Într-adevăr, îl podidiră lacrimile, iar ceilalţi fraţi îi urmară pilda numaidecât, pentru că deşi lupii puteau în cel mai rău caz să-i ameninţe viaţa, nu însă şi virtutea jupâniţei Sienińska, elocinţa fratelui îi mişcase atât de mult, încât inimile li se topiră ca ceara încălzită la foc.

După cină, avură poftă să tragă cu pistoalele în cinstea jupâniţei, dar stăpânul casei se împotrivi, spunând că într-una din încăperi zace pădurarul, un om cu mari merite, care-i bolnav şi are nevoie de linişte.

Jupân Pągowski crezu că era vorba de vreo rudă săracă, în cel mai rău caz de vreun şleahtic din vecinătate, aşa că din bunăcuviinţă începu să se intereseze de el. Aflând, însă, că nu era decât un ţăran ce slujea la curte, ridică din umeri şi privind uimit la bătrânul Cyprianowicz, spuse:

  • Aşa-i, am uitat ce se vorbeşte despre inima prea bună a domniei tale.
  • Să dea Dumnezeu, se rugă jupân Serafin, să nu se vorbească niciodată altfel. Sunt îndatorat până peste cap acestui om şi asta i se poate întâmpla oricui, fiindcă el se pricepe de minune la ierburi şi e în stare să lecuiască orice boală.
  • Mie mi se pare ciudat că-i vindecă numai pe alţii, dar pe el nu. Rogu-te, trimite-l o dată la jupâneasa Winnicka, ruda mea, care face din ierburi tot felul de extracta şi îmbată oamenii cu ele; acum, însă, fie-ne îngăduit să ne gândim la odihnă, pentru că pe mine drumul m-a ostenit grozav, iar vinul m-a moleşit de tot, ca şi pe jupânii Bukojemski.

De bună seamă, cei patru fraţi erau ameţiţi de-a binelea, aveau ochii înceţoşaţi şi înduioşaţi, aşa că atunci când tânărul Cyprianowicz îi conduse la o clădire din curte, unde avea să doarmă împreună cu ei, îl urmară cu paşi nesiguri prin zăpada ce scârțâia de ger, mirându-se că luna râdea la ei, şezând pe acoperişul şurii, în loc să lumineze pe cer.

Jupâniţa Sienińska le pătrunsese atât de adânc în suflet, încât nu se îndurau să nu mai vorbească de ea.

Tânărul Cyprianowicz n-avea nici el chef de somn, aşa că porunci să se aducă un urcior de mied[16], apoi se aşezară lângă căminul uriaş şi la lumina strălucitoare a vreascurilor aprinse, băură la început în tăcere, ascultând greierii care ţîrluiau prin odaie.

În cele din urmă, cel mai mare, Jan, trase aer în piept şi suflând în foc cu atâta putere, că se înclinară flăcările, se minună:

  • O, Isuse! Fraţii mei dragi, plângeţi-mă, că mă aflu la mare ananghie!
  • Ce ananghie? Spune, nu ascunde nimic!
  • Mi-e atât de dragă, de mi se îndoaie genunchii.
  • Dar mie, crezi că nu mi-e la fel de dragă? exclamă Łukasz.
  • Şi eu? strigă Mateusz.
  • Şi eu? încheie Marek.

Jan vru să le răspundă, dar nu mai fu în stare, fiindcă îl apucă sughiţul. Holbă ochii de mirare şi începu să se uite la ei, de parcă îi vedea pentru prima dată în viaţă.

În sfârşit, mânia i se răsfrânse în obraji.

  • Cum aşa, feciori de câini, răcni, vreţi să-i staţi în drum fratelui vostru mai mare şi să-l lipsiţi de fericire?
  • Oho, răspunse Łukasz. Păi ce, jupâniţa Sienińska e ca o moşie, care i se cuvine doar celui mai mare? Ne tragem din acelaşi tată şi aceeaşi mamă, aşa că dacă ne zici feciori de câini, întinezi mormintele părinţilor. Fiecare are dreptul să se îndrăgostească.
  • Fiecare are dreptul, dar nu voi, fiindcă îmi sunteți datori oboedientiam[17] .
  • Trebuie să ascultăm toată viaţa de un cap de cal? De ce?
  • Huleşti, păgânule, ca un câine!
  • Ba tu huleşti. Pentru că Iacov a fost mai mic decât Ezav, iar Iosif era cel mai mic dintre fraţi, aşa că tu latri împotriva Sfintei Scripturi şi împotriva credinţei.

Ţintuit la zid cu aceste argumente, Jan nu mai ştiu ce să răspundă, iar când Mateusz îi mai aduse aminte şi de Cain, alt frate mai mare, îşi pierdu capul de-a binelea.

Mânia se învârtoşa tot mai mult în el, până când, în cele din urmă, începu să-şi caute cu dreapta sabia pe care n-o avea la şold.

Nu se ştie la ce s-ar fi ajuns, dacă n-ar fi fost Marek. Acesta, ducându-şi mai demult un deget la frunte, ca şi când se lupta cu un gând anume, izbucni deodată cu un glas de tunet:

  • Eu sânt cel mai mic, eu sânt Iosif, aşa că jupâniţă Sienińska este pentru mine!

Ceilalţi se întoarseră îndată spre el revoltaţi şi cu ochii scânteietori:

  • Cum? Pentru tine? Pentru tine, ou de gâscă, păpuşă de slănină, răpciugă de cal, uscă-halbă, beţivanule!... Pentru tine?
  • Închideţi-vă pliscurile, de vreme ce aşa zice Scriptura!
  • Care Scriptură, burete nesăţios?
  • E totuna, dar aşa zice. Voi v-aţi cherchelit, nu eu!

Stanisław Cyprianowicz intră între ei şi-i luă la rost:

  • Cum de nu vă este ruşine, şleahtici şi fraţi fiind, să vă luaţi la ceartă? Asta-i dragoste frăţească la voi? Şi pentru ce vă certaţi? Ce, jupâniţă Sienińska este o ciupercă din pădure pe care o culege şi o aruncă în coş cine dă peste ea mai întâi? Până şi printre pelicani, deşi nu sunt nici şleahtici şi nici oameni, există obiceiul de a ceda din dragoste unul în folosul celorlalţi, iar atunci când nu prind peşte, se hrănesc unii pe alţii cu propriul sânge. Vă aduceţi aminte de părinţii răposaţi, dar ei plâng cu lacrimi amare în morminte, văzând gâlceava copiilor cărora fără îndoială le-au poruncit să se poarte altfel, binecuvântându-i. Gândesc că nu le mai plac nici bunătăţile cereşti şi nu mai cutează să ridice ochii la cei patru evanghelişti, ale căror nume vi le-au dat la sfântul botez.

Astfel vorbi Staszko Cyprianowicz şi cu toate că la început îi cam venea să râdă, pe măsură ce vorbea, se lăsa şi el convins tot mai mult de propria elocinţă, fiindcă se ameţise puţin tot ciocnind cu ceilalţi. Dar până la urmă, jupânii Bukojemski se înduioşară nespus de vorbele lui şi izbucniră toţi patru în hohote de plâns, iar cel mai vârstnic, Jan, strigă:

  • Pentru Dumnezeu, omorâţi-mă, dar nu mă numiţi Cain!

Mateusz, care pomenise de Cain, se aruncă în braţele lui.

  • Frate, ar trebui să mă dai pe mâna călăului pentru asta!
  • Iartă-mă, că am să crăp de atâta jale! exclamă Łukasz.

Iar Marek:

  • Am lătrat ca un câine împotriva sfintelor porunci.

Şi începură să se îmbrăţişeze, însă Jan, eliberându-se în sfârşit din braţele fraţilor, se aşeză deodată pe laviţă, îşi descheie bojocul, desfăcu cămaşa şi dezvelindu-şi pieptul, răbufni cu glasul întretăiat.

  • Luaţi! uite, ca pelicanul!... Luaţi!

Hohotele celorlalţi se înteţiră:

  • Pelicanul! Un adevărat pelican!... Pe Dumnezeul meu! ca pelicanul!
  • Luaţi-o pe jupâniţa Sienińska!
  • E a ta! Tu trebuie s-o iei!
  • Să fie a celui mai mic...
  • Niciodată! Nu e cu putinţă!
  • S-o ia dracu'!
  • S-o ia dracu'!
  • N-o mai vrem!

Deodată. Łukasz îşi lovi pulpele cu palmele, de răsună încăperea.

  • Ştiu! răcni.
  • Ce ştii? Spune, nu ascunde nimic!
  • N-are decât s-o ia Cyprianowicz!

Auzind aceasta, ceilalţi zvâcniră de pe laviţă şi-l înconjurară pe Cyprianowicz. Propunerea era pe gustul tuturor.

  • Ia-o tu, Staszek.
  • În acest fel, ne împaci şi pe noi.
  • Dacă ţii la noi!
  • Fa asta pentru noi!
  • Dumnezeu să te binecuvânteze! rosti Jan, înălțându-și braţele şi ochii către cer.

Lui Cyprianowicz i se urcă sângele în obraji şi rămase uluit, repetând:

  • Temeţi-vă de rănile Domnului!...

Dar numai la acest gând îşi simţea inima bătând să-i spargă pieptul. Aflându-se de doi ani alături de părintele său în bunget de codru şi văzând prea puţină lume, nu mai întâlnise de mult o fată atât de frumoasă.

Altele ca ea mai văzuse doar odinioară la Brzeżany, când tatăl său îl trimisese la curtea de acolo să deprindă bunele purtări şi cunoştinţa treburilor publice. Pe atunci, însă, nu era decât un băieţandru şi timpul ştersese amintirile îndepărtate.

Şi iată că acum, când abia zărise această floare minunată în pădure, i se spunea netam-nesam, ia-o!

Aşa că se zăpăci cu totul şi repetă:

  • Temeţi-vă de Dumnezeu! Cine sunteți voi sau eu alături de ea?

Dar cei patru fraţi, asemenea omului beat care nu vede nici o piedică nicăieri, o ţinură pe-a lor:

  • Ia-o tu, îl îndemnă Łukasz, aşa cel puţin n-o să ne invidiem unul pe altul. Tot voiam noi să plecăm la luptă, pentru că ni s-a urât să tot păzim pădurile. Treizeci de taleri pentru un an întreg. Nici pentru băutură n-ajung, ce să mai vorbim de îmbrăcăminte! Caii i-am vândut şi acum călărim pe ai tăi, când mergem după lupi, şeile tot aşa... Se ştie, nişte orfani nu pot s-o ducă bine. Mai bine să pierim în război, aşa că ia-o tu, dacă ţii la noi.
  • Ia-o! strigă Jan, iar noi o să plecăm în Austria, la cavalerul Lubomirski. Să-i ajutăm pe nemţi să-i jupoaie pe păgâni.
  • Ia-o numaidecât...
  • Mâine, în faţa altarului!...

Dar Cyprianowicz îşi revenise din uimire şi se trezise de-a binelea, de parcă nu băuse nimic toată ziua.

  • Oameni buni, gândiţi-vă şi voi, ce tot vorbiţi! Credeţi că aici e nevoie numai de voinţa mea şi a voastră? Ea ce va zice? Dar jupân Pągowski, care-i un om mândru şi aspru? Chiar dacă aş câştiga inima jupâniţei cu timpul, poate că el ar prefera să rămână nemăritată, decât să ajungă soţia unui pârlit ca mine sau ca vreunul dintre voi.
  • Na-ţi-o bună! se cruci Jan. Păi ce jupân Pągowski e castelan de Cracovia sau marele hatman? Dacă eşti bun pentru noi, nici lui nu-i este îngăduit să strâmbe din nas. Suntem noi, Bukojemski, nişte peţitori neînsemnaţi pentru el? Nepricopsitul! E bătrân şi în curând o să-şi dea duhul, mai bine să aibă grijă ca sfântul Petru să nu-i zdrobească degetele cu poarta cerului. Apără-l, sfinte Petre, şi spune-i aşa: „O, fiule, cât timp ai fost în viaţă, n-ai ştiut să-i respecţi pe cei de un sânge cu mine, acum pupă câinele-n bot!” Aşa să-i spui după ce-o muri! Noi, însă, nu-l vom lăsa să ne umilească nici în timpul vieţii. Cum adică? Dacă n-avem avere, trebuie să-şi bată joc de noi şi să ne socotească ţărani neciopliţi?... Asta să fie răsplata pentru slujirea ţării, pentru sângele şi rănile noastre? O, fraţii mei, orfanii Domnului, nu puţine nedreptăţi am indurat până acum, dar nimeni nu ne-a adus o jignire atât de mare.
  • Adevărat, adevărat! întăriră jalnic Łukasz, Marek şi Mateusz.

Şi lacrimi de durere le şiroiră din belşug pe obraji. Când se mai liniştiră, începură să se revolte, deoarece socoteau că nişte oameni vrednici nu trebuiau să uite asemenea insultă.

Marek, cel mai viforos dintre fraţi, fu cel dintâi care aminti de răsplată.

  • Nu putem să-l provocăm la duel cu sabia, îşi dădu cu părerea, pentru că este bătrân şi-i lipseşte braţul stâng, dar dacă a arătat că ne dispreţuieşte, trebuie să ne răzbunăm. Ce trebuie să fac? Spuneţi voi!...
  • Mi-au îngheţat picioarele de ger, răspunse Łukasz, şi acum îmi ard grozav. Dacă nu era asta, născoceam îndată ceva.
  • Iar mie îmi arde capul, nu picioarele.
  • Din bărdaca goală şi aşa n-ai ce turna.
  • Râde ciob de oală spartă! i-o reteză Jan.
  • În loc să vă gândiţi la răspuns, voi începeţi iar să vă certaţi! se burzului Marek.

Interveni, însă, iarăşi Cyprianowicz.

  • Răspuns? întrebă. Pentru cine?
  • Pentru Pągowski.
  • Şi de ce vreţi să-i răspundeţi?
  • De ce? Cum adică de ce?

Se priviră uluiţi, apoi se întoarseră spre Marek.

  • Tu ce vrei de la noi?
  • Dar voi ce vreţi?...
  • Sfatul se amână până mâine, îi potoli Cyprianowicz. Uite că şi focul se stinge în cămin, iar miezul nopţii a trecut de mult. Paturile vă aşteaptă lângă perete; odihna ni se cuvine cu prisosinţă după cât am trudit prin ger.

Focul se stinse într-adevăr şi în încăpere se lăsă întunericul, aşa că îndemnul gazdei îi convinse pe jupânii Bukojemski.

Mai tăifăsuiră un răstimp, din ce în ce mai încet, apoi se auziră şoaptele rugăciunilor întrerupte de oftaturi adânci.

Tăciunii din cămin începură să se acopere cu cenuşă şi să înnegrească; din când în când, ţiuia ceva în focul ce se stingea, iar greierii țârâiau prin colţuri parcă de dorul luminii.

În obscuritatea încăperii, se mai auzi bocănitul cizmelor aruncate din picioare pe podea, după care se aşternu un timp tăcerea, întreruptă curând de sforăiturile celor patru fraţi adânciţi în somn.

Tânărul Cyprianowicz nu putea să adoarmă, deoarece toate gândurile i se roteau în jurul jupâniţei Sienińska, asemenea albinelor harnice în jurul florii.

Cum putea să adoarmă cu astfel de roi în cap.

Închise ochii o dată şi încă o dată, dar văzând că nu foloseşte la nimic, se gândi:

„Mă duc să văd dacă la ea mai e lumină.”

Şi ieşi.

Fereastra jupâniţei Sienińska nu mai era luminată, doar razele lunii tremurau în geamuri ca pe o apă curgătoare.

Totul era tăcut şi cufundat într-un somn atât de adânc, că până şi zăpada părea că doarme în scalda verzuie a luminii împrăştiate de lună.

  • Ştii oare că mi te peţesc? şopti tânărul Cyprianowicz, privind la fereastra argintată a jupâniţei.

 

 

 

[1] Puşcă cu ţeava nu prea lungă, lărgită mult la vârf, ca o trompetă.

 

[2] Căciulă de piele tivită cu blană.

[3] Necesitatea aspră (lb. lat.).

[4] Om nou (lb. lat.).

[5] Jan Karol Chodkiewicz (1560-l621) - hatman de câmp al Lituaniei din 1600, mare hatman al Lituaniei din 1605, voievod de Wilno din 1616. Comandant de oşti şi strateg polonez renumit. A învins pe suedezi la Kircholm (27.IX.1605) şi pe răsculaţii lui Zebrzydowski la Guzów (6. VII. 1607). Este căpetenia oştilor polone în prima fază a bătăliei de la Hotin (1611).

[6] Este vorba, probabil, de Stanisław Herakliusz Lubomirki (164l-l702) - mare mareşal al Coroanei din 1676, dramaturg şi poet.

[7] Nobil polonez.

[8] Aici cu sensul de bine (lb. lat.).

[9] În ce fel (lb. lat.).

[10] Unitate de luptă la tătari.

[11] Începând din secolul al XV-lea, forma de stat specifică Poloniei feudale este Republica, întemeiată pe stăpânirea şleahtei; în frunte se afla regele, care însă nu putea să ia nici un fel de hotărâre fără aprobarea seimului (un fel de senat). La sfârşitul secolului al XVI-lea, democraţia şleahtei este înlocuită practic de oligarhia aristocratici, dar şleahta îşi păstrează juridic drepturile prin existenţa privilegiului liberum veto. Aşadar, termenul Republică defineşte mai mult principiul exercitării puterii, decât forma de stat.

[12]Marcin Kromer (n. ed. polone).

[13] Jan al III-lea Sobieski (1624-1696) - rege al Poloniei din 1674. Mai înainte mare mareşal al Coroanei din 1664, hatman de câmp din 1666, mare hatman al Coroanei din 1668. Învinge pe turci la Hotin şi la Viena. Căsătorit cu Maria Kazimiera d'Arquien, a sprijinit arta şi cultura. În timpul domniei lui, s-au înfruntat partida franceză cu cea habsburgică.

[14]Despre treburile publice (lb. lat.).

[15] Hieronim Lubomirski (cca. 1648-1706) - mareşal al Coroanei din 1683, ajutor de vistiernic al Coroanei din 1692, mare hatman al Coroanei şi castelan de Cracovia din 1702. Luptă cu turcii la început, potrivnic al lui August al II-lea, trece de partea suedezilor, dar neputând obţine tronul Poloniei, revine alături de regele August.

[16] Vin dulce din miere.

[17] Supunere (Ib. lat.).

 

 

Attachments