AnnaE
#0

INTRODUCERE

 

Trăia în Samogiţia neamul avut al Billewiczilor, descinzând din Mendog, cu multe încrengături şi respectat mai mult decât altele în tot olatul Rosienie. La cinuri înalte Billewiczii nu ajunseseră niciodată, avându-le în grijă, cel mult, pe cele ale judeţelor, dar pe câmpul lui Marte aduseseră ţării foloase însemnate pentru care în diferite timpuri fuseseră răsplătiţi cu dărnicie. Cuibul familiei, care mai dăinuia, se chema tot Billewicze, dar mai aveau şi alte moşii în ţinutul Rosienie şi mai departe spre Krakinów, de-a lungul Laudei, Szojei şi Niewiażei până hăt dincolo de Poniewież. Abia mai târziu se răsfiraseră în câteva ramuri ale căror vlăstare nu mai ştiau unele de altele. Se strângeau cu toţii doar atunci când în Rosienie, pe câmpia Stărilor, se ţinea strânsura şleahticilor samogiţieni. Din când în când, se mai întâlneau în steagurile[1] oştirii lituaniene şi pe la adunări, iar pentru că erau bogaţi şi se bucurau de multă trecere, erau nevoiţi să ţină cont de ei până şi Radziwiłłii cei atotputernici în Lituania şi Samogiţia.

În timpul domniei lui Jan Kazimierz[2], patriarhul întregii stirpe Billewicz era Herakliusz Billewicz, polcovnic[3] de călărime uşoară şi cămăraş[4] de Upita. Acesta nu mai trăia în cuibul de baştină pe care-l stăpânea în acea vreme Tomasz, spătarul[5] de Rosienie; lui Herakliusz îi reveniseră Wodokty, Lubicz şi Mitruny, aşezate în apropierea Laudei înconjurate, ca de o mare revărsată, de pământurile şleahtei mărunte, fiindcă prin împrejurimi, în afară de Billewiczi, mai erau câteva neamuri mai acătării, ca Sołłohub, Montwiłł, Schylling, Koryzno, Siciński, cu toate că nu lipseau destule nume de şleahtici mai puţin însemnaţi. De altminteri, tot malul Laudei era presărat cu aşa-numitele „cătune”, în vorbirea obişnuită aşezări, locuite de faimoasa şleahtă laudaniană, binecunoscută în istoria Samogiţiei.

În alte părţi ale ţării, neamurile îşi luaseră numele de la aşezări sau aşezările de la neamuri, cum se întâmplase în Polesia; aici însă, de-a lungul ţărmului Laudei, era altfel. La Morozy trăiau Stakjenii, aşezaţi acolo din vremuri de demult de însuşi, Batory[6], pentru vitejia arătată la Psków. Pe glia roditoare de la Wolmontowicze roiau Butrymii, cei mai zdraveni bărbaţi din toată Lauda, vestiţi prin vorba puţină şi braţul greu, care în timpul adunărilor, al încălcărilor de pământuri sau al războaielor învăţaseră să înainteze tăcuţi ca un zid. Câmpurile de la Drożejkany şi Mozgi erau muncite de Domaszewiczii cei mulţi, vânători cunoscuţi, care umblau după urma ursului din codrul Zielonka până la Wiłkomierz. Gasztowţii stăteau la Pacunele; jupâniţele lor erau atât de vestite prin frumuseţe, încât până la urmă toate fetele chipeşe din împrejurimile Krakinówului, Poniewieżului şi Upitei erau numite pacunelence. Sołłohubii mici erau bogaţi în cai şi vite de soi, crescute pe imaşurile din păduri, iar Gościewiczii scoteau smoală prin codri, îndeletnicire pentru care fuseseră porecliţi Gościewiczii negri sau afumaţi.

Mai erau, fireşte, şi alte aşezări şi alte neamuri. Multe din numele lor dăinuie încă, dar cea mai mare parte nu mai sunt pe locurile dinainte, iar oamenii se cheamă şi ei altfel. Trecuseră peste ei războaie, nenorociri, pojaruri, şi aşezările nu se mai ridicaseră pe vechile ruine, într-un cuvânt, se schimbaseră multe. Dar în acel timp bătrâna Lauda înflorea încă în starea de început, şi şleahta laudaniană ajunsese la cea mai mare faimă, deoarece cu câţiva ani înainte, luptând la Łojowe împotriva cazacilor răsculaţi, se acoperise de slavă sub conducerea lui Janusz Radziwiłł[7].

Altfel, toţi laudanienii slujeau în steagul bătrânului Herakliusz Billewicz; cei mai bogaţi ca oşteni de elită, cu doi cai, cei mai puţin avuţi cu câte unul, iar cei săraci de tot printre slujitori. Erau cu toţii luptători destoinici care îndrăgiseră peste poate meşteşugul armelor. Se pricepeau, în schimb, mai puţin la treburile obişnuite ale adunărilor. Ştiau că regele e la Varşovia, Radziwiłł şi jupân Hlebowicz, starostele[8], în Samogiţia, iar jupân Billewicz în Lauda la Wodokty. Asta le era de ajuns şi votau cum îi învăţa jupân Billewicz, convinşi că dorinţa lui este şi a starostelui Hlebowicz, care merge mână-n mână cu Radziwiłł. Radziwiłł reprezenta însă în Lituania şi Samogiţia braţul regelui, iar acesta era soţul Republicii[9] şi părintele şleahticilor.

La drept vorbind, jupân Billewicz era mai degrabă prietenul, decât supusul stăpânilor puternici de la Birże. Şi încă unul preţuit cum se cuvine, fiindcă la fiecare chemare avea pregătite o mie de voturi şi o mie de săbii laudaniene, iar săbiile în mâinile Stakjenilor, Butrymilor, Domaszewiczilor sau ale Gasztowţilor nu le dispreţuise nimeni pe lume până atunci. Abia mai târziu, după moartea lui Herakliusz Billewicz, aveau să se schimbe toate.

Iar acest părinte şi binefăcător al şleahtei laudaniene, muri în anul 1654. Tocmai atunci izbucnise un război cumplit de-a lungul fruntariilor de răsărit ale Republicii. Jupân Billewicz nu mai plecase să lupte din pricina vârstei şi a surzeniei, dar laudanienii porniseră cu toţii. Şi când veni veste că Radziwiłł a fost bătut la Szkłów, iar steagul laudanian ciopârţit aproape în întregime de pedestrimea lefegiilor francezi, asupra căreia năvălise, bătrânul polcovnic, lovit de apoplexie, îşi dădu obştescul sfârşit.

Vestea o aduse Michał Wołodyjowski, un oştean tânăr, dar plin de faimă, care-l înlocuise pe jupân Herakliusz la conducerea steagului laudanian din porunca lui Radziwiłł. Cei rămaşi în viaţă reveniseră şi ei la aşezările părinteşti abătuţi, flămânzi şi, asemenea întregii oştiri, învinovăţindu-l pe marele hatman[10] că încrezându-se prea mult în spaima şi vraja pe care le răspândea numele său, se aruncase cu forţe prea puţine asupra unei armii de zece ori mai puternice, ducând astfel la pierzanie oastea, ţara întreagă.

Printre cei care se tânguiau, nici un glas nu se ridica împotriva tânărului polcovnic Jerzy Michał Wołodyjowski. Dimpotrivă, cei care scăpaseră din măcel îl ridicau în slăvi, povestind adevărate minuni despre îndemânarea şi faptele-i războinice. De altfel, singura mângâiere pentru laudanienii rămaşi în viaţă era să-şi aducă aminte de isprăvile pe care le săvârşiseră sub conducerea lui jupân Wołodyjowski: cum atacaseră şi trecuseră, ca prin fum peste primele şiruri ale oştenilor de rând; cum năvăliseră după aceea asupra lefegiilor francezi, cum îi luaseră în săbii, împrăştiind unul din polcurile[11] de frunte, cu care prilej jupân Wołodyjowski tăiase cu propria mână pe căpetenia acelui polc; cum în cele din urmă, înconjuraţi şi loviţi din patru părţi, luptaseră ca nişte disperaţi ca să scape din învălmăşeală, presărând câmpul cu morţi şi răzbind pe vrăjmaş.

Aceia dintre laudanieni care, neslujind în oştirea lituană, trebuiau să răspundă numai chemării la oaste a şleahticilor, ascultau cu amărăciune, dar şi cu mândrie, aceste istorisiri. De altminteri, aşteptau cu toţii ca şleahta, ultimul reazim al ţării, să fie chemată curând la arme. Se ştia dinainte că în asemenea împrejurare jupân Wołodyjowski avea să fie ales căpetenia laudanienilor, pentru că, deşi nu se număra printre şleahticii din partea locului, nici unul dintre localnici nu-l întrecea în faimă. Cei scăpaţi cu viaţă mai spuneau despre el că-l scosese din vâltoare pe hatmanul însuşi. De aceea întreaga Lauda aproape că-l purta pe braţe, o aşezare smulgându-l alteia. Se certau mai ales Butrymii, Domaszewiczii şi Gasztowţii, la care avea să rămână mai multă vreme în ospeţie. Cât despre el, îi îndrăgise atât de mult pe aceşti şleahtici bătăioşi, încât atunci când rămăşiţele oştilor lui Radziwiłł se îndreptară spre Birże, ca să se refacă acolo cât de cât după înfrângerea suferită, nu plecă odată cu ceilalţi, ci, trecând de la o aşezare la alta, se stabili într-un sfârşit la Gasztowţii din Pacunele, la jupân Pakosz Gasztowt, mai mare peste toţi şleahticii de aici.

La drept vorbind, nici nu era cu putinţă ca jupân Wołodyjowski să plece la Birże fiindcă se îmbolnăvi şi căzu la pat; la început îl prinse o fierbinţeală grea, apoi îi paraliză mâna dreaptă din pricina unei lovituri căpătate la Cybichów. Cele trei jupâniţe ale lui Pakosz, pacunelence cunoscute prin frumuseţe, îl luară îndată sub oblăduirea lor gingaşă şi se jurară să-i întoarcă acestui cavaler atât de vestit sănătatea dinainte. Toată şleahta era ocupată acum cu îngropăciunea fostului conducător Herakliusz Billewicz.

După înmormântare se deschise testamentul răposatului, în care se arăta că bătrânul polcovnic lăsa întreaga avere, afară de satul Lubicz, nepoatei sale Aleksandra Billewicz, fiica starostelui de vânătoare din Upita, iar grija asupra ei, până când avea să se căsătorească, o încredinţa tuturor şleahticilor laudanieni.

„...Care, binevoitori fiindu-mi mie (glăsuia testamentul) şi cu dragoste pentru dragoste plătindu-mi, tot astfel să se arate şi faţă de orfană, iar în aceste vremuri de stricăciune şi minciună, când înaintea samavolniciei şi a răutăţii omeneşti nimeni nu poate sta ferit şi nici fără de teamă, gândindu-se la mine, s-o apere pe orfană de orice vătămare.”

Să aibă în grijă, de asemenea, ca să se bucure în tihnă de avere, afară de satul Lubicz pe care-l dau, îl dăruiesc şi-l înscriu tânărului stegar[12] de Orsza, ca să nu aibă nici o piedică întru aceasta. Iară cine se va minuna de această bunăvoinţă a mea pentru sus-numitul Andrzej Kmicic, sau va vedea în ea o strâmbătate faţă de buna mea nepoată Aleksandra, are şi trebuie să ştie că încă din tinereţe şi până în ceasul morţii am cunoscut prietenie şi dragoste din partea bunului părinte al lui Jędrzej Kmicic, cu care am bătut războaie, şi viaţa de multe ori mi-a scăpat. Iar când răutatea şi invidia panilor Siciński au vrut să-mi răpească averea, şi la această ananghie m-a ajutat. Aşadar eu, Herakliusz Billewicz, cămăraş de Upita şi păcătos nevrednic, care mă aflu astăzi înaintea judecăţii aspre a lui Dumnezeu, m-am dus acum paisprezece ani (în viaţă fiind pe acest pământ) la părintele lui jupân Kmicic, spătarul de Orsza, ca să-i juruiesc mulţumită şi prietenie statornică. Acolo, cu voia amândoura, am hotărât ca, în puterea vechiului şi creştinescului obicei al şleahticilor, copiii noştri, anume fiul lui, Andrzej, şi nepoata mea, Aleksandra, fiica starostelui de vânătoare, să lege căsnicie pentru ca din ei să crească urmaşi spre slava lui Dumnezeu şi folosul Republicii... Ceea ce mult îmi doresc, legând-o prin aceasta pe nepoata mea Aleksandra să dea ascultare voinţei mele înscrise aici, afară de împrejurarea când stegarul de Orsza îşi va fi pătat (Doamne fereşte!) slava cu fapte nemernice şi ar fi fost arătat drept necinstit. Iar dacă va fi să-şi piardă averea din părinţi, ceea ce la hotarul Orszei cu uşurinţă poate să se întâmple, să-l aibă de bărbat juruit, şi de-ar fi să piardă şi moşia Lubicz, de nimica să nu-i pese.

Cu toate acestea, dacă nepoata mea, cunoscând harul lui Dumnezeu, va vroi să-şi închine fecioria slavei Lui şi să îmbrace mantia de călugăriţă, e liberă să facă aceasta, deoarece slava dumnezeiască trebuie să stea înaintea celei lumeşti...”

Astfel îşi orândui averea şi nepoata jupân Herakliusz Billewicz şi nimeni nu se miră prea mult. Jupâniţa Aleksandra ştia ce o aşteaptă, iar şleahta auzise şi ea mai de mult de prietenia dintre Billewicz şi Kmicic. Atunci însă, la vreme de cumpănă, aveau cu toţii alte griji, aşa că încetară în curând să mai vorbească despre testament.

Doar la curtea din Wodokty se vorbea mereu de cei doi Kmicic, mai degrabă despre jupân Andrzej, fiindcă şi bătrânul spătar se petrecuse dintre cei vii. În lupta de la Szkłów, fiul îşi adusese steagul de volintiri de la Orsza. Mai târziu i se pierduse urma, dar nimeni nu se gândea că a pierit, pentru că moartea unui războinic atât de cunoscut n-ar fi trecut nebăgată în seamă. În ţinutul Orszei neamul Kmicic era puternic şi stăpânea moşii însemnate, dar acele locuri fuseseră nimicite de vâlvătaia războiului. Judeţe şi olaturi întregi se schimbau în întinderi pustii, averile se împuţinau, piereau oamenii. După înfrângerea lui Radziwiłł, vrăjmaşul nu mai întâmpina aproape nici o împotrivire. Gosiewski[13], hatmanul de câmp, n-avea oşteni; hatmanii coroanei cu oştile care le mai rămăseseră luptau în Ucraina şi nu puteau să-l ajute, ca şi Republica, vlăguită de războaiele cu cazacii. Talazul neprieten se revărsa tot mai departe peste ţară, izbindu-se din loc în loc de zidurile fortăreţelor, dar şi acestea cădeau una după alta, cum căzuse Smoleńskul. Ţinutul Smoleńsk, în care se aflau proprietăţile neamului Kmicic, putea fi socotit ca şi pierdut. În învălmăşeala şi spaima care se înstăpâniseră pretutindeni, oamenii se risipiseră ca frunzele bătute de vântoasă, aşa că nu mai ştia nimeni ce se întâmplase cu tânărul stegar de Orsza.

Dar pentru că războiul nu ajunsese încă până în stărostia Samogiţiei, şleahta laudaniană îşi revenea cu încetul după înfrângerea de la Szkłów. „Cătunele” începeau să se adune şi să chibzuiască asupra treburilor obştii sau ale fiecăruia. Butrymii, cei mai bătăioşi, spuneau cu jumătate de glas „că ar trebui să plece cu toţii la congresus-ul[14] oştenilor şleahtici de la Rosienie, iar după aceea la Gosiewski, ca să răzbune înfrângerea de la Szkłów: Domaszewiczii, ca vânători ce se aflau, se afundau prin păduri, ajungând prin Codrul Rogowska până aproape de cetele vrăjmaşe, de unde se întorceau cu veşti, iar Gościewiczii afumaţi uscau carnea la fum pentru campaniile viitoare Cât priveşte treburile particulare, hotărâră cu toţii să trimită oameni umblaţi şi cu experienţă în căutarea lui Andrzej Kmicic.

Sfatul era alcătuit din laudanienii vârstnici sub conducerea lui Pakosz Gasztowt şi a lui Kasjam Butrym, cei doi patriarhi ai aşezărilor, aşa că toată şleahta, prea măgulită de încrederea pe care i-o arătase răposatul jupân Billewicz, îşi jură să respecte cu credinţă testamentul şi s-o înconjure pe jupâniţa Aleksandra cu părintească grijă. De aceea, cu toate că în vremi, de război se iscau neînţelegeri şi tulburări chiar prin regiunile în care războiul nu ajunsese, pe malurile Laudei stăpânea liniştea. Nici un glas nu se ridică împotrivă, nimeni nu încalcă moşiile tinerei moştenitoare; nu se mutară din loc movilele de hotar, nu se tăiară pinii însemnaţi de la marginea pădurilor, nu intră nimeni cu anasâna pe imaşuri. Dimpotrivă, fiecare „cătun” o ajuta pe avuta moştenitoare cu ce putea. Stakjenii de pe malul râului îi trimiteau peşte sărat, de la tăcuţii Butrymi din Wolmontowicze primea grâie, Gasztowţii îi aduceau fân, Domaszewiczii o îndestulau cu vânat, iar Gościewiczii afumaţi cu cărbuni şi smoală. Prin aşezări, jupâniţei Aleksandra nu-i spunea nimeni altfel decât „jupâniţa noastră”, iar frumoasele pacunelence îl aşteptau pe jupân Kmicic tot atât de nerăbdătoare ca şi ea.

Cam tot în această vreme veniră gonacii[15], vestind chemarea şleahticilor la oaste, astfel că Lauda începu să freamăte. Aceia dintre flăcăi care crescuseră devenind bărbaţi, aceia pe care povara vârstei nu-i aplecase în jos, aceia trebuiau să încalece pe cal. Jan Kazimierz venise la Grodno şi tot acolo hotărâse şi locul de strânsură a oştilor. Într-acolo se şi îndreptau cu toţii. Primii plecară în tăcere Butrymii, ceilalţi după ei, iar Gasztowţii la urmă, cum făceau întotdeauna, fiindcă le părea rău să plece de lângă pacunelence. Şleahta din alte părţi ale ţării se înfăţişă în număr mic şi ţara rămase fără apărare, dar cei din Lauda se duseră până la unul.

Jupân Wołodyjowski nu plecă şi el, fiindcă tot nu era în stare să-şi mişte braţul, aşa că rămase printre pacunelence ca unul mai mare care să aibă grijă de ele. „Cătunele” se goliră şi doar bătrânii şi femeile se mai înşirau seara în jurul focurilor. La Poniewież şi la Upita era linişte — pretutindeni lumea aştepta noutăţi.

Jupâniţa Aleksandra se însingura şi ea la Wodokty; nu mai vedea pe nimeni afară de slujitori şi de ocrotitorii săi din Lauda.

 

 

 

[1] Unitate militară de 100—200 de oameni.

[2] Jan al II-lea Kazimierz (1609 – 1672) — rege al Poloniei între 1648—1668, fiul lui Zygmunt al III-lea de Waza, frate cu Władysław a) IV-lea, căsătorit cu văduva acestuia, Maria Ludovica. În timpul domniei lui au loc răscoalele ţărăneşti din Ucraina şi războiul cu suedezii. Cu ajutorul Franţei, încearcă fără rezultat să introducă reforme care să întărească puterea monarhică. În 1665, Lubomirskj se ridică împotriva lui, în 1668 abdică şi pleacă în Franţa.

[3] Colonel.

[4] Iniţial slujbaş la odăile domnului, ulterior titlu onorific.

[5] Iniţial purtător al spadei domnului, ulterior titlu onorific.

[6] Ştefan Batory (1553—1586) — prinţ de Transilvania din 1571, rege al Poloniei din 1576; fiul lui Ştefan, voievod de Transilvania. A purtat războaie cu Rusia, 1579—1582, cucerind Letonia. Renunţă la drepturile juridice ale regelui, constituind tribunalul şleahtei din Polonia (1578) şi Lituania (1581). În 1578 înfiinţează Academia de la Wilno. S-a străduit să întărească puterea monarhică, luptând împotriva aristocraţiei şi a samavolniciei şleahtei.

[7] Janusz Radziwiłł (1612—1655) — prinţ, voievod de Wilno din 1653, mare hatman de Lituania din 1654. A luptat biruitor cu ostile lui Chmielnicki în Lituania, apoi cu cele ruseşti (a învins la Szkłów în 1654). În timpul „potopului”, la 10 aug. 1655, a trădat Republica şi a încheiat alianţă cu Carol Gustav la Kiejdany, recunoscând protectoratul suedezilor asupra Lituaniei.

[8] Mai-mare peste un ţinut, peste o stărostie.

[9] Începând din secolul al XV-lea, forma de stat specifică Poloniei feudale este Republica (Rzeczypospolita), întemeiată pe stăpânirea şleahtei; în frunte se afla regele, care însă nu putea să la nici un fel de hotărâre fără aprobarea Seimului. La sfârşitul secolului al XVI-lea democraţia şleahtei este înlocuită practic de oligarhia aristocraţiei nobiliare, dar şleahticii îşi păstrează juridic drepturile prin existenţa privilegiului de liberum veto. Aşadar, termenul Republică defineşte mai mult principiul exercitării puterii decât forma de stat.

[10] Comandant suprem al unei oştiri.

[11] Regiment

[12] Portdrapel într-o unitate militară; aici titlu onorific.

[13] Wincenty Gosiewski (n. 1662) — vistiernic şi hatman de câmp al Lituaniei. În timpul „potopului” luptă alături de Jan Kazimierz; mai târziu va fi ucis de oştenii răsculaţi.

[14] Adunarea (lat.).

[15] Trimişi, cei care duceau veştile, olăcari.