Prin foc si sabie de Henryk Sienkiewicz carti autori straini

CAPITOLUL I

 

Anul 1647 se arătase un an neobişnuit, în care diferite semne apărute pe cer şi pe pământ vesteau parcă nenorociri şi întâmplări nemaipomenite.

Cronicarii din acele vremuri amintesc că încă din primăvară un nor uriaş de lăcuste roise din Câmpiile Sălbatice şi prăpădise semănăturile şi iarba, prevestind năvălirea tătarilor. Vara, fusese o puternică eclipsă de soare, după care se ivise pe cer o cometă. Tot aşa, la Varşovia, oamenii văzuseră deasupra oraşului un mormânt şi o cruce de foc în nori, aşa că ţinuseră posturi şi făcuseră pomeni, fiindcă unii susţineau că asupra ţării avea să se abată ciuma şi toată suflarea omenească va pieri. În sfârşit, urmase o iarnă atât de uşoară, cum nici cei mai vârstnici nu‑şi aminteau să fi apucat vreodată. În regiunile de miazăzi gheţurile nu mai încătuşaseră apele care, umflate de zăpada ce se topea în fiecare zi, ieşiseră din albii înecând malurile. Cădeau ploi dese. Stepa se înmuiase, transformându‑se într‑o mocirlă fără sfârşit, iar soarele pripea atât de puternic la amiază, încât – minune a minunilor! – pe la jumătatea lui decembrie, în ţinutul Bracławului şi în Câmpiile Sălbatice, stepele şi întinderile se acoperiseră de verdeaţă. În prisăci, roiurile de albine începeau să se mişte şi să zumzăie, vitele mugeau prin ocoale. Când rânduiala firii părea astfel cu totul schimbată, în Ucraina, în aşteptarea întâmplărilor neobişnuite, oamenii îşi îndreptau gândurile neliniştite şi ochii mai ales către Câmpiile Sălbatice de unde putea să se arate primejdia mai lesne decât de oriunde.

În acest timp pe Câmpii nu se întâmpla nimic deosebit; nu mai aveau loc alte lupte şi hărţuieli în afară de cele obişnuite, de care aveau ştiinţă doar vulturii, ereţii, corbii şi animalele de câmp.

Căci aşa se înfăţişau pe atunci Câmpiile Sălbatice. Mergând spre miazăzi, către Nipru, ultimele urme de viaţă aşezată se sfârşeau nu departe după Czehryn, iar spre Nistru ajungeau până dincolo de Humań, după care, până hăt către limanuri şi Mare, se întindea stepa şi iar stepa, cuprinsă ca într‑o ramă între cele două râuri. În arcul Niprului, la Niż, dincolo de pragurile stâncoase, clocotea încă viaţa cazacilor, dar în Câmpiile Sălbatice nu se statornicise nimeni; doar pe la margini, din loc în loc se înălţau palăncile[1], ca nişte insule în plină mare. De nomine, pământul aparţinea Poloniei, dar era nelocuit şi Republica[2] le îngăduia tătarilor să folosească păşunile, cu toate că adeseori cazacii se împotriveau, aşa că imaşul era în acelaşi timp şi câmp de bătaie.

Nimeni nu numărase, nimeni nu‑şi mai aducea aminte câte lupte se desfăşuraseră acolo, câţi oameni pieriseră. Ştiau numai vulturii, ereţii şi corbii; cine auzea de departe fâlfâit de aripi şi croncănituri, cine vedea păsările rotindu‑se deasupra vreunui loc, acela ştia că acolo se află hoituri sau oase neîngropate încă… Omul era vânat prin ierburi ca lupii ori ca antilopele saiga. Vâna cine voia. Omul hăituit de lege se ascundea în stepele sălbatice, păstorul îşi păzea turmele înarmat; tot acolo căuta aventuri cavalerul şi hoţul ieşea la pradă. Cazacul vâna pe tătar, tătarul pe cazac. Câteodată cete întregi apărau turmele împotriva mulţimii hoţilor. Stepa era pustie şi locuită în acelaşi timp, tăcută şi ameninţătoare, liniştită şi plină de capcane, sălbatică din cauza Câmpiilor Sălbatice, dar şi din cauza sufletelor sălbatice.

Din vreme în vreme se năpusteau asupră‑i războaiele. Atunci se revărsau în valuri ciambuluri[3] tătărăşti, pâlcuri de cazaci, steaguri poloneze sau moldovene; noaptea, nechezatul cailor însoţea urletele lupilor, răpăitul tobelor şi cântecul trâmbiţelor de aramă răsunau până către lacul lui Ovidiu şi spre Mare, iar pe Drumul Negru, în ţinutul Kuczmanului, se scurgeau puhoaie de oameni. De la Kamieniec până la Nipru, graniţele Republicii erau păzite de staniţe[4] şi palănci, care cunoşteau apropierea primejdiei după cârdurile nenumărate de păsări ce zburau spre miazănoapte, speriate de ciambuluri. Era de ajuns ca tătarul să scoată capul din Pădurea Neagră ori să treacă Nistrul dinspre părţile moldovene, ca să apară odată cu păsările, pe drumurile stepei, în regiunile de miazăzi.

Ciudat este că în iarna aceea stolurile de păsări nu se îndreptau către ţinuturile Republicii. Stepa era mai liniştită ca de obicei. În clipa când începe povestirea noastră, tocmai apunea soarele, luminând cu razele‑i roşietice locurile pustii. La marginea de miazănoapte a Câmpiilor Sălbatice, de‑a lungul Omelniczekului, până la vărsare, cea mai ageră privire n‑ar fi putut să descopere nici o vietate, nici măcar o mişcare prin ierburile veştejite, uscate, negre. Soarele se mai uita doar cu o jumătate de disc de dincolo de orizont. Cerul se întunecase şi stepa se acoperea treptat de neguri. Pe malul stâng, pe o înălţime care semăna mai mult cu un curgan decât cu o colină, mai luceau doar resturile unei staniţe, ridicate odinioară de Teodoryk Buczacki, pe care o distruseseră năvălirile. Dărâmăturile aruncau o umbră alungită. În apropiere străluceau apele larg revărsate ale Omelniczekului care, în acest loc, coteşte spre Nipru. Razele de lumină se stingeau tot mai mult în văzduh şi pe pământ. Din înălţimile cerului mai răzbăteau numai strigătele cocoarelor care se îndreptau spre mare, încolo, nici un zgomot nu tulbura liniştea.

Noaptea se lăsa asupra întinderilor pustii şi odată cu ea venea vremea duhurilor. Pe atunci, oştenii care vegheau în staniţe povesteau că pe Câmpiile Sălbatice apar noaptea umbrele celor căzuţi, care şi‑au găsit acolo moartea năprasnică în păcat, şi îşi fac de cap, neputând fi împiedicate de cruce şi biserică. De aceea, când semnele care arată miezul nopţii începeau să se stingă, prin staniţe se rosteau rugăciuni pentru sufletele morţilor. Se mai vorbea că umbrele călăreţilor care rătăcesc prin pustie aţin calea drumeţilor, gemând şi cerşind semnul sfintei cruci. Printre ele se nimereau şi strigoi, care alergau urlând după oameni. O ureche deprinsă deosebea de departe urletul strigoilor de cel al haitelor de lupi. De asemenea se puteau vedea armate întregi de umbre care uneori se apropiau atât de mult de staniţe, că străjile dădeau alarma. Astfel de întâmplări prevesteau de obicei războaie crâncene. Nici întâlnirea unor umbre singuratice nu însemna nimic bun, dar nu trebuia să‑ţi faci inimă rea întotdeauna, fiindcă adeseori chiar omul viu apărea şi dispărea înaintea călătorilor ca o umbră, aşa că de multe ori putea să fie luat cu uşurinţă drept un duh al întunericului.

Nu e deci nimic de mirarea că numaidecât după căderea nopţii deasupra Omelniczekului, în jurul staniţei pustiite, apăru o stafie, sau poate un om. Tocmai ieşise Luna de dincolo de Nipru albind locul însingurat, măciuliile scaieţilor şi nemărginirea stepei. Deodată, mai jos, în stepă se arătară alte făpturi ale nopţii. Zdrenţe mişcătoare de nori acopereau când şi când razele Lunii, siluetele când apăreau strălucitoare din neguri, când dispăreau. Uneori se pierdeau cu totul, părând să se topească în întuneric. Înaintând spre înălţimea pe care stătea primul călăreţ, se furişau tăcute, cu grijă, încet, oprindu‑se mereu.

În mişcările lor era ceva înfricoşător, ca şi în toată această stepă care părea atât de liniştită. Vântul adia în răstimpuri dinspre Nipru, făcând să fâşâie jalnic scaieţii uscaţi, care se aplecau şi parcă tremurau de teamă. În cele din urmă, siluetele dispărură, ascunzându‑se în umbra dărâmăturilor. În lumina palidă a nopţii se vedea numai călăreţul singuratic care stătea pe movilă.

În sfârşit, un zgomot îi atrase luarea‑aminte. Apropiindu‑se de marginea colinei, începu să scruteze întunericul stepei. Vântul nu mai adia, foşnetul încetase şi se aşternuse liniştea deplină.

Deodată se auzi un şuierat ascuţit. Glasuri amestecate începură să strige înfiorat: „Allah! Allah! Iisuse Cristoase! Ajutor! Loveşte!” Răsună pocnetul sâneţelor, lumini roşii sfâşiară beznele. Tropotul cailor se amesteca cu zăngănitul fierului. În stepă apărură ca din pământ alţi călăreţi. Ai fi zis că se dezlănţuie dintr‑odată furtuna în această pustie tăcută, înfiorătoare. Urletele înspăimântătoare fură însoţite de gemete omeneşti, apoi totul se linişti: lupta se sfârşise.

Avusese loc, pesemne, una din încăierările obişnuite în Câmpiile Sălbatice.

Călăreţii se adunară pe colnic şi câţiva săriră din şa, uitându‑se cu atenţie la ceva.

Deodată, o voce puternică şi poruncitoare se auzi în întuneric:

• Hei, voi de‑acolo! Scăpăraţi şi aprindeţi focul!

După o clipă, săriră mai întâi câteva scântei, apoi flăcăruia ţâşni din puful de trestie şi vreascurile răşinoase pe care călătorii prin Câmpiile Sălbatice le purtau întotdeauna cu ei.

Capătul faclei fu înfipt în pământ şi lumina puternică, ce cădea de sus, făcu să se vadă limpede vreo doisprezece oameni aplecaţi asupra unui trup întins pe jos, fără viaţă.

Erau oşteni îmbrăcaţi în mundire de culoare roşie, domneşti, şi cu căciuli din piele de lup. Unul dintre ei, care călărea un cal focos, părea să le fie căpetenie. Descălecând, se apropie de trupul lungit pe jos şi întrebă:

• Ei, cum e, vagmistrule[5], trăieşte sau e mort?
• Trăieşte, înălţimea Voastră, da’ horcăie; laţul i s‑a strâns în jurul gâtului şi l‑a sugrumat.
• Ce neam de om e?
• Nu e tătar, e cineva de soi.
• Slavă Domnului!

Şi porucinicul[6] se uită cu atenţie la bărbatul lungit pe pământ.

• Arată ca un hatman, spuse.
• Şi are un cal tătărăsc pe cinste, unul mai bun nu se află nici în herghelia hanului, răspunse vagmistrul. Uite că l‑au şi adus.

Porucinicul privi încotro îi arăta vagmistrul şi faţa i se lumină. Nu departe de el, doi oşteni ţineau într‑adevăr un armăsar sprinten, care, ciulindu‑şi urechile şi forăind pe nări, îşi întindea gâtul şi privirea înfricoşată la stăpânul său.

• Înălţimea Voastră, da’ calul rămâne al nostru? se amestecă întrebător vagmistrul.
• Cum, păcătosule, vrei să laşi creştinul fără cal în mijlocul stepei?
• E pradă de luptă şi…

Un horcăit mai puternic al omului sugrumat le întrerupse convorbirea.

• Turnaţi‑i horilcă[7] pe gât şi slăbiţi‑i cureaua, spuse porucinicul.
• Înnoptăm aici?
• Da, luaţi şeile de pe cai şi aprindeţi focul.

Oştenii descălecară în mare grabă. Unii începură să‑l mişte ca să‑l readucă în simţiri pe cel ce zăcea fără să scoată o vorbă, alţii plecară după uscături, iar ceilalţi aşternură pe pământ piei de cămilă şi de urs pentru somnul de noapte.

Fără a se mai îngriji de omul sugrumat, porucinicul îşi desfăcu cingătoarea şi se întinse pe burtă lângă foc. Era foarte tânăr, uscăţiv şi negricios, bine clădit, cu faţa prelungă şi nasul mare, vulturesc. În ochi i se citea curajul şi semeţia, dar expresia feţei era aceea a unui om cinstit. O mustaţă destul de bogată şi barba nerasă de multă vreme îi dădeau un aer de seriozitate nepotrivită cu vârsta lui.

În acest timp, doi slujitori începură să pregătească cina. Sferturi întregi de berbec fură puse pe jăratic: se aduseră de pe cai şi câteva dropii vânate în timpul zilei, câteva potârnichi albe şi o antilopă saiga, pe care un slujitor începu numaidecât s‑o jupoaie de piele. Grămada de vreascuri ardea răspândind asupra stepei un cerc uriaş de lumină roşiatică. Omul prins cu arcanul începu să‑şi vină încet în fire.

Un timp, ochii năpădiţi de sânge stăruiră asupra străinilor, cercetându‑le chipurile, apoi încercă să se ridice. Oşteanul care vorbise mai înainte cu porucinicul îl săltă în sus de subţiori; altul îi puse în mână baltagul, pe care necunoscutul se sprijini cu toată puterea. Era încă roşu la faţă, cu venele umflate, în sfârşit, cu vocea sugrumată, îngăimă primul cuvânt:

• Apă!

Îi dădură horilcă şi bău cu nesaţ; se vede că‑i făcea bine fiindcă, după ce luă sticla de la gură, întrebă cu glasul mai sigur:

• În mâinile cui mă aflu? Porucinicul se ridică şi se apropie de el.
• În mâinile celor care te‑au scăpat de la moarte.
• Aşadar nu Domniile Voastre m‑aţi prins cu arcanul?
• Află Domnia Ta că arma noastră e sabia, nu arcanul. Bănuiala Domniei Tale nedreptăţeşte pe aceşti oşteni vrednici. Te‑au prins niscaiva lotri prefăcuţi în tătari, pe care, dacă eşti curios, poţi să‑i şi vezi zăcând acolo ciopârţiţi ca nişte berbeci.

Spunând acestea, îi arătă cu mâna câteva trupuri întunecate care zăceau fără suflare la poalele colinei. Dar necunoscutul rosti:

• Lăsaţi‑mă să mă odihnesc.

Îi aduseră o şa ostăşească, pe care se aşeză şi se adânci în tăcere.

Era un bărbat în puterea vârstei, de statură mijlocie, lat în spate, un trup de uriaş şi trăsături care impuneau. Avea capul mare, pielea smeadă, arsă puternic de soare, ochii negri şi puţin oblici, ca ai tătarilor, iar peste gura mică îi atârna o mustaţă subţire, care se despărţea abia spre colţurile gurii în două smocuri răsfirate. Faţa‑i puternică arăta curaj şi mândrie. Avea în ea ceva atrăgător şi respingător în acelaşi timp – autoritatea hatmanului însoţită cu şiretenia tătărască, blândeţe şi sălbăticie.

După ce se odihni o vreme pe şa, se ridică şi, în pofida tuturor aşteptărilor, în loc să mulţumească, se duse să vadă trupurile celor ucişi.

• Un necioplit! mormăi porucinicul.

În acest timp, necunoscutul se uita cu atenţie la fiecare faţă, clătinând din cap, ca un om care înţelege totul; se întoarse apoi încet spre porucinic, plimbându‑şi mâinile pe şolduri şi căutând din obişnuinţă brâul în care voia pesemne să‑şi bage mâna.

Asemenea purtare, nepotrivită pentru un om abia scăpat de moarte, nu fu pe placul tânărului porucinic care spuse batjocoritor:

• Dacă te‑ar vedea cineva, ar crede că Domnia Ta cauţi cunoştinţe printre lotrii aceia sau rosteşti rugăciuni pentru sufletul lor.

Necunoscutul răspunse grav:

• Domnia Ta greşeşti şi nu greşeşti; nu greşeşti, fiindcă într‑adevăr căutam chipuri cunoscute, şi greşeşti pentru că aceştia nu sunt lotri, ci slugile unui şleahtic[8], vecin al meu.
• E, se vede că Domnia Ta şi vecinul Domniei Tale nu beţi amândoi din aceeaşi fântână.

Un zâmbet neînţeles înflori pentru o clipă pe buzele subţiri ale necunoscutului.

• Şi aici te înşeli, mormăi printre dinţi. După o clipă adăugă mai tare:

Dar să mă ierte Domnia Ta că nu i‑am adus mulţumirile cuvenite pentru auxilium care m‑a scăpat de la o moarte atât de năprasnică. Vitejia Domniei Tale a făcut să se sfârşească cu bine nesocotinţa mea, fiindcă m‑am îndepărtat de oamenii mei, dar recunoştinţa mea este într‑adevăr pe măsura grabei cu care mi‑ai venit într‑ajutor.

Spunând acestea, întinse mâna porucinicului. Dar tânărul semeţ nu se mişcă din loc şi, în loc să se grăbească să i‑o dea pe a lui, zise:

• Aş vrea să ştiu mai întâi dacă am de‑a face cu un şleahtic, căci, deşi nu mă îndoiesc de acest lucru, nu se cade să primesc mulţumirile cuiva pe care nu‑l cunosc.
• Văd în Domnia Ta mândria unui bărbat curajos; vorbeşti cu dreptate. Trebuia să‑mi încep vorba şi mulţumirile spunându‑mi numele. Sunt Zenobi Abdank, cu blazonul Abdank cu o cruciuliţă, şleahtic din voievodatul Kievului, împroprietărit în ţinuturile de răsărit, şi polcovnicul[9] steagului de cazaci ai prinţului Dominik Zasławski.
• Iar eu sunt Jan Skrzetuski, porucinic în steagul de cuirasieri ai prealuminatului prinţ Jeremi Wiśniowiecki[10].
• Domnia Ta slujeşti sub un războinic vestit. Primeşte acum recunoştinţa şi mâna mea.

Porucinicul nu mai stătu pe gânduri. Într‑adevăr cuirasierii priveau de sus la oştenii din alte flamuri, dar Skrzetuski se afla în plină stepă, în Câmpiile Sălbatice, unde asemenea deosebiri nu prea se luau în seamă. Pe urmă avea de‑a face cu un polcovnic, lucru de care se convinse numaidecât, deoarece, când oştenii îi aduseră lui Abdank brâul şi sabia, din care îl descinseseră ca să‑şi revină, îi înmânară şi un buzdugan scurt de os, cu capul de corn lustruit, aşa cum aveau numai polcovnicii cazaci. În afară de aceasta, straiele lui Zenobi Abdank vădeau îndestulare, iar vorbirea aleasă arăta o minte ageră şi cunoaşterea lumii.

Aşa că Skrzetuski îl rugă să‑i ţină tovărăşie. Mirosul de carne friptă tocmai începuse să se răspândească dinspre focuri, gâdilând plăcut nările şi cerul gurii. Un slujitor scoase carnea din jăratic şi le‑o servi într‑o strachină de cositor. Începură să mănânce, iar când li se aduse şi un burduf pântecos din piele de capră, cu vin moldovenesc, limbile începură să se dezlege.

• Dea Domnul să ajungem cu bine acasă! spuse Skrzetuski.
• Domnia Ta te întorci acasă? De unde, rogu‑te? întrebă Abdank.
• Vin de departe, tocmai de la Crîm.
• Ce‑ai căutat acolo? Ai dus banii de răscumpărare cuiva?
• Nu, jupâne polcovnic; am fost chiar la hanul în persoană.

Abdank ciuli urechile curios.

• Ia te uită, ai intrat într‑o tovărăşie aleasă! Şi ce treburi ai avut cu hanul?
• I‑am dus o scrisoare a prealuminatului prinţ Jeremi.
• Domnia Ta ai fost trimisul lui! Şi ce i‑a scris prinţul hanului?

Porucinicul îşi întoarse repede privirile spre tovarăşul său.

• Jupâne polcovnic, zise, dacă te‑ai uitat în ochii tâlharilor care te‑au prins cu arcanul – e treaba ta, dar ce i‑a scris prinţul hanului, nu e nici a mea, nici a ta, ci numai a lor.
• Mai înainte mă miram, răspunse şiret Abdank, că prinţul şi‑a ales un om atât de tânăr ca să‑l trimită la han, dar după răspunsul Domniei Tale nu mă mai mir deloc, fiindcă văd că eşti tânăr numai de ani, dar eşti bătrân la minte şi ai multă înţelepciune.

Porucinicul înghiţi uşor cuvântul măgulitor, îşi răsuci mustaţa şi întrebă:

• Spune‑mi, jupâne polcovnic, ce treburi te‑au adus pe malurile Omelniczekului şi cum ai ajuns aici de unul singur?
• Nu sunt singur, mi‑am lăsat oamenii în urmă, pe drum; mă duc la pan Grodzicki, comandantul garnizoanei din Kudak. Marele hatman m‑a însărcinat să‑i duc nişte scrisori.
• Şi de ce nu călătoreşti Domnia Ta pe apă, cu baidacul[11]?
• Aşa a fost porunca, şi nu pot să mă abat de la ea.
• E de mirare că înălţimea Sa hatmanul a putut să‑ţi dea o astfel de poruncă; mergând pe apă ai fi înlăturat primejdiile pe care le‑ai întâmpinat prin mijlocul stepei.
• Să ştii Domnia Ta că stepa e liniştită acum, o cunosc nu de ieri, de alaltăieri, iar pentru cele ce mi s‑au întâmplat, de vină e numai răutatea omenească şi invidia.
• Cine te asupreşte atâta?
• E mult de vorbit. Am un vecin rău, care mi‑a distrus averea, m‑a izgonit de pe pământurile mele, mi‑a bătut feciorul, iar acum, ai văzut şi Domnia Ta cum a vrut să‑mi ia viaţa.
• Bine, dar Domnia Ta nu porţi sabie la şold?

Pe faţa puternică a lui Abdank fulgeră ura, ochii i se aprinseră mohorât şi răspunse încet, dar apăsat:

• Cum de nu, port, şi să‑mi ajute Dumnezeu, că de aci înainte nu voi folosi alte mijloace împotriva vrăjmaşilor mei.

Porucinicul vru să zică ceva, când în stepă răsună deodată un tropot de copite, mai bine zis un fâsâit grăbit de picioare de cai prin iarba moale. Numaidecât slujitorul lui Skrzetuski, care stătea de strajă, alergă cu vestea că se apropie nişte oameni.

• Cred că sunt însoţitorii mei, i‑am lăsat nu departe de Taśmina. Nu mă gândeam la nici o primejdie şi le‑am făgăduit să‑i aştept aici.

Cât ai bate din palme, o ceată de călăreţi se rândui în semicerc în jurul colinei. În lumina focului apărură capetele cailor, cu nările larg deschise, sforăind de oboseală, iar deasupra lor, aplecate, se iviră feţele călăreţilor care priveau cu atenţie în lumină, ferindu‑şi ochii cu mâinile de strălucirea flăcărilor.

• Hei, oameni buni! Cine sunteţi? întrebă Abdank.
• Slugile Domnului! răspunseră voci din întuneric.
• Da, sunt flăcăii mei, repetă Abdank, adresându‑se porucinicului. Fiţi bine‑veniţi! Fiţi bine‑veniţi!

Câţiva descălecară şi se apropiară de foc.

• Tătucule, ce‑i cu tine? Am ostenit caii ca să te ajungem.
• Am căzut într‑o capcană. Chwedko, trădătorul, cunoştea locul şi mă aştepta aici cu alţi ticăloşi. Trebuie să fi ajuns cu mult înaintea mea. M‑au prins cu arcanul!
• Doamne, păzeşte‑ne! Doamne, păzeşte‑ne! Şi cine sunt lehii ăştia de lângă tine?

Spunând acestea, priveau ameninţător la Skrzetuski şi la tovarăşii lui.

• Sunt prieteni buni, zise Abdank. Slavă Domnului, sunt viu şi nevătămat. Pornim într‑o clipă mai departe.
• Laudă Domnului! Noi suntem gata.

Şi începură să‑şi încălzească mâinile la foc, fiindcă noaptea era friguroasă, deşi senină. Erau ca la patruzeci de oameni vânjoşi şi bine înarmaţi. Nu semănau deloc a cazaci înrolaţi în oastea Republicii, şi Skrzetuski se miră mult, mai ales că ceata era aşa de mare. Toate acestea îi păreau porucinicului destul de ciudate. Dacă marele hatman l‑ar fi trimis pe polcovnicul Abdank la Kudak, i‑ar fi dat însoţitori dintre cazacii înregistraţi[12], apoi, din care pricină i‑a poruncit să meargă până la Czehryn prin stepă şi nu pe apă? Trecerea peste toate râurile care curg prin Câmpiile Sălbatice până la Nipru nu putea decât să‑i întârzie mersul. Aşa părea mai degrabă că jupânul Abdank voia să se ferească de Kudak.

Dar până şi persoana polcovnicului îl punea mult pe gânduri pe tânărul porucinic. Băgă de seamă dintr‑odată că zaporojenii, care se purtau destul de familiar cu căpeteniile lor, pe el îl înconjurau cu un respect neobişnuit, ca şi când ar fi fost un adevărat hatman. Trebuia să fie vreun cavaler plin de faimă, şi Skrzetuski era cu atât mai mirat, cu cât, cunoscând Ucraina pe amândouă părţile Niprului, nu auzise nimic despre un asemenea viteaz pe care să‑l cheme Abdank. Pe de altă parte, faţa acestui bărbat avea ceva deosebit – o putere tăinuită, care i se degaja din obraz, precum căldura din flăcări, o voinţă neînduplecată, care arăta că acest om nu se dă înapoi din faţa nimănui şi de la nimic. O asemenea voinţă se citea pe chipul prinţului Jeremi Wiśniowiecki, însă acest dar înnăscut al naturii, potrivit cu naşterea aleasă şi purtarea prinţului, putea să uimească la un bărbat cu un nume necunoscut, rătăcit pe întinderile stepei.

Skrzetuski chibzui multă vreme. Îi trecu prin minte că poate să fie vreun izgonit de neam mare, care, urmărit de vreo condamnare, se ascundea în Câmpiile Sălbatice, ori căpetenia vreunei cete de tâlhari, dar ultima presupunere era puţin probabilă, îmbrăcămintea şi vorbirea acestui om arătau cu totul altceva. Aşa că porucinicul nu mai ştia ce să creadă; urmărea cu atenţie ce se petrecea, în timp ce Abdank porunci să‑i fie adus calul.

• Porucinice Skrzetuski, spuse, călătorului îi stă bine cu drumul. Dă‑mi voie să‑ţi mulţumesc încă o dată pentru ajutorul pe care mi l‑ai dat. Să‑mi ajute Dumnezeu să te răsplătesc şi eu cu un bine tot atât de mare!
• Nu ştiam pe cine ajut, aşa că nu sunt vrednic de recunoştinţa Domniei Tale.
• În Domnia Ta vorbeşte modestia care este pe măsura bărbăţiei. Primeşte din partea mea acest inel.

Porucinicul se încruntă şi se dădu un pas înapoi, măsurându‑l din ochi pe Abdank, dar acesta vorbi mai departe cu o autoritate aproape părintească în glas şi în înfăţişare:

• Priveşte, rogu‑te. Nu vreau să‑ţi atrag atenţia asupra valorii acestui inel, alte însuşiri ale lui doresc să le cunoşti. L‑am căpătat încă din anii tinereţii, pe când mă aflam în robie turcească, de la un pelerin care se întorcea din Ţara Sfântă. În ochiul acesta este ferecată pulbere din mormântul lui Cristos. Un asemenea dar nu se cuvine să refuzi, chiar dacă l‑ai primi din mâini necinstite. Domnia Ta eşti tânăr şi oştean, dar dacă nici bătrâneţea cea mai apropiată de mormânt nu ştie ce‑o aşteaptă înainte de a‑i suna ceasul din urmă, ce să mai vorbim de adolescenţa care, având înainte o viaţă lungă, trebuie să treacă prin multe împrejurări grele! Acest inel te va feri de necazuri şi te va apăra când va sosi ziua judecăţii, iar eu îţi spun că această zi va sosi în curând în Câmpiile Sălbatice.

Urmă o clipă de linişte; se auzeau doar fâlfâitul flăcărilor şi sforăitul cailor. Din stufărişurile îndepărtate răsuna urletul jalnic al lupilor. Deodată Abdank repetă, parcă pentru sine:

• Ziua judecăţii se apropie prin Câmpiile Sălbatice, iar când va sosi – omenirea întreagă va fi uimită de…

Porucinicul luă inelul fără să se mai gândească la nimic, atât de zguduit de vorbele acestui om neînţeles.

Abdank îşi aţinti privirile în depărtarea neguroasă a stepei.

Se întoarse apoi încet şi încalecă. Ostaşii îl aşteptau la poalele colnicului.

• La drum! la drum!… Rămâi sănătos, prietene oştean! se adresă porucinicului. Vremurile sunt de vină că fratele nu mai crede fratelui; Domnia Ta nu ştii pe cine ai scăpat de la moarte, pentru că nu ţi‑am spus numele meu.
• Aşadar Domnia Ta nu eşti Abdank?
• Acesta este inelul meu…
• Şi numele Domniei Tale?
• Bohdan Zenobi Chmielnicki[13].

Acestea rostind, coborî de pe movilă urmat de oamenii săi. În curând îi înghiţiră ceaţa şi noaptea. Abia după ce se depărtaseră ca la o jumătate de milă, vântul aduse dinspre ei cuvintele unui cântec căzăcesc:

Oi, sloboade‑ne, Doamne,

Pe noi, bieţii robi,

Din greaua robie,

Turceasca urgie –

Fă zori de lumină,

Pe aceste ape,

În lumea creştină,

Adu veselie!

 

Ascultă‑ne, Doamne,

Sărmana moliftă,

Ascultă‑ne, Doamne,

Pe noi, bieţii robi.

 

Glasurile se stinseră treptat, până când se pierdură în adierile vântului care fâşâia printre trestii.