Viewing Single Post
AnnaE
#0

Capitolul  I

 

 

Petronius se trezi abia spre amiază, ca de obicei, foarte obosit. În ajun fusese la Nero la o petrecere care se prelungise până noaptea târziu. De la o vreme, sănătatea începuse să i se şubrezească. Dimineaţa se trezea toropit, incapabil să-şi adune gândurile. Baia însă şi masajul minuţios făcut de sclavii anume instruiţi, puneau treptat-treptat sângele său leneş în mişcare, îl trezeau, îl readuceau la viaţă, redându-i puterile. Când ieşea din elaeothesium, ultimul compartiment al băii, se simţea renăscut, întinerit şi plin de viaţă, cu ochii scânteind de umor şi veselie. Era din nou acelaşi bărbat distins, atât de chipeş, încât nici frumosul Otho nu s-ar fi putut compara cu el – pe drept cuvânt: „arbiter elegantiarum”.

La băile publice se ducea rar. Numai când se întâmpla să apară vreun retor care stârnea admiraţie şi despre care se auzea în oraş, sau atunci când, în efebii, se dădeau lupte deosebit de palpitante. De altfel, în „insula”[1] lui avea băi proprii pe care Celer, renumitul colaborator al arhitectului Severus, i le transformase, lărgindu-le şi aranjându-le cu mult gust şi rafinament, încât însuşi Nero recunoscuse că sunt superioare băilor imperiale, deşi acelea erau mult mai mari şi mai somptuoase.

Aşadar, după ospăţul din ajun, la care, plictisit de bufoneriile lui Vatinius, se angajase împreună cu Nero, Lucan şi Senecion în diatriba: femeia are suflet sau nu? – se sculase târziu, şi, ca de obicei, se îmbăia. Doi balneatori uriaşi tocmai îl aşezaseră pe o masă de chiparos acoperită cu un byssus[2] egiptean alb ca zăpada – şi cu palmele muiate în ulei parfumat începuseră să-i ungă trupul bine făcut – în timp ce, cu ochii închişi, el aştepta să-l pătrundă căldura din laconicum[3] şi din mâinile lor şi să-i risipească oboseala.

După un timp, deschise ochii şi întrebă despre vreme, apoi despre gemele pe care giuvaergiul Idomen promisese că i le va trimite astăzi să le vadă… Află că vremea e minunată şi adie un vânt uşor dinspre munţii Albani şi că gemele nu sosiseră încă. Petronius închise din nou ochii şi porunci să fie dus în tepidarium[4]. Tocmai atunci, apăru de după draperii nomenclatorul, anunţând că tânărul Marcus Vinicius, care se întorsese de curând din Asia Mică, a venit să-l vadă.

Petronius porunci ca oaspetele să fie condus în tepidarium, unde se mută şi el. Vinicius era fiul surorii sale mai mari, care, cu ani în urmă, se căsătorise cu Marcus Vinicius, consul pe vremea lui Tiberiu. Tânărul luptase sub comanda lui Corbulon împotriva parţilor, iar acum, după terminarea războiului, revenise la Roma. Petronius avea pentru el o deosebită slăbiciune, aproape afecţiune, căci Marcus era un tânăr frumos şi atletic şi ştia să păstreze o anumită măsură estetică în desfrâu, lucru pe care Petronius îl preţuia mai presus de orice.

  • Salut, Petronius! spuse tânărul, intrând cu pas elastic în tepidarium. Fie ca zeii să-şi reverse binefacerile lor asupra ta şi mai cu seamă Asclepios[5] şi Cipris[6], căci sub dubla lor protecţie nu ţi se poate întâmpla nimic rău.
  • Bun venit la Roma şi fie ca după război odihna să-ţi priască, răspunse Petronius, întinzându-i mâna printre faldurile cearceafului moale din carbass[7], în care era înfăşurat. Ce se aude prin Armenia? Cât timp ai stat în Asia, n-ai trecut cumva şi prin Bitinia?

Cândva, Petronius fusese guvernator în Bitinia şi o condusese cu energie şi dreptate, ceea ce constituia o ciudată contradicţie a caracterului său de afemeiat renumit, robit voluptăţii. Îi plăcea să‑şi amintească de acele vremuri care dovedeau ce‑ar fi fost în stare să devină, dacă ar fi vrut cu tot dinadinsul.

  • Am fost la Heraclea, răspunse Vinicius. M‑a trimis Corbulon să strâng provizii.
  • Ah, Heraclea! Am cunoscut acolo o fată din Colhida, pentru care aş da toate femeile divorţate de aici şi pe deasupra şi pe Poppea. Dar asta‑i o poveste veche. Mai bine spune‑mi ce se aude pe la graniţa parţilor. De fapt, mă plictisesc toţi aceşti vologezi, tiridaţi, tigrani, toţi barbarii aceştia, care, aşa după cum afirmă tânărul Arulanus, la ei acasă mai umblă încă în patru labe şi numai faţă de noi se dau drept oameni. La Roma însă se vorbeşte mult despre ei, fie şi numai fiindcă e periculos să vorbeşti despre altceva.
  • Războiul a mers prost şi de n‑ar fi fost Corbulon, ar fi putut să se transforme într‑o înfrângere.
  • Corbulon! Pe Bachus! E un adevărat zeu al războiului, un adevărat Marte. Mare comandant! E impulsiv, drept şi prost. Mi‑e drag, fie şi numai fiindcă Nero se teme de el.
  • Corbulon nu‑i prost.
  • Poate că ai dreptate. De altfel, n‑are nici o importanţă. Prostia, după cum spune Pyrrhon[8], nu este cu nimic mai rea decât înţelepciunea, de care n‑o deosebeşte nimic.

Vinicius începu să povestească despre război, dar când Petronius închise pleoapele, tânărul, observându‑i faţa obosită şi palidă, schimbă subiectul discuţiei şi‑l întrebă cu oarecare grijă cum o duce cu sănătatea.

Petronius deschise din nou ochii.

Sănătate!… Nu se simţea sănătos. Ce‑i drept, nu ajunsese încă în starea tânărului Sisenna, ale cărui simţuri se tociseră în asemenea hal, încât dimineaţa când îl duceau la baie, întreba „Eu şed?” – dar nici sănătos nu era. Vinicius îi urase adineauri să‑l protejeze Asclepios şi Cipris. Dar el, Petronius, nu crede în Asclepios. Nici măcar nu se ştie al cui fiu a fost acest Asclepios, al Arsinoei, sau al zeiţei Coronis, iar când nici mama nu e sigură, ce să mai spui de tată? Azi cine ar mai putea garanta de propriul lui tată?

Spunând asta, Petronius începu să râdă, apoi continuă:

  • E adevărat că acum doi ani am trimis la Epidaur trei duzini de sturzi‑de‑vâsc vii şi o cupă de aur, dar ştii de ce? Iată ce mi‑am zis: ajută, ori n‑ajută, de stricat nu strică. Dacă oamenii mai aduc încă jertfe zeilor, este pentru că, îmi închipui, gândesc cu toţii ca mine! Cu toţii! Poate doar în afară de catârgiii care îşi oferă serviciile călătorilor la Poarta Capena. Am mai avut de‑a face pe lângă Asclepios şi cu asclepizii, anul trecut, pentru vindecarea mea. Ştiam că‑s nişte şarlatani, dar tot aşa mi‑am zis: ce‑mi strică? Lumea se bazează pe şarlatanie, iar viaţa este o iluzie. Şi sufletul este tot o iluzie. Trebuie doar să te pricepi a deosebi iluziile plăcute de cele neplăcute. În hypocaustum[9]‑ul meu pun să se ardă lemn de cedru presărat cu ambră, fiindcă în viaţă prefer parfumurile mirosurilor urâte. În privinţa zeiţei Cipris, pe care de asemenea mi‑ai urat să o am protectoare, i‑am simţit protecţia în junghiul din piciorul drept. De altfel, este o zeiţă bună! Presupun că, mai devreme sau mai târziu, ai să duci şi tu porumbei albi la altarul ei.
  • Aşa este, spuse Vinicius. Nu m‑au atins săgeţile parţilor, dar m‑a lovit săgeata lui Amor… în chipul cel mai neaşteptat, la câteva stadii de poarta oraşului.
  • Pe genunchii albi ai Graţiilor! Să‑mi povesteşti şi mie, când o să ai puţin timp liber, zise Petronius.
  • Tocmai venisem să‑mi dai un sfat, răspunse Marcus.

În clipa aceea însă, intrară epilatorii şi începură să se ocupe de Petronius, iar Marcus, scoţându‑şi tunica, păşi în cada cu apă călduţă, căci Petronius îl invitase să facă baie.

  • Ah, nici nu te‑am întrebat măcar dacă te bucuri de reciprocitate, zise Petronius, privind trupul tânăr al lui Vinicius, cioplit parcă în marmură. Dacă te‑ar fi văzut Lisip[10], ai împodobi acum poarta Palatinului, ca statuie a lui Hercule la vârsta tinereţii.

Tânărul zâmbi încântat şi se cufundă în cadă, stropind din abundenţă cu apă caldă mozaicul care o reprezenta pe Hera în clipa când imploră Somnul să‑l adoarmă pe Zeus. Petronius se uita la el cu ochi încântaţi de artist.

Când Vinicius termină baia, lăsându‑se la rândul lui pe mâinile epilatorilor, intră lectorul, ţinând atârnată pe burtă o cutie de bronz plină cu suluri de hârtie.

  • Vrei să asculţi? îl întrebă Petronius.
  • Dacă este opera ta, cu plăcere! răspunse Vinicius, dar dacă nu, prefer să stăm de vorbă. Acum poeţii te agaţă pe la toate colţurile de stradă.
  • Într‑adevăr. Nu poţi să treci pe lângă nici o bazilică, pe lângă terme, pe lângă vreo bibliotecă sau librărie, fără să zăreşti vreun poet gesticulând ca o maimuţă. Agrippa, când a revenit din Orient, i‑a luat drept nebuni. Aşa‑s vremurile, împăratul scrie versuri şi toţi îi urmează exemplul. Nu ai voie însă să scrii versuri mai bune decât ale cezarului şi din cauza asta mă tem niţel pentru Lucan. Eu prefer să scriu proză, cu care, de altfel, nu mă tratez nici pe mine şi nici pe alţii. Ceea ce lectorul urma să ne citească, sunt Codicilii bietului Fabricius Veiento[11].
  • De ce „bietul”?
  • Pentru că a fost sfătuit să se joace de‑a Ulise şi să nu se întoarcă acasă până la noi dispoziţiuni. Odiseea asta are s‑o îndure mult mai uşor decât Ulise, mai ales că nevasta lui nu‑i o Penelopă. De altfel, nu‑i nevoie să‑ţi spun că s‑a procedat prosteşte. Aici însă nimeni nu ia lucrurile în serios. Cartea‑i destul de proastă şi de plicticoasă. Oamenii au început s‑o citească cu pasiune, abia după ce autorul a fost exilat. Acum auzi pretutindeni: „Scandal! Scandal!” şi poate că Veiento o fi scris unele lucruri din imaginaţie. Eu, însă, care cunosc Roma, îi cunosc pe senatori şi pe femeile noastre, te asigur că lucrarea e mult mai palidă decât realitatea. Fiecare se caută în ea pe sine cu teamă, iar pe cunoscuţi cu plăcere. În librăria lui Avirnus o sută de scribi copiază cartea după dictare – şi succesul ei e asigurat.
  • Nu‑i vorba şi de isprăvile tale în ea?
  • Ba este, dar autorul a greşit, căci sunt mai rău şi în acelaşi timp mai puţin obtuz decât m‑a prezentat. Vezi, noi cei de aici am pierdut de mult sentimentul a ceea ce este demn sau nedemn, iar mie mi se pare că într‑adevăr nu există această deosebire, deşi Seneca, Musonius şi Thraseas se prefac că ar desluşi‑o. Mie mi‑e perfect egal! Pe Hercule, spun ce gândesc! Mi‑am păstrat însă capacitatea să deosebesc ce e diform de ceea ce e frumos şi asta, de exemplu, nu înţelege poetul, conducătorul de care, cântăreţul, dansatorul şi actorul nostru cu barbă arămie.
  • Totuşi îmi pare rău de Fabricius! Era un amic bun.
  • L‑a pierdut amorul propriu. Toţi îl bănuiau, nimeni nu ştia nimic precis, el însă nu se putea abţine şi şuşotea în dreapta şi în stânga. Ai auzit de povestea cu Rufinus?
  • Nu.
  • Să trecem în frigidarium[12] să ne răcorim şi ţi‑o povestesc acolo.

Trecură în frigidarium în mijlocul căruia, dintr‑o fântână arteziană ţâşnea apă colorată în roz, răspândind parfum de viorele. Tolănindu‑se pe nişte aşternuturi din mătase, se lăsară cuprinşi de răcoarea încăperii. Un timp, domni tăcerea. Vinicius se uită îngândurat la faunul care îmbrăţişa o nimfă cu capul dat pe spate, căutându‑i lacom buzele. După aceea, spuse:

  • El are dreptate! Iată lucrul cel mai bun în viaţă.
  • Mai mult sau mai puţin. Ţie însă, în afară de asta, îţi place şi războiul, care mie nu‑mi place, pentru că în corturi unghiile crapă şi îşi pierd culoarea roză. De altfel, fiecare îşi are pasiunile lui. Lui Barbă‑Arămie[13] îi place cântecul, mai ales al lui propriu, iar bătrânului Scaurus vaza de Corint pe care o ţine noaptea lângă patul lui şi pe care o sărută, când nu‑i vine somnul. De‑atâta sărutat, i s‑au tocit marginile. Spune‑mi tu, nu scrii versuri?
  • Nu. N‑am compus niciodată un hexametru întreg.
  • Poate cânţi din lăută, sau din gură…
  • Nu.
  • Nu conduci care la întreceri?
  • Am concurat cândva în Antiohia, dar fără succes.
  • În cazul acesta sunt liniştit. Cu cine ţii la hipodrom?
  • Cu partida Verzilor.
  • Atunci, sunt pe deplin liniştit. Ce‑i drept, deşi ai o avere mare, nu eşti atât de bogat ca Pallas sau ca Seneca. Căci, vezi, acum la noi e bine să scrii versuri, să cânţi la lăută, să declami şi să concurezi în arenă, dar e şi mai bine şi mult mai sigur să nu scrii versuri, să nu cânţi la lăută sau din gură şi să nu iei parte la întreceri. Şi mai bine decât toate e să ştii admira ceea ce face Barbă‑Arămie. Eşti un băiat minunat, aşa că te poate paşte primejdia să se îndrăgostească Poppea de tine, deşi e mult prea înţeleaptă în treburi de‑acestea. A avut de ajuns parte de dragoste de la primii ei doi soţi. Ajunsă la al treilea, caută altceva. Ştii oare că prostul acela de Otho continuă s‑o iubească la nebunie până şi acum?… Rătăceşte printre stâncile Spaniei şi oftează. Şi‑a pierdut într‑atât vechile deprinderi şi atât de mult a încetat să se îngrijească de persoana lui, încât îi ajung pentru aranjarea părului trei ore pe zi. Cine s‑ar fi aşteptat la una ca asta, mai ales din partea lui Otho!?
  • Îl înţeleg, răspunse Vinicius. În locul lui însă eu aş fi făcut altceva.
  • Ce anume?
  • Mi‑aş fi format nişte legiuni credincioase din muntenii de acolo. Viteji soldaţi, iberii aceia!
  • Vinicius! Vinicius! Aproape că‑mi vine să spun că n‑ai fi în stare de aşa ceva. Şi ştii de ce? Pentru că asemenea lucruri se fac, dar nu se vorbeşte despre ele nici măcar la condiţional. În ceea ce mă priveşte, în locul lui, aş râde de Poppea şi de Barbă‑Arămie şi mi‑aş face legiuni, dar nu din iberi, ci din iberiene. Cel mult aş scrie epigrame pe care, de altfel, nu le‑aş citi altora, ca bietul Rufinus.
  • Am să ţi‑o spun în unctorium[14].

În unctorium însă atenţia lui Vinicius fu atrasă de altceva şi anume de splendidele sclave care‑i aşteptau acolo. Două dintre ele, negrese, ca nişte statui minunate de abanos, începură să ungă trupurile lor cu parfumuri delicate de Arabia, altele, frigiene, pricepute la pieptănat ţineau în mâinile moi şi mlădioase ca nişte şerpi, oglinzi de oţel lustruite şi piepteni, iar două grecoaice din Cos, adevărate zeiţe, aşteptau ca vestiplicae[15], să vină momentul aşezării statuare a cutelor la togile stăpânilor.

  • Pe Zeus adunătorul de nori! zise Marcus Vinicius. Ce colecţie ai tu aici!
  • Prefer numărului calitatea, răspunse Petronius. Toată „familia”[16] mea din Roma nu trece de patru sute de capete şi cred că pentru serviciul lor personal numai parveniţii au nevoie de un număr mai mare de oameni.
  • Trupuri mai minunate nici Barbă‑Arămie nu are, spuse Vinicius cu nările fremătânde.

La care Petronius răspunse cu prietenească nepăsare:

  • Tu mi‑eşti rudă, iar eu nu sunt nici atât de neserviabil ca Bassus, nici atât de pedant ca Aulus Plautius.

Vinicius, auzind acest ultim nume, uită pentru o clipă fetele din Cos şi, ridicând repede capul, întrebă:

  • Cum de ţi‑a venit în minte Aulus Plautius? Ştiai oare că după ce mi‑am frânt mâna la marginea oraşului am stat vreo două săptămâni în casa lui? Plautius trecea întâmplător pe acolo tocmai în momentul accidentului şi, văzând cât sufăr, m‑a luat la el. Acolo, un sclav de‑al lui, medicul Merion, m‑a vindecat. Tocmai despre asta voiam să vorbesc cu tine.
  • De ce? Nu cumva te‑ai îndrăgostit de Pomponia? În cazul ăsta mi‑e milă de tine: bătrână şi virtuoasă! Nu‑mi pot închipui o combinaţie mai proastă ca asta. Brr!
  • Nu de Pomponia – ah! spuse Vinicius.
  • Atunci de cine?
  • Parcă eu ştiu cine e? Nu ştiu bine nici măcar cum o cheamă: Ligia sau Callina? În casă i se spune Ligia pentru că se trage din tribul ligienilor, dar are şi un nume barbar: Callina. E ciudată casa acestui Plautius. E plină de lume, dar tăcută ca pădurea din Subiacum. Zece zile nici n‑am ştiut că locuieşte în ea o zeiţă. Până ce o dată, în zori, am văzut‑o scăldându‑se la havuzul din grădină. Şi‑ţi jur pe spuma din care s‑a născut Afrodita, că razele aurorei străbăteau prin trupul ei. Mă temeam că în clipa când are să apară soarele, are să se risipească asemenea umbrelor nopţii la lumina zilei. Am mai văzut‑o pe urmă, de două ori. De‑atunci nu mai ştiu ce‑i liniştea, nu mai am alte dorinţe, nu vreau să ştiu ce poate să‑mi dea Roma, nu vreau femei, nu vreau aur, nici bronz de Corint, nici chihlimbar, nici perle, nici vin, nici petreceri, numai pe Ligia o vreau. Îţi spun sincer, Petronius, că tânjesc după ea cum tânjea Somnul de pe mozaicul tepidarium‑ului tău după Pasitea. Tânjesc ziua şi noaptea.
  • Dacă‑i sclavă, cumpăr‑o.
  • Nu‑i sclavă.
  • Atunci ce‑i? E vreo libertă de‑a lui Plautius?
  • Cum n‑a fost niciodată sclavă, nu poate să fie nici libertă.
  • Atunci?
  • Nu ştiu, o fiică de rege sau aşa ceva.
  • Mă faci curios, Vinicius.
  • Dacă vrei să mă asculţi, am să‑ţi satisfac imediat curiozitatea. Nu‑i o poveste prea lungă. Tu poate că l‑ai cunoscut personal pe Vannius, regele suebilor, care, izgonit din ţara sa, a stat multă vreme aici la Roma şi chiar a devenit renumit datorită norocului său la jocul de zaruri şi priceperii lui de conducător de care la întreceri. Cezarul Drusus l‑a repus pe tron. Vannius, care era de felul lui un om destoinic, a condus bine la început şi a purtat războaie norocoase, pe urmă însă a început să‑i cam jupoaie nu numai pe vecini, dar şi pe suebii lui. Atunci Vangio şi Sido, doi nepoţi de‑ai săi, fiii lui Vibilius, regele hermandurilor au hotărât să‑l expedieze la Roma… ca să‑şi mai încerce norocul la zaruri.
  • Îmi amintesc, asta n‑a fost aşa de mult. Era pe vremea lui Claudius.
  • Da. A izbucnit războiul. Vannius a chemat în ajutor pe iazigi, iar scumpii săi nepoţi – pe ligieni, care, auzind de bogăţiile lui Vannius şi ademeniţi de speranţa prăzii, au venit într‑un număr atât de mare, încât însuşi împăratul Claudius a început să se teamă pentru pacea graniţelor sale. Claudius nu voia să se amestece în războiul dintre barbari, totuşi i‑a scris lui Atelius Hister, care comanda legiunea de la Dunăre, să fie foarte atent la desfăşurarea războiului şi să nu permită să ni se tulbure pacea. Hister a cerut atunci ligienilor să jure că n‑au să încalce graniţa, lucru cu care ei nu numai că au fost de acord, dar au dat şi ostateci, printre care se aflau şi soţia şi fiica regelui lor… Ştii şi tu că barbarii merg la război cu nevestele şi copiii, iată deci că Ligia mea este fiica regelui ligian.
  • De unde ştii toate astea?
  • Mi le‑a spus însuşi Aulus Plautius. Într‑adevăr, ligienii n‑au încălcat graniţa. Barbarii însă vin ca furtuna şi se duc ca furtuna. Aşa au dispărut şi ligienii cu coarne de bour la coifuri. I‑au bătut pe suebii lui Vannius şi pe iazigi, regele lor însă a murit în luptă. Au plecat cu prăzile, iar ostatecele au rămas în mâna lui Hister. Mama a murit curând, iar Hister, neştiind ce să facă cu copilul, l‑a trimis guvernatorului întregii Germanii, Pomponius. Acesta, după terminarea războiului cu caţii, s‑a întors la Roma, unde, după cum ştii, Claudius i‑a permis să‑şi sărbătorească triumful. Atunci, fata a mers după carul învingătorului, însă după încheierea festivităţilor, deoarece ostateca nu putea fi considerată sclavă, Pomponius, la rândul său, neştiind ce să facă cu ea, în cele din urmă, a dat‑o în grija surorii sale Pomponia Graecina, soţia lui Plautius. În casa aceasta, unde totul este virtuos, începând de la stăpâni şi până la găinile din coteţe – a crescut o fecioară din păcate tot atât de virtuoasă ca Graecina însăşi şi atât de frumoasă, încât pe lângă ea chiar şi Poppea ar arăta ca o smochină tomnatecă pe lângă un măr din grădina hesperidelor[17].
  • Şi?
  • Şi, îţi repet, că din clipa când am văzut cum razele soarelui îi străbăteau trupul acolo, la havuz, m‑am îndrăgostit pe viaţă şi pe moarte.
  • E deci tot aşa de transparentă ca un ţipar sau ca o sardea tânără?
  • Nu glumi, Petronius, iar dacă te‑ar putea înşela uşurinţa cu care am vorbit de propria‑mi pasiune, află că un veşmânt strălucitor ascunde adesea răni adânci. Trebuie să‑ţi mai spun că, înapoindu‑mă din Asia am dormit o noapte în templul lui Mopsus ca să am un vis prevestitor. Şi iată că în vis mi s‑a arătat Mopsus şi mi‑a prevestit că în viaţa mea se va produce o mare schimbare datorită dragostei.
  • L‑am auzit pe Plinius spunând că nu crede în zei, dar crede în vise şi poate că are dreptate. Glumele mele nu mă împiedică să mă gândesc uneori că, de fapt, există numai o singură zeitate, veşnică, atotputernică, creatoare: Venus Genitrix. Ea apropie sufletele, trupurile şi lucrurile. Eros a scos lumea din haos. Dacă a făcut bine, sau nu, asta‑i altceva, dar de vreme ce este aşa, trebuie să‑i recunoaştem puterea, chiar dacă nu vrem s‑o şi binecuvântăm…
  • Ah, Petronius! E mai uşor să afli pe lume o filozofie, decât un sfat bun.
  • Spune‑mi ce vrei de fapt?
  • Vreau s‑o am pe Ligia. Vreau ca braţele mele, care acum îmbrăţişează doar aerul, s‑o poată cuprinde pe ea şi s‑o strângă la pieptul meu. Dac‑ar fi fost o sclavă, pentru ea i‑aş fi dat lui Aulus o sută de fete cu picioarele unse cu var, semn că sunt pentru prima oară scoase la vânzare. Vreau s‑o am în casa mea, până când capul îmi va albi ca piscul Soracte iarna.
  • Nu‑i sclavă, dar, în fond, face parte din familia lui Plautius şi, deoarece este un copil părăsit, poate fi considerată o alumna[18]. Plautius ar putea să ţi‑o cedeze daca‑ar vrea.
  • Pesemne că n‑o cunoşti pe Pomponia Graecina. De altfel, amândoi s‑au ataşat de ea ca de propriul lor copil.
  • O ştiu pe Pomponia. Un adevărat chiparos. Dacă n‑ar fi soţia lui Aulus, ai putea‑o angaja ca bocitoare. De la moartea Iuliei, n‑a lepădat veşmântul negru şi, în general, arată de parcă de pe acum ar rătăci prin lunca aşternută cu asfodele a Câmpiilor Elizee. În acelaşi timp este o univira[19], aşa că printre femeile noastre divorţate de patru şi cinci ori e un adevărat Fenix… Dar… ai auzit? Se spune că Fenix a renăscut într‑adevăr în Egiptul de Sus, lucru care se întâmplă nu mai des decât la cinci sute de ani o dată?
  • Petronius! Petronius! O să vorbim altă dată de Fenix.
  • Ce să‑ţi spun, dragă Marcus? Îl cunosc pe Aulus Plautius, care, deşi condamnă felul meu de viaţă, are o anumită slăbiciune pentru mine. Sau poate mă respectă mai mult decât pe alţii fiindcă ştie că n‑am fost niciodată delator, ca de pildă Domitius Afer Tigellinus şi toată ceata aceea de prieteni ai lui Ahenobarbus[20]. Fără să mă prefac stoic, mi‑am arătat destule ori nemulţumirea la unele dintre isprăvile lui Nero, pe care Seneca şi Burrus le treceau cu vederea. De crezi că pot să obţin ceva de la Aulus pentru tine, îţi stau la dispoziţie.
  • Cred că poţi. Tu ai influenţă asupra lui. În plus, mintea ta isteaţă cunoaşte nenumărate mijloace de convingere. Dacă ai cerceta puţin situaţia şi ai vorbi cu Plautius…
  • Ai o părere exagerată despre influenţa şi isteţimea mea, dar dacă‑i vorba numai de asta, am să discut cu Plautius, îndată ce‑au să se întoarcă la Roma.
  • S‑au şi întors acum două zile.
  • În cazul acesta să mergem în triclinium[21], unde ne aşteaptă gustarea. După aceea, cu puteri împrospătate, poruncim să fim duşi la Plautius.
  • Întotdeauna mi‑ai fost drag, spuse Vinicius, voios, acum însă am să pun statuia ta printre larii mei, una aşa frumoasă ca asta, şi am să‑i aduc jertfe.

Vorbind astfel, se întoarse spre statuile care împodobeau un perete întreg al sălii parfumate şi arătă cu mâna spre statuia lui Petronius, reprezentându‑l în chip de Hermes cu caduceul în mână. Apoi adăugă:

  • Pe lumina lui Helios! Dacă „divinul” Paris[22] a semănat cu tine, atunci n‑ai de ce să te miri de Elena.

În exclamaţia lui era tot atâta sinceritate cât şi linguşire. Petronius, deşi era mai în vârstă şi nu atât de atletic, era mai frumos chiar şi decât Vinicius. Femeile din Roma îi admirau nu numai mintea ageră şi gustul ales care‑i atrăsese numele de arbitrul eleganţei, ci şi înfăţişarea. Admiraţia aceasta se vedea chiar şi pe feţele celor două fete din Cos, care acum îi aranjau faldurile togii. Una dintre ele, îl privea în ochi cu supunere şi admiraţie.

Însă el nu‑i dădu nici o atenţie, ci, zâmbind către Vinicius, începu să‑i citeze drept răspuns ceea ce spusese Seneca despre femei.

  • Animal impudens[23]… etc.

Apoi, cuprinzându‑l cu braţul pe după umeri, îl conduse în triclinium.

În unctorium, cele două grecoaice, frigienele şi cele două negrese începură să strângă epilichnia[24] cu parfumuri. În aceeaşi clipă, se dădu la o parte draperia de la frigidarium, apărură capetele balneatorilor şi se auzi în şoaptă: „pssst”. La acest semnal, una din grecoaice, frigienele, şi cele două etiopiene săriră cu vioiciune şi dispărură într‑o clipită după draperie. În piscină începea acum vremea nebuniilor şi a desfrâului, la care nici supraveghetorul sclavilor nu se opunea, căci el însuşi lua parte adesea la asemenea petreceri. Le bănuia, de altfel, şi Petronius, dar, ca om înţelegător şi căruia nu‑i plăcea să pedepsească, închidea ochii.

În unctorium rămăsese numai Eunice. O vreme ascultă vocile şi râsetele care se îndepărtau, pe urmă, ridicând scăunelul încrustat cu chihlimbar şi fildeş pe care şezuse adineauri Petronius, îl puse cu grijă alături de statuia lui.

Unctoriul era plin de lumina soarelui şi de răsfrângerile de curcubeu ale marmurei, cu care erau căptuşiţi pereţii.

Eunice se urcă pe scăunel şi, ajungând la înălţimea statuii, îşi aruncă deodată braţele pe după gâtul ei, apoi, lăsându‑şi pe spate părul auriu şi lipindu‑şi trupul trandafiriu de marmura albă, începu să sărute extaziată buzele reci ale chipului de piatră.

Capitolul  II

 

 

După masa pe care o numea gustarea de dimineaţă, la care însă cei doi prieteni se aşezaseră, când pentru muritorii de rând de mult trecuse vremea prandiu‑ului[25], Petronius propuse să tragă amândoi un pui de somn. După părerea lui, era prea devreme pentru vizită. Adevărat că sunt oameni care încep să‑şi viziteze cunoscuţii de pe la răsăritul soarelui şi, în plus, consideră că acesta este un vechi obicei roman. El, Petronius, însă, îl consideră un obicei barbar. Orele de după‑amiază sunt cele mai potrivite, însă nu mai înainte ca soarele să fi trecut de templul lui Jupiter de pe Capitoliu, privind pieziş înapoi spre Forum. Toamna este însă destul de caldă şi oamenii dorm cu plăcere după‑masă. Deocamdată, e plăcut să asculţi susurul havuzului din atrium şi după ce ai făcut o mie de paşi, neapărat obligatorii, să aţipeşti în lumina roşie ce se strecoară printre draperiile de purpură lăsate pe jumătate.

Vinicius îi dădu dreptate şi începură să se plimbe, discutând cu nepăsare despre ceea ce se auzea la Palatin şi prin Roma şi filozofând câte puţin asupra vieţii. Pe urmă, Petronius se duse în cubiculum[26], dar nu dormi mult. După scurgerea unei jumătăţi de oră, ieşi; poruncind să i se aducă verbină, începu să o miroasă şi să‑şi frece cu ea mâinile şi tâmplele.

  • Nici nu‑ţi închipui cum te trezeşte şi te înviorează, zise el. Acum sunt gata.

Lectica îi aştepta de mult, aşa că urcară şi porunciră să fie duşi pe Vicus Patricius, la casa lui Aulus. „Insula” lui Petronius era aşezată pe coasta de sud a Palatinului, în apropiere de Carinae şi drumul cel mai scurt ar fi trecut pe lângă Forum. Petronius însă voia să treacă şi pe la aurarul Idomen. Porunci să fie duşi prin Vicus Apollinis şi prin Forum înspre Vicus Sceleratus, la colţul căruia se aflau tot felul de prăvălii.

Nişte negri uriaşi ridicară lectica şi porniră pe urma sclavilor numiţi pedisequi[27]. Petronius îşi ridică în tăcere palmele parfumate cu verbină în dreptul nărilor şi rămase o vreme aşa, părând că se gândeşte la ceva. Pe urmă, zise:

  • Mă gândeam că dacă zeiţa ta silvestră nu este sclavă, atunci ar putea părăsi casa lui Plautius ca să se mute la tine. Ai înconjura‑o cu dragoste, ai copleşi‑o cu daruri ca eu pe adorata mea Crysothemis, de care, fie vorba între noi, sunt cel puţin tot atât de plictisit, cât şi ea de mine. Marcus scutură din cap.
  • Nu? întrebă Petronius. În cel mai rău caz, treaba ar ajunge la împărat şi poţi fii sigur că, măcar datorită trecerii mele, Barbă‑Arămie al nostru va fi de partea ta.
  • N‑o cunoşti pe Ligia! răspunse Vinicius.
  • Atunci dă‑mi voie să te întreb: tu o cunoşti altfel decât din vedere? Ai vorbit cu ea? I‑ai mărturisit dragostea ta?
  • Am văzut‑o mai întâi la havuz, pe urmă am mai întâlnit‑o de două ori. Ţine seama că în timpul şederii mele în casa lui Aulus, am locuit într‑o aripă lăturalnică, destinată oaspeţilor şi, fiind cu mâna ruptă, nu puteam să mănânc la masa comună. Abia în ajunul zilei în care îmi anunţasem plecarea, am întâlnit‑o pe Ligia la cină, dar n‑am putut să‑i spun nici un cuvânt. A trebuit să‑l ascult pe Aulus povestind despre victoriile obţinute în Britania, apoi despre decăderea micilor gospodării din Italia, lucru pe care încă Licinius Stolon[28] se străduise să‑l preîntâmpine. În general, nu ştiu dacă Aulus e în stare să vorbească şi despre altceva şi să nu‑ţi închipui c‑o să reuşim să scăpăm de asta, doar dacă n‑o să vrei să‑l asculţi vorbind despre decăderea moravurilor în vremea noastră. În curţile lor de păsări cresc fazani, dar nu‑i mănâncă, pornind de la principiul că fiecare fazan mâncat apropie sfârşitul puterii romane. A doua oară, am întâlnit‑o lângă bazinul de apă din grădină. Ţinea în mână un mănunchi de stuf proaspăt rupt, pe care‑l tot cufunda în apă şi stropea cu el irişii ce creşteau în jur. Priveşte genunchii mei. Jur pe scutul lui Heracles că atunci când asupra trupelor noastre se năpusteau hoardele de parţi, genunchii mei nu tremurau, dar au tremurat lângă bazinul acela. Şi, emoţionat ca un flăcăiandru care mai poartă încă bulla adolescenţei la gât, i‑am cerşit milă numai din priviri; multă vreme n‑am putut să scot o vorbă.

Petronius îl privi cu un fel de invidie parcă.

  • Fericitule! zise el. Chiar dacă lumea şi viaţa ar fi mai rele decât sunt, ne rămâne un singur lucru întotdeauna bun: tinereţea. După o clipă însă, întrebă: Şi nu i‑ai vorbit deloc?
  • Ba da. Venindu‑mi în fire, i‑am spus că de curând m‑am înapoiat din Asia, că mi‑am rupt mâna lângă oraş şi că am suferit cumplit, dar în clipa când trebuie să părăsesc această casă ospitalieră, văd că aici suferinţa are mai mult preţ decât petrecerile oriunde aiurea, că boala aici e mai plăcută decât sănătatea în altă parte. Ea asculta cuvintele mele, tulburată la rândul ei, şi, cu capul plecat, desena ceva cu stuful pe nisipul galben ca şofranul. După aceea ridică ochii, se mai uită o dată la semnele desenate, încă o dată la mine, parcă voind să mă întrebe ceva – şi deodată o luă la fugă ca o hamadriadă[29] din faţa unui faun prost.
  • Trebuie să aibă ochi minunaţi.
  • Ca marea – şi m‑am pierdut în ei ca într‑o mare. Crede‑mă, apele Arhipelagului sunt mai puţin azurii. După aceea, a venit micul Plautius şi a început să mă întrebe ceva. Dar eu nu înţelegeam ce spune.
  • O, Atena! strigă Petronius. Îndepărtează de pe ochii acestui băiat legătura cu care i‑a acoperit Eros, căci altfel are să‑şi spargă capul, lovindu‑se de vreo coloană a templului lui Venus. Apoi se întoarse spre Vinicius:
  • O, tu, boboc primăvăratec pe arborele vieţii, tu primă mlădiţă verde a viţei! În loc să te duc la casa lui Plautius, ar trebui să poruncesc să te ducă la casa lui Gelocius, unde‑i o şcoală pentru băieţii care nu cunosc încă viaţa.
  • Ce vrei să spui?
  • Ce‑a desenat ea pe nisip? Oare nu numele lui Amor, sau o inimă străpunsă de săgeata lui, sau aşa ceva, din care să poţi deduce că satirii au şi destăinuit la urechea acestei nimfe diferitele taine ale vieţii? Cum ai putut să nu te uiţi la semnele acelea?
  • Am îmbrăcat toga de mai multă vreme decât îţi închipui, răspunse Vinicius, şi înainte de a sosi micul Aulus am cercetat cu atenţie semnele acelea. Doar ştiu că şi în Grecia şi la Roma, fetele frumoase obişnuiesc să deseneze pe nisip mărturisiri pe care buzele lor nu vor să le rostească… Dar, ghiceşte ce‑a desenat?
  • Dacă e altceva decât am presupus, atunci nu ghicesc.
  • Un peşte.
  • Ce spui?
  • Zic: un peşte. Oare asta să însemneze că în vinele ei curge sânge rece? Nu ştiu! Tu, însă, care m‑ai numit boboc primăvăratec pe arborele vieţii, cu siguranţă că ai să înţelegi mai bine semnul acesta.
  • Carissime[30]! Întreabă‑l pe Plinius[31]. El se pricepe la peşti. Dac‑ar mai trăi încă bătrânul Apicius[32], poate că ar şti să‑ţi spună ceva despre asta, căci a mâncat în cursul vieţii sale mai mulţi peşti decât ar putea să încapă în golful Neapolis.

Discuţia se întrerupse aici, căci pătrunseră în străzile aglomerate, unde vacarmul îi împiedica să se mai audă. Prin Vicus Apollinis cotiră spre Forum Romanum unde în zilele senine, înainte de apusul soarelui, se adunau gloatele de gură‑cască să se plimbe printre coloane, să‑şi povestească noutăţi şi să le asculte, să se uite la lecticile cu oameni de vază şi, în sfârşit, să se uite prin magazinele aurarilor, prin librării, prin prăvăliile unde se schimbau banii, prin dughenele cu ţesături, bronzuri şi prin toate celelalte, care se găseau în număr mare în clădirile ce împrejmuiau piaţa peste drum de Capitoliu. O bună parte din Forum, dominat de palat, se afla în umbră. În schimb, coloanele care se ridicau în preajma templelor aşterneau umbre lungi pe plăcile de marmură; erau atât de multe, încât privirile se pierdeau printre ele ca într‑o pădure. Uitându‑te de la oarecare distanţă, aveai impresia că aceste clădiri şi coloane, sunt îngrămădite una într‑alta. Se zăreau ţâşnind unele deasupra altora, în dreapta şi la stânga, se căţărau pe înălţimi, sau se cuibăreau lângă zidul palatului înghesuindu‑se ca nişte tulpini mari şi mici, groase şi subţiri, aurii sau albe, etalându‑şi fie florile de acant ale arhitravelor, fie străpungând văzduhul cu zvelteţea lor ionică, fie încheindu‑se cu simplele pătrate ale stilului doric. Deasupra acestei păduri sclipeau triglifele colorate, de pe timpane se aplecau figurile zeilor sculptaţi, de pe frontoane cvadrigi de aur păreau că vor să‑şi ia zborul spre cer, în azurul neclintit de deasupra oraşului înţesat cu temple. În mijlocul pieţii şi pe marginile ei, se scurgea un fluviu de oameni; mulţimile se plimbau pe sub arcadele bazilicii lui Julius Caesar, alţii şedeau pe treptele templului lui Castor şi Pollux sau îşi pierdeau vremea pe lângă templul Vestei, arătând pe fondul acesta enorm de marmură ca nişte roiuri de fluturi multicolori sau de cărăbuşi. De sus, pe treptele uriaşe dinspre templul lui „Jupiter Optimus Maximus”, veneau noi valuri de oameni. Lângă rostrae[33] publicul îi asculta pe nişte oratori ocazionali; ici şi colo, se auzeau strigătele negustorilor care vindeau fructe, vin sau apă amestecată cu suc de smochine, strigătele şarlatanilor care recomandau leacuri extraordinare, ale ghicitorilor care promiteau taina unor comori ascunse, ale tălmăcitorilor de vise. Pe alocuri, se amestecau în larma discuţiilor şi ţipetelor acorduri de sistre, de sambucă egipteană sau de flaute greceşti. Ici şi colo oameni bolnavi, cucernici sau necăjiţi duceau ofrande la temple. Printre oameni, pe lespezile de piatră se adunau la grăunţele aduse jertfă stoluri lacome de porumbei, asemenea unor pete mişcătoare, pestriţe sau întunecate, ridicându‑se pentru moment în văzduh, însoţite de fâlfâit puternic de aripi, lăsându‑se din nou la pământ, pe spaţiile eliberate de lume. Din când în când grupurile se dădeau la o parte din faţa lecticilor în care se zăreau chipuri elegante de femei sau capetele de senatori şi cavaleri, cu trăsături sleite şi obosite de viaţă. Mulţimea repeta în cele mai diverse limbi, cu voce tare, numele lor, adăugând porecle, ironii sau laude. Printre grupurile învălmăşite îşi făceau loc în răstimpuri, păşind măsurat, detaşamente de ostaşi sau vigili[34], care menţineau ordinea pe străzi. Limba greacă se auzea în jur la fel de des ca şi cea latină.

Vinicius, care nu mai fusese de mult în oraş, se uita cu oarecare curiozitate la roiul acela de oameni şi la Forum Romanum, care domina valurile omenirii, dar care era în acelaşi timp înecat de aceste valuri. Petronius, ghicind gândul tovarăşului său, îl numi „cuibul quiriţilor – fără quiriţi[35]”. Într‑adevăr, romanii de baştină aproape că dispăreau în mulţimea aceasta formată din toate neamurile şi popoarele. Puteai să vezi etiopieni, uriaşi cu părul blond din îndepărtatul nord, britani, gali şi germani, oameni din Sericum cu ochii oblici, oameni de pe malurile Eufratului sau ale Indului, cu bărbile vopsite în culoarea cărămizii, sirieni de pe malurile Orontului, cu ochi negri, languroşi; locuitori ai pustiurilor, arabi uscaţi ca osul, evrei cu pieptul supt, egipteni cu veşnicul lor surâs impasibil pe faţă, numizi şi africani; greci din Hellada, care dirijau oraşul în aceeaşi măsură ca şi romanii, însă îl conduceau prin ştiinţă, artă, înţelepciune şi spadă, greci din insule şi din Asia Mică şi din Egipt şi din Italia şi din Galia Narbonensis. Din mulţimea sclavilor cu urechile găurite nu lipsea nici populaţia liberă şi trândavă pe care împăratul o distra, o hrănea şi chiar o îmbrăca, şi nici călătorii liberi atraşi în marele oraş de ieftinătatea vieţii şi perspectivele Fortunei; nu lipseau nici negustorii, nici preoţii lui Serapis[36] cu ramuri de laur în mână, nici preoţi de‑ai zeiţei Isis[37], pe ale cărei altare se aduceau mai multe jertfe decât în templul lui Jupiter de pe Capitoliu, nici preoţii Cibelei[38], ducând în mâini mănunchiuri de orez auriu şi nici chiar preoţi ai zeităţilor împrumutate de la alte popoare, dansatoare orientale cu mitre în culori ţipătoare pe cap, vânzători de amulete şi îmblânzitori de şerpi, magi din Caldeea şi, în sfârşit, oameni fără nici o ocupaţie, care se prezentau săptămânal la magaziile de pe malul Tibrului după grâu, se băteau pentru bilete de loterie la circ, îşi petreceau nopţile în casele într‑o rână din cartierul de dincolo de Tibru, iar zilele însorite şi calde în criptoporticele şi în cârciumile murdare din Subura, pe podul Milvius sau în faţa „insulelor” celor avuţi, unde, din când în când, li se aruncau resturile de la masa sclavilor.

Petronius era bine cunoscut de aceste mulţimi. La urechile lui Vinicius ajungeau mereu vorbele: „Hic est!” – El este! Era iubit pentru generozitatea lui, dar popularitatea îi sporise mai ales de când se aflase că vorbise în faţa împăratului împotriva condamnării la moarte a întregii „familii”, adică a tuturor sclavilor prefectului Pedanius Secundus, fără deosebire de sex şi vârstă, pentru că unul din ei, într‑un moment de disperare, îl omorâse pe acest monstru. De fapt, Petronius repeta tuturor că lui îi fusese indiferent şi că vorbise împăratului numai în particular, ca arbiter elegantiarum, ale cărui sentimente estetice s‑au revoltat în faţa unui asemenea măcel barbar, demn de nişte sciţi, nu de romani. Totuşi, poporul care se revoltase din pricina acestui masacru, ţinea de‑atunci la Petronius.

Lui însă nu‑i păsa de asta. Ţinea minte că acelaşi popor îl iubise şi pe Britanicus, otrăvit de Nero, şi pe Agripina ucisă din porunca aceluiaşi, şi pe Octavia sufocată în Pandataria[39] după ce i‑au fost deschise vinele în abur cald, şi pe Rubelius Plautus cel exilat, şi pe Thraseas, căruia orice dimineaţă îi putea aduce condamnarea la moarte. Dragostea poporului putea fi considerată mai degrabă drept rău prevestitoare, iar scepticul Petronius era în acelaşi timp un superstiţios. Dispreţuia mulţimea din două motive: întâi, ca aristocrat, şi pe urmă, ca estet. Cei care duhneau de la bobul prăjit purtat în sân şi erau veşnic răguşiţi şi transpiraţi, căci jucau „mora” pe la colţurile străzilor şi prin peristile, nu erau demni în ochii lui să poarte numele de oameni.

De aceea, fără să răspundă deloc la aplauze, nici la sărutările trimise cu mâna inutil, îi relata lui Marcus povestea lui Pedanius, ironizând caracterul schimbător al gloatei care, a doua zi după ameninţătoarea revoltă, îl aplaudase pe Nero, în timp ce trecea spre templul lui Jupiter Stator. În faţa librăriei lui Avirnus, porunci să oprească, coborî şi cumpără un manuscris frumos împodobit pe care i‑l dădu lui Vinicius.

  • E un dar pentru tine, zise el.
  • Mulţumesc, răspunse Vinicius. Dar după ce se uită la titlu, îl întrebă:
  • Satyricon[40]? E ceva nou. De cine?
  • De mine. Dar nu vreau să merg pe urmele lui Rufinus, a cărui poveste voiam să ţi‑o spun, nici pe ale lui Fabricius Vaiento, de aceea nu ştie nimeni acest lucru şi nici tu să nu‑l spui cuiva.
  • Spuneai că nu scrii versuri, zise Vinicius, uitându‑se în manuscris, iar aici văd proză înţesată cu versuri.
  • Când ai să citeşti, să fii atent la petrecerea lui Trimalchion[41]. În privinţa versurilor, m‑am scârbit de ele de când Nero scrie o epopee. Ascultă! Vitelius, când vrea să‑şi uşureze stomacul, foloseşte un beţişor de fildeş pe care‑l vâră pe gât; alţii se folosesc de pene de flamingo înmuiate în ulei sau în zeamă de cimbrişor. Eu, în schimb, citesc poeziile lui Nero, iar efectul este instantaneu. Pe urmă le pot lăuda, dacă nu cu conştiinţa curată, cel puţin cu stomacul uşurat.

Zicând acestea, opri din nou lectica în faţa aurarului Idomen şi după ce rezolvă problema gemelor, porunci să fie dusă lectica direct la casa lui Aulus.

  • Pe drum, zise el, ca dovadă a ceea ce înseamnă amorul propriu al autorului, am să‑ţi spun povestea lui Rufinus.

Înainte de a începe însă, cotiră pe Vicus Patricius şi ajunseră imediat în faţa casei lui Aulus. Un ianitor[42] tânăr şi solid le deschise uşa care ducea la ostium[43] şi deasupra căreia o gaiţă închisă în colivie îi salută, ţipând: „Salve!”

Trecând spre adevăratul atrium, Vinicius spuse:

  • Ai observat că aici portarul nu‑i legat în lanţuri?
  • E o casă ciudată, răspunse în şoaptă Petronius. Ştii, desigur, că Pomponia Graecina a fost suspectată că ar împărtăşi superstiţia aceea răsăriteană, care constă în slăvirea unui oarecare Christos. Se pare că datorează treaba aceasta Crispinillei, care s‑ar fi răzbunat astfel pe ea, neputându‑i ierta Pomponiei că s‑a mulţumit cu un singur soţ toată viaţa. Univira!… Astăzi la Roma e mai uşor să găseşti un platou cu ciuperci din Noricum[44]. A fost judecată de tribunalul ginţii…
  • Ai dreptate, e o casă ciudată. Am să‑ţi povestesc pe urmă ce‑am auzit şi ce‑am văzut aici.

Între timp, pătrunseră în atrium. Sclavul care îndeplinea aici oficiile gazdei, numit atriensis, trimise nomenclatorul să anunţe sosirea oaspeţilor, în timp ce servitorii le aduseră scaune şi scăunele sub picioare. Petronius, care închipuindu‑şi că în casa aceasta austeră domneşte o veşnică tristeţe, nu pusese niciodată piciorul aici şi acum se uita în juru‑i oarecum mirat şi parcă dezamăgit, căci atrium‑ul făcea o impresie mai curând veselă. Din tavan, printr‑o deschizătură mare, cădea un snop de lumină strălucitoare, răsfrângându‑se în mii de scântei în jetul de apă al fântânii arteziene. Bazinul pătrat cu fântână în mijloc, destinat captării ploii care ar cădea prin deschizătura din tavan, numit impluvium, era înconjurat cu anemone şi crini. Se pare că în casa asta crinii erau iubiţi îndeosebi, fiindcă se găseau tufe întregi, şi albi şi roşii, şi mai erau, în sfârşit, irişi de culoarea safirului, ale căror petale delicate păreau argintate cu pulbere de apă. În muşchiul umed, în care erau ascunse ghivecele cu crini, şi printre frunze, se zăreau statuete de bronz reprezentând copii sau păsări acvatice. La un colţ, o căprioară turnată tot din bronz îşi apleca spre apă capul verzui, brumat de umezeală, de parc‑ar fi vrut să se adape. Podeaua din atrium era de mozaic; pereţii, în parte acoperiţi cu marmură roşie, în parte pictaţi cu pomi, peşti, păsări şi grifoni atrăgeau privirile prin jocul lor de culori. Tocurile uşilor dinspre încăperile vecine erau împodobite cu plăci din carapace de broască ţestoasă, sau chiar din fildeş; pe lângă pereţi, între uşi, se aflau statuile strămoşilor lui Aulus. Pretutindeni se vedea o îndestulare tihnită, departe de a fi luxoasă, dar nobilă şi sigură de sine.

Petronius, care locuia într‑o casă incomparabil mai arătoasă şi mai elegantă, nu putu totuşi găsi aici nici un lucru care să supere simţul lui de frumos şi tocmai voia să‑i comunice această observaţie şi lui Vinicius, când un sclav velarius[45] dădu la o parte draperia care despărţea atrium de tablinum[46] şi din adâncul casei apăru, venind în grabă, Aulus Plautius.

Era un om care se apropia de amurgul vieţii, cu capul cărunt, dar viguros, cu o faţă energică, cu bărbia lată aducând, din profil, cu un cap de vultur. De data aceasta, avea zugrăvită pe chip o oarecare nedumerire, ba poate chiar nelinişte, pricinuită de vizita neaşteptată, a prietenului, amicului şi confidentului lui Nero.

Petronius, care era un om de lume rafinat şi mult prea pătrunzător ca să nu‑şi dea seama de asta, după primele saluturi anunţă, cu toată elocinţa şi iscusinţa de care era capabil, că venise să mulţumească pentru îngrijirea pe care a primit‑o în această casă fiul surorii sale, că numai recunoştinţa este motivul vizitei lui şi că şi‑a luat această îndrăzneală numai fiindcă el şi cu Aulus se cunosc de mult.

La rândul lui, Aulus îl asigură că vizita îi face plăcere; cât despre recunoştinţă, mărturisi că el însuşi îi este îndatorat, deşi Petronius cu siguranţă nici nu bănuieşte care sunt motivele.

Într‑adevăr, Petronius nu le bănuia. În zadar ridică ochii de culoarea alunei şi se strădui să‑şi amintească de cel mai mic serviciu făcut lui Aulus sau altcuiva. Nu‑şi amintea de nici unul, poate doar cu excepţia aceluia pe care dorea acum să i‑l facă lui Vinicius. Probabil c‑a făcut ceva asemănător în mod întâmplător, numai întâmplător.

  • Îl iubesc şi‑l preţuiesc mult pe Vespasian, spuse Aulus, căruia i‑ai salvat viaţa când a avut o dată ghinionul să adoarmă ascultând versurile împăratului.
  • A fost un noroc pentru el, spuse Petronius, fiindcă nu le‑a mai auzit, însă nu neg că s‑ar fi putut termina cu o nenorocire. Barbă‑Arămie ţinea neapărat să‑i trimită un centurion cu recomandarea prietenească de a‑şi deschide venele.
  • Iar tu, Petronius, ai râs de el.
  • Da, sau mai degrabă, dimpotrivă: i‑am spus că dacă Orfeu[47] a ştiut să adoarmă fiarele prin cântec, succesul lui este cel puţin egal, de vreme ce a reuşit să‑l adoarmă pe Vespasian. Pe Ahenobarbus poţi să‑l dezaprobi, cu condiţia ca sub o mică dezaprobare să se ascundă o mare linguşire. Iubita noastră Augustă Poppea înţelege perfect acest lucru.
  • Din păcate, aşa‑s vremurile! răspunse Aulus. Îmi lipsesc doi dinţi în faţă de la o piatră aruncată de mâna unui britan şi din cauza asta vorbirea mea a devenit şuierătoare, totuşi, cele mai fericite clipe din viaţa mea le‑am petrecut în Britania…
  • Pentru că erau victorioase, completă Vinicius.

Petronius, însă, temându‑se că bătrânul comandant de oşti o să înceapă să povestească despre războaiele sale îndepărtate, schimbă subiectul discuţiei. Spuse că în ţinutul Praeneste ţăranii au găsit un pui de lup mort, cu două capete, iar în timpul furtunii de‑acum câteva zile, trăsnetul rupsese un colţ din templul Dianei, ceea ce era nemaipomenit pentru o vreme de toamnă târzie ca acum. Un oarecare Cotta, care‑i povestise acest lucru, adăugase că preoţii templului prevestesc în legătură cu asta prăbuşirea Romei sau cel puţin distrugerea unei case mari, ceea ce numai prin jertfe extraordinare s‑ar putea evita.

Aulus, ascultând povestirile, îşi exprimă părerea că asemenea semne nu pot fi nesocotite. Poate că zeii s‑au mâniat, deoarece crimele oamenilor au întrecut orice măsură, ceea ce‑i lesne de înţeles, iar în acest caz jertfele de înduplecare ar fi foarte nimerite.

La care Petronius spuse:

  • Casa ta, Plautius, nu este prea mare, deşi în ea locuieşte un om mare; a mea, ce‑i drept prea mare pentru un proprietar atât de umil, e de asemenea mică. Dacă e vorba de distrugerea unei case foarte mari, ca de exemplu „domus transitoria[48]”, atunci merită oare să depunem jertfe ca s‑o salvăm de la pieire?

Plautius nu răspunse la această întrebare şi rezerva lui îl cam şocă pe Petronius, căci, cu toate că nu prea făcea deosebire între bine şi rău, nu era un denunţător şi cu el se putea discuta în absolută siguranţă. Aşa că schimbă din nou discuţia şi începu să laude locuinţa lui Plautius, orânduită cu atâta bun gust.

  • E o locuinţă veche, răspunse Plautius, în care n‑am schimbat nimic de când am moştenit‑o.

După ce dădeai la o parte draperia ce despărţea atrium de tablinum, casa era deschisă de la un capăt la altul, aşa că prin tablinum, prin peristil şi sala următoare, numită oecus[49], privirea străbătea până în grădină, care se vedea de departe ca un tablou luminos încadrat într‑o ramă întunecată. Râsete vesele de copii se auzeau de acolo până în atrium.

  • Ah, comandante, zise Petronius, permite‑ne să ascultăm de aproape râsul acesta sincer, care astăzi se aude atât de rar.
  • Cu plăcere, răspunse Plautius, ridicându‑se. E micuţul meu Aulus şi cu Ligia. Se joacă cu mingile. Cât despre râs, cred, Petronius, că‑ţi petreci toată vremea râzând.
  • Viaţa e demnă de râs, deci râd, răspunse Petronius. Aici însă râsul răsună cu totul altfel.
  • Da, altfel, adăugă Vinicius. Petronius nu râde toată ziua, ci mai degrabă toată noaptea.

Discutând astfel, străbătură casa în tot lungul ei şi ajunseră în grădină, unde Ligia şi micul Aulus se jucau cu mingile pe care sclavii, destinaţi special acestei distracţii şi numiţi spheristae, le adunau de pe jos şi li le dădeau în mână. Petronius aruncă o privire fugitivă spre Ligia. Micul Aulus, zărindu‑l pe Vinicius, alergă să‑l salute, în timp ce acesta, înaintând, înclină capul în faţa frumoasei fete, care se oprise cu mingea în mână, cu părul cam răvăşit, înfierbântată de joacă, rumenă la faţă.

Însă în triclinium‑ul din grădină, umbrit de iederă, viţă şi liane stătea Pomponia Graecina; se duseră deci să o salute. Petronius, deşi nu frecventa casa lui Plautius, o cunoştea pe Pomponia, căci o întâlnea la Antistia, fiica lui Rubelius Plautus, şi apoi în casa lui Seneca şi la Pollion. Nu‑şi putu stăpâni nici acum un fel de uimire pe care i‑o provoca faţa ei tristă, dar senină, nobleţea figurii ei, a mişcărilor şi a cuvintelor sale. Pomponia îi contrazicea în aşa măsură părerile despre femei, încât acest bărbat, stricat până în măduva oaselor şi sigur de sine ca nimeni altul în toată Roma, nu numai că simţea pentru ea un anumit respect, dar îşi pierdea chiar într‑o anumită măsură siguranţa de sine. Şi iată că acum, mulţumindu‑i pentru îngrijirea dată lui Vinicius, rosti parcă fără voie cuvântul „domina”, care nu‑i trecea niciodată prin minte când vorbea de exemplu cu Calvia, Crispinilla, Scribonia, Valeria, Solina sau alte femei din societatea înaltă. După salutări şi mulţumiri, începu imediat să se plângă că Pomponia este văzută atât de rar, că nu poate fi întâlnită nici la circ, nici în amfiteatru, iar ea răspunse liniştit, punând mâna pe mâna soţului ei:

  • Îmbătrânim şi amândoura ne place tot mai mult liniştea casei.

Petronius vru să protesteze, dar Aulus Plautius adăugă cu vocea lui şuierătoare:

  • Şi ne simţim tot mai străini printre oamenii care chiar şi pe zeii noştri romani îi numesc cu nume greceşti.
  • De la o vreme zeii au ajuns simple figuri de stil ale retoricii, spuse nepăsător Petronius, şi fiindcă retorica am învăţat‑o de la greci, chiar şi mie, de exemplu, îmi vine mai uşor să spun Hera decât Iunona.

Spunând acestea, întoarse privirea spre Pomponia, dând parcă de înţeles că în faţa ei nici o altă zeitate nu i‑ar fi putut veni în minte. Pe urmă, începu s‑o contrazică cu privire la bătrâneţe: „E adevărat că oamenii îmbătrânesc repede, însă numai aceia care trăiesc o altfel de viaţă şi, în afară de asta, există obraji de care Saturn[50] se pare că a uitat.” Petronius spuse aceste cuvinte, strecurând în ele chiar o anumită doză de sinceritate, deoarece Pomponia Graecina, deşi cobora dincolo de amiaza vieţii, păstrase o neobişnuită prospeţime a pielii şi, având un cap mic şi obraji ca de copil, cu toate că purta rochii mohorâte şi era gravă şi tristă, uneori făcea impresia unei femei foarte tinere.

Între timp, micul Aulus, care se împrietenise cu Vinicius, se apropie şi îl chemă să joace mingea cu ei. În urma băiatului intră şi Ligia în triclinium. Sub perdeaua de iederă, cu pete de lumină tremurându‑i pe faţă, îi apăru acum lui Petronius mai frumoasă decât la prima vedere şi într‑adevăr asemănătoare unei nimfe. Deoarece nu‑i vorbise până acum, se ridică, îşi plecă capul în faţa ei şi, în loc de formulele obişnuite de salut, începu să citeze cuvintele cu care Ulise a salutat‑o pe Nausicaa:

Nu ştiu de eşti zeiţă sau fată muritoare,

Dar dacă eşti locuitoare a nefericitului pământ.

Binecuvântat să‑ţi fie tatăl şi mama dimpreună.

Binecuvântaţi fraţii…

Chiar şi Pomponiei îi plăcu politeţea rafinată a acestui om de lume. În ceea ce o privea, Ligia îl ascultă tulburată, roşind, fără a îndrăzni să ridice ochii. Treptat însă, pe la colţurile gurii începu să‑i tremure un zâmbet ştrengăresc. Faţa ei trăda lupta dintre sfiala feciorelnică şi dorinţa de a răspunde şi se vede că aceasta din urmă învinse, căci, uitându‑se deodată la Petronius, îi răspunse prin cuvintele aceleiaşi Nausicaa, citându‑le dintr‑o răsuflare, niţel cam şcolăreşte:

Nu eşti un oarecare şi n‑ai un chip de rând.

…………………………………………………...

După aceste cuvinte, se răsuci pe călcâie şi o luă la fugă, ca o pasăre speriată.

De astă dată, fu rândul lui Petronius să se mire – căci nu se aşteptase să audă versurile lui Homer din gura unei fete de a cărei origină barbară aflase de la Vinicius. Privi întrebător spre Pomponia, ea însă nu‑i putea răspunde, fiindcă în clipa aceea se uita, zâmbind, la bătrânul Aulus, al cărui chip exprima mândrie, întrucât el nu ştia să‑şi ascundă sentimentele. În primul rând, se ataşase de Ligia ca de propriul lui copil, iar în al doilea rând, cu toate vechile prejudecăţi romane care cereau să tune şi să fulgere împotriva limbii greceşti şi a răspândirii ei, considera totuşi cunoaşterea ei o culme a bunelor maniere. El personal nu izbutise să o înveţe bine, lucru pentru care suferea în ascuns, aşa că era bucuros acum că acestui patrician distins şi totodată literat, care probabil ar fi fost gata să considere casa lui drept barbară, i s‑a răspuns în limba şi cu versurile lui Homer.

  • Avem un pedagog grec, zise el, adresându‑se lui Petronius, care dă lecţii băiatului nostru, iar fata asistă şi ea. E doar o pitulice, dar o pitulice drăgălaşă, cu care ne‑am obişnuit amândoi.

Petronius se uita printre frunzele de iederă şi caprifoi la cei trei care se jucau în grădină. Vinicius îşi scoase toga şi, rămânând numai în tunică, arunca mingea în aer, iar Ligia, care stătea în faţa lui cu braţele ridicate, se străduia să o prindă. La prima vedere, fata nu făcuse cine ştie ce impresie asupra lui Petronius. I se păruse cam slabă. Însă în clipa când o privise în triclinium mai îndeaproape, se gândise că aşa ar putea să arate aurora – şi ca un cunoscător, înţelese că este o fiinţă deosebită. Observase şi cântărise totul: şi faţa roză, transparentă, şi buzele proaspete parcă aşteptând sărutul, şi ochii albaştri ca azurul mărilor, şi paloarea de alabastru a frunţii, şi bogăţia părului cu cârlionţii lucind ca bronzul de Corint sau chihlimbarul, şi gâtul sprinten, şi curba divină a umerilor, şi întreaga ei făptură mlădioasă, suplă, tânără ca tinereţea lunii mai şi a florilor de curând înflorite. Se trezise în el artistul, adoratorul frumuseţii, care simţea că pe statuia acestei fete s‑ar putea scrie: „Primăvara”. Îşi aminti brusc de Chrysothemis şi un râs amar îl crispă. Cu părul ei presărat cu pudră aurită, cu genele ei înnegrite, uşor fanată, îi apăru ca un trandafir trecut care începe să‑şi scuture petalele. Totuşi întreaga Romă îl invidia pentru Chrysothemis. Îşi aminti apoi de Poppea – şi prea faimoasa Poppea i se păru de asemenea o mască neînsufleţită, de ceară. În fata aceasta cu forme tanagriene era nu numai primăvară – era şi o Psyche[51] radioasă care străbătea prin trupul ei de trandafir aşa cum raza luminează prin cristalele unui policandru.

„Vinicius are dreptate – se gândi el – iar Chrysothemis a mea e bătrână, bătrână… ca Troia!”

După aceea, adresându‑i‑se Pomponiei Graecina şi arătând spre grădină, zise:

  • Acum înţeleg, domina, că avându‑i pe dânşii, preferaţi să staţi acasă decât să mergeţi la petreceri, la Palatin sau la arenă.
  • Da, răspunse ea, întorcând privirile spre micul Aulus şi Ligia.

Bătrânul comandant începu să spună povestea fetei şi ceea ce auzise cu ani în urmă de la Atelius Hister despre poporul ligienilor care locuieşte în nordul întunecos.

În ăst timp, ceilalţi terminaseră jocul cu mingea şi o vreme se plimbară pe nisipul grădinii, desluşindu‑se pe fondul negru de mirt şi chiparoşi ca trei statui albe. Ligia îl ţinea de mână pe micul Aulus. După ce se plimbară puţin, se aşezară pe o bancă lângă piscina care ocupa mijlocul grădinii. Îndată însă, Aulus se ridică grăbit să‑şi facă de joacă, speriind peştii din apa transparentă. Vinicius continua convorbirea începută în timpul plimbării.

  • Aşa‑i, zise, şi vocea‑i profundă tremura. Imediat ce am aruncat toga praetexta[52], am fost trimis la legiunile din Asia. Nu cunosc oraşul, nici viaţa, nici dragostea. Ştiu pe dinafară câte ceva din Anacreon şi Horaţiu, dar n‑aş fi în stare să vorbesc în versuri ca Petronius, atunci când mintea mi se tulbură de admiraţie şi nu mai găseşte cuvinte s‑o exprime. Când eram copil, mergeam la şcoala lui Musonius, care ne spunea că fericirea constă în a voi ceea ce voiau zeii – deci fericirea ar depinde de voinţa noastră. Eu însă cred că există o altă fericire, mai mare şi mai scumpă, care nu depinde de voinţă şi pe care numai dragostea ţi‑o poate da. Zeii înşişi caută această fericire, aşa că şi eu, o, Ligia, care până acum n‑am cunoscut dragostea, mergând pe urmele lor, o caut pe aceea care ar voi să‑mi dea fericirea…

Tăcu şi o vreme nu se mai auzi decât plescăitul uşor al pietricelelor, pe care micul Aulus le arunca în apă, speriind peştii. Curând însă, Vinicius continuă să vorbească cu o voce şi mai moale, şi mai şoptită:

  • Îl ştii poate pe Titus, fiul lui Vespasian? Se spune că abia ieşit din vârsta copilăriei s‑a îndrăgostit cu atâta patimă de Berenice, încât de dor era gata să moară… Aşa aş fi în stare să iubesc şi eu, o, Ligia!… Bogăţia, gloria şi puterea – sunt fum! Neant! Bogatul găseşte pe unul şi mai bogat decât sine, gloria oricui poate fi întunecată de gloria mai mare a altuia, cel puternic e învins de altul şi mai puternic… Dar oare împăratul sau zeii înşişi pot încerca o bucurie mai mare, sau pot să fie mai fericiţi decât muritorul de rând, atunci când strânge la piept fiinţa dragă sau când sărută buzele iubite… Da, dragostea ne face egali cu zeii, o Ligia!…

Ea ascultă neliniştită, mirată. În anumite momente avea impresia că Vinicius cântă un cântec ciudat, care, picurând în urechile ei, îi aprinde sângele în vine. În acelaşi timp însă îşi simţea trupul moleşit, ca de un leşin. O înfiora spaima şi o neînţeleasă bucurie… I se părea că el vorbeşte despre lucruri la care şi ea se gândise mereu înainte, dar pe care nu le înţelesese până acum. Vorbele lui trezeau într‑însa un simţământ care până atunci dormise; în clipa aceea, visul tulbure lua forme tot mai clare, mai atrăgătoare, mai frumoase.

Soarele trecuse de mult dincolo de Tibru şi coborâse spre dealul Janiculus. Lumina lui roşie se revărsa peste chiparoşii nemişcaţi, umplând aerul de irizări arămii. Ligia îşi ridică ochii azurii parcă trezită din somn, uitându‑se la Vinicius şi deodată – cum stătea în lumina asfinţitului, aplecat spre ea, cu dorul tremurându‑i în priviri, îi apăru mai frumos decât toţi oamenii şi decât toţi zeii greci şi romani ale căror statui le văzuse pe frontoanele templelor. El o prinse uşor cu degetele de mână, mai sus de încheietură şi întrebă:

  • Oare, Ligia, nu ghiceşti de ce‑ţi spun toate astea?…
  • Nu! şopti ea atât de încet, că Vinicius abia o auzi.

N‑o crezu însă şi ţinându‑i mâna tot mai strâns, era gata s‑o ducă la inimă, care‑i bătea ca un ciocan, şi să‑i mărturisească dragostea lui mistuitoare, când pe poteca mărginită de mirt, apăru bătrânul Aulus care, apropiindu‑se, zise:

  • Soarele apune, aşa că feriţi‑vă de răcoarea serii, nu glumiţi cu Libitina[53]
  • Nu mi‑am pus încă toga, răspunse Vinicius, dar n‑am simţit răcoarea.
  • Abia se mai zăreşte jumătate din disc, după deal, răspunse bătrânul războinic. Unde‑i clima dulce a Siciliei? Acolo seara, poporul se adună în pieţe şi, cântând în cor, îşi ia rămas bun de la Phoebus care asfinţeşte.

Uitând că adineauri el însuşi îl avertizase de pericolul Libitinei, începu să povestească despre Sicilia unde avea proprietăţi şi o moşie mare, la care ţinea mult. Mărturisi că se gândise să se mute în Sicilia şi să‑şi sfârşească viaţa acolo, în linişte. E sătul de chiciură cel căruia iarna i‑a albit de pe acum părul. Încă n‑au căzut frunzele din pomi şi deasupra oraşului mai râde încă cerul blând, dar când va cădea zăpada în munţii Albani, şi zeii vor trimite viforul rece să măture Campania, atunci cine ştie dacă n‑are să se mute cu toată casa la locuinţa sa liniştită de la ţară.

  • Vrei să părăseşti Roma, Plautius? întrebă Vinicius cu subită nelinişte.
  • De mult doresc s‑o părăsesc, răspunse Aulus. Acolo e mai multă linişte şi mai mare siguranţă.

Şi începu din nou să‑şi laude livezile, turmele, casa ascunsă în mijlocul grădinilor verzi şi dealurile acoperite cu cimbru şi cimbrişor, printre care bâzâie roiurile de albine. Vinicius însă nu era atent la aceste povestiri bucolice – se gândea numai că ar putea s‑o piardă pe Ligia şi se uita la Petronius de parcă numai de la el aştepta salvarea.

În acest timp Petronius, stând alături de Pomponia, privea încântat, la apusul soarelui, la grădină şi la oamenii de lângă piscină. Veşmintele lor albe pe fondul întunecat al mirtului străluceau în razele asfinţitului ca aurul. Amurgul împrăştia pe cer culori de purpură şi violet, jucând în ape ca de opal. Bolta devenea cu încetul liliachie. Siluetele negre ale chiparoşilor se reliefau şi mai clar decât în timpul zilei, iar peste oameni, peste copaci şi peste întreaga grădină se lăsa liniştea înserării.

Pe Petronius îl izbi liniştea asta, şi îl izbi mai ales înfăţişarea oamenilor. Pe chipul Pomponiei, al bătrânului Aulus, al băiatului lor şi al Ligiei strălucea o lumină cum nu mai văzuse pe feţele care‑l înconjurau zi de zi, sau mai degrabă noapte de noapte; împăcare şi seninătate, care izvorau din viaţa pe care o trăiau aici cu toţii. Se gândi cu oarecare uimire că totuşi s‑ar putea să existe o frumuseţe şi o plăcere pe care el, alergând veşnic după frumuseţe şi plăcere, să nu le fi gustat. Nu putu să ţină pentru sine acest gând, deci, întorcându‑se spre Pomponia, zise:

  • Constat, surprins, cât de diferită este lumea voastră de lumea pe care o cârmuieşte Nero al nostru.

Dar ea, îndreptându‑şi faţa‑i mică spre asfinţit, spuse cu simplitate:

  • Lumea nu este condusă de Nero, ci de Cel‑de‑Sus.

Se lăsă o clipă de tăcere. Lângă triclinium se auziră apropiindu‑se pe alee paşii bătrânului comandant, ai lui Vinicius, al Ligiei şi ai micului Aulus – însă, înainte să fi ajuns ei acolo, Petronius mai întrebă:

  • Deci tu crezi în zei, Pomponia?
  • Cred în Dumnezeu care este unul, drept şi atotputernic, răspunse soţia lui Aulus Plautius.
 

[1]Aşa îşi numeau romanii casa în care locuiau.

[2]Ţesătură fină din in, foarte scumpă.

[3]Încăpere pentru masaje.

[4]Încăpere pentru duşuri calde.

[5]Zeul medicinii.

[6]Supranumele zeiţei Venus.

[7]Numele antic al bumbacului.

[8]Filozof grec (365–270 î.e.n.), întemeietorul scepticismului.

[9]Un fel de calorifer subteran.

[10]Lisip din Sicyona (cca. 370–324 î.e.n.), celebru sculptor grec.

[11]Autorul Codicililor. Învinuit de a‑i fi ponegrit pe senatori şi pe preoţi în cărţile sale şi de a fi scos la vânzare privilegiile primite din partea împăratului, a fost judecat şi expulzat din Italia, iar cărţile lui au fost arse.

[12]Partea din termele romane în care se făceau băi reci.

[13]Supranume dat lui Nero.

[14]Încăpere în care se ungeau corpurile cu uleiuri parfumate.

[15]Vestiplicus, a – sclav sau libert însărcinat cu păstrarea şi îngrijirea veşmintelor.

[16]Sclavii folosiţi în casă purtau numele de „familie”.

[17]Grădini în care se găseau mere de aur.

[18]Alumnus, a – copil părăsit, care devenea sclavul celui ce l‑a luat în grijă şi l‑a crescut.

[19]Univira – femeie care a fost căsătorită o singură dată.

[20]Barbă‑Arămie.

[21]Sală de mâncare în casele romane.

[22]Fiul lui Priam, regele Troiei. A răpit‑o pe Elena, soţia regelui Spartei, provocând războiul troian.

[23]Fiinţă neruşinată…

[24]Vase speciale pentru ars răşini.

[25]Prânz.

[26]Camera de culcare în casele romane.

[27]Sclavi care îşi urmau pe jos stăpânul.

[28]Tribun al plebei (anul 376 î.e.n.); izbuteşte să treacă câteva legi favorabile acesteia.

[29]Hamadriade – nimfe ale arborilor, care se năşteau şi mureau o dată cu copacul de care ţineau.

[30]Iubitule!

[31]Plinius cel Bătrân (Caius Plinius Secundus – 23 sau 24–79), istoric, literat şi filolog roman. Dintre operele sale s‑a păstrat Istoria naturală, concepută ca o enciclopedie. A murit cu prilejul erupţiei Vezuviului, încercând să studieze îndeaproape fenomenul.

[32]Apicius era numele a patru faimoşi gastronomi romani.

[33]Tribune de pe care se rosteau discursuri, aşezate în mijlocul forului roman.

[34]Vigiles – membrii cohortelor puse sub comanda unui prefect, însărcinate mal ales cu paza oraşului în timpul nopţii, dar care aveau totodată şi misiunea de pompieri sau agenţi de circulaţie.

[35]Quirites – nume sub care erau desemnaţi romanii.

[36]Zeu egiptean din perioada ptolemeică, al cărui cult era destul de răspândit în Imperiul roman.

[37]Zeiţa naturii fecunde şi a maternităţii la vechii egipteni. În epoca greco‑romană, cultul ei s‑a răspândit sub diferite forme în tot bazinul mediteranean.

[38]Divinitate antică frigiană; personifică natura ca izvor al vieţii.

[39]Insuliţă în Marea Tireniană, vestită ca loc de exil. Acolo au fost exilate Iulia, fiica lui Augustus, Agripina, soţia lui Germanicus, şi Octavia, prima soţie a lui Nero.

[40]Pamflet satiric, în care se descriu, se pare, şi unele moravuri din timpul domniei lui Nero.

[41]Libert foarte bogat, unul, dintre personajele pamfletului.

[42]Portar.

[43]Poartă, intrare.

[44]Provincie romană situată pe teritoriul Austriei de azi.

[45]Uşier.

[46]Iniţial sală de mâncare. Apoi s‑a numit aşa salonul, unde se păstra şi arhiva familiei.

[47]După mitologie, cântăreţ sau poet trac. Se spune că la auzul cântecului său animalele sălbatice se îmblânzeau, arborii îşi mişcau ramurile în cadenţă, apele îşi opreau cursul.

[48]Nero a prelungit palatul imperial în afara Palatinului, peste Velia şi partea superioară a Viei Sacre până la Esquilin. Pe această colină a construit „domus transitoria”, dispărut în incendiul din 64.

[49]La început cuvântul desemna întreaga casă, apoi o sală spaţioasă, amenajată pentru banchete.

[50]Zeul timpului.

[51]În mitologia greacă personificare a sufletului omenesc sub forma unei fete gingaşe. Aici în sensul cuvântului grecesc de suflet.

[52]Pe care o purtau adolescenţii.

[53]Zeiţa voluptăţii şi a morţii.

 

 

Attachments