O viata de Guy de Maupassant carti autori straini

I

Jeanne, după ce‑şi termină de făcut bagajele, se apro­pie de fereastră; ploaia nu mai contenea.

Toată1 noaptea rafalele izbiseră în geamuri şi pe aco­periş. Cerul greu şi încărcat cu apă părea spart, golindu‑se pe pămînt, făcîndu‑l lipicios, topindu‑l ca pe zahăr. Va­lurile de ploaie treceau pline de o căldură apăsătoare. Clipocitul pîrîiaşelor revărsate umplea străzile goale şi casele, ca nişte bureţi, sorbeau apa care pătrundea înă­untru şi se prelingea pe toţi pereţii, de la pivniţă pînă în pod.

Jeanne, ieşită în ajun de la mînăstire, liberă în sfîrşit pentru totdeauna, gata să simtă toate bucuriile vieţii la care visa de atîta timp, se temea că tatăl ei nu va mai vrea să plece dacă cerul nu se limpezea; şi, pentru a suta oară în dimineaţa aceea, scrută zărea.

Apoi îşi dădu seama că uitase să‑şi pună calendarul în săculeţul ei de voiaj, Luă de pe perete cartonaşul îm­părţit în luni, care avea în mijlocul unui desen data anu­lui în curs, 1819, scrisă cu cifre de aur. Apoi tăie cu creionul primele patru coloane, trăgînd cîte o linie pe fiecare nume de sfînt pînă la 2 mai, ziua ieşirii ei din mînăstire.

O voce strigă de dincolo de uşă:

- Jeannette! Jeanne răspunse:

- Intră, papa! Şi tatăl ei îşi făcu apariţia.

Baronul Simon-Jacques de Perthuis des Vauds era un gentilom de modă veche, tipicar şi bun. Discipol entu­ziast al lui J.J. Rousseau, iubea natura, cîmpiile, pădurile, animalele, cu un suflet de îndrăgostit. Aristocrat prin naş­tere, ura din instinct anul '93; dar filosof prin tempera­ment şi liberal prin educaţie, ura la culme tirania, cu o ură declamatorie şi inofensivă. Marea lui forţă şi slăbi­ciunea lui cea mare era bunătatea, o bunătate care n‑avea destule braţe ca să mîngîie, ca să dea, ca să strîngă la piept, o bunătate de creator, fără margini, fără rezistenţă, ca paralizia unui nerv al voinţei, ca un vid de energie, aproape un viciu.

Om al teoriei, el făurise un întreg plan de educaţie pentru fiica sa, voind s‑o facă fericită, dreaptă si sensi­bilă.

Ea stătuse acasă pînă la doisprezece ani, după care, cu toate plînsetele mamei ei, fusese trimisă la Sacre-Coeur. Acolo o ţinuse închisă cu străşnicie, izolată, neştiută şi neştiutoare de lucruri omeneşti. Dorea s‑o primească înapoi la şaptesprezece ani, pentru ca s‑o scufunde el într‑un fel de baie de poezie înţeleaptă ca mai tîrziu, în mijlocul naturii fecunde, să‑i deschidă sufletul, să‑i alunge neştiinţa în ceea ce priveşte iubirea curată, dra­gostea simplă a animalelor, legile senine ale vieţii.

Jeanne ieşea acum din mînăstire luminoasă, plină de viaţă şi însetată de fericire, dornică de toate bucuriile, de toate întîmplările fermecătoare pe care şi le imaginase deja în zilele plictisitoare, în nopţile lungi, în singurăta­tea speranţelor ei.

Părea un tablou de Veronese cu părul ei blond, stră­lucitor, care parcă se răsfrîngea şi asupra cărnii, o carne de aristocrată bătînd doar puţin în trandafiriu, umbrită de un puf fin, de un fel de catifea abia vizibilă cînd o mîngîia soarele. Ochii ei erau albaştri, acel albastru opac al figurinelor de faianţă olandeze. Avea o aluniţă pe nara stingă şi alta pe bărbie, unde se ondulau cîteva firişoare de păr care aproape nu se distingeau. Era înaltă, bine făcută, cu talia zveltă. Vocea ei clară părea câteodată prea ascuţită; dar rîsul ei deschis împrăştia în jur vese­lie. Deseori, cu un gest familiar, îşi ducea mîinile la tîmple ca pentru a‑şi netezi părul.

Alergă la tatăl ei şi‑l sărută, îmbrăţişîndu‑l:

- Ei, plecăm?

El zîmbi, îşi clătină părul albit de timpuriu, pe care‑l purta destul de lung, şi întinse mîna spre fereastră:

- Cum vrei să călătoreşti pe o vreme ca asta? Dar ea îl rugă, alintată şi iubitoare:

- Papa, să plecăm, te rog mult! După amiază va fi frumos!

- Dar maică‑ta nu va fi de acord în ruptul capului!

- Ba da, îţi promit, asta e treaba mea.

- Dacă reuşeşti s‑o convingi pe mama, eu n‑am nimic împotrivă.

Jeanne o luă la fugă spre camera baroanei - aştep­tase această zi a plecării cu o nerăbdare crescîndă.

De cînd intrase la mînăstirea Saere-Coeur nu pără­sise Rouenul; tatăl ei nu‑i permisese nici o distracţie înainte de vîrsta pe care o hotărîse. Numai de două ori o luase cu el la Paris, cîte cincisprezece zile, dar şi Pari­sul era tot oraş, iar ea nu visa decît să se ducă la ţară.

Acum avea să‑şi petreacă vara la proprietatea lor, Peuples, în vechiul castel al familiei ridicat pe faleza de lingă Yport; şi îşi promitea o bucurie infinită de la a‑ceastă viaţă pe malul mării. Mai tîrziu era de la sine înţeles că părinţii îi vor dărui acel loc, unde va locui şi după ce se va mărita.

Iar ploaia, care nu mai contenea, era prima mare su­părare din viaţa ei, Dar, după trei minute ieşi, în goană din camera mamei, strigînd prin toată casa:

- Papa, papa! Mama e de acord, pune să înhame caii!

Potopul nu se potolea deloc; s‑ar putea spune chiar că se înteţea, cînd caleaşca fu adusă în faţa uşii.

Jeanne era gata să se urce în trăsură, cînd baroana coborî scările, susţinută de o parte de soţul ei şi de cea­laltă de o cameristă voinică şi înaltă ca un bărbat. Era o normandă din Caux, căreia îi dădeai cel puţin douăzeci de ani, deşi n‑avea decît optsprezece. În familie era soco­tită într‑un fel ca o a doua fiică, pentru că fusese sora de lapte a Jeannei. Se numea Rosalie. Treaba ei de căpe­tenie era să‑şi ajute stăpîna la mers, deoarece aceasta devenise enormă în ultimii ani, din cauza unei hipertrofii a inimii, de care se plîngea tot timpul.

Gîfîind, baroana ajunse la scara trăsurii, aruncă o privire la curtea şiroind de apă, şi murmură:

- Într‑adevăr, nu‑i înţelept ce facem. Soţul ei, veşnic zîmbitor, îi răspunse:

- Dumneata ai vrut‑o, doamnă Adelaide.

Cum baroana purta numele pompos de „Adelaide”, el îi punea mereu în faţă „doamnă”, ca un fel de respect puţin ironic.

Baroana îşi continuă mersul şi urcă cu chiu cu vai în trăsura care scîrţîi din toate încheieturile. Baronul se aşeză lîngă ea, iar Jeanne şi Rosalie pe bancheta din faţa lor. Bucătăreasa Ludivine aduse grămezi de haine groase pe care le stivui pe genunchii baroanei şi două coşuri pe care le ascunseră sub picioare; apoi se caţără pe capră lîngă moş Simon, învelindu‑se într‑o pătură care o aco­perea cu totul.

Portarul şi nevastă‑sa veniră să‑i salute; închizînd uşa trăsurii, le dădură ultimele sfaturi pentru drum, apoi porniră.

Moş Simon, vizitiul, cu capul aplecat, cocîrjat sub ploaie, nici nu se mai vedea din mantaua lui cu guler triplu. Vijelia gemea, umplînd drumul cu apă şi izbind în ferestre.

în galopul cailor, trăsura coborî spre chei, trecu de‑a lungul vapoarelor care stăteau ca nişte copaci desfrunziţi sub ploaie, cu catargele, vergile şi parîmele profilîndu‑se trist pe cerul înnegurat, şi o luă pe bulevardul lung de pe colina Riboudet.

Curînd traversară cîmpiile; din cînd în cînd cîte o salcie înecată, cu ramurile ei plîngătoare înţepenite ca de moarte, se zărea nedesluşit prin valurile de apă. Pot­coavele cailor plescăiau şi cele patru roţi făceau băi de nămol.

Tăceau cu toţii. Pînă şi gîndurile păreau la fel de înglodate ca pămîntul. Lăsîndu‑se pe spate, măicuţa pi­cotea cu capul în piept. Baronul privea întunecat cîmpurile înmuiate şi monotone. Rosalie, cu un pachet pe genunchi, cugeta cu gîndirea neşlefuită a oamenilor din popor. Jeanne, sub şuvoaiele călduţe, se simţea renăscînd ca o plantă închisă pe care o scoţi la aer; şi bucuria revărsată îi acoperea ca un frunziş tristeţea inimii. Nu scotea nici un cuvînt, dar ar fi vrut să cînte, să întindă afară mîinile, să le umple cu apă şi să bea; şi era totuşi fericită să treacă în goana cailor, să vadă peisajele pustii şi să se simtă adăpostită în mijlocul acestui potop.

Sub ploaia întărîtată, crupele lucitoare ale cailor sco­teau aburi.

Încetul cu încetul, baroana aţipi. Figura ei, încadrată de sase caltaboşi de păr care ii atîrnau de‑o parte şi de alta, se lăsă puţin cîte puţin, susţinută molcom de valu­rile de grăsime de pe piept care se ridicau pe gît. Capul i se ridica şi cobora în ritmul respiraţiei; obrajii i se umflau, în timp ce printre buzele ei întredeschise ieşea un sforăit răsunător. Baronul se aplecă spre ea şi‑i puse încetişor în mîinile încrucişate peste pîntecele enorm, un portofel de piele.

Atingerea o trezi şi ea privi obiectul cu nişte ochi goi, avînd în ei nedumerirea buimacă a celui trezit din somn. Portofelul se deschise. Peste tot în trăsură se răspîndiră monede de aur şi bancnote. Ea se trezi de tot, iar rîsul zglobiu al fiicei sale izbucni ca o cascadă.

Baronul strînse banii şi i‑i puse pe genunchi:

- Poftim, draga mea, e tot ce a rămas din ferma de la Eletot. Am vîndut‑o ca să pun să se repare castelul de la Peuples, unde vom locui deseori de aici înainte.

Ea numără şase mii de franci, pe care‑i puse liniştită în buzunar. Era o nouă fermă vîndută astfel, din cele treizeci şi una pe care părinţii le lăsaseră moştenire ba­ronilor. Totuşi mai aveau încă vreo douăzeci de mii de livre rentă din pămînturi care, bine administrate, le‑ar fi adus cu uşurinţă treizeci de mii pe an. Cum trăiau simplu, acest venit ar fi fost suficient dacă n‑ar fi avut în casă acea prăpastie fără fund, bunătatea. Ea le scurgea banii printre degete cum usucă soarele apa de ploaie. Curgeau, se risipeau, dispăreau. Cum f Nimeni nu ştia nimic.

De fiecare dată unul dintre ei spunea:

- Nu ştiu cum s‑a întîmplat, am cheltuit azi o sută de franci fără să cumpăr nimic important.

Această uşurinţă de a da era de altfel un» dinu* marile bucurii ale vieţii lor; şi se potriveau în asta într‑un mod înduioşător de perfect.

Jeanne întrebă:

- E frumos acum castelul meu?

- O să vezi, micuţa mea, spuse el cu veselie, încetul cu încetul furtuna se potolea; mai rămăsese doar un fel de ceaţă, un praf uşor de ploaie risipit în aer. Bolta de nori părea să se ridice, să se lumineze; şi dintr‑o dată, printr‑o spărtură nevăzută, o rază oblică de soare coborî pe cîmpie. Norii se desfăcură; apăru culoarea albastră a fundalului, apoi ruptura se mări ca o mătase care se destramă şi un frumos cer limpede, de un azur clar şi adînc se deschise deasupra lumii.

Se simţi o răsuflare proaspătă şi dulce ca un suspin fericit al pămîntului; şi cînd treceau prin dreptul grădi­nilor sau pădurilor, se auzea cîteodată cîntecul vioi al unei păsări ce‑şi usca penele, însera. Toată lumea clin trăsură dormea, în afară de Jeanne. De două ori se opriră la cîte un han ca să lase caii să răsufle şi să le dea puţin ovăz cu apă. Se auzeau clopote răsunînd departe. Într‑un sătuc aprinseră feli­narele trăsurii;- iar. cerul se lumină şi el sub puzderia de stele.

Case luminate apăreau ici şi colo, străpungînd întu­nericul cu puncte de foc. Dintr‑o dată, la o cotitură, apăru luna imensă, roşie, parcă adormită.

Era aşa de plăcut că lăsară ferestrele coborîte. Jeanne, istovită de visuri, covîrşită de viziuni fericite, se odihnea. Cîteodată, cînd amorţea, stînd prea mult în aceeaşi pozi­ţie, deschidea ochii, privea afară, vedea în noaptea stră­lucitoare cum pier în depărtare arborii de la o fermă, sau, cîteodată, vaci culcate pe cîmp, care îşi ridicau cape­tele, îşi căuta o poziţie mai comodă, încerca să‑şi reînnoade visul pierdut; dar uruitul continuu al trăsurii îi răsuna în urechi, îi risipea gîndurile şi ea deschidea din nou ochii, simţindu‑şi mintea şi trupul frînte de oboseală.