Viewing Single Post
AnnaE
#0

Vagabondul de Guy de Maupassant

VAGABONDUL

 

 

Umbla de patruzeci de zile, căutînd pretutin­deni de lucru. Plecase din locul lui de baştină, Ville-Avaray, din departamentul La Manche, pentru că nu se găsea de lucru. Era dulgher, avea douăzeci şi şapte de ani, era băiat serios, harnic şi rămăsese două luni pe spinarea fami­liei, el, fiul cel mai mare, nemaiavînd altceva de făcut în şomajul general decât să-şi încrucişeze braţele puternice. In casă era din ce în ce mai puţină pîine ; cele două surori ale lui se duceau să lucreze cu ziua, dar cîştigau puţin ; iar el, pentru că n-avea nimic de făcut şi mînca ciorba celorlalţi.

Atunci ceruse informaţii la primărie ; secre­tarul îi răspunse că se găsea de lucru în cen­trul ţării.

Plecase, înarmat cu hîrtii şi certificate, cu şapte franci în buzunar şi cu o legătură pe băţ,o legătură făcută dintr-o basma albastră, în care se aflau o pereche de pantofi de schimb, nişte pantaloni şi o cămaşă.

Mersese fără odihnă, zile şi nopţi întregi, pe drumuri nesfîrşite, sub arşiţa soarelui şi pe ploaie, fără să ajungă niciodată în ţinutul acela tainic în care muncitorii găsesc de lucru.

Întîi se încăpăţînase socotind că nu trebuie să lucreze decît dulgherie, de vreme ce era dulgher. Dar, pe toate şantierele la care se pre­zentase, i se răspunse că tocmai se concediaseră oameni din lipsă de comenzi, aşa că se hotări, ajungînd la fundul pungii, să facă orice treabă i s-ar ivi în drum.

Lucră deci întîi la terasamente, pe urmă ca grăjdar, apoi ca pietrar ; tăie lemne, curăţă pomii de crăci, săpă o fîntînă, amestecă mortar, legă buşteni, păzi caprele pe un munte, toate astea pentru cîţiva gologani, pentru că nu că­păta decît rareori lucru pe două-trei zile, şi atunci numai cerînd un preţ mic, care momea zgîrcenia patronilor şi a ţăranilor.

Acum, de o săptămînă, nu mai găsea nimic, nu mai avea nimic, şi mînca numai cîte o fărîmă de pîine din mila femeilor pe care le ruga pe prag, cînd trecea de-a lungul uliţelor.

Se însera. Jacques Randel, zdrobit de obo­seală, cu picioarele frînte, cu burta goală, cu disperarea în suflet, mergea desculţ pe iarba de pe marginea drumului, pentru că îşi cruţa ultima pereche de pantofi — cealaltă nu mai exista demult. Era într-o sîmbătă, către sfîrşitul toamnei. Nori cenuşii se rostogoleau sub cer, grei si iuţi, împinşi de răbufnirile vîntului care şuiera în copaci. Se simţea că va ploua în curînd. Cîmpul era pustiu acum, în asfinţit, în ajunul duminicii. Din loc în loc, pe ogoare, se ridicau, asemeni unor ciuperci galbene, mons­truoase, clăi de paie rămase de la treierat ; pâmîntul părea gol, semănat cum era pentru anul vuitor.

Lui Randel îi era foame, o foame de animal, o foame ca aceea care face lupii să se repeadă la oameni. Istovit, îşi întindea mult picioarele ca să facă mai puţini paşi şi, cu capul greu, cu sîngele zvîcnindu-i în tîmple, cu ochi înroşiţi, cu gura uscată, îşi strîngea băţul în mină, cu o poftă nelămurită de a pocni din răsputeri primul trecător pe care l-ar fi întîlnit întorcîndu-se spre casă, ca să-şi mănînce supa.

Se uita spre marginea drumului, avind în ochi imaginea cartofilor dezgropaţi, rămaşi pe pămîntul răscolit. Dacă ar fi găsit cîţiva, ar fi adunat vreascuri, ar fi făcut un foc mic în şant şi s-ar fi săturat foarte bine, zău, cu cartofii călduţi; rotunzi, pe care mai întîi i-ar fi ţinut, fierbinţi, în mîinile îngheţate.

Dar le trecuse timpul şi Randel trebui, ca în ajun, să roadă o sfeclă crudă, smulsă dintr-o brazdă.

De două zile vorbea tare, lungind pasul, ur­mărit de aceleaşi gînduri. Pînă atunci, nu se gîndise adunîndu-şi toate minţile, toate posibi­lităţile lui reduse, la meseria lui.: Acum însă, oboseala, goana necontenită după lucrul care nu era de găsit, refuzurile, răstelile, nopţile petre­cute pe iarbă, foamea, dispreţul pentru vagabond pe care le simţea la cei legaţi de locul lor, întrebarea care i se punea zilnic : ,,De ce n-ai rămas acasă ?“, supărarea de a nu-şi putea în­trebuinţa braţele harnice pe care le simţea pline de putere, amintirea rudelor rămase acasă şi care nici ele n-aveau nici un ban îl umpleau treptat de o furie înceată, adunată o zi după alta, în fiecare ceas, în fiecare minut, care-i scăpa, fără vrere, în fraze scurte ameninţătoare.

Pocnindu-Se de pietrele care se rostogoleau sub picioarele lui goale bombănea : „Ce tică­loşi ... ce ticăloşie .. . porcii. .. lasă să moară de foame un om ... un dulgher ... porcii... nici doi gologani. . nici doi gologani. . . uite că plouă . . . porcii ! .. . “

Il revolta nedreptatea sorţii şi se supăra pe oameni, pe toţi oamenii, pentru că firea mama cea oarbă, e strîmbă, crudă şi vicleană.

Repeta, cu dinţii strînşi : „Porcii !“, privind fumul subţire care ieşea din acoperişuri, la ora asta a cinei. Şi fără să se gîndească la cealaltă nedreptate, omenească de data asta, care se numeşte violenţă şi furt, avea poftă să intre în una din aceste case, să ucidă locuitorii şi să se aşeze la masă în locul lor.

Îşi spunea : „Nu mai am dreptul să trăiesc acum . . . de vreme ce mă lasă să crăp de foa­me ... şi eu nu cer decît să muncesc . .. porcii!“ Suferinţa mădularelor, suferinţa burţii, sufe­rinţa  inimii i se suiau la cap ca o beţie primej­dioasă, şi-i zămisleau în minte o idee simplă ; „Am dreptul să trăiesc, de vreme ce respir, de vreme ce aerul e al tuturor. Va să zică ei n-au dreptul să mă lase fără pîine !“

Ploaia cădea măruntă, deasă, îngheţată. Se opri şi îngînă : „Ticăloşii. .. încă o lună de drum pînă să ajung acasă .. .“. In adevăr, acum se întorcea acasă, înţelegînd că mai curînd a- vea să găsească de lucru, apucîndu-se de orice, în oraşul în care se născuse, în care era cunos­cut; decît pe drumurile pe care toată lumea îl privea bănuitor.

Dacă nu mai mergea dulgheritul, avea să se facă salahor, să lucreze la pregătirea tencuielii, la terasamente, la spart piatră. Chiar dacă n-avea să cîştige decît un franc pe zi, tot ar avea ce mînca.

Işi înnodă în jurul gîtului ceea ce-i rămăsese din ultima batistă, ca să nu-i intre apa rece pe spate şi pe piept. Dar simţi curînd că ploaia îl pătrundea prin pînza subţire a hainelor, şi aruncă în jurul lui o privire înspăimîntată, de făptură pierdută care nu mai ştie unde să-şi ascundă trupul, unde să-şi pună capul, care n-are nici un adăpost pe lume.

Noaptea venea, acoperind cîmpia cu întune­ric. Zări departe, pe un imaş, o pată întunecată pe iarbă, o vacă. Sări peste şanţul drumului şi se îndreptă către ea fără să-şi dea prea bine seama ce face.

Cînd se află lingă ea, vaca îşi ridcă capul mare, şi el gîndi : „Dacă cel puţin aş avea o oală, aş putea bea puţin lapte“.

Se uită la vacă ; şi vaca se uita la el ; apoi, deodată, îi trase un picior în coaste şi strigă : „Sus !"

Vita se ridică încet, lăsînd să-i atîrne ugerul greu sub ea. Atunci omul se culcă pe spate, între picioarele vitei, şi bău îndelung, îndelung, apăsînd cu amîndouă mîinile ugerul umflat, cald, care mirosea a staul. Bău cît lapte se afla în izvorul acela viu.

Dar ploaia îngheţată cădea şi mai deasă, şi întreaga cîmpie deşartă nu-i arăta nici o putin­ţă de adăpostire. Ii era frig ; se uita la o lumi­nă care strălucea între copaci, la ferestrele unei case.

Vaca se culcase la loc, greoi. Se aşeză lîngă ea, mîngîind-o pe cap, recunoscător că fusese hrănit. Răsuflarea grea şi fierbinte a vitei, ră­suflarea care-i ieşea pe nări ca două şuvoaie de abur în aerul serii trecea peste obrazul mun­citorului. Omul îngînă :

— Ţie nu ţi-e frig acolo.

Işi plimba mîinile pe pieptul ei, de-a lungul picioarelor vitei, ca să găsească un pic de căl­dură. Şi îi veni în gînd să se culce şi să-şi pe­treacă noaptea lîngă pîntecele acela cald. îşi căută locul ca să se aşeze bine şi-şi puse frun­tea tocmai pe ugerul puternic, care îl alăptase mai înainte. Apoi, fărîmat de oboseală cum era, adormi pe loc.

Se trezi însă de cîteva ori cu spatele sau cu pîntecul îngheţat, după cum se lipise, cu unul sau cu celălalt, de animal; se întorcea ca să-si încălzească şi să-şi usuce partea de trup care-i rămăsese în aerul nopţii ; şi adormea la loc, copleşit de somn.

Cîntecul cocoşului îl ridică în picioare. Zo­rile erau aproape ; nu mai ploua, cerul era senin.

Vaca se odihnea cu botul în pămînt; se aplecă rezemîndu-se în mîini ca să-i sărute nara mare de carne umedă şi-i spuse :

— Rămas bun, frumoaso ... pe altădată . . . Eşti o vită bună . . . Rămas bun . . .

Apoi îşi puse pantofii şi plecă.

Merse două ceasuri drept înainte, pe acelaşi drum ; dar îl năpădi o oboseală atît de mare, încît se aşeză pe iarbă.

Se făcuse ziuă ; clopotele bisericilor sunau, bărbaţi cu cămăşi albastre, femei cu bonete al­be începeau să treacă pe drumuri , fie pe jos, fie în căruţe, îndreptîndu-se către satele veci­ne, să-şi petreacă duminica la prieteni, la ru­de.

Un ţăran gras care mîna in faţa lui vreo douăzeci de berbeci ce behăiau neliniştiţi, pă­ziţi de un cîine iute, trecu pe drum.

— N-ai cumva de lucru pentru un muncitor care moare de foame? întrebă el.

Celălalt răspunse arunncîd o privire rea asupra vagabondului:

— N-am de lucru pentru oamenii pe care-i intilnesc pe drum.

Dulgherul se întoarse şi se aşeză în şanţul lui.

Aşteaptă vreme îndelungată, privind cum trec ţăranii prin faţa lui, aşteptînd să vadă un chip bun, un chip compătimitor, ca să-i fa­că aceeaşi rugăminte.

Alese un fel de tîrgoveţ, îmbrăcat cu o redin­gotă, care purta un lanţ de aur pe pintece. Ii vorbi :

— Caut de lucru de două luni. Nu găsesc nimic. Nu mai am un ban în buzunar.

Acel tîrgoveţ pe jumătate îi răspunse :

— Ar fi trebuit să citeşti avizul care e afi­şat la intrarea în sat. Cerşetoria e oprită pe te­ritoriul acestei comune. Află că eu sînt prima­rul şi că dacă n-o ştergi iute, pun să te aresteze.

Randel, care începea să clocotească de furie, şopti :

— Pune să mă aresteze dacă vrei, sînt chiar bucuros, pentru că cel puţin aşa n-am să mor de foame.

Şi se întoarse să se aşeze în şanţ.

Peste un sfert de ceas, în adevăr, doi jan­darmi se iviră pe drum. Mergeau alături, încet, la vedere, strălucind în soare cu tricornurile lor lăcuite, cu curelele galbene şi nasturii lor de metal, de parcă ar fi vrut să-i sperie pe răufăcători şi să-i alunge departe, foarte de­parte.

 

Attachments