Charmides
(sau despre înţelepciune, gen probatoriu)
SOCRATE CHAIREPHON CRITIAS CHARMIDES
SOCRATE Mă întorceam în ajun, asupra serii, din tabăra de oşti de la Potideea1 şi, cum reveneam după un lung răstimp, m-am îndreptat bucuros către locurile unde eram obişnuit să-mi petrec vremea. Am intrat aşadar în palestra lui Taureas2, cea din faţa templului regal3, şi am găsit acolo o mulţime de lume; mi-erau necunoscuţi cîţiva, pe cei mai mulţi însă îi cunoşteam. îndată ce m-au zărit intrînd, aşa pe neaşteptate, care mai de care s-a grăbit — şi încă de departe — să-mi dea ziua bună; iar Chairephon4, apucat cum era, zvîcni în sus din mijlocul lor, o luă la goană către mine şi prinzîndu-mă de mînă mă întrebă:
— Cum ai scăpat din bătălie, Socrate?
Cu puţin înainte de plecarea mea, o bătălie avusese loc la Potideea; iar cei de aici abia acum aflaseră de ea5.
— Aşa cum vezi, i-am răspuns.
— Se zvoneşte pe la noi, a urmat el, că a fost aprigă bătălia şi-n toiul ei mulţi dintre ai noştri ar fi pierit.
— Da, şi pe bună dreptate s-a zvonit aşa, am întărit eu.
— Ai luat şi tu parte la bătălie? m-a întrebat Chairepbon.
— Da, am luat.
— Atunci aşază-te aci, m-a îndemnat, şi povesteşte-ne; prea limpede nu le-am aflat pe toate încă.
Şi călăuzindu-mă, îmi făcu Ioc totodată lîngă Critias, fiul lui Calaischros. Iar eu, după ce m-am tras alături de Critias şi le-am dat ziua bună — atît lui cît şi celorlalţi — am prins a istorisi întîmplările din tabără potrivit cu întrebările lor; iar fiecare avea să mă-întrebe altceva.
După ce am stat de vorbă îndeajuns despre asemenea fapte, i-am întrebat la rîndul meu despre cele de aci: cum mai stăteau lucrurile în ultima vreme cu rîvna pentru înţelepciune6 şi ce se mai auzea cu tinerii; dacă se aleseseră printre ei vreunii mai de frunte, fie prin înţelepciune, fie prin frumuseţe, fie prin amîndouă. Iar Critias, îndreptîndu-şi ochii către poartă şi zărind cîţiva tineri care tocmai intrau hîrjonindu-se între ei, urmaţi de o altă ceată de tineri, îmi spuse:
— Cu frumoşii, Socrate, cred că ai să afli îndată cum stau lucrurile; cei care intră acum, se-ntîmplă să fie deopotrivă vestitorii cît şi alaiul celor care-l îndrăgesc pe tînărul acela ce trece astăzi drept cel mai împlinit. Dealtfel, mi se pare că şi el e pe aproape şi are să intre de îndată.
— Cine e, îl întrebai eu, şi al cui?
— îl ştii cumva şi tu, numai că nu se ridicase încă la vîrsta tinereţii cînd ai plecat: e Charmides, fiul unchiului meu Glaucon şi deci văr cu mine.
— Pe Zeus, de bună seamă că-l ştiu, încuviinţai eu. Nu era nici pe atunci un copil de rînd; iar acum cred că trebuie să fie în pragul bărbăţiei7.
— îndată ai să afli, spuse, şi vîrsta lui şi cum arată acum.
Iar în timp ce rostea vorbele acestea, intră şi Charmides.
— Eu, dragă prietene, nu prea sînt în stare să dau o bună măsură lucrurilor; căci înaintea celor frumoşi parcă aş fi o cordea de măsurat de pe care s-au şters toate semnele8 : aproape toţi cei în vîrsta tinereţii îmi par frumoşi9. Numai că acum, înfăţişarea şi frumuseţea tînărului acestuia mi se arătau într-adevăr fără cusur; iar toţi ceilalţi, parcă nu mai aveau dragoste decît pentru el, într-atît păreau de uluiţi şi de tulburaţi cînd a intrat10. Şi mulţi alţii dintre cei care-1 îndrăgeau mai veneau în urma lui. De-ar fi fost vorba doar de noi, bărbaţi în puterea vîrstei, n-ar părea nimic de uimire, dar luînd seama şi la cei mici, la copii, am văzut că nici unul nu se uita într-altă parte — nici chiar cel mai micuţ —, ci toţi stăruiau cu ochii-n spre el, de parcă ar fi aţintit o statuie.
Atunci, Chairephon izbucni către mine:
— Cum ţi se pare tînărul, Socrate? Nu-i aşa că e frumos la chip?
— Minunat de frumos, încuviinţai eu.
— Ei bine, aşa cum e, dacă ar vrea să-şi desfacă hainele de pe trup, nici n-ai mai avea ochi pentru chipul lui, într-atît de frumoasă îi este întreagă făptura.
Iar toţi ceilalţi au consimţit că aşa era, cum spusese Chairephon.
— Pe Heracle, stăruii eu atunci, ce cuceritoare fiinţă ar mai fi, după spusele voastre, un singur lucru de s-ar adăugi; unul mărunt de tot11.
— Care? mă îndemnă Critias.
— De-ar avea şi sufletul bine întocmit. Şi s-ar cuveni să fie aşa, Critias, de vreme ce se trage din neamul vostru.
— Dar e o fiinţă desăvîrşită12 şi în privinţa aceasta, mă încredinţă el.
— Şi-atunci, urmai eu, de ce să nu-i dezbrăcăm mai de grabă sufletul şi să i-l privim înaintea trupului? Ε de bună seamă la o vîrstă cînd l-ar putea ispiti un schimb de păreri.
— Aşa-i, încuviinţă Critias, mai ales că pare înclinat spre cugetare13, iar după spusa altora, şi chiar a lui, ar fi foarte înzestrat şi într-ale poeziei14.
— Un asemenea har, dragul meu Critias, de departe vi se trage, de la înrudirea voastră cu Solon tocmai. Dar de ce nu-mi arăţi tînărul, chemîndu-l aci? Nici chiar dacă s-ar întîmpla să fie mai tînăr n-ar fi de ruşine să stau de vorbă cu el, în faţa ta, care-i eşti tutore şi pe deasupra şi văr.
— Bine spui, întări el, să-l chemăm.
Şi totodată îl îndemnă pe însoţitorul său:
— Băiete, cheamă pe Charmides şi spune-i că vreau să-l arăt unui medic, pentru durerea de care mi s-a plîns mai deunăzi, rosti Critias.
Apoi adăugi către mine:
— într-adevăr îmi spunea, nu de mult, că-l doare capul cînd se trezeşte dimineaţa. Te-ar stînjeni întrucîtva dacă te-ai preface în faţa lui că ştii vreun leac pentru durerile de cap?15
— Nu, deloc; numai să vină.
— Are să vină, hotărî el.
Şi aşa s-a petrecut. A venit; numai că, venirea lui a stîrnit o întîmplare de tot hazul. Cum fiecare dintre noi cei aşezaţi se strîngea de-o parte şi-l împingea de zor pe vecin ca să-i facă loc lui Charmides lîngă el, cei de la capătul băncii se treziră unul în picioare, iar altul zvîrlit de-o parte. Charmides veni şi se aşeză între mine şi Critias. Atunci, drept să-ţi spun prietene, m-am simţit cam descumpănit şi îndrăzneala mea dinainte, că-mi va fi lesne să-l întîmpin cu vorba pe Charmides, se curmă pe de-a-ntregul. Iar în clipa cînd Critias îl încredinţă că eu aş fi cunoscătorul leacului şi Charmides mă aţinti cu ochii într-un fel de neasemuit, gata să mă-ntrebe ceva, în vreme ce toţi cei din palestră se strînseseră cerc în jurul nostru, atunci, o, vrednice prieten al meu, ochii îmi lunecară o clipă prin deschizătura tunicii lui şi pe dată simţii că mă aprind şi-mi pierd cumpătul; iar gîndul mă purtă către Cydias. . .16 Cît de iscusit era acesta într-ale dragostei, de cîte ori prindea să dea sfat cuiva în legătură cu vreun tînăr frumos: „căpriorul să se ferească să vină să-şi apuce prada din faţa leului". Căci eu însumi nu păream să fiu altceva în clipa aceea decît prada unei asemenea făpturi.
Totuşi, cînd m-a întrebat dacă ştiam vreun leac pentru durerile de cap, am îngînat că ştiam unul.
— Şi care este? stărui el.
I-am spus că ar fi o anume buruiană, dar că pe lîngă leac trebuia adaos şi unt descîntec17; iar viersul acesta, dacă era lăsat să cadă odată cu folosirea leacului, dădea tămăduire deplină, fără el însă buruiana nu era de nici un ajutor.
— Am să mi-l scriu atunci, aşa cum ai să-l reciţi tu, hotărî el.
— Cu voia, sau fără voia mea? întrebai.
Rîse atunci Charmides :
— Cu voia ta, Socrate.
— Fie, mă-nduplecai atunci; dar îmi ştii chiar şi numele?
— M-aş simţi aproape vinovat să nu-l ştiu; doar nu de puţine ori se aduce vorba de tine, printre cei de seama mea18, şi îmi aduc aminte, copil fiind, să te fi văzut împreună cu Critias acesta.
— Ε bine, îl încuviinţai eu; căci astfel, am să-ţi pot trece cu mai mult curaj descîntecul, aşa cum va fi fiind. Mă întrebam totuşi mai adineaori în ce chip să-ţi lămuresc virtuţile lui. Căci un asemenea leac, Charmides, nu e în măsură să vindece doar capul, aşa cum poate ştii şi tu de la unii medici destoinici; aceştia, ori de cîte ori îi întîmpină cineva cu o suferinţă la ochi, îl încredinţează că nu le stă-n putinţă să încerce vindecarea ochilor numai, dar că, acela care vrea să-şi lecuiască ochii, se cuvine să-şi îngrijească totodată şi capul. Tot astfel, a-ţi închipui că poţi să-ţi vindeci capul singur, fără să iei seama trupului întreg, nu poate fi decît o faptă cu totul necugetată18b. Pornind de la o asemenea judecată, ei prescriu un regim pentru trupul întreg, dîndu-şi osteneala să îngrijească şi să vindece partea odată cu întregul. Sau n-ai aflat că aşa spun ei şi că aşa se şi petrec lucrurile?
— Ba da, răspunse el.
— Aşadar, îţi pare bună judecata lor şi o primeşti?
— Pe de-a-ntregul, se învoi el.
Iar eu, de îndată ce l-am auzit încuviinţîndu-mă, prinsei din nou curaj şi puţin cîte puţin regăsindu-mi cumpătul, mă înflăcărai19 şi ridicai glasul:
— Tot aşa e, Charmides, şi cu descîntecul nostru. L-am deprins acolo în tabără de la un trac20, unul dintre medicii lui Zalmoxis21, despre care se zice că stăpînesc meşteşugul de a te face nemuritor22. Şi spunea tracul acesta, că medicii greci pe bună dreptate iau seama la cele pe care tocmai le pomeneam; numai că „Zalmoxis, adăugi el, regele nostru, care e zeu23, arată că, după cum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm capul, ori capul fără să ţinem seama de trup, tot astfel nici trupul nu poate fi însănătoşit fără suflet. Aceasta şi e pricina pentru care medicii greci nu izbutesc să vindece cele mai multe boli: ei nu se ridică pînă la întregul de care ar trebui să se îngrijească, iar dacă acestuia nu-i merge bine, nici partea nu se poate însănătoşi. Şi toate de aci pornesc, îmi lămurea el, de la suflet: atît cele rele cît şi cele bune ale trupului ori ale făpturii noastre depline, şi de aci se revarsă ele, aşa cum de la cap totul se resfrînge asupra ochilor24. Prin urmare, mai ales sufletul se cade îngrijit, dacă avem de gînd să aducem la o bună stare atît capul cît şi restul trupului25. Iar sufletul, arăta el, dragul meu, se îngrijeşte cu anume descîntece şi descîntecele acestea nu sînt altceva decît rostirile frumoase26. Din asemenea rostiri se iscă în suflete înţelepciunea; iar odată ce aceasta iese la iveală şi stăruie în noi, îi e lesne să deschidă cale sănătăţii şi către cap şi către trupul tot"27. Învăţîndu-mă aşadar asemenea leac şi asemenea descîntece, mă îndemna totodată să nu mă las înduplecat de nimeni să-i îngrijesc capul cu leacul acesta, pînă nu-mi va fi înfăţişat mai întîi sufletul28 spre a fi îngrijit prin descîntec. Şi tocmai aceasta e greşala pe care o fac astăzi oamenii, urmă el, că încearcă să fie medici ai unei părţi numai, fără cealaltă; şi mă îndemna cu toată tăria să nu mă las înduplecat de nimeni să fac astfel, fie el bogat, frumos, ori de neam ales. Eu, aşadar, am să-i dau ascultare, căci i-am jurat-o şi sînt dator să-i dau ascultare; iar ţie, dacă vei vrea, după îndemnurile străinului, să-ţi înfăţişezi întîi sufletul spre a fi descîntat29 cu acele descîntece trace, îţi voi da leacul pentru cap; dacă nu, n-aş prea avea ce să fac pentru tine, Charmides, dragule.
La asemenea vorbe, Critias ne întrerupse spunînd:
— Dar bine, Socrate, ar fi o adevărată binecuvîntare pentru tînărul acesta durerea lui de cap, dacă ar sili şi cugetul să devină mai bun odată cu capul. Totuşi să ştii, că printre cei de-o seamă cu el, Charmides ţine fruntea nu numai prin înfăţişare, dar şi prin acel ceva al cărui descîntec spui tu că-l cunoşti: e vorba de înţelepciune, nu?
— Da, într-adevăr, încuviinţai eu.
— Află atunci, adaugă Critias, că el trece cu mult drept cel mai înţelept printre tinerii de azi, iar în privinţa tuturor celorlalte, cîte ţin de vîrsta lui, nu e întru nimic mai prejos decît oricare din ei.
— De altfel, e şi drept, Charmides, urmai eu, să te deosebeşti de ceilalţi prin toate acestea. Vezi, eu n-aş crede că vreunul din cei de aci poate lesne arăta două spiţe din Atena care, unindu-se între ele, să fie mai demne şi mai bune de-a lăsa urmaşi, decît cele din care te tragi tu. Căci neamul tău după tată, cel al lui Critias, fiul lui Dropides, a fost slăvit, după cum ni s-a transmis de Ana- creon30, şi de Solon şi de mulţi alţi poeţi, ca unul de frunte deopotrivă prin frumuseţe, virtute, cît şi prin alte fericite înzestrări. Iar cu neamul mamei tale lucrurile stau la fel. Se spune că, dintre cei de prin părţile noastre, nici un bărbat nu trecea drept mai frumos şi mai falnic decît Pyrilampes, unchiul tău, ori de cîte ori mergea în solie, fie pe la marele rege, fie la vreun altul, aşadar, şi neamul acesta, pe de-a- ntregul, nu e cu nimic mai prejos de celălalt. Iar tu, ca unul care te tragi din asemenea spiţe, e firesc să fii întîiul în toate. Astfel că, dacă e vorba de înfăţişarea fiinţei tale, scumpe fiu al lui Glaucon, atît cît o pot petrece ochii, nu-mi pari a sta cu nimic mai prejos de oricare dintre înaintaşii tăi; iar dacă şi în privinţa înţelepciunii şi a celorlalte eşti îndeajuns de înzestrat, după cum spune Critias, atunci, dragă Charmides, fericit fiu a mai adus pe lume31 cea care ţi-e mamă. Şi acum, iată cum stau lucrurile. Dacă ţie ţi-e dată înţelepciunea, aşa cum spune Critias acesta, şi dacă eşti îndeajuns de înţelept, nu mai ai nevoie de nici un descîntec, nici dintr-ale lui Zalmoxis, nici dintr-ale lui Abaris cel de la miazănoapte32, ci va trebui să ţi se dea doar leacul pentru cap; dar dacă tu crezi că ai totuşi nevoie de ele, atunci va trebui să ţi se descînte, înainte de a ţi se da leacul. Şi acum, să-mi spui tu singur dacă eşti de părerea lui Critias şi socoţi că ai îndeajuns parte de înţelepciune, sau dacă nu te crezi tocmai îndestulat de ea.
Se roşi mai întîi Charmides şi păru încă mai frumos, căci se potrivea sfiala cu vîrsta lui33. Apoi îmi răspunse şi nu fără aleasă chibzuială. Spunea el că nu-i era uşor în clipa aceea să răspundă nici da, nici nu la întrebarea pusă.
— Dacă, urmă el, spun că nu sînt înţelept, atunci deopotrivă rostesc ceva pe care omul nu e firesc să-1 spună despre el şi în acelaşi timp îl înfăţişez drept un mincinos pe Critias acesta şi pe alţii mulţi cărora le par înţelept. Dacă însă aş încuviinţa-o şi m-aş lăuda singur, nu m-aş dovedi poate tocmai la locul meu; aşa că, nu prea ştiu nici eu ce să răspund.
I-am dat dreptate:
— îmi pare potrivit ce spui, Charmides, şi cred că împreună ar trebui să cercetăm dacă stăpîneşti ori nu ceea ce ţin eu să aflu. Astfel, nici tu n-ai să fii silit să spui ce nu ai vrea şi nici eu n-am să mă-ntorc Ia leacul acela aşa, fără vreo chibzuinţă. Deci, dacă gîndul meu îţi este pe plac, aş porni la cercetare împreună cu tine. Dacă nu, te-aş lăsa în pace.
— Dar o doresc mai mult decît orice, recunoscu el; cercetează deci, în acest gînd, cum crezi tu că e mai bine să cercetezi.
— Iată, am spus atunci, cum îmi pare mie că ar fi cel mai bine. Ε firesc, dacă ai parte de înţelepciune, să ai totodată şi o părere despre ea34. Căci, de vreme ce se află în fiinţa ta înţelepciunea, ea îţi dă, ca fiind prezentă, un anume simţămînt, din care să ţi-se-nchege gîndul cu privire la ce este şi cum este. Nu crezi aşa?
— Ba da, aşa cred, hotărî el.
— Atunci, ca unul care ştii greceşte35, adăugai eu, n-ai putea cumva să-mi spui părerea ta asupră-i?
— Poate că da, îmi răspunse.
Aşadar, urmai eu, ca să ne dăm seama dacă e sădită sau nu în tine, spune-mi, ce crezi tu că e înţelepciunea?
Şovăi Charmides la început şi nu prea se-ndemna să-mi răspundă36. Dar mai apoi prinse a-mi lămuri că înţelepciunea nu-i părea altceva decît îndeplinirea a toate cu măsură şi liniştit37: fie că mergi pe un drum, fie că stai de vorbă, sau că întreprinzi orice altceva. într-un cuvînt, sfîrşi el, îmi pare că ceea ce întrebi tu e un anume fel liniştit de a îndeplini orice.
— Să fie oare aşa? întrebai. Se zice într-adevăr, Charmides, că cei liniştiţi sînt înţelepţi. Să vedem dacă într- adevăr aşa e. Dar, spune-mi, înţelepciunea nu se cuprinde în rîndul celor frumoase?
— Pe de-a-ntregul, răspunse el.
— Ce e mai frumos pentru un grămătic, să scrie aceleaşi litere repede ori domol?
— Repede.
— Dar cînd citeşte? S-o facă degrabă ori cu zăbavă?38
— Degrabă.
— Şi să cînţi cu repeziciune la cithară ori să lupţi aprig, nu e mai frumos decît s-o faci domol şi cu zăbavă?
— Ba da.
— Dar în privinţa luptelor cu pumnii şi a altor întreceri atletice39, nu-i la fel?
— întru totul.
-— Dar la alergări şi sărituri, ori la tot felul de asemenea deprinderi ale trupului nu-i aşa că sînt frumoase mişcările îndeplinite cu agerime şi repeziciune, pe cînd cele greoaie şi făcute domol par urîte?
— De bună seamă.
— De bună seamă atunci, am urmat eu, în privinţa trupului, nu felul tihnit de a îndeplini un lucru e cel mai frumos, ci acela cît mai ager şi mai aprig. Nu e aşa?
— întocmai.
— Iar înţelepciunea, spuneam noi, e ceva frumos, nu?
— Da.
— Atunci, în cele ale trupului, nu îndeplinirea liniştită a lucrurilor, ci repeziciunea e mai chibzuită, de vreme ce înţelepciunea e ceva frumos.
— Aşa se pare, spuse el.
— Dar ce e mai frumos, întrebai, să înveţi uşor sau anevoie?
— Să înveţi uşor.
— Dar cînd înveţi uşor, stăruii eu, înseamnă că înveţi repede, pe cînd învăţatul anevoie se petrece domol şi cu zăbavă.
— Da.
— Iar cînd înveţi pe un altul, nu e mai frumos s-o faci repede şi nestăvilit40 decît domol şi cu zăbavă?
— Ba da.
— Dar faptul de a-ţi reaminti ceva sau a lua aminte la ceva e mai frumos cînd se petrece domol şi cu zăbavă, ori dintr-odată şi repede?
— Dintr-o dată, spuse el, şi repede.
— Iar iscusinţa nu este mai degrabă o anume agerime a spiritului iar nu o domolire a sa?
