Viewing Single Post
AnnaE
#0

PSIHOLOGIA COPILULUI

 

 

 

 

NOTĂ PENTRU PĂRINŢI

 

Societatea contemporană nu oferă, practic, nici o posibilitate de calificare în meseria de părinte. În momentul în care o femeie devine mamă este ca şi cum societatea i-ar spune brusc: “sunteţi părinte; nu v-am învăţat mare lucru despre asta, dar încercaţi să vă descurcaţi cât mai bine.”

          A fi părinte înseamnă a fi totodată psiholog şi profesor într-un mod cu totul special.

          Sunteţi psihologul copilăriei deoarece aveţi nevoie să înţelegeţi cum funcţionează mentalul copilului dumneavoastră. De asemenea sunteţi şi cel mai influent profesor pe care îl va avea acest copil. Sunteţi primul său educator. Lucrurile pe care îl învăţaţi ( chiar si cele de care nu sunteţi conştientă că le învaţă de la dumneavoastră) reprezintă lecţiile cele mai importante care depăşesc ca valoare lecţiile şcolare.

          Precum majoritatea femeilor, probabil că şi dumneavoastră vă lipsesc informaţiile şi experienţa necesară exercitării cu succes a “meseriei de părinte”. Dvs. trebuie să învăţaţi lucrurile care vă vor conduce la deplina înţelegere a nevoilor nou-născuţilor şi copiilor.

Un psiholog sau un profesor lucrează în medie 8 ore pe zi. In fiecare zi sau la sfârşit de săptămână au timp liber. În fiecare an au vacanţe. Nu este şi cazul dumneavoastră. Asta ar fi suficient să vă frustreze puţin chiar de la început. Pe de altă parte, psihologii şi profesorii lucrează cu un număr mare de copii, astfel încât sentimentele care îi incearcă în prezenţa lor sunt mult mai estompate faţă de cele ale unei mame. Iar faptul că acei copii nu le aparţin, înţelegerea şi rezolvarea problemelor  acestora nu îi implică afectiv la fel de profund.

Nu există în societatea noastră o muncă mai dificilă decât de a fi polivalent, de a lucra 24 din 24 când psiholog când profesor şi educator. Asta este meseria de mamă.

          A fi părinte este de fapt un curs deschis permanent. În momentul în care deprinzi o nouă tehnică – fie că este vorba de a conduce o maşină, de a cânta la un instrument sau de a creşte un copil - nu progresezi decât făcând greşeli şi învăţând din ele. Totuşi, în acest caz, sistemul încercare-eroare este cel mai puţin eficient. Intenţia mea este de a vă comunica ceea ce m-au învăţat cei 20 de ani de activitate profesională şi propria mea experienţă de părinte. Pentru ca această lucrare să poată stabili un contact între autor şi cititor, ea trebuie să se prezinte sub forma unui dialog pozitiv.  De aceea am intenţia să anticipez întrebările dvs, şi să ghicesc momentele în care câteva datele stiinţifice vor părea potrivite. Încerc să scriu această carte pe tonul conversaţiei între prieteni, ca şi cum dumneavoastră şi cu mine ne-am afla faţă în faţă, discutând şi servind o cafea. Spre exemplu, voi cita din când în când experienţele pe care le-am avut cu proprii mei copii. Am citat, desigur, şi câteva lucrări fundamentale în psihologie, dar am încercat să reduc la minim acest gen de citate. Stiu că majoritatea cititorilor nu agreează o lucrare burduşită cu note savante sau referiri la experienţe ştiinţifice.

Mi-am îndreptat atenţia în mod special asupra a două categorii de mame care vor citi această carte: prima este mama care nu a avut încă copii. Probabil că aceasta va citi această carte în cel mai potrivit moment posibil. Va putea învăţa multe lucruri care o vor ajuta înainte de a trebui să se confrunte cu problemele ridicate de creşterea şi îngrijirea unui copil. De asemenea, trebuie ţinut cont că nu se poate învăţa cum să creşti un copil numai din lectura acestei cărţi, la fel cum nu se poate conduce un automobil numai după lecturarea instrucţiunilor. Informaţiile cuprinse în această carte trebuie adaptate realităţii palpabile constituite de venirea pe lume a unui copil. Ţineţi cont de faptul că acest copil nu se va asemănă cu nici un altul. Este o fiinţă unică. Această carte, precum toate celelalte lucrări care tratează teme de educaţie, nu poate fi decât o descriere generală în raport cu realitatea impusă de către copilul dumneavoastră O mamă îşi cunoaşte copilul mai bine decât oricine, de aceea deşi unele pasaje vin în întâmpinarea sentimentelor dumneavoastră materne uitaţi cele citite şi urmaţi-vă instinctul.

          Cu toţii avem tendinţa, ca atunci când ne însuşim cunoştinţe noi, să ne îndoim de noi înşine şi să dorim ca altcineva să impună reguli pentru a ne arăta ceea ce trebuie să facem. Odată cu experienţa devenim mai încrezători. Începem să distingem locurile unde regulile trebuie schimbate pentru a se adapta situaţiilor particulare.

          Bazându-mă pe propria experienţă de părinte, vă pot asigura că vă veţi simţi mult mai sigură pe dumneavoastră crescând cel de-al doilea sau cel de-al treilea copil, decât crescându-l pe primul. Motivul este că primul copil ne-a învăţat câteva lucruri pe care le putem aplica celui de-al doilea sau al treilea. Odată cu primul copil câştigăm ceva, iar pe de altă parte pierdem ceva. Facem greşeli dar avem şi momente de inspiraţie. Aparent se poate aprecia că facem mai multe greşeli cu primul copil decât cu ceilalţi. De îndată ce vă daţi seama că aţi reacţionat “stângaci” faţă de copil, atunci veţi fi conştientă de apartenenţa dumneavoastră la clubul “ gaffeurilor” pe care îi numim părinţi. Bun venit în club!

          Aceasta mă aduce la cea de-a doua categorie de mame care vor citi această carte. Cele care au un copil mai mic de 5 ani dar şi unul sau mai mulţi copii mai mari. Câteva pasaje din această lucrare le vor face să exclame: “Mi-aş fi dorit să citesc această carte cu câţiva ani in urmă! Acum realizez ce gafă am făcut când Sofia nu mergea încă în picioare. Îmi dau seama că nu era cea mai bună soluţie.” Este posibil să se simtă puţin vinovate şi să-şi facă câteva reproşuri. Sper că nu este cazul. Nici un părinte nu merită să fie blamat. Cu toţii încercăm să ne creştem copiii cât mai bine. Dacă luăm în considerare faptul că cei mai mulţi dintre noi nu avem nici un fel de experienţă, după părerea mea, facem totuşi un lucru extraordinar. De asemenea sper că veţi fi indulgentă cu dumneavoastră înşivă vis-à-vis de greşelile pe care credeţi că le-aţi comis apropos de copil.

          Din partea mea, experienţa pe care o am, deseori obţinută în mod dureros, îmi permite să vă spun că poţi fi doctor în psihologie şi să greşeli mari crescând primul copil. Din fericire, odată cu experienţa primului născut vine şi asigurarea că în viitor veţi greşi mai puţin faţă de următorii copii.

          Tot experienţa mă face să mă gândesc la povestea psihologului care la începutul carierei avea şase teorii şi nici un copil, iar la sfârşitul carierei s-a regăsit cu şase copii şi nici o teorie.

          In orice caz, sentimentul culpabilităţii nu favorizează exercitarea meseriei de părine. Tot timpul trebuie să ne gândim că facem ceea ce este mai bine. Însuşi faptul că aţi găsit timp să citiţi această lucrare arată că vă preocupă copilul dumneavoastră ; altfel n-aţi fi făcut-o.

          De-a lungul anilor, atunci când părinţii îmi vorbeau de puericultură în timpul lecţiilor de medicină sau în timpul dezbaterilor care urmau cursurilor mele, am descoperit un mare număr de mame şi de taţi care comiteau o greşală majoră faţă de psihologia modernă. M-am gândit că ar fi util să abordăm acum câteva neînţelegeri, înainte de a merge mai departe. Aşa că, înainte de a vorbi despre rolul psihologiei în puericultură, să discutăm puţin despre ceea ce psihologia “refuză să creadă”

          Psihologia modernă “refuză să creadă” că este bine ca părinţii să fie liberali, iar prin acest liberalism înţelegem permiterea copilului de a face tot ceea ce are chef să facă. Nici un psiholog normal n-a susţinut vreodată o asemenea idee. Dar, oricât de incredibil ar putea părea, am întâlnit părinţi care permit copiilor să deseneze pe pereţi deoarece ei cred că ar produce un rău psiholgic copilului dacă ar încerca să-l împiedice. De fapt, în majoritatea cazurilor de acest gen, mamei îi este teamă să spună “nu” copilului şi încearcă să facă apel la psihologia modernă pentru a masca lipsa de fermitate.

          Al doilea principiu la care psihologia se fereşte să subscrie este că pe măsură ce copii trec prin diverse stadii de dezvoltare, părinţii trebuie să se menţină la distanţă fără a interveni deloc în dezvoltarea copilului lor. Sigur este faptul că cei mici trec prin etape de dezvoltare distincte, mai ales la vârsta preşcolară. O mamă nu trebuie să se aştepte ca un copil de patru ani să reacţioneze la fel ca unul de trei. Deasemenea ea nu trebuie să rămână pe margine, crezând că nu-i poate modifica niciuna din aceste etape. Am întâlnit părinţi care tolerau copiilor lor un comportament vulgar, în ideea că aceştia din urmă se găsesc în plină evoluţie. Aici de obicei tatăl ridică din umeri spunând că nu este nimic de făcut.

          Părinţii trebuie să reacţioneze. Modul în care vor aborda o anumită etapă în dezvoltarea unui copil va acţiona direct asupra felului în care copilul va reuşi să o depăşască. Am consacrat un spaţiu extins in această lucrare etapelor de dezvoltare a copiilor deoarece sunt de părere că parinţii trebuie să le cunoască cât mai precis cu putinţă.

          De asemenea, numeroşi părinţi sunt convinşi că psihologia modernă le interzice să aplice vreo pedeapsă corporală copiilor. Unii psihologi şi psihiatri au enunţat întradevăr această idee. Părerea mea profesională este că nu e posibil să creşti în mod “eficace” un copil, mai ales băieţei agresivi şi plini de vitalitate, fără o pedeapsă cât de mică. Asta nu înseamnă însă că orice pedeapsă este bună pentru copil. În capitolul consacrat disciplinei voi vorbi despre pedepsele pozitive şi cele negative. Totuşi, sunt de părere că unele pedepse sunt necesare, chiar inevitabile, pentru a creşte copii cu un psihic sănătos.

          Altă noţiune curent răspândită este aceea că un părinte nu trebuie să arate niciodată copilului că este nervos sau contrariat. Toţi părinţii au perioade de euforie şi perioade de depresie. Câteodată ne simţim foarte bine în timp ce punem la punct pe micuţul cu comportament dificil. Alteori cea mai mică greşală ne face să ne ieşim din minţi. Este important pentru părinţi a putea să-şi exprime sentimentele şi trăirile cu cea mai mare sinceritate. Psihologia nu ne învaţă că trebuie să rămânem mereu calmi şi senini. Dacă ar fi fost aşa, ar fi impus părinţilor o tensiune emoţională imposibilă. În general, oamenii cred că un psiholog le va spune ce trebuie să simtă în calitate de părinte şi ce fel de comportament, “ştiinţific” normal, trebuie să adopte faţă de copiii pe care îi cresc. Este regretabil faptul că unii psihologi au lăsat să se înţeleagă asta. Din nefericire nimeni nu se poate abţine să-si facă griji sau să gândească altfel decât de obicei. Sentimentele sunt spontane iar gândurile iau naştere în spiritul nostru fără a ne putea împotrivi.

          Nu voi încerca să explic părinţilor ce ar trebui să simtă. Voi explica doar ce trebuie făcut. Acţiunile dumneavoastră sunt subordonate voinţei iar sentimentele nu. Vă voi da noţiuni care vă vor ajuta să înţelegeţi mai bine pe cel mic şi voi sugera modul în care trebuie folosite aceste noţiuni pentru a avea ca rezultat o fiinţă fericită şi inteligentă.

          Este posibil ca unii dintre dumneavoastră să nu fie capabili să urmeze sfaturile din această carte şi din nici o alta. Vă veţi da seama că în ciuda tuturor eforturilor sincere din partea dumneavoastră , copiii vă scapă din mână şi sunteţi la capătul puterilor. O astfel de situaţie arată că aveţi nevoie de intervenţia unui specialist. Cu alte cuvinte, aveţi nevoie de altceva decât de cărţi. Disperarea scoate la ivelă faptul că suferiţi de pe urma unui blocaj afectiv şi numai un specialist vă poate ajuta să îl depăşiţi.

          Pentru dumneavoastră esenţialul este că primii 5 ani din viaţa copilului sunt anii cei mai importanţi, anii de formare. Nu spun prin asta că anii ce urmează sunt mai puţin importanţi, că totul se termină pentru el înainte de a şasea aniversare: cert este faptul că primii 5 sunt determinanţi.

          În momentul în care copilul atinge vârsta de 6 ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate. Această personalitate pe care o va avea toată viaţa. Ea va determina, în mare parte, reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte; comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cum îi va fi tinereţea, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie.

          Primii cinci ani nu sunt importanţi numai pentru dezvoltarea emoţională a copilului dar şi pentru dezvoltarea sa intelectuală.

          Cel mai bun mijloc de a conştientiza importanţa acestor primi ani în dezvoltarea intelectuală a copilului este de a vă pune o întrebare: La ce vârstă credeţi că a atins copilul dumneavoastră 50% din dezvoltarea sa intelectuală? La 21, la 17 sau la 12 ani?

          Răspunsul corect este: la 4 ani!

          Dr. Benjamin Bloom de la Universitatea din Chicago a concluzionat, în urma numeroaselor sale cercetări, că un copil atinge jumătatea nivelului său de inteligenţă la vârsta de 4 ani, 30% mai mult, la 8 ani, iar restul de 20% la 17 ani.

          Apropos, nu confundaţi inteligenţa cu ştiinţa. Evident, copilul dumneavoastră nu a acumulat jumătate din cunoştinţele sale la vârsta de 4 ani. Inteligenţa reprezintă aptitudinea pe care o are, să manipuleze mental cunoştinţele pe care le capătă. Iar jumătate din această capacitate este atinsă la 4 ani.

          Dacă estimarea dumneavoastră a fost falsă, nu vă faceţi probleme. Marea majoritate a adulţilor subestimează mult, pe de-o parte inteligenţa, pe de altă parte capacitatea de învăţare a unui copil de vârstă preşcolară. S-a crezut, până în ultimii ani, că fiecare avem o anumită doză de inteligenţă înnăscută, fixată de ereditate şi definitivă.

          Studii recente au demonstrat că nu este adevărat. Tipul de stimulare intelectuală pe care o primeşte un copil în primii cinci ani de viaţă determină în mod esenţial inteligenţa vârstei sale adulte.

          Deoarece aceşti primi cinci ani sunt atât de importanţi, am pus accentul în această lucrare pe vârsta primei copilării. Anii care urmează şi adolescenţa merită să fie trataţi separat.

          Aici, voi lua exemplul unui copil imaginar şi voi analiza dezvoltarea sa din momentul naşterii şi trecând prin primii ani de viaţă. Ar fi neîndemânatic din partea mea să mă refer la acest copil ca şi  “el sau ea după caz”. Aşa că, pentru uşurinţă, voi vorbi despre acest copil la masculin. Dacă dumneavoastră aveţi o fetiţă, înlocuiţi mental “el” cu “ea”

          Să vorbim acum despre mame şi despre ceea ce simt ele vis-à-vis de noul născut.

 

MAMELE ŞI SENTIMENTELE LOR

 

Marea majoritate a tratatelor de puericultură încep prin a descrie ce este un copil şi cum trebuie îngrijit. Ele neglijază sentimentele mamei. După părerea mea aceasta este o greşeală gravă.

          Mamele cărora le vorbesc de ani de zile, în situaţia lor de paciente sau prietene sau colege, mi-au spus că de când au născut primul copil, de când s-au întors de la clinică şi au început să se ocupe de el, se simţeau prea puţin sigure de ele însele. Se simţeau “inadaptate”.

          Oricare ar fi numărul de cărţi citite în acest domeniu, oricâte cursuri aţi urmat pentru a încerca să vă pregătiţi pentru această experienţă, ea rămâne totuşi un lucru complet nou şi necunoscut. Realitatea ei nu vă atinge atât de mult, ca atunci când revenind de la clinică sunteţi confruntată cu lucrul acela nou care trăieşte şi respiră. Este acolo 24 de ore pe zi, instalat definitiv.

          Acest fapt presupune un teribil efort de adaptare. Nu aţi avut niciodată o responsabilitate atât de mare. Marea majoritate a mamelor sunt îngrozite în momentul în care îşi dau seama că pentru prima oară în viaţa lor sunt pe de-a întregul responsabile de viaţa unei fiinţe. În faţa acestei responsabilităţi, cu care se regăsesc investite atât de brutal, numeroase mame au tendinţa de a se simţi incompetente.

          Se întâmplă ca o tânără mamă să se îndoiască în aşa măsură de ea însăşi încât să-si facă griji pentru nimicuri. Nu are experienţă legată de creşterea unui copil încât să poată interpreta diferitele evenimente care se pot produce. Dacă copilul doarme profund, ea ar spune că acesta nici nu mai respiră şi se precipită să vadă dacă mai trăieşte. Ea se îngrijorează dacă copilul pare că se sufocă sau dacă are dificultăţi în a digera laptele. Fiecare eveniment capătă valori disproporţionate. O tânără mamă este specialistă în a vedea probleme peste tot. Ea crede că totul pleacă de la ceea ce consideră ca norme de alimentaţie şi de somn şi sunt semnele unei boli grave. De aceea numeroase mame tinere sunt tentate să-l streseze cu telefoanele pe medicul pediatru.

          Vedeţi, tânăra mamă a primit tot felul de mesaje din partea culturii noastre, unele explicite altele implicite, din care a învăţat că o mamă este dotată în mod magic cu acea “dragoste maternă” şi cu acel “instinct matern”, caracteristici care o vor face capabilă să îngrijească un nou născut şi să-l iubească. Problema este că, pusă în faţa situaţiei de a avea un copil, ea nu simte nimic din toate astea. Nu se simte în stare să se ocupe de copil. Atunci, se gândeşte că toate celelalte mame sunt dotate cu acel instinct matern care, numai ei îi lipseşte. Este atât de ocupată să se îngrijoreze încât nu-şi mai dă seama că este o mare diferenţă între dragostea maternă şi ştiinţa, experienţa necesară îngrijirii unui nou născut.

          Dragostea pentru copil va veni în mod natural. Unele mame simt un elan irezistibil de dragoste la naşterea primului copil. Pentru altele, acest sentiment se dezvoltă treptat. Dar nu există un bagaj de cunoştinţe înăscut despre îngrijirea copilului pe care să-l avem doar pentru că suntem femei. Aceste cunoştinţe sunt fructul experienţei. În orice caz, până la naşterea primului copil, este posibil să nu avem idee despre ceea ce înseamnă viaţa alături de el.

          Pe lângă acest sentiment de incompetenţă care o tulbură pe tânăra mamă, se mai adaugă şi un sentiment inconştient de “ură”.  Multe mame se simt frustrate din cauza acestui orar prelungit la care sunt supuse după naşterea copilului. Întreaga viaţă a mamei pare că gravitează acum în jurul micuţului din leagăn de care trebuie să se ocupe cu seriozitate. Este perfect normal. Din nefericire nimeni nu a pregătit-o pentru acest sentiment de “ură”. De unde şi contradicţia în care se simte deseori vinovată de a reproşa ceva acestui copil pe care de fapt îl iubeşte.

          Trebuie ca tânăra mamă să înţeleagă că aceste sentimente contradictorii sunt perfect normale. După o perioadă de adaptare la această situaţie nouă şi la această responsabilitate neobişnuită, sentimentul negativ va dispare, va fi absorbit într-o dragoste irezistibilă pentru copil.

          Mai este un motiv care împinge o mamă să aibă sentimente negative faţă de copil. Ea crede că acest copil o va uni mai puternic de soţul ei. La urma urmei l-au făcut împreună, şi ea crede că odată născut, copilul, soţul ei si ea vor forma un trio foarte unit. Din nefericire, multe tinere mame realizează că se întâmplă exact invers. În loc să-i apropie pe soţi, copilul actionează psihologic ca un lucru care îi desparte. Mama observă că soţul este deseori gelos pentru atenţia pe care ea o acordă copilului. Se comportă mai mult ca un rival decât ca un tată. De asemenea se poate întâmpla ca soţul să nu joace un rol afectiv eficace în responsabilitatea faţă de nou născut. Se poate întâmpla ca soţul să lase mamei impresia că ea este singura responsabilă vis-à-vis de copil. De aceea mama poate sa-l învinuiască pe copil pentru producerea acestei situaţii.

          Rămâne la latitudinea fiecărei femei să reglementeze situaţia şi să aducă familia la starea de unitate.

          Dacă, din întâmplare, aveţi un soţ capabil să împartă cu dumneavoastră responsablitatea morală a creşterii copilului, fiţi sigură ca aveţi mare noroc. Folosiţi-vă de el pentru a vă sonda sentimentele. Înţelegeţi că aceste sentimente sunt perfect normale şi nu vă feriţi să le discutaţi cu el. Dacă puteţi face acest lucru, veţi simţi imediat că responsabilitatea creşterii copilului nu se mai află doar pe umerii dumneavoastră Asta vă va aduce multă uşurare.

          Amintiţi-vă că de mii de ani mamele se luptă cu aceşti doi monştrii: incompetenţa si resentimentele faţă de copil, şi că mereu au reuşit să îi invingă. Şi dumneavoastră veţi reuşi, chiar dacă la început va părea destul de greu. Veţi avea momente penibile şi cu siguranţă veţi plânge puţin. Dar, cu cât de cinstită veţi fi cu dumneavoastră înşivă şi cu sentimentele dumneavoastră, cu atât mai rapid veţi depăşi această perioadă de adaptare. Mai devreme sau mai târziu, precum milioane de mame înaintea dumneavoastră veţi trece peste această perioadă dificilă. Între timp însă, va trebui să învăţaţi multe lucruri din propria experienţă.

          Copilul tocmai s-a născut. Vi se pare minuscul şi foarte fragil. Acordaţi o importanţă prea mare celei mai mici anomalii în care zăriţi semnele unui accident grav. O tânără mamă va trece prin perioade de panică în care nici inteligenţa nici bunul simţ nu îi vor permite să analizeze calm situaţia. Într-o astfel de situaţie, o mamă poate foarte uşor să uite că are bun simţ. Începe să caute cu disperare o “autoritate” care să-i poată indica ce are de făcut. Dacă nu poate să vorbească imediat cu medicul pediatrul, se va repezi la telefon şi va cere sfatul unei vecine. Totuşi, o mamă trebuie să înţeleagă că toate aceste lucruri sunt normale. Ideea că noul născut nu este nici atât de slab, nici atât de fragil cum aţi crezut la început, se va impune de la sine cu timpul. De milioane de ani copiii au găsit mijloace să depăşască şi neîndemânarea şi sentimentele de incompetenţă ale mamelor lor. Şi copilul dumneavoastră va supravieţui neîndemânării si neliniştii dumneavoastră. Odată cu experienţa va creşte şi încrederea: îl veţi ţine mai confortabil, îl veţi hrăni cu mai multă încredere şi când va avea deja două luni, vă veţi da seama că are şanse serioase să supravieţuiască.

          Este bine să luaţi un ajutor, o persoană din familie, în primele săptămâni după întoarcerea de la clinică. Dar, chiar în acest caz va trebui să vă asumaţi în intregime responsabilitatea psihologică a copilului dumneavoastră. Fiecare tânără mamă trebuie să treacă acest “botez al focului” în primele luni de viaţă a copilului. Nimeni nu poate să o facă in locul său.

          Bineînţeles este o mare uşurare să vorbiţi cu alte mame şi să aflaţi că şi ele trec prin aceleaşi greutăţi. Veţi descoperii că nu sunteţi singura. Încercaţi să staţi de vorbă cu alte mame. Nu faceţi greşala să vă referiţi altei mame sau unei vecine ca unei autorităţi superioare. Este exact ceea ce multe mame fac în momentul în care îşi pierd capul. Folosiţi sfaturile altor mame ca pe un catalizator pentru a verifica valoarea propriilor dumneavoastră sentimente. Şi nu uitaţi niciodată că micuţul dumneavoastră este unic şi că ceea ce a reuşit la copilul vecinei nu este neapărat valabil pentru al dumneavoastră

          Nici nu ştiu cum să fac să subliniez încă o dată caracterul unic al copilului dumneavoastră. Nu există nici o fiinţă pe lume ale cărei amprente digitale să coincidă cu cele ale micuţului dumneavoastră. Şi ceea ce este valabil pentru amprentele sale, este valabil pentru întreaga lui fiinţă, atât fiziologic cât şi psihologic. Combinarea particulară a genelor sale n-a mai existat înainte şi nu va mai exista niciodată. Nu uitaţi asta. Probabil că următoarea comparaţie va face lucrurile ceva mai clare: să presupunem că la naştere fiecare copil are o culoare unică; că n-ar exista pe lume doi copii identici; bineînţeles vor fi asemănări: un copil portocaliu va semăna mai mult cu alt copil portocaliu decât cu unul verde. Dar fiecare copil portocaliu va avea nuanţa sa proprie. În acelaşi fel fiecare copil pe care îl aveţi se deosebeşte de ceilalţi.

          Când spun că fiecare copil este unic, mă refer la faptul că nici unul nu corespunde descrierii generale care se găseşte în cărţile de puericultură. Dacă copilul dumneavoastră nu corespunde nici unei descrieri de ansamblu nu vă grăbiţi totuşi să afirmaţi că este anormal. Felul său de a mânca sau de a dormi sunt lucruri proprii. Şi este bine aşa. Nu încercaţi să modelaţi acţiunile copilului după o imagine ideală luată dintr-o carte. El este ceea ce este, asta-i tot.

          Copilul dumneavoastră scrie povestea propriei sale dezvoltări pe parcursul creşterii. Lăsaţi-l în pace. Fiecare copil are propriul său stil de viaţă. Acest stil începe încă de la naştere. Cei trei copii ai mei, de exemplu, sunt absolut diferiţi. Aceste diferenţe le-am putut consta încă de la cele mai fragede vârste.

          Când insist asupra acestei originalităţi a copilului, nu vreau să insinuez că rolul dumneavoastră de mamă ar fi inutil. Din contră. Copilul are nevoie de dumneavoastră pentru a-şi dezvolta această latură excepţională. Nu poate singur. Are nevoie de dumneavoastră pentru a-i încuraja fiecare pas în această viaţă. Voi încerca de-a lungul acestei cărţi să vă spun cum putem ajuta copilul să dea strălucire tuturor faţetelor personalităţii sale.

          Încă de la naştere este timpul să-i respectăm individualitatea. Dacă ştiţi să acceptaţi felul în care mănâncă, felul în care doarme, temperamentul şi umorul său de bebeluş, vă va fi mult mai uşor să acceptaţi stilul său de viaţă în etapele ulterioare ale dezvoltării sale. Oricum, copilul va fi unic, fie că vreţi acest lucru, fie că nu. Nu veţi putea să-l împiedicaţi să rămână ceea ce este. La ce bun să încercaţi?

          Această carte are ca scop principal de a vă arăta că cel mai frumos cadou consistă în a lăsa libertatea copilului să se implinească pe deplin. El este unic. Daţi-i posibilitatea să rămână aşa.

          Înainte de a trece la noul-născut aş vrea să spun câteva cuvinte despre diferitele stadii de dezvoltare.

          Toţi trec prin aceste stadii. Aceasta este una dintre descoperirile esenţiale ale specialiştilor în comportament în ultimii ani.

          Aceste etape sunt mult mai diferenţiate în primii cinci ani de viaţă decât în următorii. Astfel, schimbările care apar la un copil între cea de-a doua şi cea de-a treia aniversare sunt enorme comparativ cu cele ce au loc între opt şi nouă ani. Fiecare copil trece în general prin aceleaşi stadii de dezvoltare. Totuşi, fiecare le depăşeşte în felul său şi în propriul sau ritm. Este posibil ca un stadiu să se întindă pe durata unui an, pentru un copil, în timp ce pentru altul, să fie suficiente 8-9 luni. Timpul acordat fiecărei etape variază mult în funcţie de copil. Insist asupra faptului că acest ritm nu poate fi accelerat. Aşa că, nu încercaţi.

          Fiecare etapă asigură o bază solidă pentru abordarea următoarei. Evenimentele din viaţa unui copil mic sunt revelatoare pentru cele ce se vor produce odată cu maturizarea.

          Elementul cel mai important în formarea acestei structuri de bază a personalităţii este “conceptul despre sine”, adică imaginea mentală pe care copilul o are despre el însuşi. Tot comportamentul său depinde de conceptul despre sine (reuşita şcolară şi cursul întregii sale vieţi ulterioare).

          Conceptul despre sine al copilului dumneavoastră va fi ideea de bază a acestei cărţi. Pas cu pas, vă voi arăta că acesta se formează încă din primele zile de viaţă şi se dezvoltă de-a lungul primilor cinci ani. Vă voi explica cum putem favoriza dezvoltarea unei personalităţi puternice şi sănătoase la un copil.


Attachments