PDF Secretul Hititilor de C.W. Ceram carti mistere si stiinta

Secretul Hititilor de C.W. Ceram

C.W. Ceram este pseudonimul lui Kurt W. Marek. Marek s-a născut la Berlin în timpul primului război mondial şi a lucrat ca ziarist, critic de teatru şi chiar editor înainte de a-şi pune numeroasele talente în slujba scrisului. Secretul hitiţilor, a doua carte a sa, a fost publicată pentru prima dată în 1955. Kurt W. Marek a murit în 1972.

 

Prefaţă

Hititologia este una din cele mai noi ramuri ale arheologiei. Istoria evoluţiei sale, care constituie subiectul prezentei cărţi, abundă de erori ridicole, de dificultăţi greu de surmontat şi de triumfuri neaşteptate, care fac din cercetarea trecutului o ocupaţie atât de captivantă. Arheologul a cunoscut perioade de speranţă debordantă şi de dezamăgire fără margini, iar cercetătorul însărcinat cu descifrarea scrierilor a îndurat frustrări interminabile.

Descoperirea hitiţilor este o aventură extrem de pasionantă a spiritului uman. În puţin mai mult de o sută de ani, un popor căruia nu i se cunoştea decât numele a devenit parte integrantă a istoriei civilizaţiei noastre. Mai sunt încă multe de aflat despre Imperiul Hitiţilor, dar începutul a fost făcut cu dreptul.

Literatura ştiinţifică abundă de confuzii privind ortografia numelor. Redarea fonetică a numelor din limba turcă clasică şi modernă diferă în mod evident de la o limbă la alta. Mai mult, nici chiar savanţii care folosesc aceeaşi limbă nu cad întotdeauna de acord. Găsim numele Boghazköy redat în diferite moduri, Bogaz-kdy şi Boghaz-keui. Cititorul neiniţiat nu are de unde să ştie că este vorba despre locul unde era situată localitatea hitită Hattuşaş – Hattuşaş (sau Hatuscha sau Hattusa). Pentru consecvenţă, am ales să utilizez ortografia dr. O.R. Gurney, care reprezintă după părerea mea sistemul cel mai uşor de citit dintre variantele în germană şi engleză.[1]

În concluzie, câteva cuvinte prin care să îmi exprim recunoştinţa. Mi-ar fi fost practic imposibil să actualizez această lucrare, în ceea ce priveşte cercetările care sunt în plină desfăşurare chiar şi în prezent, dacă nu aş fi avut ocazia să vizitez unele din locurile unde se fac săpături importante. Îi rămân îndatorat profesorului Carl Kathjens de la Universitatea din Hamburg pentru invitaţia pe care mi-a făcut-o la cel de-al XXII-lea Congres al Orientaliștilor de la Istanbul. Acolo am avut ocazia să port numeroase discuţii extrem de interesante, care la rândul lor au stat la baza participării mele la mai multe excursii ştiinţifice în Imperiul Hitiţilor.

Astfel am putut explora Alaja Hüyük sub îndrumarea arheologului care conducea săpăturile, dr. Hamit Zubeyr Kosay, fost director general al Muzeelor şi Antichităţilor din Turcia. Săpăturile de la Kültepe mi-au fost explicate de soţia arheologului (la acea vreme directoare a expediţiei), dr. Nimet Ozgüc. Îi sunt, de asemenea, îndatorat profesorului Kurt Bittel, în prezent director al Institutului German de Arheologie din Istanbul, pentru că mi-a facilitat prima vizită la Boghazköy şi Yazilikaya, unde a lucrat între anii 1931-1939. Tot profesorul Bittel a fost cel care, în lungile conversaţii pe care le-am purtat la Istanbul, mi-a oferit o primă prezentare sistematică a istoriei hitiţilor în general şi a celor mai recente săpături în aşezări hitite în special – domenii în care este aproape imposibil să pătrunzi fără un ajutor iniţial

Presupun că cel mai mult îi datorez profesorului Helmuth T. Bossert de la Universitatea din Istanbul, descoperitorul şi arheologul de la Karatepe. Încă de la început, domnia sa a manifestat un interes deosebit pentru proiectul meu. În toamna anului 1951 am fost invitat să iau parte la expediţia sa, desfăşurată până la începerea anotimpului ploios. (Mulţumindu-i profesorului Bossert, mulţumesc în mod automat şi Societăţii Istorice din Turcia, Directoratului General al Muzeelor şi Antichităţilor din Turcia şi Facultăţii de Litere a Universităţii din Istanbul, instituţii care au făcut posibile aceste săpături). Nu voi uita niciodată ospitalitatea domniei sale în mijlocul sălbăticiei, cordialitatea care domina acea atmosferă de muncă, discuţiile pe care le purtam seara, adunaţi în jurul mesei şi acompaniaţi de urletele şacalilor ce răsunau în depărtare. Nu voi puţea uita nici lungile conversaţii despre ultimele descoperiri purtate cu dr. U. Bahadir Alkim şi dr. Halet Çambel, cu un alt oaspete al expediţiei, cu părintele O’Callaghan, care între timp a murit într-un accident tragic în apropiere de Bagdad, şi cu dr. Muhibbe Dargan, cea mai tânără asistentă a profesorului Bossert.

Le sunt extrem de recunoscător dr. Bahadir Alkim şi soţiei domniei sale, Handan Alkim. Nu numai că au fost nişte gazde fermecătoare în timpul celei de-a doua şederi a mele la Karatepe, în 1953. Dar dr. Alkim a avut şi bunăvoinţa de a examina o primă schiţă a prezentei cărţi. Domniei sale, precum şi dr. Franz Steinherr, în prezent la Ambasada Germaniei din Ankara, le datorez numeroase sugestii importante.

După terminarea cărţii, profesorii Bossert şi Bittel, precum şi dr. Margarete Riemschneider, mi-au mai acordat încă puţin din preţiosul timp disponibil pentru a citi manuscrisul şi m-au ajutat să corectez o scrie de erori care se strecoară în mod inevitabil într-o lucrare de acest gen.

Îmi exprim totodată recunoştinţa pentru generozitatea revistei Life, care mi-a pus la dispoziţie material ilustrativ din abundenţă. Revista Life mi-a permis să aleg dintre toate fotografiile făcute în Anatolia de fotograful său Max Scheler, de a cărui plăcută companie m-am bucurat în timpul celei de-a doua călătorii în Turcia. În carte sunt reproduse şaptesprezece fotografii semnate Max Scheler. Am reprodus, de asemenea, câte o fotografie de dr. (gambei şi de Kurt Lange (Oberstdorf), din colecţia Kofler-Truniger (Lucerna) şi Kilper Verlag de la Stuttgart. Sursele tuturor ilustraţiilor se găsesc la sfârşitul lucrării, unde sunt indicaţi şi autorii citatelor pe care le-am inserat în text.

 

Octombrie 1955               C.W. Ceram

 

Notă privind citatele

Aproape toate traducerile din surse egiptene şi hitite citate în prezenta lucrare există în mai multe variante, care diferă destul de mult, în funcţie de opiniile personale ale cercetătorilor şi de contextul ştiinţific dominant în momentul în care a fost făcută respectiva traducere. Când le-am inclus în această carte, pentru a-i îndeplini scopurile, am înlăturat comentariile ştiinţifice care le însoţeau şi le-am pus cap la cap, pentru a forma texte continue. Citatele din limba egipteană provin din lucrările lui Adolf Erman, Günther Roeder, Hermann Ranke, Alexander Scharff şi Siegfried Schott; cele din hitită se bazează în primul rând pe traduceri de H. T. Bossert, Johannes Friedrich şi Heinrich Zimmern, ale căror texte au fost reproduse în parte în cărţi şi publicaţii semnate de Anton Moortgat şi Margarete Riemschneider. Cititorul interesat să afle mai multe despre acest subiect va găsi în Bibliografie (Grupele 1 şi 6) informaţii suplimentare în dreptul numelor menţionate anterior.

 

Partea I

Enigma existenței hitiților

 

 

 

 

 

Capitolul întâi

Descoperiri arheologice şi supoziţii fanteziste

 

Când în vremuri îndepărtate şi nebuloase pentru a se odihni în braţele mult iubitei sale Hera, el a înotat din Asia în Europa. Dardanelele, tânărul Leandru a traversat Hellespontul înot aşa cum numim astăzi strâmtoarea care uneşte Marea Mediterană cu Marca Marmara, au fost întotdeauna mai degrabă o linie de legătură decât una despărţitoare între Asia Mică şi Europa de Sud-Est. De-a lungul acestei strâmtori au invadat egeenii Grecia. Marele rege persan Xerxes I a lovit din aceeaşi direcţie, în 480 î.Ch. O sută cincizeci de ani mai târziu, Alexandru cel Mare a adus înapoi în Asia Mică armele şi cultura greacă, traversând aceeaşi fâşie îngustă de apă. Turcia din zilele noastre a fost încă de la începuturi o intersecţie aglomerată străbătută de numeroase armate, un câmp de luptă şi un creuzet în care s-au amestecat mai multe naţiuni. Aici, istoria şi-a arătat faţa cea mai sălbatică, iar miza a fost de fiecare dată moartea sau supravieţuirea – ca întotdeauna atunci când, chiar şi în prezent, Estul se ciocneşte cu Vestul, lată de ce pentru noi, care trăim în secolul XX după naşterea lui Christos, evenimentele care s-au derulat în această arenă cu douăzeci de secole înainte de Christos, când hitiţii indo-europeni au descins în Asia Mică, au un bizar aer contemporan. Pentru că „aceasta a fost prima dată”, ca să-l citez pe hititologul Albrecht Götze, „când popoarele europene au pătruns în lumea civilizată”. Autorul adaugă că această invazie a fost „primul conflict istoric dintre Est şi Vest”.

Una dintre cele mai ciudate întorsături ale istoriei face ca poporul care a stat la baza acestei ciocniri să nu fi fost „descoperit” de istorici decât în urmă cu câteva decenii. Faptul că arheologii sunt deja capabili să-i interpreteze limba şi scrierea şi să realizeze o istorie relativ completă a acestei naţiuni care s-a stins în urmă cu peste trei mii de ani este aproape un miracol.

Subiectul prezentei cărţi îl constituie modul în care oamenii de ştiinţă au reuşit, prin săpături arheologice, prin cercetări şi prin raţionamente dintre cele mai subtile, să adune o cantitate uluitoare de informaţii într-un timp atât de scurt.

Dacă dorim să aflăm în ce stare se afla o ramură ştiinţifică într-o perioadă anume, tot ce trebuie să facem este să consultăm o enciclopedie. Şi asta deoarece încă de la publicarea primului lexicon cuprinzător al artelor şi ştiinţelor la mijlocul secolului XVIII, enciclopedia franceză (Encyclopédie) intrată în istorie, aceste lucrări au izbutii să conserve prin îmbălsămare cunoştinţele unei epoci întregi. Să aruncăm deci o privire asupra articolului despre hitiţi apărut în ediţia din 1871 a Neues Konversationslexicon a lui Meyer, enciclopedia germană clasică. Nici nu e necesară mai mult decât o privire, pentru că articolul sună în felul următor:

„Trib canaanit întâlnit de israeliţi în Palestina, au locuit în apropierea Hebronului, laolaltă cu amoriţii; mai târziu pot fi regăsiţi mai în nord, în regiunea Bethel, unde sunt plătitori de tribut lui Solomon. Şi mai târziu un trib hitit independent, cu o guvernare monarhică, a locuit mai în nord, lângă Siria.”

Asta e tot. Hitiţilor nu li se acordă mai mult de câteva rânduri. Articolul nu este numai ridicol de scurt, este totodată eronat în toate punctele esenţiale. Aceste câteva rânduri nu fac altceva decât să sintetizeze puţinele informaţii care se regăsesc în Biblie.

Altfel spus, în 1871, istoricii nu ştiau aproape nimic despre hitiţi. În prezent ştim că în al doilea mileniu î.Ch., această naţiune era o mare putere a cărei dominaţie se întindea în toată Asia Mică până în Suia, care a cucerit Babilonul şi a purtat războaie victorioase împotriva Egiptului. Din poziţia avantajoasă în care ne aflăm acum, ni se pare de-a dreptul incredibil faptul că o forţă politică atât de influentă, care avea o cultură, o scriere şi un cod de legi proprii, s-a transformat într-un popor necunoscut, uitat, pe care arheologii şi istoricii nu l-au băgat în seamă până în secolul XX d.Ch. Redescoperirea hitiţilor a fost subită şi dramatică. Câţiva oameni de ştiinţă, angajaţi într-o muncă de pionierat pe platourile golaşe din Asia Mică, au readus această civilizaţie necunoscută la viaţă. Cum au făcut-o – iată o poveste fascinantă. Cu siguranţă, încă de la prima lopată de pământ adusă la suprafaţă, au fost ajutaţi de un noroc imens. Dar înainte de a vorbi despre asta, să aruncăm o privire asupra regiunii al cărei trecut îl vom dezgropa pas cu pas, alături de oamenii de ştiinţă.

 

Asia Mică este un apendice al marelui continent Asia. Nu e doar o anexă, ci chiar o reflexie în miniatură. Anticii au numit-o Asia Mică pentru că, credeau ei, contururile şi forma sa în general erau o replică a continentului: un podiş în centru, munţi înalţi pe margini, terase abrupte pe toate laturile. Asemănarea nu este sută la sută completă, dar în acele timpuri, anticii nu cunoşteau limitele nordică şi estică ale Asiei.

În zilele noastre, călătorul străbate Asia Mică purtat de trenuri pe căile ferate, de camioane, autobuze şi autovehicule de provenienţă americană. Dar această regiune trebuie traversată călare. Aşezat în şaua scârţâitoare de lemn pe care o folosesc băştinaşii, vezi ţinutul în adevărata sa lumină – cea a unei regiuni în afara timpului. Chiar şi în prezent, în centrul Anatoliei (denumirea înseamnă „ţinut îndreptat spre soare-răsare”) veţi întâlni care trase de boi. Ale căror roţi. Nişte discuri solide de lemn, străbat pustietatea bătută de vânt, scârţâind asemeni unor iele prevestitoare de moarte. Satele cenuşii se ghemuiesc sub soarele arzător la fel ca în urmă cu peste trei mii cinci sute de ani, când primii negustori asirieni au plecat din bogatul Assur, „măreţul oraş”, pentru a-şi vinde mărfurile în inima Anatoliei. Casele de aici sunt şi în prezent ridicate din cărămizi de lut nears – cărămizi care crapă şi se sfărâmă sub soarele necruţător şi se dizolvă încet sub ploaia măruntă şi rară. Cu cât este mai sărac şi mai neglijat un sat, cu atât seamănă mai mult cu creaţia inspirată a unei imaginaţii bizare. Casele acestea din chirpici rezistă rareori mai mult de douăzeci de ani. Când se prăbuşesc, fiii şi nepoţii familiei le ridică din nou, peste vechile ruine. Aşa se creează „straturile arheologice”.

Asia Mică nu este mai mare decât Spania, Germania sau California şi este mai mică decât provincia australiană Queensland. Se spune că la Kayseri, situat în centrul Asiei Mici, iarna este asemeni celei din nordul Germaniei, iar vara se aseamănă cu cea din sudul Franţei. În trecătorile din Munţii Taurus, urşii vânează şi în zilele noastre, haitele de lupi atacă turmele de oi, iar şerpii periculoşi se întind la soare pe stânci. La căderea nopţii, hiena se strecoară prin labirintul de tufişuri ţepoase şi şacalul îşi urlă serenada nocturnă.

În nord-est se cultivă ceai, în sud-est, bumbac şi citrice. Lângă Adana am văzut o dată un ţăran îngrijind o livadă minusculă de lămâi, pe care o apărau de vânt ruinele unor pereţi antici; iar în Yazilikaya, un sanctuar religios hitit de lângă Boghazköy, am văzut un ţăran care-i ducea nevestei cepe pe care le cultiva de-a lungul unui zid străjuit de zei sculptaţi în relief. În luncile râurilor şi de-a lungul ţărmurilor înguste se cultivă tutun şi mac, grâu şi măsline. Dar cât de puţine sunt aceste lunci înverzite!

Nu există niciun fluviu navigabil în toată Asia Mică. Cel mai mare curs de apă este Kâzâl Irmak, cunoscut în antichitate drept Halys. Acesta este râul pe care Cresus n-a îndrăznit să-l traverseze înainte de a consulta Oracolul de la Delfi. Oracolul i-a spus că da că trece râul, un imperiu măreţ va fi distrus.

 

 

Prezicerea s-a adeverit: Cresus şi-a pierdut imperiul, nereuşind să-l distrugă pe cel al perşilor. Venind din est, râul Halys face un ocol larg în Anatolia Centrală, după care îşi taie drum prin munţii din nord şi se varsă în mare.

O treime din Asia Mică o constituie podişul plat şi ars de soare, cu vegetaţie puţină, printre care se zăresc stânci golaşe; pustietatea este întreruptă ici-colo doar de luciul albastru al apei din imense lacuri sărate. Acest peisaj e de o monotonie sublimă; toate culorile par uscate, ca şi cum ar fi fost arse până au devenit un smalţ tare ca piatra. Podişul mai are o trăsătură terifiantă. Dacă ţi se întâmplă să întâlneşti un călăreţ singuratic, te trece un fior de groază. Pe măsură ce te apropii de un lanţ muntos, ai sentimentul distinct al unei ameninţări, al unor pericole necunoscute care te aşteaptă. Când dai peste o aşezare de bordeie din lut, prima impresie este că ai nimerit într-un oraş al fantomelor; în aerul ce tremură sub valurile de căldură, uşile caselor te privesc aidoma unor ochi lipsiţi de viaţă. Apar bărbaţii; femeile nu trebuie să iasă la vedere, iar roiul de copii curioşi este îndepărtat dintr-o mişcare a mâinii. Bărbaţii se apropie încet, fără ca pe feţele lor împietrite să se citească vreo urmă de curiozitate. Formează un cerc în jurul tău şi te examinează în tăcere. Ţi se oferă un pahar cu ceai, ţie, străinul, şi în timp ce sorbi din el încerci să zâmbeşti jenat înspre cercul taciturn ce te înconjoară. Nici urmă de insistenţa gălăgioasă a Levantului, ori de splendorile colorate ale unui Orient de poveste. Oamenii de aici au un rar simţ al demnităţii care pare extrem de potrivit cu peisajul. De parcă natura înconjurătoare le-ar fi format temperamentul.

Popoarele care au luptat pentru Asia Mică au fost atât de numeroase şi de diverse încât în întreaga antichitate timpurie nu s-au unit (cu o singură excepţie) în regate mari care să reziste o perioadă mai îndelungată. Încă din al patrulea mileniu î.Ch., locuitorii acestei regiuni au format hoarde, triburi şi mici state care se duşmăneau între ele…

O singură dată în istoria timpurie a acestui pământ a reuşit un popor să unifice toate triburile eterogene şi să întemeieze o confederaţie care a devenit în scurt timp una din marile puteri din Orientul Apropiat. Influenţa culturală a acestui nou stat s-a întins până în lumea grecilor – şi poate a pătruns în civilizaţia greacă la niveluri mai profunde decât ne-am putea imagina la momentul actual.

 

În anii 1830, un francez îşi pregătea expediţia în această regiune. Era nevoit să îşi planifice călătoria în necunoştinţă de cauză, fapt ce constituia un dezavantaj. În timpul pregătirilor, a avut deseori ocazia să se plângă de relatările altor exploratori, care ofereau puţine informaţii despre regiunea respectivă. La sosirea în Turcia, scria: „Deşi toate informaţiile erau incomplete, am pornit înspre nord cu caravana, la 18 iulie 1834.”

Puţin mai târziu, după o călătorie solitară prin maiestuosul platou golaş, a ajuns în sătucul Boghazköy, situat în cotul râului Halys, cum era acesta cunoscut în antichitate. În apropierea aşezării a dat peste nişte ruine care l-au lăsat fără grai. I-a fost imposibil, însă, să stabilească momentul istoric căruia îi aparţinea oraşul în ruină.

Acest aventurier şi călător împătimit. Charles-Felix-Marie Texier, era unul din numeroşii exploratori ai trecutului care au apărut în secolul al XIX-lea. Cercetările acestora erau, ca să spunem aşa, o consecinţă a nevoilor emoţionale ale secolului în care trăiau. Tehnologia oferea o scrie de perspective extraordinare pentru viitor. Astfel încât temelia istorică existentă părea să se prăbuşească sub greutatea noului destin al omenirii.

În căutarea vechiului oraş Tavium, unde celţii invadatori se aşezaseră în secolul III î.Ch., Texier a dat peste câteva indicii în satul Boghazköy şi s-a hotărât să le verifice. S-a căţărat pe un drum desfundat, de-a lungul căruia cocioabe din lut păreau gata să se prăbuşească, a urcat din ce în ce mai sus pe dealurile tot mai abrupte, şi deodată:

În faţa lui au apărut blocuri gigantice de piatră, aliniate în şiruri lungi şi drepte. Deşi erodate de secolele ce trecuseră peste ele, minele aveau fără nicio îndoială forma unei construcţii, alcătuind macheta unui complex imens, întortocheat şi bizar. Texier a continuat să urce, a ajuns la ruinele unui zid de fortificaţie şi l-a măsurat cu pasul. Avea o lungime de câţiva kilometri.

Când a ajuns în vârful dealului, s-a oprit şi a cuprins priveliştea cu privirea. A desenat în minte un cerc în jurul minelor pe care le avea în faţa ochilor şi şi-a dat seama că ele trebuie să fi alcătuit la un moment dat un oraş de mărimea Atenei, la apogeul gloriei sale. Cine construise o aşezare atât de măreaţă? Era acesta oraşul Tavium pe care îl căuta?

A mers mai departe, până a ajuns la două porţi măreţe tăiate în zid. Pe una dintre ele apărea figura unui bărbat, sculptată în relief. Era probabil un rege, căci sculptura avea dimensiuni supraumane şi era realizată într-un mod bizar, aşa cum nu mai văzuse până atunci. Cealaltă poartă era împodobită cu statui ale unor lei. Texier a încercat să-i deseneze şi i-a rugat şi pe însoţitorii săi să facă nişte schiţe. Dar desenatorii erau copii ai secolului lor şi îi caracteriza acea indolenţă mic-burgheză predominantă în Franţa lui Louis Philippe (Ludovic Filip); erau capabili să admire monumentalitatea, dar nu şi să o redea. Prin urmare, desenele pe care ni le-au lăsat moştenire reprezintă nişte lei extrem de convenţionali, cu priviri încruntate ce amintesc de stilul Biedermeier şi cu coame buclate.

Texier a făcut imediat o primă tentativă de interpretare. „Obsedat de ideea găsirii vechiului oraş Tavium, am fost tentat să cred că aceste ruine erau un Templu al lui Jupiter, cu sanctuarul menţionat de Strabon… Dar ulterior m-am văzut obligat să renunţ la această idee”, scrie el. După care mărturiseşte: „… Niciun edificiu din era romană nu ar putea fi încadrat aici; grandoarea şi ciudăţenia acestor ruine m-au dezorientat complet atunci când am încercat să găsesc numele istoric al oraşului…”

Ulterior, pe când îşi pregătea prezentarea pentru presă, francezul a avut ocazia să citească însemnările unui distins anticar care a vizitat Boghazköy la un an după el. Este vorba despre William Hamilton care, la douăzeci şi cinci de ani, l-a ajutat pe lordul Elgin să sustragă sculpturile de la Partenon pentru a le duce în Anglia. Hamilton a presupus şi el că ruinele erau cele ale oraşului Tavium. Cu toate acestea, Texier a mai studiat o dată materialul pe care îl avea la îndemână despre Tavium, a ajuns la concluzia că era imposibil ca misteriosul oraş să fie aşezarea romană şi şi-a declarat convingerea că era vorba despre Pteria, unde Cresus şi Cirus au purtat celebra bătălie.

Dar pe Texier îl aşteptau alte surprize. Un localnic l-a condus de la Boghazköy de-a lungul unei cărări dificile care traversa pe diagonală valea adâncă a unui râu. Au urcat vreo două ore bune înainte de a ajunge pe un platou situat faţă în faţă cu dealul pe care descoperise oraşul în mine. Şi aici a găsit Texier locul care este numit în prezent Yazilikaya („Stânca cu Inscripţii”). Stânci abrupte se înălţau spre cer, iar în mijlocul lor, o despicătură largă forma o încăpere naturală. Aici, pereţii fuseseră şlefuiţi într-o oarecare măsură şi erau ornamentaţi cu sculpturi destul de ciudate. Texier a văzut zei înaintând rigizi în procesiuni solemne de-a lungul pereţilor, având capetele încoronate cu coifuri ţuguiate şi veşmintele încinse la brâu. A înaintat de-a lungul despicăturii în stâncă care cotea uşor la dreapta şi a dat peste alte sculpturi, siluete îmbrăcate diferit şi purtând pe cap tiare în locul coifurilor ţuguiate. Două dintre personajele sculptate aveau aripi; altele ţineau obiecte neidentificate în mâini, sau se sprijineau pe grumajii altor personaje, sau erau urmate de animale.

Uimit la vederea acestor bizare procesiuni sculptate în piatră, Texier a căutat ieşirea. În acel moment a observat în stânga sa un pasaj îngust, care ducea într-o despicătură şi mai strâmtă între stânci. S-a oprit la intrare: doi demoni înaripaţi tăiaţi în stâncă, de o parte şi de alta a pasajului, păzeau cu străşnicie încăperea de orice intrus, Şi-a continuat drumul, ezitând, şi a dat cu ochii peste o altă procesiune pe peretele abrupt din partea de vest. Doisprezece războinici sau zei? — mărşăluiau cu paşi rigizi unul în spatele celuilalt, înaintând cu încrâncenare; doisprezece bărbaţi la paradă, cu coifuri ţuguiate pe capete şi cu săbii încovoiate pe umeri. Pe peretele opus, un personaj uriaş îmbrăţişa protector un alt bărbat, de dimensiuni mai mici. Deasupra braţului său întins, un desen de forma unei flori, compus din mai multe semne asemănătoare unor hieroglife. În mod cert simboluri, dar pentru ce? Texier a aruncat o privire de jur-împrejur, după care s-a întors în prima încăpere.

Aici a remarcat şi mai multe astfel de semne, unele atât de şterse de vreme încât de-abia mai puteau fi desluşite. Erau oare simple ornamente? Sau reprezentau o scriere?

Texier s-a întors la ieşirea principală. S-a oprit, s-a uitat la podişul ce i se întindea în faţa ochilor şi a observat rămăşiţele unor ziduri. Au fost oare clădiri aici? Porţi care păzeau intrarea în incinta îngustă dintre stânci? Pe măsură ce privea ruinele, a devenit aproape sigur că se afla în faţa unui sanctuar din antichitate, a unui templu extrem de bizar sculptat în stâncă. Dar cine îl ridicase şi ce popor se închina aici?

Şi-a îndreptat privirea peste vale, înspre ruinele de la Boghazköy, a privit viroagele şi culmile zimţate, arse de soarele nemilos. Trebuie că Dumnezeu a muncit cu pumnii încleştaţi la făurirea acestui ţinut. Iar o naţiune măreaţă şi-a impus voinţa pe aceste tărâmuri, şi-a satisfăcut nevoia de a clădi, ridicând blocuri de stâncă în vârful pustietăţii stâncoase, atât de temeinic, încât ruinele zidurilor au rezistat până astăzi – ziduri care unesc crestele abrupte pentru a forma parapete solide. Asemenea monumente impresionante nu puteau fi concepute decât de regi influenţi, aflaţi în fruntea unei ţări puternice şi bogate.

În 1839, Texier a publicat la Paris cele câteva volume ale ambiţioasei sale cărţi de călătorie, Descrierea Asiei Mici[2] în care mărturiseşte că se afla în faţa unei enigme de neînţeles. Asta deoarece, din perspectiva cunoştinţelor istorice din secolul al XIX-lea, în Asia Mică nu existase niciun popor atât de măreţ.

 

În realitate, descrierile lui Texier nu erau altceva decât un motiv de jenă pentru ştiinţa arheologiei. Specialiştii au fost bineînţeles descumpăniţi în momentul în care s-au văzut în faţa unui material pictografic şi descriptiv atât de vast, căruia nu-i puteau da de cap. În plus, arheologia era încă o ştiinţă tânără, iar în deceniile de după 1830, majoritatea specialiştilor erau interesaţi în principal de săpăturile fascinante care se derulau în Egipt şi Mesopotamia. Lepsius şi Mariette descopereau minuni în ţinutul faraonilor; Botta şi Layard aduceau la lumină civilizaţia asirienilor.

Însă în ciuda faptului că atenţia le era îndreptată în altă parte, arheologii nu au putut trece întru totul cu vederea misterioasele ruine din Anatolia turcă, deoarece primeau pe zi ce trecea tot mai multe informaţii noi.

William Hamilton nu doar a vizitat Boghazköy la scurt timp după Texier, ci a şi descoperit în apropiere o altă zonă cu ruine, în satul Alaja Hüyük. Între anii 1859 şi 1861, doi turişti germani, Barth şi Mordtmann, au furnizat descrieri mai exacte ale ruinelor de la Boghazköy şi au completat schiţele pe care Texier le realizase în grabă. Francezul Langlois a colindat regiunea din jurul Tarsului în 1861. Şi începând din 1862, omul de ştiinţă francez Georges Perrot a străbătut întreaga Anatolie, explorând-o cu minuţiozitate şi descoperind o mulţime de noi monumente fascinante. Printre altele, a găsit în ruinele de la Boghazköy o stâncă teşită, acoperită cu simboluri. Unele erau atât de erodate, încât păreau simple zgârieturi în piatră, dar aspectul lor general semăna cu semnele găsite de Texier la Yazilikaya. Această stâncă, denumită Nishan Tash, s-a dovedit a fi una din cele mai importante descoperiri, dar la momentul respectiv a fost înghiţită în materialul extrem de bogat pe care Perrot, împreună cu artistul Edmond Guillaume care îl însoţea, a început să îl publice în 1872.

Doar zece ani mai târziu, în anul 1882, arheologul german Karl Humann a realizat mulaje după unele din reliefurile de la Yazilikaya şi a furnizat primele planuri fiabile ale ruinelor descoperite la Boghazköy. Humann era în mod deosebit potrivit pentru această sarcină, deoarece lucrase ca inginer constructor înainte de a fi sedus de farmecul arheologiei şi de deveni cunoscut în întreaga lume ca descoperitor al altarului de la Pergam.

 

 

Perrot şi-a prezentat descoperirile din Anatolia în Istoria artei în antichitate[3], publicată în 1887. S-a aventurat chiar să înainteze câteva ipoteze privind unele din sculpturi şi din grupurile de simboluri.

Câţiva specialişti dintre contemporanii săi i-au acceptat în cele din urmă ipotezele, convinşi de relatările a doi exploratori americani, care descriau nişte lespezi pe care le văzuseră în timpul expediţiei din Siria, în 1870. Aceste suprafeţe cu inscripţii, denumite Pietrele de la Hamath după locul în care au fost descoperite, urmau să introducă o nouă fază în încercarea de a rezolva enigma ruinelor din Anatolia. În realitate, cei doi americani nu au fost primii exploratori care le-au văzut. Ele fuseseră descoperite de fapt cu cincizeci şi opt de ani în urmă, de către unul din cei mai interesanţi exploratori ai secolului al XIX-lea.

 

În 1809, un bărbat cu barbă, îmbrăcat într-un costum oriental, urca la bordul unui vas ce făcea legătura între insula Malta şi Siria. Îşi spunea Şeicul Ibrahim şi se prezenta drept un comerciant în slujba Companiei Indiilor de Est. A rămas în Siria trei ani şi jumătate şi a fost cel mai neobişnuit negustor ce a umblat vreodată între Alep şi Damasc. În loc să facă comerţ, Şeicul Ibrahim îi vizita pe învăţaţii locului, cerându-le să-l introducă în studiul limbilor, al istoriei şi al geografiei zonei, acordând o atenţie specială Coranului. Şi-a întrerupt studiile doar pentru a călători: la sud, în Ţara Sfântă, la est spre Eufrat, apoi prin valea Orontelui. S-a urcat pe Muntele Sfânt Hor, unde Aaron a părăsit această lume, a fost arestat în Nubia ca spion, a fost expulzat din ţară şi a ajuns în Egipt. Un paşă, provocându-l să-şi demonstreze cunoştinţele despre legile musulmane, l-a supus unui examen în faţa a doi savanţi arabi. Aventurierul a trecut examenul şi a dovedit nişte cunoştinţe excepţionale, astfel încât i s-a permis un pelerinaj de patru luni la Mecca, „oraşul interzis”, după care i s-a dat voie să li se alăture celor opt mii de pelerini ce urcau pe Muntele Arafat. După încheierea pelerinajelor, a primit titlul de „hagiu”. În 1817, la vârsta de treizeci şi trei de ani, a murit pe neaşteptate la Cairo, pe când plănuia alte călătorii şi a fost înmormântat ca hagiu, cu o ceremonie solemnă, într-un cimitir musulman.

Numele adevărat al „Şeicului Ibrahim” era Johann Ludwig Burckhardt, născut la Basel în 1784, descendent al unei familii de patricieni elveţieni care a dat lumii până în prezent numeroşi diplomaţi şi istorici de marcă. Colecţia sa de manuscrise orientale, ce conţinea aproximativ trei sute cincizeci de volume, a fost dăruită Universităţii din Cambridge după moartea sa, iar jurnalele pe care le-a ţinut s-au dovedit o mină de aur pentru geografi, etnografi, filologi şi arheologi. Cărţile pe care n-a apucat decât să le planifice au fost publicate de editori, care s-au inspirat din aceste jurnale.

În una din aceste cărţi, Travels in Syria and the Holy Land (Călătorii în Siria şi în Ţara Sfântă) (Londra, 1822), Burckhardt descrie o piatră pe care o văzuse încastrată în colţul unei clădiri din bazarul de la Hamath, pe malul râului Oronte: „O piatră purtând o serie de figuri şi semne de mici dimensiuni, care par să fie un fel de scriere hieroglifică, deşi nu seamănă cu cea din Egipt.”

În 1822, cu şaptesprezece ani înainte de apariţia cărţilor de călătorie ale lui Texier, bineînţeles că nimeni nu a acordat nici cea mai mică atenţie acestei remarce, cu atât mai mult cu cât era umbrită de poveşti ale unor aventuri cu mult mai palpitante. Au trecut cincizeci şi opt de ani până când doi americani, J.A. Johnson şi dr. Jessup, au ajuns şi ei să viziteze bazarul din Hamath. Cei doi aveau, se pare, un spirit de observaţie la fel de dezvoltat ca „Şeicul Ibrahim”, pentru că au zărit nu doar piatra pe care o descoperise Burckhardt înaintea lor, dar încă alte trei pietre „cu o serie de figuri şi semne de mici dimensiuni”. Un an mai târziu, Johnson şi-a prezentat descoperirea în faţa Societăţii Americane de Explorare a Palestinei. Dar nu a fost în măsură să furnizeze nicio schiţă făcută la faţa locului. În momentul în care se apropiase de pietre, vrând să le atingă, băştinaşii au început să protesteze gălăgios, gesticulând frenetic şi părând gata să-l atace. În mod evident, semnele misterioase făceau obiectul unui cult superstiţios încă din timpuri străvechi. Această supoziţie a fost confirmată la scurt timp după aceea, când la Alep a fost descoperită o altă piatră acoperită cu „hieroglife”. Băştinaşii le atribuiau simbolurilor puteri tămăduitoare; cei care sufereau de o boală de ochi des întâlnită în Orient străbăteau distanţe mari pentru a veni să atingă piatra cu fruntea, drept pentru care suprafaţa ci devenise de multă vreme netedă şi lucioasă.

A mai trecut un an până când un alt om de ştiinţă a avut ocazia să examineze pietrele în linişte, fără a fi împiedicat în vreun fel. Este vorba despre William Wright, un misionar irlandez care se afla în acea perioadă în Damasc. Norocul, care a jucat un rol atât de important în nenumărate descoperiri, i-a venit în ajutor, în 1872, guvernatorul Siriei, un musulman fundamentalist cu vederi înguste, ostil pasiunii occidentale pentru investigaţii, a fost înlocuit din funcţie. Succesorul său, paşa Subhi, s-a dovedit a fi un spirit liberal luminat. Auzind despre pietrele de la Hamath, i-a permis părintelui William Wright să îl însoţească într-o vizită. Între timp, alte două grupuri de exploratori ajunseseră la Hamath şi încercaseră în zadar să vadă deja faimoasele pietre. Dar Wright, spre deosebire de predecesorii săi, se bucura de susţinerea guvernatorului, iar paşa şi-a arătat bunăvoinţa în modul cel mai eficient cu putinţă: trimiţând soldaţi la faţa locului. Cu ajutorul acestora, Wright a scos pietrele din zidurile clădirilor – sarcină dificilă, întreruptă deseori de demonstraţii ale băştinaşilor, care erau ferm convinşi că pietrele lecuiesc reumatismul, asemenea pietrei de la Alep, despre care se credea că vindecă oftalmia.

Pietrele au fost depozitate temporar în casa de oaspeţi a paşei, iar unul dintre cei care le-au cărat a povestit că pe străzi se revărsa o mulţime furibundă. Se zvonea că fanaticii intenţionau să atace clădirea şi să distrugă pietrele, preferând să le vadă sfărâmate decât trimise în străinătate. Se spunea că poliţia era de partea populaţiei din Hamath.

„Mi-am dat seama în acel moment că izbucnise o criză”, scrie Wright. Însoţit de un soldat înarmat, irlandezul a coborât în stradă. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui, ameninţători şi plini de ură. S-a adresat mulţimii, asigurându-i pe răzvrătiţi că paşa le va plăti o despăgubire generoasă în schimbul pietrelor. Oamenii au replicat batjocoritor: ştiau ei cât valorează asemenea promisiuni băneşti. Auzindu-le reacţia, Wright a adoptat o poziţie mai fermă.

Le-a spus că trebuie să se împrăştie şi să se întoarcă la treburile lor. Dacă izbucnesc violenţe, a zis el, paşa va ordona pedepse îngrozitoare.

Wright s-a întors extrem de agitat la casa de oaspeţi. „Am petrecut o noapte albă, plină de griji”, scrie el.

În cursul nopţii nu s-a mai înregistrat niciun incident. A doua zi dimineaţa, paşa Subhi, spre mirarea localnicilor, care au rămas fără grai în faţa gestului său, a plătit despăgubirea promisă. Dar indignarea, eliminată temporar de discursul hotărât al irlandezului şi împăcată cu banii paşei, a izbucnit din nou. Dervişi sălbatici fugeau pe străzi, strigând că o ploaie incandescentă de stele căzuse în timpul nopţii. Ploaia de meteoriţi fusese, într-adevăr, neobişnuit de strălucitoare. Localnicii au trimis o delegaţie la paşă, căci acesta ar fi putut fi un semn din Ceruri care anunţa că pietrele nu trebuie mişcate din loc, nu?

Paşa a reflectat îndelung înainte de a răspunde. Apoi a întrebat dacă stelele căzătoare au cauzat vreo stricăciune. Omorâseră vreun om sau vreun animal? Membrii delegaţiei au fost nevoiţi să recunoască că nu se întâmplase nimic de genul acesta. Drept pentru care, paşa a pus o întrebare demnă de Solomon: ce semn mai bun al aprobării Cerurilor ar fi putut primi decât acest spectacol splendid de stele strălucitoare?

Şi astfel s-a încheiat disputa. Agitaţia a scăzut treptat în intensitate. Pietrele au fost transportate la Constantinopol. William Wright a primit permisiunea să realizeze mulaje după ele, pe care le-a trimis la British Museum.

 

Texier văzuse ruine în nordul Anatoliei, pe care nu a ştiut să le situeze în timp. Wright se afla în posesia unor mulaje ale inscripţiilor de la Hamath şi nu ştia să le interpreteze. În acea perioadă, cercetătorii nu aveau, fireşte, niciun motiv pentru care ar fi putut bănui vreo legătură între ruinele din Anatolia şi pietrele din Siria; nu exista nicio dovadă a unei astfel de legături. În acest punct însă W.H. Skeene şi George Smith de la British Museum au descoperit lângă Jerablus, pe malul drept al Eufratului, o cantitate impresionantă de ruine. Au făcut cercetări şi au identificat în mod corect aşezarea ca fiind oraşul Karkemiş, cunoscut din surse asiriene.