PDF A avea si a nu avea de Ernest Hemingway carti autori straini

CAPITOLUL 1

Ştiţi cum e la Havana în primele ore ale dimineţii: vagabonzii mai dorm pe lângă zidurile caselor, iar camioanele cu gheaţă n-au pornit-o încă spre baruri. Aşa că atunci când am trecut prin piaţă venind din port şi ducându-ne la „Perla din San Francisco” să luăm o cafea, n-am văzut decât un cerşetor care se trezise şi bea apă de la cişmea. Dar când am intrat în cafenea şi ne-am aşezat la masă, cei trei erau acolo, ne aşteptau.

Nici nu ne aşezarăm bine, că şi veni unul dintre ei la masa noastră.

— Ei? mă întrebă el.

— Nu pot să fac ce-mi cereţi, i-am răspuns. Aş face-o, de dragul vostru, dar cum ţi-am mai spus şi azi-noapte, nu pot.

— Îţi dăm cât vrei.

— Nu-i vorba de asta. Nu pot. Asta e.

Ceilalţi doi se apropiară şi ei şi, în picioare, ne priveau cu feţele posomorâte. Păreau să fie nişte băieţi de treabă şi tare aş fi vrut să le fac un bine.

— O mie de cap! îmi spuse cel care vorbea bine englezeşte.

— Nu mă necăji. Ţi-am spus adevărul adevărat: nu pot.

— Mai târziu, când o să se schimbe vremurile, ai să vezi ce bine o să-ţi fie…

— Ştiu. Sunt cu totul de partea voastră. Dar nu pot face treaba asta pe cate mi-o cereţi.

— De ce?

— Cu vasul ăsta îmi scot pâinea. Dacă-l pierd, m-am curăţat.

— Păi dacă ai bani, îţi cumperi alt vas.

— Da, dar nu în închisoare…

Gândindu-se că nu eram de ajuns de convins, tipul îi tot dădea întruna, încercând să mă încânte.

— Deocamdată pui mâna pe trei mii de dolari, şi mai târziu ar putea să-ţi prindă bine că ai făcut ce ţi-am cerut. Ştii bine că povestea asta n-o să mai ţină mult…

— Uite ce e, mie puţin îmi pasă cine-i preşedinte aici. Dar nu transport în Statele Unite mărfuri care pot vorbi.

— Nu cumva vrei să spui că noi o să vorbim? se amestecă unul dintre ceilalţi doi, care tăcuseră până atunci. Era furios.

— Am spus mărfuri care pot vorbi.

— Poate crezi cumva că suntem nişte lenguas largas?

— Nuu…

— Ştii ce-i aia un lengua larga?

— Da. Un om cu limba lungă.

— Şi ştii ce facem noi cu oameni de ăştia?

— Nu mă lua aşa, că nu v-am cerut nimic. Voi aţi venit la mine.

— Gura, Pancho! se răsti cel care vorbise până atunci.

— Spune că o să vorbim.

— Ia ascultă, l-am întrerupt. Am spus că nu transport dincolo mărfuri care pot vorbi. Băutura de contrabandă nu vorbeşte. Damigenele nu vorbesc. Mai sunt şi alte lucruri care nu vorbesc. Oamenii însă pot vorbi.

— Dar chinezii pot vorbi? interveni răutăcios Pancho.

— Pot vorbi, dar nu înţeleg ce spun.

— Aşadar, nu vrei.

— Cum v-am spus şi az-noapte. Nu pot.

— Dar de vorbit, n-ai să vorbeşti, nu-i aşa? mă întrebă Pancho.

O ţinea întruna cu chestia asta, pe care n-o pricepuse deloc, şi de aceea era şi pornit. Poate şi din pricină că nu făcuse nimic. Nici nu i-am răspuns.

— La spune-mi, dar lengua larga nu eşti, nu-i aşa? repetă el, încă pornit.

— N-aş crede…

— Şi asta ce-o mai fi? Ne ameninţi?

— Ia ascultă, nu mă lua aşa, şi încă pe stomacul gol. Sunt convins că ai sucit gâtul multora. Dar lasă-mă-n pace, să-mi beau cafeaua.

— Vasăzică eşti convins că am sucit gâtul multora?

— Nu sunt convins şi nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. Nu poţi face afaceri şi fără să te înfurii?

— Abia acuma m-am înfuriat. Şi tare-aş mai vrea să te curăţ!

— Dă-o dracului! i-am spus. Vorbeşti prea mult.

— Hai, Pancho, îi spuse cel care vorbise la început. Şi apoi mi se adresă mie: Îmi pare rău. Ţineam mult să ne duci dincolo.

— Şi mie îmi pare rău, dar nu pot.

O porniră spre uşă toţi trei. Mă uitam la ei. Băieţi frumoşi, bine îmbrăcaţi. Nu purtau pălărie, dar arătau a oameni plini de bani. Cel puţin aşa se purtau ca şi cum banii nu contau pentru ei şi vorbeau englezeşte aşa cum vorbesc cubanii bogaţi.

Doi dintre băieţi păreau a fi fraţi, iar celălalt, Pancho, deşi mai înalt, semăna la chip cu ei. Ştiţi cum arată tinerii de felul ăsta: zvelţi, bine îmbrăcaţi şi cu părul lucios. Şi nici nu cred că era chiar atât de râu. Mai mult era gura de el. Şi apoi se şi înfuriase grozav.

O luaseră la dreapta, când văzui, tăind prin piaţă, că se apropie de ei o maşină închisă. Deodată geamul se făcu ţăndări, şi un glonte sfărâmă un şir de sticle, aranjat în dreapta vitrinei. Pistolul-mitralieră „Thompson” păcănea întruna: „Pac, pac, pac!” şi sticlele se făceau praf una după alta.

Dintr-un salt fui după tejghea, în stânga, aşa că puteam vedea ce se întâmplă uitându-mă peste marginea ei. Maşina se oprise, şi doi tipi coborâră şi se trântiră la pământ lângă ea. Unul ţinea în mână un pistol-mitralieră, şi celălalt, o carabină cu ţeava retezată. Cel cu pistolul-mitralieră era un negru. Celălalt purta o manta de praf, albă, de şofer.

Unul dintre băieţi zăcea pe trotuar, cu faţa în jos, chiar lângă fereastra cea mare, care fusese făcută ţăndări. Ceilalţi doi stăteau la pândă după un camion cu gheaţă de la „Tropical Beer”, care se oprise în faţa barului vecin, „Cunard Bar”. Unul dintre caii camionului fusese doborât şi se zbătea încurcat în hăţuri; celălalt scutura din cap.

De după camion, unul dintre băieţi trase. Glontele se lovi de trotuar şi ricoşă. Negrul cu pistolul-mitralieră îşi scoase capul de după maşină şi slobozi o salvă înspre camion, de jos în sus, şi iată că un om se prăbuşi, lungindu-se pe trotuar cu capul înspre bordură. Zbătându-se, îşi acoperi faţa cu mâinile, iar şoferul îl împroşcă cu gloanţe, în timp ce negrul punea un încărcător nou; nu mai era nevoie. Pe trotuar se zăreau peste tot urmele gloanţelor, ca nişte dâre argintii.

Cel rămas în spatele camionului îl apucă pe mort de picioare şi-l târî spre el. Negrul îşi lipi capul de pavaj, ca să tragă o noua salvă. Şi atunci îl văzui pe Pancho că ocoleşte camionul şi merge aplecat, adăpostindu-se după calul care rămăsese în picioare. Trecu de cal şi ieşi în mijlocul străzii. Faţa-i era albă ca hârtia. Cu un „Luger” mare şi greoi, pe care-l ţinea cu amândouă mâinile ca să nu greşească, îl doborî pe şofer, şi apoi, îndreptându-se spre negru, trase de două ori peste capul lui şi o dată în jos.

Nimeri într-o anvelopă, fiindcă praful ţâşni imediat în jurul roţii, şi negrul, de la vreo trei metri, îl împuşcă pe Pancho în burtă, probabil cu ultimul cartuş pe care-l mai avea, deoarece îl văzui după aceea că aruncă pistolul. Celălalt căzu greoi la pământ, dar se târa înainte. Încerca să se ridice, ţinând strâns în mâini „Luger”-ul, dar nu putea să înalţe capul, şi atunci negrul luă carabina, care zăcea aproape de roata maşinii, lângă şofer, şi-i zbură creierii. Cineva, negrul ăsta!

Am tras o duşcă din prima sticlă pe care o văzui deschisă, şi dacă m-ai fi întrebat atunci, n-aş fi putut să-ţi spun ce se petrecuse. Întreaga poveste nu-mi plăcuse deloc. Mă strecurai pe lângă tejghea, ieşii prin bucătăria din fund şi pe-aci ţi-e drumul!

O ştersei, ocolind piaţa, fără să mă uit înapoi la mulţimea care se adunase în grabă în faţa cafenelei, şi, trecând pe poarta docului, o luai spre vas şi mă urcai pe punte.

Tipul care-l închinase mă aştepta pe vas. Îi spusei ce se întâmplase.

— Unde e Eddy? mă întrebă Johnson, ăsta care-mi închiriase vasul.

— După ce au început să tragă, nu l-am mai văzut.

— Crezi c-a fost rănit?

— Pe dracu! V-am spus că singurele lovituri care au nimerit în cafenea au fost acelea care-au spart geamurile vitrinei. Şi asta s-a întâmplat când maşina venea, spre ei, din spate. Atunci l-au împuşcat pe primul băiat, chiar în faţa vitrinei. Au tras cam din unghiul ăsta…

— Pari grozav de sigur că a fost aşa… observă el.

— Păi eram numai ochi şi urechi!

Ridicând privirea, îl văzui pe Eddy venind dinspre docuri. mai înalt şi mai muiat în toate sosurile ca oricând. Păşea de parcă i s-ar fi desprins toate încheieturile de la locul lor.

— Uite-l că vine!

Eddy arăta rău de tot. Nu era el niciodată prea chipeş dimineaţa, dar acuma era mototolit rău.

— Unde-ai fost?

— Pe podea.

— Ai văzut totul? îl întrebă Johnson.

— Să nu mai vorbim de asta, mister Johnson. Mi se face rău numai când mă gândesc…

— Ar trebui să bei ceva, îi spuse Johnson. Şi apoi. adresându-mi-se, zise: Ei, pornim în larg?

— Depinde numai de dumneata.

— Cum crezi c-o să fie ziua de azi?

— Ca şi aia de ieri. Poate ceva mai bună.

— Atunci s-o pornim.

— Imediat, să vină numai cu momeala.

Pescuia cu noi în larg de trei săptămâni şi nu-mi dăduse încă nicio para. În afară de cei o sută de dolari cu care plătisem taxele la consulat, ca să pot ieşi în larg, luasem ceva haleală şi alimentasem motorul cu benzină. Eu trebuia să am grijă de toate dichisurile pentru pescuit, şi el avea să-mi dea treizeci şi cinci de dolari pe zi. Dormea la hotel şi venea pe vas în fiecare dimineaţă. Eddy îmi făcuse rost de combinaţia asta, aşa că trebuise să-l iau şi pe el. Îi dădeam patru dolari pe zi.

— Trebuie să iau benzină, i-am spus lui Johnson.

— Păi ia.

— Dar am nevoie de ceva bani.

— Cât?

— Un galon[1] e douăzeci şi opt de cenţi. Ca să umplu rezervorul, îmi trebuie cel puţin patruzeci de galoni. Adică unsprezece dolari şi douăzeci de cenţi.

Îmi dădu cincisprezece dolari.

— N-ar fi mai bine ca din rest să iau bere şi gheaţă? îl întrebai.

— Ba da, ar fi chiar foarte bine. Şi le treci la socoteală la ce-ţi datorez.

Trei săptămâni, îmi ziceam, e cam mult să-l las aşa, dar dacă e bun de plată, ce importanţă are? Ar fi trebuit să-mi dea banii în fiecare săptămână. Pe alţii nu-i lăsasem o lună şi totuşi îmi plătiseră după aceea? Era greşeala mea, dar la început mă bucurasem că am un client. În ultimele zile devenisem însă mai nervos. Totuşi, nu voiam să-i spun nimic, ca să nu-l scot din sărite. Dacă era bun de plată, cu cât ţinea să pescuiască mai mult, cu atât era mai bine.

— Nu bei o bere? mă întrebă el deschizând lădiţa cu sticle.

— Mulţumesc, nu beau.

Văzând că negrul care ne aducea momeala se îndreaptă spre noi, îi spusei lui Eddy să fie gata de plecare.

Negrul urcă pe punte şi pornirăm. Ieşirăm din port, în timp ce negrul punea ca momeală, în undiţe, două scrumbii, trecându-le cârligul prin gură şi scoţându-l prin urechi, despicându-le apoi burta şi scoţând cârligul prin partea cealaltă. După aceea le lega cu gura strânsă de saulă[2] şi prindea undiţa bine, să nu alunece şi momeala să joace uşor, fără să se răsucească sau să se încurce.

Era un adevărat negru, isteţ şi întunecat, cu o veche pălărie de paie în cap şi cu un şirag de mărgele magice, albastre, sub cămaşă. Ce-i plăcea să facă pe vas era să doarmă sau să citească ziare. Dar ştia să pună momeala bine şi repede.

— Ascultă, şefule, dumneata nu poţi să pui momeala tot atât de bine? mă întrebă Johnson.

— Ba da, sir.

— Atunci de ce-l mai pui pe negru s-o facă?

— Dacă o să dăm de peşte mare, o să vedeţi.

— Adică.

— Negrul e mai rapid ca mine.

— Dar Eddy nu se pricepe?

— Nu, sir.

— Totuşi, mi se pare că e o cheltuială inutilă.

Îi dădea negrului un dolar pe zi, şi negrul se ducea în fiecare seară să petreacă. Acuma pica de somn.

— Avem nevoie de el, spusei.

Cu una, cu alta, trecusem de pescadoarele ancorate lângă La Cabana[3] şi de luntrile plecate la pescuit, ancorate pe lângă Morro[4], şi ne îndreptam acum spre larg, într-acolo unde se vedea o dungă întunecată pe ape. Eddy zvârlise cele două năluci, iar negrul pusese momeala la trei undiţe.

Curentul răzbătea aproape până la fund. şi, ajungând la marginea lui, văzurăm că undele repezi, purpurii, sunt răscolite din loc în loc de câte un vârtej. Dinspre răsărit se ridicase o briză uşoară, şi în jurul nostru ţâşneau din apă o mulţime de peşti zburători, din cei mari, cu aripioare negre, care în aer parcă erau Lindbergh[5] traversând Atlanticul.

Peştii ăştia zburători sunt cel mai bun semn la pescuit. Cât vedeai cu ochii se zăreau plutind pe valuri grămezi de alge, din acelea gălbui, ceea ce însemna că eram în plin curent. În faţa noastră, păsări zburau agitate deasupra unui banc de peştişori. Îi vedeai sărind din apă, nu aveau mai mult de două-trei livre[6] unul.

— Puteţi să-i daţi drumul când vreţi, îi spusei lui Johnson.

Îşi puse centura şi luă undiţa cea mare. care avea un mulinet cu şase sute de iarzi de fir de treizeci şi şase. M-am uitat înapoi, momeala juca pe apă, săltând uşor când se umfla valul, iar cele două năluci se cufundau şi ieşeau mereu la suprafaţă. Mergeam cu viteză potrivită şi o pornii spre mijlocul curentului.

— Luaţi mai bine băţul şi fixaţi-l de fundul scaunului, i-am spus. Atunci n-o să vă mai fie atât de greu la ţinut. Lăsaţi manivela liberă, ca să-i daţi fir când muşcă. Dacă muşcă vreunul şi manivela e împiedicată, vă trage peste bord.

În fiecare zi trebuia să-i spun acelaşi lucru, dar nici că-mi păsa. Din cincizeci de amatori de pescuit, dacă se întâmplă unul să se priceapă. Şi atunci e plin de ifose şi vrea morţiş să folosească un fir care nu ţine la peşte mare.

— Ei, cum ţi se pare ziua de azi? mă întrebă el.

— Mai bună nici că se putea.

Într-adevăr, era o zi foarte frumoasă.

L-am lăsat pe negru la timonă şi i-am spus s-o ţină pe marginea curentului, drept înainte, spre răsărit. M-am dus apoi la pupa, unde şedea Johnson şi se uita cum sălta momeala pe apă.

— Să punem încă o undiţă?

— Nu, nu! Vreau să prind peştele, să mă lupt cu el şi să-l trag afară eu singur.

— Bine. Dar n-aţi vrea cumva ca Eddy să pună încă o undiţă şi să v-o ţină la îndemână, ca, în caz că poştele rupe firul, să puteţi să-l prindeţi cu celălalt cârlig?

— Nu. Prefer să pescuiesc cu o singură undiţă.

— Bine.

Negrul era la timonă. În faţa noastră, cam în sensul curentului, săreau din apă, ca un stol, peştii zburători. Înapoi se vedeau Havana, strălucind de soare, şi un vapor care ieşea din port, trecând pe lângă Morro.

— Mister Johnson, azi cred că o să aveţi norocul să prindeţi un peşte din ăia mari.

— Era şi timpul, îmi răspunse el. De cât timp, ieşim la pescuit?

— Azi s-au împlinit trei săptămâni.

— De, e de ajuns de multă vreme.

— Nu ştiţi cum e cu peştii? Nu sunt, şi nu sunt, şi deodată, când vin, mişună apa de ei! Şi vin întotdeauna. Dacă nici acuma n-or mai veni, apoi nu mai vin niciodată! Luna nu face zâmbre, curentul e puternic, şi iată că se ridică şi briza!

— Când am ieşit prima oară, am dat peste nişte peşti mici.

— Da. Cum v-am spus. Cei mici se fac din ce în ce mai rari şi dispar înaintea sosirii celor mari.

— Vă ştiu eu pe voi, căpitanii de vase de-astea pescuit… Sunteţi cu toţii la fel. Ba că-i prea devreme, ba că-i prea târziu, ba că vântul nu-i prielnic, ba că luna e rea. Banii însă îi luaţi, în orice caz!

— Păi, porcăria e că, de obicei, e chiar prea devreme sau chiar prea târziu şi de cele mai multe ori vântul ţi-e potrivnic. Însă dacă se întâmplă să fie o zi când toate sunt cum trebuie, atunci stai pe uscat şi nu ieşi la pescuit cu nimeni.

— Dar azi zici că e o zi bună?

— Cât despre mine, astăzi am văzut destule. Sunt însă aproape sigur că vă vine şi dumneavoastră rândul.

— Sper şi eu…

Tăcurăm, atenţi la pescuit. Eddy se duse la prova şi se culcă pe punte. Stăteam şi mă uitam în apă dacă nu se iveşte cumva coada vreunui peşte. Din când în când, negrul aţipea de-a binelea şi trebuia să-l supraveghez şi pe el. Petrecuse, desigur, câteva nopţi de-a rândul.

— Dacă eşti bun, căpitane, îmi spuse Johnson, vrei să-mi dai o sticlă cu bere?

— Desigur, spusei şi scotocii prin lada cu gheaţă, ca să-i dau o sticlă mai rece.

— Nu bei şi dumneata? mă întrebă el.

— Nu. O să aştept până la noapte.

Am deschis sticla şi i-am întins-o, când, ce să vezi, o namilă de peşte cafeniu cu lance, mai lungă decât braţul, îşi scoate capul din apă şi se repede la momeală. Şi era gros cât un buştean.

— Dă drumul la fir! strigai.

— N-a muşcat, îmi spuse Johnson.

— Atunci ţine-o tot aşa.

Venea din adânc şi nu nimerise momeala. Ştiam că se va întoarce din nou, să o înhaţe.

— Fiţi gata să lăsaţi firul moale când o să muşte.

Şi atunci îl văzui venind pe sub apă. I se zăreau înotătoarele larg întinse, ca nişte aripi purpurii, şi dungile roşietice care-i brăzdau trupul cenuşiu. Urca asemeni unui submarin, şi înotătoarele de deasupra ieşiră la suprafaţă, despicând undele. Se îndrepta ţintă spre momeală, şi lancea-i lucitoare se legăna deasupra valurilor.

— Lăsaţi-l s-o înghită, îi atrăsei atenţia lui Johnson, şi el dădu drumul manivelei, iar mulinetul începu să zbârnâie.

Bătrânul marlin se răsuci pe o parte şi se cufundă. Când se întoarse, îl văzui, cât era de lung, pornind ca o săgeată argintie spre ţărm.

— Răsuciţi puţin manivela, îi spusei. Nu prea mult.

Johnson răsuci manivela.

— Nu prea mult. Văzui că saula se întinde. Strângeţi mai tare şi atingeţi-l o dată. Trebuie să-l atingeţi. Oricum, o să sară afară din apă.

Johnson răsuci manivela din nou şi se aplecă peste băţul undiţei.

— Atingeţi-l! Ca să se înfigă-n el! Trageţi de vreo şase ori.

Trase vârtos de mai multe ori, şi băţul se îndoi, iar mulinetul începu să scârţâie strident. Şi iată-l că sări din apă, ţâşnind drept în sus, lucitor şi argintiu în lumina soarelui, împroşcând apă în jur, de parcă s-ar fi aruncat un cal de pe o stâncă.

— Lăsaţi-l mai liber, îi spusei lui Johnson.

— S-a dus, îmi răspunse el.

— Pe dracu s-a dus! Lăsaţi repede manivela liberă!

Vedeam cum se curbează firul, şi când sări pentru a doua oară, marlinul era la pupa şi înota spre larg. Plesnind apa, într-o volbură de spumă, ţâşni la suprafaţă din nou, şi atunci zării cârligul înfipt în bot. I se vedeau dungile de pe trup. Era un peşte frumos, argintiu, cu dungi purpurii şi gros ca un buştean.

— S-a dus, spuse iar Johnson. Firul era moale.

— Strângeţi firul. E bine prins. Dă-i drumul cu toată viteza! strigai către negru.

Marlinul sărea mereu, drept ca un stâlp, ieşind cu totul din valuri şi împroşcând apă în jur când se cufunda. Firul se întinse şi se vedea că peştele înoată înspre ţărm, când deodată se întoarse.

— Acum începe să-şi facă mendrele şi o să fugă spre larg. Dacă trage, îi dau şi eu bătaie. Lăsaţi manivela liberă. Avem fir destul.

Bătrânul marlin se îndrepta spre nord-vest, ca toţi peştii cei mari, şi trăgea, frate, nu glumă! Începu să sară iar, făcând salturi lungi deasupra valurilor, şi, de fiecare dată când se cufunda, parcă era o barcă-automobil gonind pe apă. De când se întorsese, îl urmăream, ţinându-l în tribord. Stăteam la timonă şi-i tot strigam lui Johnson să lase manivela liberă şi să dea drumul la fir repede. Deodată văzui însă că băţul undiţei se îndreaptă, şi firul se moaie. Nu ţi s-ar fi părut că-i moale dacă n-ai fi ştiut ce se întâmplă, fiindcă firul făcea burtă în apă. Dar eu ştiam.

— S-a dus, îi spusei.

Peştele sărea întruna şi continuă să sară până-i pierdurăm din vedere. Frumos peşte mai fusese şi ăsta, ce mai încolo, încoace!

— Îl simt cum trage încă, îmi spuse Johnson.

— Trage firul, că-i greu.

— Dar abia pot răsuci manivela. Poate c-a murit.

— Ia uitaţi-vă la el! Mai sare încă. Se mai vedea încă, la o jumătate de milă depărtare, împroşcând apă în jur.

Încercai manivela. O răsucise strâns de tot. Nu se mai putea da drumul la fir. Trebuia să se rupă.

— Nu v-am spus să lăsaţi manivela liberă?

— Dar trăgea de fir.

— Şi dacă?

— Am tras şi eu.

— Uite ce e, dacă nu le dai fir când trag aşa, apoi o rup. Niciun fir nu-i poate ţine. Când vor să tragă, n-ai încotro, trebuie să le dai drumul şi să laşi manivela cât mai liber. Chiar pescarii de meserie nu pot ţine peştii când trag aşa, nici cu saulă de harpon. Şi atunci îi dai bătaie cu vasul şi te ţii după ei, ca să nu-ţi tragă toată saula când o iau la goană. Şi după ce-au gonit cât au vrut, se cufundă, şi atunci strângi firul, ca să-i aduci înapoi.

— Aşadar, dacă nu s-ar fi rupt firul, l-aş îi prins?

— S-ar fi putut, cine ştie?…

— Ce, ar fi gonit chiar atât de mult?

— E în stare să facă o mulţime de lucruri. Abia după ce-şi termină cursa începe lupta adevărată.

— Atunci să încercăm să mai prindem unul.

— Mai întâi trebuie să înfăşurăm firul ăla pe mulinet.

Prinsesem şi pierdusem peştele, dar Eddy nici nu se trezise. Şi acum iată-l că venea înspre pupa;

— S-a întâmplat ceva? întrebă el.

Cândva fusese şi Eddy un om de nădejde pe vas, dar asta înainte de a fi devenit un beţivan. Acum însă nu mai era, bun de nimic. Îl priveam cum stătea în faţa noastră – înalt, cu obrajii supţi, cu buzele atârnându-i moale, cu o zeamă albă în colţul ochilor şi cu părul decolorat de soare. Ştiam că-i mort după o duşcă.

— Ce-ar fi să bei o sticlă de bere? i-am spus.

Luă o sticlă din lădiţă şi bău.

— Şi acuma, mister Johnson, cred c-ar fi mai bine să-mi termin somnul. Vă sunt foarte obligat pentru bere, mister Johnson.

Cineva, Eddy ăsta! Prindeam peşte, nu prindeam, lui nici nu-i păsa!

Ei, şi totuşi era să prindem unul către prânz, dar ne scăpă. La vreo treizeci de picioare zbură cârligul în aer când îl zvârli peştele!

— Acum cu ce-am greşit? mă întrebă Johnson.

— Cu nimic. Pur şi simplu a zvârlit cârligul.

— Mister Johnson, spuse Eddy, care se sculase cu speranţa că o să capete o altă sticlă cu bere. Mister Johnson, sunteţi probabil nenorocos. Poate că aveţi noroc la femei. Ce-aţi spune, mister Johnson, să mergem undeva în seara asta, să petrecem?

După aceea se duse înapoi la locul lui şi se culcă din nou.

Cam pe la 4 ne întorceam, mergând drept spre ţărm, împotriva curentului, ale cărui ape curgeau cu repeziciune. Soarele ne bătea din spate. Şi, atunci, cel mai mare marlin negru pe care l-am văzut vreodată muşcă din momeala lui Johnson. Îi pusesem un calmar, iar negrul trecuse cârligul undiţei printr-unul dintre cei patru toni mici pe care îi prinsesem. Momeala se legăna greoi la suprafaţă, lăsând în urmă o dâră largă de spumă.

Johnson îşi scosese centura, ca să poată ţine băţul undiţei pe genunchi. Îl dureau braţele de atâta ţinut. Şi fiindcă obosise tot stând cu mâna pe manivela mulinetului, într-un moment când nu mă uitam la el, îi pusese piedica. Habar n-am avut că a făcut asta. Nu-mi plăcea deloc felul în care-şi ţinea acum undiţa, dar nu voiam să-l tot sâcâi mereu. Şi, apoi, dacă manivela era liberă, nu era nicio primejdie. Totuşi, vai de pescuitul ăsta…

Stăteam la timonă şi mă strecuram pe marginea curentului, prin faţa vechii fabrici de ciment, acolo unde apa e foarte adâncă, iar curentul, apropiindu-se mult de ţărm, face vârtejuri şi unde mişuna întotdeauna tot felul de peşti mărunţi. Deodată, de parcă s-ar fi aruncat o bombă în adânc, ţâşni la suprafaţa o trombă uriaşă de apă şi se iviră deasupra valurilor lancea, ochiul, botul căscat şi capul imens, negru-purpuriu, al unui marlin. Înotătoarele de pe spate ieşeau din apă, înalte ca pânza unei bărci, iar coada îi era cât o coasă de lungă. Lancea, groasă cât o crosă de baseball, o ţinea în sus, şi când se repezi la momeală, despică larg valurile. Avea o culoare închisă, negru-purpuriu, şi nişte ochi cât o farfurie de supă. Era enorm. Pariez c-avea vreo mie de livre.

Strigai la Johnson să-i dea fir, dar n-apucai să scot o vorbă, că-l şi văzui că se înalţă de pe scaun în aer, ca şi cum ar fi fost ridicat cu cricul, se apleacă peste băţ, băţul se îndoaie ca un arc şi-l loveşte cu capătul în burtă, iar în clipa următoare toate dichisurile zburară peste bord.

Strânsese manivela prea tare, şi când peştele a muşcat, l-a tras pe Johnson de pe scaun, şi el n-a putut rezista. Ţinea băţul pe genunchi, cu capătul trecut sub un picior. Dac-ar fi fost cu centura pe el, l-ar fi tras în apă.

Am oprit motorul şi m-am dus la pupa. Şedea acolo, apăsându-se cu mâinile pe locul în care fusese lovit.

— Cred că pentru azi e de ajuns, i-am spus.

— Ce-a fost ăsta? mă întrebă Johnson.

— Un marlin negru.

— Dar cum de s-a putut întâmpla aşa ceva?

— Ia gândiţi-vă şi dumneavoastră. Mulinetul, cu toate dichisurile, costă două sute şi cincizeci de dolari. Acuma costă şi mai mult. Băţul costă patruzeci şi cinci. Şi aproape şase sute de iarzi de fir, de treizeci şi şase.

Tocmai atunci, hop şi Eddy! Vine şi-l bate pe spate.

— Mister Johnson, zice el, n-aveţi noroc. Ştiţi, aşa ceva n-am mai văzut niciodată în viaţa mea!

— Tacă-ţi gura, beţivanule! i-am spus.

— Vă spun, mister Johnson, repetă Eddy, asta-i cea mai neobişnuită împrejurare prin care am trecut vreodată în viaţa mea!

— Ce puteam face dacă am dat peste un peşte ca ăsta?

— Aţi vrut să luptaţi cu el singur-singurel. Eram foarte necăjit…

— Sunt prea mari, spuse Johnson. Ei, ce să-i faci, am păţit-o şi eu!

— La drept vorbind, un peşte ca ăsta v-ar fi ucis.

— Dar sunt oameni care reuşesc să-i prindă.

— Da, oameni care ştiu să pescuiască. Dar să nu credeţi că n-o păţesc şi ei.

— Am văzut fotografia unei fete care a prins unul.

— Da. În poză. Peştele însă a înghiţit momeala, apoi i-au scos maţele afară şi după aceea a ieşit la suprafaţă şi a murit. Eu vorbesc însă de pescuitul ăsta, când îl prinzi de-adevăratelea, cu undiţa de bot.

— În orice caz, spuse Johnson, sunt prea mari Şi, apoi, dacă nu-ţi face nicio plăcere, la ce să te mai osteneşti?

— Asta-i adevărat, mister Johnson, interveni Eddy. Dacă nu-ţi face nicio plăcere, la ce să le mai osteneşti? Vedeţi, mister Johnson, aici aţi pus punctul pe i. Dacă nu-ţi face nicio plăcere, la ce să te mai osteneşti?

Nu puteam uita peştele acela uriaş şi mă simţeam grozav de necăjit din pricina uneltelor de pescuit. N-am mai stat să-i ascult ce vorbesc. M-am dus şi i-am spus negrului s-o ţină drept spre Morro. Nu le-am mai zis nimic. Şedeau pe pupa, Eddy pe un scaun, cu o sticlă de bere în mână, şi Johnson, cu alta.

— Căpitane, îmi spuse el după câtva timp, n-ai vrea să-mi faci un highball[7]?

I l-am făcut şi i l-am dat, fără să-i spun vreun cuvânt, şi după aceea mi-am făcut şi mie unul, dar aşa, cum se cuvine. Mă gândeam: „Uite la Johnson ăsta, care, după ce-a pescuit cincisprezece zile, dă peste un peşte pentru care un pescar şi-ar da un an din viaţă să-l prindă şi-l pierde, pierde şi uneltele mele de pescuit, se face de râs, iar acum stă foarte mulţumit şi bea cu un beţiv!”

Când am ajuns la ţărm şi negrul stătea lângă mine, aşteptând, l-am întrebat:

— Mâine ieşim în larg?

— Nu, sunt sătul de pescuitul ăsta!

— Atunci, dacă vreţi, plătiţi-i negrului.

— Cât trebuie să-i dau?

— Un dolar. Puteţi să-i daţi şi un bacşiş, dacă doriţi.

Şi Johnson îi dădu negrului un dolar şi două monede cubane de douăzeci de cenţi.

— Astea pentru ce? mă întrebă negrul arătându-mi monedele.

— E un bacşiş, i-am spus în spaniolă. Cu tine a terminat. Şi-ţi dă banii ăştia.

— Nu vin mâine?

— Nu.

Negrul îşi luă ghemul de sfoară cu care îşi lega momeala, îşi puse ochelarii de soare pe nas. pălăria de paie pe cap şi plecă fără să ne spună măcar bună ziua. Nu făcuse el niciodată prea mare caz de noi.

— Când vreţi să încheiem socoteala, mister Johnson? l-am întrebat.

— Mâine dimineaţă mă duc la bancă, aşa că putem să ne socotim după-amiază.

— Ştiţi câte zile sunt?

— Cincisprezece.

— Nu, sunt mai multe. Cu ziua de azi sunt şaisprezece, şi cu câte o zi la dus şi la întors, tocmai optsprezece. După aceea e băţul de pescuit, mulinetul şi firul de azi.

— Uneltele de pescuit nu mă privesc.

— Ba nu, sir. Vă privesc când le pierdeţi în felul ăsta.

— Am plătit chirie zilnic pentru folosirea lor. E riscul dumitale.

— Nu-i aşa, sir. Dacă le-ar fi distrus vreun peşte şi n-ar fi fost din vina dumneavoastră, ar fi fost cu totul altceva. Dar uneltele s-au pierdut din cauza neglijenţei dumneavoastră.

— Mi le-a smuls peştele din mână.

— Da, dar din pricină c-aţi pus piedica şi n-aţi ţinut băţul la locul lui, proptit pe fundul scaunului.

— Pentru asta nu-mi poţi cere să ţi le plătesc.

— Dar dacă aţi închiria o maşină şi v-aţi rostogoli de pe o stâncă, n-ar trebui s-o plătiţi?

— Dacă aş fi în ea, în orice caz, nu.

— Asta-i bună, mister Johnson! interveni Eddy. Înţelegi, căpitane? Dacă ar fi fost în maşină, s-ar fi curăţat! Aşa că n-ar mai trebui să plătească. Asta-i bună!…

Nu-i dădui nicio atenţie beţivanului.

— Pentru băţ, mulinet şi fir îmi datoraţi două sute şi nouăzeci şi cinci de dolari.

— Nu, n-ai dreptate, spuse Johnson. Totuşi; fiindcă ţi se pare că-i aşa, mai scade ceva din preţ.

— Nu-mi pot cumpăra altele fără mai puţin de trei sute şaizeci de dolari. Uite, pentru fir, nu vă mai iau niciun ban. Un peşte ca ăsta ar fi putut trage tot firul şi n-ar fi fost vina dumneavoastră. Oricine – nu vorbesc de beţivul ăsta de aici – poate să vă spună cât de corect mă port cu dumneavoastră. Ştiu că suma pare mare, dar şi eu am dat mulţi bani când mi-am cumpărat uneltele de pescuit. Nu poţi prinde peşti de ăştia dacă n-ai cele mai bune unelte.

— Mister Johnson, se amestecă Eddy, el spune că-s un beţivan. Poate că sunt. Dar vă spun eu că are dreptate. Are dreptate, şi suma e rezonabilă.

— Hai, să nu-ţi mai fac nicio dificultate, spuse Johnson în cele din urmă. O să-ţi plătesc pentru unelte, deşi nu văd de ce. Adică optsprezece zile a treizeci şi cinci de dolari şi două sute nouăzeci şi cinci pe deasupra.

— Până acuma mi-aţi dat o sută de dolari. Vă voi face o listă de tot ce am cheltuit şi voi scădea alimentele care au mai rămas. Ce aţi cumpărat pentru drum.

— Aşa se şi cuvine, spuse Johnson.

— Ascultă-mă pe mine, mister Johnson, spuse Eddy. Dacă aţi şti cât iau de obicei proprietarii de bărci străinilor, v-aţi da seama că e mai mult decât rezonabil! Ştiţi cum e? E nemaipomenit! Căpitanul se poartă cu dumneavoastră la fel ca şi cum s-ar purta cu maică-sa.

— Mă duc mâine la bancă şi vin aici după-amiază, spuse Johnson. Şi după aceea plec poimâine cu vaporul.

— Puteţi merge cu noi şi economisiţi costul biletului, i-am spus.

— Nu. Cu vaporul merg mai repede.

— Bine. Şi acum ce-ar fi să bem ceva?

— Cu plăcere, spuse Johnson. Şi fără duşmănie, nu-i aşa?

— Desigur, domnule, i-am răspuns.

Şi am stat acolo la pupa şi am băut toţi trei câte un highball.

A doua zi am trebăluit pe vas toată dimineaţa, schimbând uleiul şi meşterind ba una, ba alta. La prânz m-am dus în oraş şi am mâncat la un restaurant chinezesc, unde poţi lua o masă bună cu patruzeci de cenţi, şi după aceea am cumpărat câteva lucruri pentru acasă, să le duc nevestei şi celor trei fete ale mele. Ştiţi, parfum, două evantaie şi trei piepteni din aceia înalţi. Când am terminat, m-am dus la „Donovan”, am băut o bere, am pălăvrăgit cu patronul, şi după aceea m-am întors în docuri, oprindu-mă în vreo trei sau patru locuri, ca să beau câte o bere. I-am plătit lui Frankie o bere la „Cunard Bar” şi m-am urcat pe vas plin de voie bună. Nu mai aveam decât patruzeci de cenţi. Frankie s-a urcat pe vas cu mine şi, stând şi aşteptându-l pe Johnson, am mai băut şi noi vreo două sticle de bere rece, de la gheaţă.

Eddy nu se mai arătase deloc, nici în noaptea aceea, nici în cursul zilei, dar ştiam că mai devreme sau mai târziu, când n-o să mai poată bea pe datorie, o să se ivească şi el. Donovan îmi spusese c-a fost şi noaptea trecută acolo cu Johnson, şi Eddy ceruse să le dea de băut pe credit. Tot aşteptând, începui să mă mir de ce nu se mai arată Johnson ăsta odată. Lăsasem vorbă la intrarea docurilor să i se spună să urce pe vas şi să mă aştepte, dar mi se spusese că nu fusese deloc pe acolo. A stat, desigur, târziu azi-noapte şi probabil că nu se sculase până la prânz. Băncile erau deschise până la ora trei şi jumătate. Avionul de după-amiază trecu pe deasupra capetelor noastre, şi pe la cinci jumătate buna mea dispoziţie se topise cu totul şi începui să fiu din ce în ce mai îngrijorat.

La 6 l-am trimis pe Frankie la hotel, să vadă dacă nu cumva Johnson e pe acolo. Mai credeam că, cine ştie, o fi ieşit să se plimbe sau o fi la hotel, simţindu-se prea rău ca să se poată scula din pat. Aşteptai şi iar aşteptai, până se făcu seară. Dar eram din ce în ce mai îngrijorat, fiindcă îmi datora opt sute douăzeci şi cinci de dolari.

Frankie plecase de peste o jumătate de ceas. Când l-am zărit venind, mergea repede şi clătina din cap.

— A plecat cu avionul, îmi spuse.

În regulă. Vasăzică aşa stăteau lucrurile. Consulatul era închis. Aveam patruzeci de cenţi şi, oricum, avionul la ora asta era la Miami. Nu puteam trimite nici măcar o telegramă. Cineva, mister Johnson ăsta, nimic de zis! Greşeala mea. Trebuia să-mi dau seama,

— Ei, îi spusei lui Frankie, asta nu trebuie să ne oprească să bem o bere rece. Mister Johnson a cumpărat sticlele astea. Mai rămăseseră trei sticle de bere „Tropical”,

Frankie arăta la fel de necăjit ca şi mine. Nu ştiu cum se putea una ca asta, dar aşa părea. Mă tot bătea pe spate şi tot clătina din cap.

Vasăzică aşa stăteau lucrurile! Eram la pământ. Pierdusem şi cinci sute treizeci de dolari pentru chiria vasului, şi uneltele de pescuit, pe care nu le puteam pune la loc decât cu peste trei sute cincizeci de dolari. Cum o să se mai bucure cei din banda care dădea târcoale în jurul docurilor! Şi ce-o să-i mai facă povestea asta fericiţi pe vreo câţiva conches[8] de pe aici.

Cu o zi înainte refuzasem trei mii de dolari, care mi se dădeau ca să transport trei străini la Keys[9] sau cel puţin să-i scot din ţară.

Ei, şi acum ce era de făcut? Ca să iau alcool şi să-l aduc după aia aici, prin contrabandă, aveam nevoie de bani, şi apoi nici nu făcea, fiindcă tot oraşul era plin şi nimeni nu mai cumpăra. Dacă mă întorceam acasă, eram condamnat să n-am un ban şi să mor de foame o vară întreagă în oraşul acela. Şi, apoi, cum aveam s-o scot la capăt cu familia? Când am venit, am plătit taxele de navigaţie. De obicei taxa se plăteşte anticipat, agentul maritim te înregistrează, şi totul e în regulă. Şi, ca un făcut, nu aveam bani nici măcar pentru benzină. Afurisită socoteală mai fusese şi asta, nimic de zis! Cineva, mister Johnson acesta!

— Trebuie să transport ceva, i-am spus lui Frankie, trebuie să fac rost de bani!

— Să vedem… mi-a răspuns el.

Se învârtea de obicei prin port şi făcea tot felul de treburi. Era surd de-a binelea şi bea până nu mai putea noapte de noapte. Dar n-am văzut un om mai cinstit şi cu o inimă mai bună ca a lui. Îl cunoscusem când începusem să mă învârtesc pe aici. Mă ajuta de multe ori la încărcat. După aceea, când renunţasem la contrabandă şi începusem să ies cu străinii în larg la pescuit, îl vedeam adesea prin docuri sau prin cafenele. Părea mut şi zâmbea în loc să vorbească, din cauză că era surd.

— Duce-orice? mă întrebă Frankie.

— Desigur, acuma n-am încotro.

— Orice?

— Da, orice.

— Bine, spuse Frankie. Să văd. Unde găsesc pe tine?

— La „Perla”, mă duc să mănânc.

La „Perla” se putea mânca bine cu douăzeci şi cinci de cenţi. Orice fel de mâncare costa zece cenţi, în afară de supă, care costa cinci. Am mers împreună până la restaurant, şi acolo eu am intrat, iar el a plecat mai departe. Înainte de a pleca, mi-a scuturat mâna şi m-a bătut pe spate.

— Tu nu necăjit, mi-a spus. Eu, Frankie, multă politică. Multe afaceri. Multă băutură. Bani ioc! Dar bun prieten. Tu nu necăjit.

— Salutare, Frankie! i-am spus. Şi nu te necăji nici tu, băiatule!