CARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL I

ÎN VARA TÂRZIE din anul acela, locuiam într-o casă dintr-un sat, dincolo de care, departe, peste fluviu[1] şi câmpie, se înălţau munţii. Albia fluviului era plină de prundiş şi de bolovani uscaţi şi albiţi de soare, iar apa curgea limpede în şuvoaie repezi şi albăstrii. Trupele treceau pe lângă casă, pe şosea, şi praful pe care-l ridicau se aşternea pe frunzele copacilor. Praful se aşternuse şi pe trunchiurile copacilor şi frunzele lor căzură mai devreme în anul acela. Trupele mărşăluiau pe şosea şi vedeam praful ridicându-se, frunzele căzând în bătaia vântului, soldaţii în marş şi apoi iar şoseaua pustie şi albă cu frunzele risipite pe drum.

Câmpia era bogată în grâne; livezile, pline de roade, şi dincolo de câmpie munţii se înălţau cenuşii şi golaşi. În munţi se dădeau lupte şi noaptea era brăzdată de exploziile artileriei. În întuneric ai fi zis că fulgeră ca vara, dar nopţile erau reci şi nu ţi se părea deloc că se apropie furtuna.

Auzeam uneori, în întuneric, trecând pe sub ferestre soldaţi şi tunuri trase de tractoare. Noaptea se circula mult pe şosea: treceau catâri împovăraţi de lăzi cu muniţii şi camioane cenuşii care transportau soldaţi şi alte camioane care, cu încărcătura acoperită cu prelate, abia se mişcau în acest du-te-vino. Tunurile grele, trase de tractoare, treceau şi în timpul zilei. Ţevile lungi ale tunurilor erau acoperite cu crengi verzi şi peste tractoare fuseseră aruncate ramuri şi frunze. De cealaltă parte a văii, spre miazănoapte, se zărea o pădure de castani şi dincolo de pădure se înălţa un alt munte. Şi pentru muntele acesta se dădeau lupte, dar fără niciun rezultat, şi în toamnă când începură ploile, frunzele castanilor căzură şi crengile erau despuiate şi trunchiurile înnegrite de ploaie. Viile erau şi ele rărite şi despuiate şi întreg ţinutul era pustiit de toamnă şi înecat în ploaia cenuşie. Ceţurile pluteau peste fluviu, norii învăluiau munţii şi camioanele împroşcau noroiul de pe şosea iar soldaţii, sub pelerinele lor, erau uzi şi murdari de noroi; puştile le erau ude şi sub pelerine, prinse de centiron, cele două cartuşiere de piele cenuşie pline de încărcătoare cu cartuşe subţiri şi lungi de 6,5 mm, ieşeau în afară în aşa fel încât soldaţii care mărşăluiau pe şosea păreau nişte femei în luna a şasea.

Automobilele mici şi cenuşii treceau în mare viteză; lângă şofer şedea de obicei un ofiţer şi în spate şedeau alţi câţiva. Împroşcau cu noroi mai mult decât camioanele şi dacă unul dintre ofiţerii care şedeau în spate era încadrat de doi generali şi era mărunt de statură, atât de mărunt încât nici nu-i zăreai faţa ci numai chipul şi spatele îngust, şi dacă automobilul gonea neobişnuit de repede se putea să fie regele[2]. Stătea la Udine[3] şi trecea aproape în fiecare zi să vadă cum stau lucrurile şi lucrurile stăteau foarte prost.

La începutul iernii ploile începură să cadă fără întrerupere şi odată cu ploile sosi şi holera. Epidemia fu stăvilită şi, până la urmă, dintre oamenii de sub arme muriră numai şapte mii.

CAPITOLUL II

ÎN ANUL URMĂTOR fură câştigate multe bătălii. Fu cucerit muntele de dincolo de valea unde creşteau castanii şi dincolo de câmpie, pe podişul dinspre sud, fură câştigate câteva bătălii şi în august trecurăm fluviul şi ne stabilirăm la Gorizia[4], într-o casă care avea zidul acoperit de glicină mov-purpurie şi în grădina cu gardul de piatră o fântână şi mulţi copaci cu umbra deasă. Luptele se dădeau acum în munţii din apropiere la o distanţă de mai puţin de o milă. Oraşul ca şi casa în care stăteam erau foarte frumoase. Fluviul curgea în spatele casei şi oraşul fusese cucerit în chip strălucit, dar nu şi munţii de dincolo de el şi mă bucuram foarte mult că austriecii păreau a voi să revină în oraş când războiul avea să ia sfârşit, deoarece nu-l bombardau ca să-l distrugă ci căutau numai obiectivele militare. Locuitorii rămăseseră pe loc şi în oraş erau spitale, cafenele şi pe străzile mai dosnice baterii de artilerie şi două bordeluri, unul pentru soldaţi şi celălalt pentru ofiţeri. Sfârşitul verii, nopţile reci, luptele purtate în munţii din spatele oraşului, fierăria ciocănită de obuze a podului de cale ferată, tunelul dărâmat de lângă fluviu unde se dăduseră lupte, copacii din jurul pieţii şi lungul bulevard mărginit de copaci care ducea spre piaţă; acestea precum şi fetele din oraş, regele, care trecea cu maşina şi acum puteai să-i vezi faţa, gâtul lung şi bărbiţa cenuşie de ţap; toate acestea, ca şi apariţia neaşteptată a unor interioare de case cu câte un zid prăbuşit din cauza bombardamentelor, apoi molozul din grădini şi uneori de pe străzi, ca şi faptul că în Carso lucrurile mergeau bine făceau ca toamna aceea să fie foarte deosebită de toamna trecută, când trăisem la ţară. Războiul se schimbase şi el.

Pădurea de stejari de pe muntele de dincolo de oraş pierise. În vară, când intrasem în oraş, pădurea fusese verde, dar acum în locul ei nu mai erau decât cioturi şi trunchiuri retezate şi pământ răscolit şi, într-o zi, la sfârşitul toamnei, când mă aflam pe locul unde fusese pădurea de stejari văzui un nor care venea dinspre munte. Aluneca foarte repede şi soarele se făcu palid şi totul deveni cenuşiu şi cerul fu acoperit şi norul coborî pe munte şi deodată ne învălui şi începu să ningă. Ninsoarea era biciuită de vânt, pământul gol fu acoperit, dar cioturile rămaseră afară. Tunurile fură acoperite de zăpadă şi pe jos, în zăpadă, se iviră cărări care duceau la latrinele din spatele tranşeelor.

Mai târziu, când am coborât în oraş, mă uitam cum cade zăpada, privind pe fereastra bordelului, cel pentru ofiţeri, unde eram cu un prieten, cu două pahare şi cu o sticlă de „Asti” şi uitându-ne cum cade zăpadă încet şi greoi, ne dădurăm seama că în anul acela n-avea să se mai întâmple nimic. Munţii din faţa oraşului nu fuseseră cuceriţi; niciunul dintre munţii de dincolo de râu nu fusese cucerit. Aveau să fie, dar în anul viitor. Prietenul meu îl văzu pe preotul nostru trecând pe stradă, păşind cu grijă prin zăpada topită şi bătu în geam ca să-i atragă atenţia. Preotul ridică privirile. Ne văzu şi zâmbi. Prietenul meu îi făcu semn să vină sus. Preotul clătină din cap şi se depărta. În seara aceea, la popotă, după spaghetti, pe care toţi le mâncau foarte repede şi cu o mare seriozitate, ridicându-le mai întâi cu furculiţa în aşa fel încât capetele să atârne în aer şi apoi băgându-le în gură sau ridicându-le şi înghiţindu-le fără întrerupere, mai bând din când în când şi câte un pahar de vin dintr-o carafă acoperită cu împletitură de rafie – carafa oscila pe un suport de metal şi când apăsai cu degetul pe gâtul ei, vinul roşu, limpede, taninos şi bun curgea în paharul pe care-l ţineai în aceeaşi mână – după spaghetti, căpitanul începu să-l cicălească pe preot.

Preotul era tânăr şi se-nroşea repede. Purta aceeaşi uniformă ca şi noi toţi dar avea cusută pe tunica cenuşie, deasupra buzunarului de la piept, o cruce de catifea roşu-închis. Pentru îndoielnicul mea folos, căpitanul vorbea într-o italiană stâlcită aşa ca să pot înţelege totul perfect, ca nimic să nu-mi scape.

— Preot astăzi cu femei, spuse căpitanul şi se uită la preot şi la mine.

Preotul zâmbi, roşi şi clătină din cap. Căpitanul îl cicălea adesea.

— Nu-i adevărat? întrebă căpitanul. Astăzi văzut preot cu femei.

— Nu, zise preotul.

Pe ceilalţi ofiţeri povestea îi amuza.

— Preot nu cu femei, reluă căpitanul. Preot niciodată cu femei, îmi explică el.

Luă paharul şi mi-l umplu, uitându-se tot timpul la mine, dar nepierzându-l din ochi pe preot.

— Preot fiecare noapte cinci contra unu. Toţi mesenii izbucniră în râs. Înţelegi? Preot în fiecare noapte cinci contra unu. Făcu un gest şi râse zgomotos. Preotul luă lucrurile în glumă.

— Papa vrea ca austriecii să câştige războiul, spuse maiorul. Ţine cu Franz Joseph[5]. De acolo îi vin banii. Eu sunt ateu.

— Ai citit vreodată Porcul cel negru? mă întrebă locotenentul. O să-ţi fac rost de un exemplar. Cartea asta mi-a zdruncinat credinţa în Dumnezeu.

— E o carte dezgustătoare şi plină de josnicii, spuse preotul. Nu cred că ţi-a plăcut.

— O găsesc foarte folositoare, spuse locotenentul. Îţi arată cine sunt preoţii ăştia. O să-ţi placă, zise el.

Zâmbii preotului şi el îmi zâmbi pe deasupra sfeşnicului.

— Să n-o citiţi, îmi spuse el.

— O să-ţi fac rost de ea, spuse locotenentul.

— Toţi oamenii care gândesc sunt atei, interveni maiorul. Totuşi, nu cred în francmasonerie.

— Eu cred în francmasonerie, spuse locotenentul. E o organizaţie care are scopuri nobile.

Cineva intră, şi prin uşa deschisă se văzu cum cade zăpada.

— Acum că a început să ningă n-o să se mai pornească nicio ofensivă, spusei.

— Desigur că nu, întări maiorul. Ar trebui să pleci în permisie. Să te duci la Roma, la Neapole, în Sicilia…”

— Ar trebui să se ducă la Amalfi, spuse locotenentul. O să-ţi dau o scrisoare de recomandare pentru familia mea din Amalfi. Ca pe un fiu au să te primească.

— Ar fi bine să se ducă la Palermo.

— Ar trebui să se ducă la Capri.

— Eu v-aş sfătui să mergeţi în Abruzzi[6] şi să vă duceţi şi la familia mea, în Caprocotta, spuse preotul.

— Ia ascultă-l cum vorbeşte de Abruzzii lui. Acolo e mai multă zăpadă decât aici. Şi omul nu vrea să vadă ţărani. Să se ducă să viziteze centrele de cultură şi de civilizaţie.

— Are nevoie de fete drăguţe… O să-i dau adresele caselor din Neapole. Fete frumoase şi tinere… însoţite de mamele lor. Ha, ha, ha!

Căpitanul ridică palma, cu degetele desfăcute, ca atunci când vrei să faci umbre chinezeşti pe perete. Umbra mâinii lui se proiecta pe zid. Începu să vorbească din nou, într-o italiană stricată:

— Te duci aşa, şi arătă spre degetul cel mic.

Toată lumea râdea.

— Uitaţi-vă aici, zise căpitanul şi îşi răşchira din nou degetele. Şi iar, la lumina lumânărilor, umbra mâinii lui se proiectă pe perete. Începu cu degetul cel gros aţintit în sus şi spuse, în ordine, numele fiecărui deget: Soto-tenente[7] (degetul cel mare); tenente (arătătorul); capitano (mijlociul); maggiore[8] (inelarul) şi tenente-colonello (degetul cel mic). Te duci soto-tenente şi te-ntorci soto-colonello…

Toţi râdeau. Căpitanul avea un mare succes cu jocul lui de umbre chinezeşti. Se uită la preot şi strigă:

— Fiecare noapte preot cinci contra unu!

Toţi râseră.

— Trebuie să pleci în permisie imediat, spuse maiorul.

— Aş vrea să plec cu tine, să-ţi arăt o mulţime de lucruri, spuse locotenentul.

— Când te întorci, să aduci un gramofon.

— Să ne aduci plăci bune de operă.

— Să ne aduci plăci cu Caruso.

— Nu, nu cu Caruso. Rage.

— Ai vrea să ragi ca el.

— Rage, îţi spun eu că rage!

— Aş fi tare bucuros dacă v-aţi duce la Abruzzi, spuse preotul.

Ceilalţi strigau.

— E mult vânat pe acolo. Oamenii or să vă placă şi, deşi e frig, aerul e limpede şi uscat… Aţi putea sta la familia mea. Tatăl meu e un vânător renumit.

— Haideţi, spuse căpitanul. Să mergem la bordel înainte de a se închide.

— Noapte bună, spusei preotului.

— Noapte bună, îmi răspunse.