Viewing Single Post
AnnaE
#0

BĂTRÂNUL MEU

Dacă stau şi mă gândesc bine, cred că bătrânul meu era făcut să fie un om gras, ştiţi, un om din aceia scunzi şi rotofei, dar n-a ajuns aşa niciodată, decât la urmă şi pentru scurtă vreme, şi atunci nu din vina lui, fiindcă alerga numai în cursele cu obstacole şi putea să ia în greutate oricât ar fi vrut. Îmi aduc aminte că-şi punea bluza de cauciuc peste două pulovere, şi peste ea o cămaşă largă de transpirat, şi mă lua cu el înainte de prânz, să alergam, când era soarele mai fierbinte. Câteodată, pe la patru dimineaţa, când sosea la Torino, se repezea cu trăsura de la gară la grajduri şi făcea o cursă de probă cu unul dintre caii lui Razzo, şi atunci, pe roua aceea care acoperea totul şi pe soarele acela care abia începea să încălzească, îl ajutam să-şi scoată cizmele şi îşi punea o pereche de tenişi şi toate puloverele pe el şi o porneam la drum.

— Hai, băiete, îmi zicea el, mergând pe vârfuri de colo până colo prin faţa vestiarului în care se-mbrăcau jocheii, să ne mişcăm puţin.

Şi atunci o porneam la pas de-a lungul peluzei, înconjurând-o poate o dată, el înainte alergând întins, şi apoi ocoleam poarta şi ne îndreptam spre una dintre şoselele acelea, mărginite de o parte şi de cealaltă de copaci, care pleacă din San Siro. Când ajungeam la şosea, o luam înainte şi dă-i bătaie, dar el, când mă uitam înapoi, alerga uşor în spatele meu, şi după câtva timp mă uitam din nou şi-l vedeam că a început să asude. Asuda, nu glumă, şi se ţinea după mine fără să mă piardă din ochi, şi când mă prindea că mă uit la el, zâmbea şi-mi zicea:, „Ce zici? Asud, nu glumă!” Când bătrânul meu zâmbea, nu se putea să nu zâmbeşti şi tu. Alergam aşa, în direcţia munţilor, şi deodată bătrânul meu striga: „Ei, Joe!” şi mă uitam înapoi, şi el se şi aşezase la umbra unui copac şi-şi înfăşurase în jurul gâtului prosopul cu care fusese încins.

Mă-ntorceam şi mă aşezam lângă el şi scotea din buzunar o coardă şi începea să sară în plin soare şi sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă şi el sărea întruna în praful acela alb, şi coarda vâjâia, vâjâia, vâjj, vâjj, vâjj, şi soarele era tot mai fierbinte, şi el sărea întruna în sus şi-n jos pe peticul acela de şosea. Da, da, era o adevărată desfătare să-l vezi pe bătrânul meu cum sărea coarda. O învârtea când repede, când încetişor, cum îi venea. Da, da, trebuia să-i fi văzut pe macaronari cum se uitau la noi când treceau pe-acolo, ducându-se la oraş, mergând pe lângă boii aceia mari şi albi care trăgeau carele. Cred şi eu că se uitau la el ca la un om care şi-a ieşit din minţi. Şi atunci, începea să-nvârte coarda şi mai repede, până se opreau cu toţii locului şi-l priveau, şi după aceea îşi îndemnau boii cu gura şi cu joarda s-o pornească din nou la drum.

Când stăteam aşa şi mă uitam la el cum lucrează în soare, mi-era, fără doar şi poate, tare drag. Avea haz şi lucrase din greu, şi la urmă făcea nişte salturi grozave, de-i curgea sudoarea pe faţă ca apa, şi după aceea agăţa coarda în copac şi venea să se aşeze lângă mine, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului, şi-şi înfăşură în jurul gâtului prosopul şi puloverul.

— E greu al dracului să nu iei în greutate, Joe, îmi zicea el, şi se lăsa pe spate şi închidea ochii şi respira adânc, nu e ca atunci când eşti puşti.

Apoi se scula şi, înainte de a începe să se zvânte sudoarea pe el, o porneam la pas înapoi spre grajduri. Aşa se păstra greutatea de care aveai nevoie. Se frământa tot timpul din cauza asta. Mai toţi jocheii dau jos cât vor în timpul curselor. La fiecare cursă se pierde cam un chil, însă bătrânul meu avea, ca să zic aşa, pielea groasă şi nu putea să-şi păstreze greutatea fără toată alergătura asta.

Îmi aduc aminte că într-o zi, pe când eram la San Siro, Regoli, un mic macaronar care călărea pentru Buzoni, după ce se cântări, trecu prin padoc[1], lovindu-şi cizmele cu biciuşca, şi se duse la bar să bea ceva rece, iar bătrânul meu, care se cântărise şi el, ieşi, cu şaua sub braţ, roşu la faţă, obosit şi cu costumul de mătase cam strâmt pe el, şi rămase acolo uitându-se la micul Regoli, care bea la bar, calm şi cu aerul lui de puşti, şi l-am întrebat: „Ce s-a întâmplat, tăticule?”, gândindu-mă că Regoli l-o fi lovit cumva sau cine ştie ce i-o fi făcut, şi el se uită lung la Regoli şi zise: „Ah, fir-ar al dracului de treabă!” şi se duse la vestiar.

Ei, şi poate că totul ar fi mers bine dac-am fi rămas la Milano şi dacă n-am fi alergat decât la Milano şi Torino, fiindcă dacă existau alergări uşoare, apoi astea erau.

— Pianola[2], Joe, îmi zicea bătrânul când descăleca în boxa câştigătorilor, după o alergare despre care macaronarii spuneau că fusese o cursă cu obstacole drăcească.

L-am întrebat odată de ce zice aşa.

— Cursa asta se aleargă singură. Săriturile sunt primejdioase numai când viteza e mare. Aici, nici viteza nu-i cine ştie ce şi nici săriturile nu-s cu adevărat periculoase. Şi întotdeauna viteza… nu salturile îţi joacă festa.

La San Siro erau cele mai minunate curse din câte am văzut, dar bătrânul se plângea că duce o viaţă de câine. Trebuia să faci naveta mereu între Mirafiore şi San Siro şi să alergi aproape în fiecare zi, şi pe deasupra să mai şi călătoreşti cu trenul o dată la două nopţi.

Îmi plăceau şi mie caii la nebunie. Era ceva grozav să-i vezi cum trec pe pistă înspre locul de plecare. Jucau din picioare, încordaţi, şi jocheii îi struneau, şi din când în când îi lăsau să mai alerge puţin. Şi când ajungeau la start mă topeam, nu alta. Asta mai ales la San Siro, cu peluza aceea mare şi verde şi cu munţii departe în zare, şi cu macaronarul acela gros care era starter şi ţinea în mână un bici lung, şi cu jocheii care-şi mângâiau caii, şi deodată coarda zvâcnea în lături şi clopotul începea să sune şi toţi porneau grămadă, şi după aceea începeau să se înşire unul câte unul. Ştiţi cum o pornesc caii în pluton. Dacă eşti sus la tribună cu binoclul la ochi, îi vezi, doar cum se reped înainte, şi clopotul sună întruna, de parc-ar suna de o mie de ani, şi după aceea apar trecând vijelios turnanta. Nimic nu se poate compara cu asta.

Bătrânul meu îmi spuse însă într-o zi, la vestiar, când îşi punea hainele de oraş:

— Ăştia nu-s cai, Joe. La Paris oamenii ar duce gloabele astea şi le-ar omorî ca să le ia pielea şi copitele.

Asta în ziua în care câştigase Premio Commercio, călărind pe Lantorna, pe care o scosese prima pe ultima sută de metri, de parc-ar fi scos un dop din gâtul unei sticle.

Şi imediat după Premio Commercio am luat-o din loc şi am plecat din Italia. Bătrânul meu se certase cu Holbrook şi cu un macaronar gras cu pălărie de paie, care-şi tot ştergea faţa cu batista, la o masă la Galleria[3]. Vorbeau cu toţii franţuzeşte, şi cei doi se luaseră de bătrânul meu, pentru nu ştiu ce chestie, în cele din urmă, bătrânul tăcu şi şedea la masă şi se uita la Holbrook, şi cei doi îl tot certau, vorbind când unul, când celălalt, şi macaronarul acela gras îl întrerupea mereu pe Holbrook.

— Nu vrei să te duci să-mi iei un Sportsman, Joe? mă întrebă bătrânul meu, şi-mi dădu doi soldi[4], fără să-şi ia privirea de la Holbrook.

Aşa că am plecat şi m-am dus în faţă la Scala[5], ca să iau ziarul, şi m-am întors şi am stat ceva mai la o parte, pentru că nu voiam să mă bag în sufletul lor, şi bătrânul meu şedea rezemat de spătarul scaunului şi se uita la ceaşca lui de cafea şi se juca cu linguriţa, şi Holbrook şi macaronarul acela gras stăteau în picioare, şi macaronarul îşi ştergea faţa şi clătina din cap. M-am apropiat, şi bătrânul meu îmi zise, ca şi cum cei doi n-ar fi stat acolo:

— Nu vrei o îngheţată, Joe?

Holbrook se uită atunci la bătrânul meu şi zise rar şi răspicat:

— Eşti un porc-de-câine, şi plecă împreună cu macaronarul cel gras, făcându-şi loc printre mese.

Bătrânul meu şedea pe scaun şi încerca să-mi zâmbească, dar era alb la faţă şi arăta de parcă i-ar fi fost tare rău, şi mi se făcuse frică şi un gol în stomac, fiindcă îmi dădeam seama că se întâmplă ceva şi nu vedeam cum se poate să-i spună cineva bătrânului meu „porc-de-câine” şi să plece aşa, fără să păţească nimic. Bătrânul meu desfăcu ziarul, şi după ce cercetă cu atenţie cotele curselor îmi zise:

— În lumea asta, Joe, trebuie să-nghiţi multe.

Şi după trei zile plecam pentru totdeauna din Milano, cu trenul de Torino, şi ne duceam la Paris, după ce vândusem la licitaţie, în faţa grajdurilor lui Turner, tot ce nu putusem pune într-un cufăr şi într-o valiză.

Am ajuns la Paris dimineaţa în zori, şi am coborât într-o gară mare şi murdară, care – îmi spuse bătrânul – se chema Gare de Lyon. În comparaţie cu Milano, Parisul era un oraş grozav de mare. La Milano ziceai că fiecare om merge la treaba lui şi că tramvaiele se duc şi ele acolo unde trebuie, şi că din asta nu iese nicio încurcătură; dar la Paris totul era încurcat şi nimeni nu descurca nimic. Până la urmă, au început să-mi placă totuşi unele cartiere, şi apoi, ce mai, aici erau cele mai grozave curse de cai din lume. Ai fi zis că ăsta-i şi lucrul care făcea ca totul să meargă cum trebuie, şi aproape singurul lucru pe care puteai să te bizui era că autobuzele mergeau zilnic la stadioanele unde se ţineau cursele, ducându-te, orice-ar fi fost, drept acolo. De fapt, n-am ajuns niciodată să cunosc oraşul prea bine, pentru că de la Maisons nu veneam cu bătrânul la Paris decât o dată sau de două ori pe săptămână, şi întotdeauna mă ducea la Café de la Paix şi ne instalam acolo pe terasa din rând cu Opera, împreună cu ceilalţi prieteni din Maisons, şi cred că locul acela era unul dintre cele mai aglomerate din oraş. Dar, spuneţi, nu e ciudat că un oraş atât de mare ca Parisul să n-aibă şi el o Galleria? Ei, şi ne-am stabilit la Maisons-Lafitte, unde locuiam mai toţi, în afară de cei din Chantilly la o doamnă Mayers, care ţinea o pensiune. Maisons e, cred, cel mai drăguţ loc în care am trăit vreodată. Oraşul nu-i cine ştie ce, dar e acolo un lac şi o pădure pe cinste, pe unde hoinăream toată ziua, eu şi încă un băiat, şi bătrânul îmi făcuse o praştie şi am vânat cu ea o mulţime de chestii, şi cea mai grozavă a fost o coţofană. Într-o zi, Dick Atkinson, puştiul, doborî cu praştia un iepure, şi l-am dus sub un copac şi ne-am aşezat în jurul lui, şi Dick a scos nişte ţigări, şi deodată, ţuşti, iepurele sări în tufiş şi dispăru, şi am alergat după el, dar nu l-am mai găsit. Tii, ce mai petreceam la Maisons! Mrs.[6] Mayers îmi dădea dimineaţa de mâncare pentru la prânz, şi după aceea plecam şi hoinăream toată ziua. Am învăţat să vorbesc franţuzeşte repede. E o limbă uşoară.

Imediat după ce am ajuns la Maisons, bătrânul a scris la Milano să i se trimită permisul, şi până a venit a fost tare necăjit. Stătea la Café de Paris din Maisons, împreună, cu alţi jochei, pe care-i cunoscuse când alerga la Paris, înainte de război, şi care locuiau în Maisons şi aveau tot timpul să stea la cafenea, pentru că la grajdurile cailor de curse lucrul pentru jochei se termină pe la vreo nouă. Dimineaţa, la 5.30, scot la antrenament primul lot de cai, şi pe cel de-al doilea – la 8. Asta înseamnă că trebuia să te scoli devreme şi să te culci devreme. Şi când aleargă pentru cineva, jocheul n-are voie să tragă la măsea, fiindcă antrenorul îl ţine din scurt dacă e puşti, şi dacă nu-i puşti are grijă el singur să nu bea. Aşa că de cele mai multe ori când nu lucra, omul se instala la Café de Paris împreună cu ceilalţi, şi stăteau acolo două-trei ore cu un pahar de – să zicem – vermut cu apă minerală în faţă şi vorbeau şi-şi povesteau tot felul de istorii şi jucau biliard, ca la un fel de club sau ca la Galleria din Milano. Numai că nu era chiar ca la Galleria, pentru că acolo treceau mereu alţi oameni pe lângă mese, iar aici, toată lumea şedea pe la mese.

Ei, şi bătrânul primi în cele din urmă permisul. I-l trimiseră, fără niciun cuvânt, şi bătrânul alergă de vreo două ori. La Amiens, undeva în provincie şi prin locuri din astea, dar nu i se oferi niciun angajament. Toţi îl îndrăgiseră, şi ori de câte ori veneam la cafenea înainte de prânz îl găseam bând cu cineva, pentru că bătrânul meu nu era zgârcit, ca mulţi dintre jocheii care-şi câştigaseră primul lor dolar alergând în cursele organizate în ’904 la Expoziţia Universală din St. Louis[7]. Aşa zicea bătrânul meu când voia să-l necăjească pe George Burns. Dar ai fi zis că toţi se fereau să-i propună bătrânului vreun angajament.

Plecam zilnic din Maisons cu maşina, la curse, şi ăsta era cel mai plăcut lucru din toate. M-am bucurat când s-au întors caii de la Deauville şi s-a sfârşit vara. Chiar dacă asta. Însemna că se terminase cu hoinăreala prin pădure, pentru că ne duceam la curse la Enghien, Tremblay sau la St. Cloud, ca să-i privim din tribuna antrenorilor şi a jocheilor. Învăţasem, fireşte, o mulţime de lucruri despre alergări, mergând cu toţi tipii aceia, şi de fiecare dată ne distram de minune.

Îmi aduc aminte că am fost o dată la Saint Cloud. Era o alergare mare, de vreo două sute de mii de franci, cu şapte concurenţi şi War Cloud mare favorit. M-am dus cu bătrânul în padoc să văd caii, şi cai ca ăia n-aţi mai văzut niciodată. War Cloud era un cal înalt, cu părul galben, făcut parcă numai să alerge la curse. Nu mai văzusem cal ca ăsta. Îl duceau de dârlogi prin jurul padocului, şi când trecu pe lângă mine, cu capul în jos, am simţit un gol în stomac, atât de frumos era. Nu mai fusese nicicând pe lume un cal atât de minunat şi de zvelt, născut pentru curse. Mergea în jurul padocului cu paşi lini şi măsuraţi, mişcându-se uşor de parc-ar fi ştiut ce face, şi nu zvârlea şi nu se cabra şi nu-şi holba ochii înnebunit, cum fac mârţoagele care au fost drogate. Era atâta lume, încât nu i-am mai putut vedea decât picioarele lucind auriu pe lângă mine, şi bătrânul meu îşi făcu loc prin mulţime, şi m-am dus după el la vestiarul jocheilor, din spatele copacilor, şi acolo se adunase o grămadă de lume, dar omul cu pălărie tare de la uşă îl salută pe bătrân şi intrarăm, şi toţi băieţii şedeau şi se-mbrăcau; unii îşi trăgeau cămaşa peste cap, alţii îşi trăgeau cizmele şi mirosea a cald şi a sudoare şi a vaselină, şi afară lumea stătea şi se uita înăuntru.

Bătrânul se duse şi se aşeză lângă George Gardner, care-şi trăgea pe el pantalonii, şi-l întrebă: „Ei, cum e, George?”, pe tonul cel mai obişnuit, căci n-avea rost să se ferească, fiindcă George putea să-i spună sau să nu-i spună nimic.

— N-o să câştige, zise George în şoaptă, aplecându-se şi încheindu-şi buzunarele de la spate.

— Atunci, cine? întrebă bătrânul, aplecându-se şi el aşa ca nimeni să nu-l poată auzi.

— Foxless, zise George, şi-n caz că-i aşa, păstrează-mi şi mie vreo două bilete.

Bătrânul îi spuse ceva lui George, cu glasul lui obişnuit, şi George îi zise: „Să nu care cumva să joci pe caii pe care ţi-i spun”, ca şi cum ar fi glumit, şi am şters-o şi ne-am făcut loc prin mulţimea care se uita înăuntru, ca să ajungem la chioşcul unde se vindeau biletele de 100 de franci pentru pariul mutual. Eu însă ştiam că se pregăteşte ceva necurat, pentru că George era jocheul lui War Cloud. În drum, bătrânul ia o foaie din cele galbene cu cotele cailor, şi War Cloud era trecut cu 5 la 10, Cefisidote, al doilea, cu 3 la 1, şi al cincilea, în coada listei, Foxless – cu 8 la 1. Bătrânul meu parie cinci mii pe Foxless câştigător şi o mie plasat, şi apoi ne-am dus în spatele tribunei, ca să urcăm şi să găsim un loc de unde să putem urmări cursele.

Eram înghesuiţi ca sardelele, şi primul se-ndreptă spre pistă un om îmbrăcat în redingotă, cu joben gri pe cap şi cu o cravaşă îndoită în mână, şi după el veniră caii, cu jocheii în şa, şi cu câte un băiat de la grajduri ţinând caii de dârlogi, de o parte şi de alta. Calul acela mare şi galben, War Cloud, era în frunte. La prima vedere nu ţi se părea atât de mare şi abia apoi vedeai ce picioare lungi are şi cât de bine e legat şi cum se mişcă. Dumnezeule, cal ca ăsta nu mai văzusem niciodată. Îl călărea George Gardner, şi caii treceau încet pe pistă, în spatele bătrânului cu joben gri, care mergea ca şi cum ar fi fost August Prostu la circ. După War Cloud, care păşea lin şi auriu în soare, venea un cal negru şi frumos, cu un cap drăguţ, având în şa pe Tommy Archibald, şi după calul acela negru se-nşirau, unul după altul, cinci cai, trecând într-o procesiune lentă prin faţa tribunei şi a pavilionului de cântărire. Bătrânul îmi spuse că Foxless e ăla negru şi m-am uitat bine la el şi, nimic de zis, era el frumos, dar nu se compara cu War Cloud.

Toată lumea îl aplauda pe War Cloud, şi chiar era un cal grozav. Procesiunea făcu ocolul pistei şi trecu de cealaltă parte a peluzei şi apoi se întoarse, şi August Prostu le spuse băieţilor de la grajduri să lase caii liberi pe rând, ca să poată trece în galop prin faţa tribunelor îndreptându-se spre potou şi ca fiecare să-i poată vedea în voie. Abia se aliniaseră la start, că se şi auzi gongul, şi-i văzui de cealaltă parte a peluzei, pornind-o ca nişte jucării, în pluton şi luând prima turnantă. Mă uitam la ei cu binoclul, şi când trecură prin faţa noastră, War Cloud alerga în urmă bine, în frunte fiind un cal murg. Se apropiam, făcură ocolul pistei şi reveniră în galop, şi War Cloud era mult în urmă, şi calul acela Foxless alerga uşor în frunte. Tii, ce grozav e când îi vezi trecând prin faţa ta şi după aceea te uiţi la ei cum se-ndepărtează şi se fac din ce în ce mai mici şi apoi se îngrămădesc cu toţii la turnante şi iar se înşiră când ajung în linia dreaptă şi-ţi vine să-njuri de toate alea! În sfârşit, ocoliră şi ultima turnantă şi o porniră pe linia dreaptă, cu Foxless în frunte. Oamenii aveau un aer ciudat şi spuneau mereu cu glasul stins de parc-ar fi fost bolnavi: „War Cloud”, şi caii se apropiau în galop, şi deodată ţâşni ceva din pluton, chiar în lentila binoclului meu, o săgeată galbenă cu cap de cal, şi toţi începură să strige ca nişte nebuni: „War Cloud”. Calul înainta cum nu se poate mai repede, apropiindu-se de Foxless, care, biciuit nebuneşte de jocheu, alerga cât poate s-alerge de repede un cal negru, şi timp de-o secundă fură alături unul de celălalt, dar War Cloud părea să alerge de două ori mai repede, cu picioarele lui lungi şi cu capul întins înainte, şi când trecură linia de sosire erau unul lângă altul, şi pe tabela de marcaj numărul 2 fu în prima căsuţă, ceea ce însemna că Foxless câştigase.

Tremuram tot şi nu ştiam ce-i cu mine, şi după aceea ne-am înghesuit să coborâm de la tribună ca să aşteptăm, împreună cu ceilalţi, în faţa tabelei unde avea să se anunţe cât plătea Foxless. Cinstit vorbind, prins de desfăşurarea cursei, uitasem cât de mulţi bani pariase bătrânul meu pe Foxless şi tare-aş fi vrut să câştige War Cloud! Dar acuma, că totul se terminase, mă simţeam grozav de bine ştiind că pariasem pe câştigător.

— Ce zici, tăticule, aşa-i c-a fost o cursă grozavă?

Bătrânul, cu pălăria tare dată pe ceafă, se uită lung la mine.

— Straşnic jocheu mai e şi Gardner ăsta! zise el. Trebuie să fii un as în meserie ca să-l ţii pe War Cloud să nu câştige.

Fireşte, ştiam tot timpul că e ceva în neregulă. Dar să mi-o spună aşa în faţă, asta mi-a stricat tot cheful şi nu m-am mai bucurat nici când au afişat rezultatele şi clopotul a sunat începerea plăţilor şi am văzut că Foxless plătea 67,50 pentru 10. În jurul meu, oamenii spuneau întruna: „Săracu War Cloud! Săracu War Cloud!” Şi mi-am zis că tare aş fi vrut să fiu jocheu şi să-l fi călărit eu în locul porcului ăluia. Şi avea haz că mă gândeam, că George Gardner e un porc, fiindcă îmi plăcuse întotdeauna, şi în afară de asta ne şi spusese cine avea să fie câştigătorul cursei. Cu toate astea, cred că de fapt chiar aşa şi era.

După cursa asta, bătrânul se umplu de bani şi începu să vină mai des la Paris. Când erau curse la Tremblay, la întoarcere, în drum spre Maisons, băieţii ne lăsau în oraş şi ne duceam împreună pe terasa de la Café de la Paix şi ne uitam la oamenii care treceau pe stradă. Era amuzant să stai acolo. Trecea multă lume şi veneau tot felul de tipi şi încercau să-ţi vândă diferite lucruri şi-mi plăcea să stau acolo cu bătrânul meu. Şi petreceam amândoi de minune. Veneau tipi care vindeau nişte iepuri tare amuzanţi, care săreau când apăsai pe o pară de cauciuc, şi veneau la masa noastră şi bătrânul glumea cu ei. Vorbea franceza aşa cum vorbea engleza, şi oamenii aceia îl cunoşteau, fiindcă nu se poate să nu recunoşti un jocheu… şi mai şi şedeam întotdeauna la aceeaşi masă şi se obişnuiseră să ne ştie acolo. Unii vindeau ziare cu anunţuri de căsătorie, nişte fete vindeau ouă de gumă, din care, când le apăsai, ieşea un cocoş, şi un bătrân jerpelit şi prăpădit trecea cu nişte vederi din Paris şi le arăta la toată lumea, şi, desigur, nimeni nu le cumpăra, şi atunci se întorcea şi-ţi arăta ce avea sub vraful de cărţi poştale – un teanc de ilustrate porcoase – şi foarte mulţi oameni începeau să se caute prin buzunare şi să cumpere ilustrate.

Da, îmi mai aduc aminte de tipii ăia ciudaţi care treceau pe-acolo. Fetele care pe la ora prânzului căutau pe cineva să le invite la masă şi vorbeau cu bătrânul meu, care glumea cu ele în franceză, şi fetele mă mângâiau pe cap şi plecau. Odată, la masa de lângă noi s-a aşezat o americană cu fetiţa ei, şi amândouă mâncau îngheţată, şi eu mă tot uitam la fată şi era grozav de drăguţă şi i-am zâmbit şi mi-a zâmbit, dar asta a fost tot, pentru că după aceea le-am căutat în fiecare zi pe ea şi pe maică-sa şi mă gândeam cum să-i vorbesc şi mă-ntrebam: dacă aş fi cunoscut-o i-ar fi dat voie maică-sa să meargă cu mine la Tremblay sau la Auteuil? dar de atunci nu le-am mai văzut niciodată. Cred însă că n-ar fi ieşit oricum nimic, fiindcă, tot gândindu-mă aşa, mi-am adus aminte că socotisem că mijlocul cel mai bun de a intra în vorbă cu ea era să o întreb: „Mă scuzaţi, dar poate că vă interesează ce cal va câştiga azi la cursele din Enghien?”, şi m-ar fi luat drept un escroc, şi nu un om care vrea într-adevăr să-i spună ce cal câştiga.

Stăteam la Café de la Paix, bătrânul şi cu mine, şi chelnerul era foarte atent cu noi, pentru că bătrânul meu bea whisky, care costa cinci franci paharul, şi asta însemna că la socoteală avea să ia un bacşiş gras. Bătrânul bea atunci mai mult ca oricând, dar nu mai călărea deloc, şi pe lângă asta mai şi zicea că whisky-ul îl face să slăbească. Eu însă observam că totuşi se îngraşă. O rupsese cu băieţii din Maisons şi se părea că nu-i place altceva decât să stea cu mine acolo, pe bulevard. În fiecare zi pierdea bani la curse. Când pierdea, după ultima cursă rămânea mofluz până ajungeam la masa noastră şi-şi bea primul whisky, după aceea devenea iar vesel.

Se apuca să citească Paris Sport, şi deodată se uita la mine peste ziar şi mă-ntreba: „Unde ţi-e fata, Joe?” glumind pe chestia că-i spusesem povestea cu fata de la masa vecină. Şi eu mă-nroşeam, dar îmi făcea plăcere să glumească despre asta. Mă bucuram.

— Fii cu ochii-n patru, Joe, zicea el, o să se-ntoarcă.

Mă-ntreba tot felul de lucruri, şi de multe ori râdea de ce-i spuneam. Şi după aceea începea să-mi povestească despre cursele de cai în care alergase în Egipt, sau la St. Moritz pe gheaţă, asta înainte de a muri mama, şi cum era în timpul războiului când se organizau curse adevărate în sudul Franţei, fără premii, pariuri sau public, fără nimic, numai aşa, ca să se antreneze caii. Alergări în toată regula, cu jochei care mânau caii ca nişte diavoli. Doamne, eram în stare să stau să-l ascult vorbind pe bătrân ore întregi, mai ales după ce băuse un păhăruţ, două. Îmi povestea cum vâna dihori în Kentucky pe vremea când era băiat şi ce timpuri erau altădată în America, înainte ca totul să se fi dus de râpă. Şi-mi zicea:

— Joe, când o să punem mâna pe bani, o să te întorci în America şi o să te duci la şcoală.

— Da de ce să mă-ntorc acolo ca să merg la şcoală, când totul s-a dus de râpă? îl întrebam.

— Asta-i altceva, zicea el, şi chema chelnerul şi-i plătea, şi luam un taxi, care net ducea la Gara St. Lazare, şi ne urcam în trenul de Maisons.

Într-o zi, la Auteuil, după o cursă cu obstacole, bătrânul meu cumpără cu 30.000 de franci calul care câştigase cursa. Trebui să ofere ceva mai mult ca să-l poată obţine, dar până la urmă grajdul acceptă să-i cedeze calul, şi într-o săptămână bătrânul avu permisul şi culorile proprii. Doamne, ce mândru eram că bătrânul meu a devenit proprietar! Se aranjă cu Charles Drake ca să-i dea un loc în grajd şi încetă să se mai ducă la Paris şi începu din nou să alerge şi să asude, şi el şi cu mine eram tot personalul de grajd. Numele calului nostru era Gilford, cal de rasă irlandeză, care ştia să sară bine şi frumos. Bătrânul îşi făcuse socoteala că, antrenându-l şi călărindu-l chiar el, Gilford avea să fie un bun plasament. Eram mândru de toate astea şi ziceam că Gilford e un cal tot atât de bun ca şi War Cloud. Ştia să sară bine şi era un murg care alerga foarte repede pe teren plat dacă-l îndemnai s-o facă şi era şi frumos.

Da, îl iubeam mult de tot. Când alergă prima dată cu bătrânul, se plasă al treilea într-o cursă cu obstacole pe 2.500 de metri, şi când bătrânul descălecă, asudat şi fericit, în boxa plasaţilor şi se duse să se cântărească mă simţeam atât de mândru de el, ca şi cum ar fi fost prima cursă în care să se fi plasat de când îl ştiam. Vă daţi seama: când cineva n-a mai alergat la curse de multă vreme, parcă nu-ţi mai vine să crezi că a alergat vreodată. De data asta era cu totul altceva, fiindcă la Milano chiar cursele mai importante păreau să nu-l impresioneze pe bătrân, şi când câştiga nici măcar nu se bucura, acuma însă abia reuşeam să adorm în noaptea dinaintea cursei şi ştiu că şi bătrânul era agitat, chiar dacă nu arăta. E cu totul altceva să călăreşti pentru tine.

A doua oară, bătrânul meu alergă cu Gilford la Auteuil într-o duminică ploioasă, în Prix du Marat, o cursă de 4500 metri cu obstacole. După ce-o porni spre start, am şters-o, ducându-mă sus la tribună, cu binoclul cel nou, cumpărat de bătrân, ca să-i văd cum aleargă. Luară startul de la celălalt capăt al pistei, şi de la început se produseră încurcături. Un cal cu clape la ochi se tot agita pe acolo şi se cabra, şi la un moment dat rupse şi coarda, totuşi reuşii să-l văd pe bătrân îmbrăcat cu tunica noastră neagră cu cruce albă şi cu şapca neagră pe cap, cum îl mângâie pe Gilford. Şi deodată, o porniră şi dispărură pe sub copaci, şi gongul suna întruna, şi obloanele ghişeurilor de pariuri mutuale se coborau cu zgomot. Dumnezeule, eram atât de agitat, că mi-era teamă să mă uit la ei, dar mi-am îndreptat totuşi binoclul spre locul în care ar fi trebuit să apară de după copaci, şi iată-i apărând, şi tunica neagră era a treia şi zburau cu toţii peste obstacole, ca nişte păsări. Apoi dispărură din nou şi apărură iar, coborând dealul în galop, şi alergau cu toţii frumos şi repede, sărind uşor şi toţi odată peste garduri, şi se îndepărtară în goană. Arătau de parcă ai fi putut merge pe spatele lor, atât de strâns şi de lin goneau. Apoi se arcuiră pe deasupra dublei banchete irlandeze, şi cineva căzu. N-am putut vedea cine e, dar imediat calul se ridică şi o porni singur în galop peste câmp, iar ceilalţi, tot în pluton, înconjurau marea turnantă din stânga înainte de a porni iar în linie dreaptă. Săriră peste zidul de piatră şi alergau grămadă pe pistă înspre şanţul cu apă, care era drept în faţa tribunelor. Îi văzui venind şi strigai la bătrân, când trecu pe lângă tribună şi era înaintea celorlalţi cu o lungime şi călărea mult în faţa plutonului, uşor ca o maimuţică, şi se apropiau de şanţ. Săriră grămadă, cu toţii, gardul cel înalt din faţa apei, dar aici se produse o învălmăşeală, şi doi cai izbutiră să se desprindă şi-şi continuară cursa, iar alţi trei rămaseră trântiţi unul peste celălalt. Pe bătrân nu-l văzui nicăieri. Un cal se ridică sprijinindu-se în genunchi, şi jocheul îl trase de hăţuri şi-l încălecă, cravaşându-l, ca măcar să izbutească să se plaseze. Celălalt cal se ridică singur, zvârlind cu capul, şi o porni cu hăţurile atârnânde, iar jocheul, clătinându-se pe picioare, se târî spre marginea pistei şi se rezemă de gard. Şi atunci Gilford, care zăcea trântit peste bătrânul meu, se rostogoli într-o parte şi se ridică şi o porni poticnindu-se, în trei picioare, copita celui de-al patrulea atârnându-i în aer, şi acolo în iarbă îl văzui strivit pe bătrânul meu, zăcând cu faţa în sus într-un lac de sânge. Am coborât în fugă de la tribună şi mi-am făcut loc cu greu în înghesuiala aceea şi am ajuns la gard, dar un poliţist mă prinse şi mă ţinu în loc, şi doi brancardieri voinici se duseră să-l ridice pe bătrânul meu, şi dincolo, de partea cealaltă a pistei, departe, am zărit trei cai înşiraţi unul după altul, cum apar pe după copaci şi sar peste un obstacol.

Când l-au adus înăuntru, bătrânul meu era mort, şi în timp ce doctorul îi asculta inima cu o chestie pe care şi-o băgase în urechi am auzit răsunând undeva pe câmp o împuşcătură, ceea ce însemna că-l omorâseră pe Gilford. Când au adus brancarda în infirmerie m-am aşezat pe jos lângă bătrân şi agăţându-mă de brancardă am plâns, şi-am plâns, şi arăta atât de palid şi de pierit şi atât de îngrozitor de mort şi nu puteam să nu mă gândesc că de vreme ce bătrânul meu murise, n-avea rost să-l mai fi omorât şi pe Gilford. Rana de la copită s-ar fi putut vindeca. Nu ştiu, poate. Şi-l iubisem atât de mult pe bătrânul meu.

Şi atunci intrară doi indivizi, şi unul mă mângâie pe spate, şi după aceea se duseră şi se uitară la bătrân şi luară un cearşaf şi-l acoperiră, şi unul telefonă, vorbind în franceză, şi ceru să se trimită o ambulanţă ca să-l ia şi să-l ducă la Maisons. Şi eu nu mă puteam opri din plâns şi plângeam şi mai că mă-neca plânsul, şi George Gardner intră şi se aşeză lângă mine pe podea şi mă luă de umeri şi-mi zise:

— Linişteşte-te, Joe. Hai, dragul meu, scoală-te şi vino să aşteptăm ambulanţa.

Ne-am dus la poartă, George şi cu mine, şi eu încercam să mă opresc din bocit, şi George îmi şterse obrazul cu batista lui, şi stăteam amândoi acolo, ceva mai departe, şi lumea ieşea pe poartă, şi doi indivizi se-apropiară de noi în timp ce aşteptam ca lumea să plece, şi unul dintre ei număra un teanc de bilete de pariu mutual şi-i spuse celuilalt:

— Ei, vezi că până la urmă şi-a găsit-o şi Butler?

— Puţin îmi pasă, zise celălalt. Escrocul ăsta şi-a primit plata pe care a meritat-o.

— Şi-a găsit-o, asta-i, spuse celălalt, şi rupse teancul de bilete în două.

Şi George Gardner se uită la mine, să vadă dacă am auzit, şi eu auzisem totul, şi-mi zise:

— Nu te uita, Joe, la ce spun derbedeii ăştia. Bătrânul tău era un om minunat.

Ştiu şi eu. S-ar părea că atunci când se apucă oamenii să facă ceva praf, nu mai rămâi cu nimica.

 

[1] Loc îngrădit lângă hipodrom, unde sunt plimbaţi caii înainte de alergare.

[2] Fără obstacole (it.).

[3] Ansamblu arhitectonic de galerii şi arcade amenajate de-a lungul clădirilor care înconjoară Piaţa Domului din Milano şi străzile aflate în imediata apropiere a acestuia. Se află aci magazine şi localuri elegante; Galleria este unul dintre locurile preferate de plimbare ale milanezilor.

[4] Bani, monedă măruntă (it.).

[5] Celebru teatru de operă şi balet din Milano, construit în 1778, important centru al vieţii muzicale din Italia.

[6] Prescurtare de la mistress (engl.), doamna.

[7] Expoziţie organizată în oraşul St. Louis, centru industrial din statul Missouri, pentru aniversarea a 100 de ani de la semnarea actului prin care S.U.A. au cumpărat de la Franţa (aprilie 1803), teritoriul statului Louisiana.

Attachments